Îndurate, strig Ţie: Greşit-am, milostiveşte-Te şi mă mântuiește!
Duminica de astazi, al doilea popas in acest pelerinaj de 10 saptamani, este numita a Intoarcerii Fiului Risipitor, pentru ca am ascultat aceasta frumoasa parabola a intoarcerii fiului risipitor, una din cele mai frumoase pagini ale Sfintei Scripturi, in care descoperim calea intoarcerii fiecaruia dintre noi catre Tatal cel Ceresc. Aceasta parabola este prezentata in capitolul 15 din Sfanta Evanghelie de la Luca si exprima raspunsul Mantuitorului la cuvintele de repros ale unor carturari si farisei care Il acuzau, Ii reprosau ca cineaza cu pacatosii. Mantuitorul le raspunde prin trei parabole: parabola oii celei pierdute, parabola drahmei celei pierdute, iar a treia, aceasta frumoasa parabola a intoarcerii fiului risipitor, dorind sa le spuna si sa le arate dragostea si bucuria Parintelui ceresc pentru intoarcerea celui ratacit.
Ca fiul cel desfrânat am venit şi eu, Îndurate, care toată viaţa am cheltuit-o întru înstrăinare; risipit-am bogăţia pe care mi-ai dat-o, Părinte; primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, Dumnezeule, şi mă miluiește. Caută spre rugăciunile robilor tăi, ceea ce eşti cu totul fără de prihană, potolind pornirile cele rele împotriva noastră, din tot necazul izbăvindu-ne pe noi; că pe tine singură te avem ancoră tare si neclintită şi a ta ocrotire am dobândit. Să nu fim ruşinaţi, Stăpână, cei ce te chemăm pe tine. Grăbeşte spre rugăciunea celor ce strigă către tine cu credinţă: Bucură-te, Stăpână, ajutătoarea tuturor, bucuria şi acoperământul şi mântuirea sufletelor noastre.
Risipind bogăţia darului celui părintesc, am păscut eu, ticălosul, împreună cu dobitoacele cele necuvântătoare şi, poftind hrana lor, leşinam de foame, flămând fiind. Dar întorcându-mă la Tatăl cel milostiv, strig cu lacrimi: Primeşte-mă ca pe un argat, pe mine, cel ce cad la iubirea ta de oameni, şi mă mântuiește. Făcătorul şi Răscumpărătorul meu, Preacurată, Hristos Domnul, din pântecele tău ieşind, întru mine îmbrăcându-Se, din blestemul cel dintâi pe Adam l-a slobozit. Pentru aceasta ţie, Preacurată, ca Maicii lui Dumnezeu şi Fecioarei cu adevărat, strigăm fără tăcere ca îngerul: Bucură-te! Bucură-te, Stăpână, folositoarea şi acoperământul şi mântuirea sufletelor noastre.
Iisuse, Dumnezeule, primeşte-mă acum şi pe mine, cel ce mă pocăiesc, ca pe fiul cel risipitor; căci toata viaţa în nepăsare mi-am petrecut-o şi pe Tine Te-am mâniat. Rău am risipit dumnezeiasca bogăţie, pe care mai înainte mi-ai dato; depărtatu-m-am de la Tine, necurat vieţuind, milostive Părinte. Primeşte-mă dar şi pe mine cel ce mă întorc. Braţele părinteşti acum tinzându-le, primeşte-mă, Doamne, şi pe mine ca pe desfrânatul, Preaîndurate: ca să Te slăvesc cu mulțumită. Arătându-Ţi, Dumnezeule, toată bunătatea spre mine, treci mulţimea greşalelor mele, ca un făcător de bine; pentru dumnezeieştile rugăciuni ale Maicii Tale. Ieşindu-mi cu totul din fire, ca un stricat la minte, m-am alipit de pricinuitorii poftelor; dar mă primeşte, Hristoase, ca pe desfrânatul. Urmând glasului celui pierdut, strig: greşit-am, Părinte, îmbrăţişează-mă şi pe mine ca pe acela şi nu mă lepăda. Întinzându-Ţi, Hristoase, braţele Tale cu milostivire, primeşte-mă pe mine, care mă întorc din ţara cea depărtată a păcatului şi a patimilor. Ceea ce eşti bună între femei, îmbogăţeşte-mă, Preacurată, cu chipurile virtuţilor tale şi pe mine, cel ce am sărăcit pentru păcate multe, ca să te slăvesc. Mintea mea cea neroditoare, aducătoare de roadă arat-o, Dumnezeule; Lucrătorule al virtuților, Săditorule al celor bune, cu milostivirea Ta.
Grăbeşte de-mi deschide braţele părinteşti, că în desfrâu mi-am cheltuit viaţa. Căutând spre bogăţia necheltuită a îndurărilor Tale, Mântuitorule, nu-mi trece cu vederea acum inima mea sărăcită; că Ţie, Doamne, cu umilinţă strig: Greșit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta. Ceea ce nu ştii de mire, curată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, care singură eşti ocrotire şi acoperământ credincioşilor, izbăveşte de primejdii şi de necazuri şi de cumplitele nevoi pe toţi cei ce-şi au nădejdile spre tine, Fecioară; şi cu dumnezeieştile tale rugăciuni mântuieşte sufletele noastre. Bogăţia bunătăţilor ce mi-ai dat, cerescule Părinte, am risipit-o rău, făcându-mă rob la cetăţeni străini. Pentru aceasta strig: Greşit-am Ţie, primeşte-mă ca odinioară pe desfrânatul, întinzându-mi braţele Tale. La toată răutatea m-am robit, plecându-mă ca un ticălos făcătorilor de pofte, şi din firea mea ieşindu-mi prin nebăgare de seamă, miluieştemă, Mântuitorule, cerescule Părinte, pe mine, cel ce scap la îndurările Tale cele multe. De toată ruşinea m-am umplut, necutezând a căuta la înălţimea cerului, că fără socoteală m-am plecat păcatului. Iar acum întorcându-mă, cu umilinţă strig: Greşit-am Ţie, Împărate al tuturor, primește-mă. Ajutătoarea oamenilor, nădejdea cea tare a tuturor creştinilor, scăparea celor ce se mântuiesc, Preacurată Fecioară, mântuiește-mă cu rugăciunile tale cele de maică, şi vieţii celei ce va să fie mă învredniceşteNaşterea Ta cea din Fecioară, proorocul mai înainte văzând-o, a propovăduit strigând: Auzit-am auzul Tău şi m-am temut; că de la miazăzi şi din muntele cel sfânt şi umbrit ai venit, Hristoase.
Cunoasteti cu totii parabola oii celei pierdute, unde se spune ca un pastor lasa 99 de oi ca sa o caute pe cea de-a o suta, care s-a pierdut de turma – este bucurie mare atunci cand o gaseste. Oare intelegem noi acest gest al pastorului care primejduieste buna pastorire a 99 de oi ca sa gaseasca una singura pierduta? Nu intelegem. Dupa mintea noastra nu am proceda asa. Am avea grija de cele 99, ca nu cumva sa se mai piarda vreuna. Parabola vrea sa ne spuna ca dragostea lui Dumnezeu este atat de mare pentru fiecare dintre noi, dincolo de imaginatia si intelegerea noastra. Bucurie mare este, se spune in parabola, pentru un pacatos care se pocaieste, mai mare decat fata de cei 99 de drepti care nu au nevoie de pocainta. La fel este exprimata bucuria Parintelui ceresc in paraboa drahmei celei pierdute, a femeii care rascoleste toata casa sa gaseasca o drahma, si apoi face ospat de bucurie cu prietenele ei.
La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: “Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului!” Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele. Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: “Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!” Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră. (Ps 136)
Psalmul 136 a fost scris pentru evreii care au fost robi în Babilon şi care dobândind întoarcerea povestesc ce li s-a întâmplat în robie, psalmul captivităţii, îi îndeamnă pe creştini să aibă nădejde, să ceară eliberare din necazuri de la Dumnezeu şi să nu cedeze în faţa celor puternici (să nu se alinieze Babilonului), este un psalm al războirii omului cu patimile și se citeşte mai ales în mănăstiri, în mediul monahal. La anumite sărbători este adăugat Polieleului, alcătuit din Psalmii 134 şi 135, care face parte din ciclul psalmilor prin care cerem ajutorul lui Dumnezeu, prin care invocăm mila Lui, Această Duminica din perioada pregatirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32).
Impreuna cu imnurile cantate in aceasta zi, parabola ne dezvaluie timpul pocaintei ca fiind intoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat intr-o tara indepartata, cheltuind toti banii pe care ii avea. O tară îndepărtată! Aceastã definitie a conditiei noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumăm si să ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropiem de Dumnezeu, este unică. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experientă, fie ea chiar si foarte scurtă, care nu a simtit niciodată cã este înstrăinat de Dumnezeu si de adevărata viată, nu va întelege niciodatã care este esenta crestinismului. Si acela care se simte perfect “acasă” în această lume si în viata ei, care niciodată nu a fost atins de dorinta după altă Realitate, nu va întelege ce este pocăinta.
Biserica este Casa lui Dumnezeu si Poarta Cerului, Casa Tatalui în care El ne asteapta pe noi pacatosii, cu dragoste, cu haina luminoasa, cu vitelul cel gras, fiindca în lume noi suntem asemenea fiului ratacitor, rataciti in griji, in neliniste, amenintati de ispite, slujitori ai stapanului porcilor, pacatoși. La Biserica este intoarcerea noastra din lume. In Sfintele lui Dumnezeu Biserici nu suntem doar noi unii langa altii, rugatori unii pentru altii, ci suntem impreuna slujitori si impreuna partasi cu Sfintii lui Dumnezeu, cu toti Sfintii, in fiecare biserica, si in orice zi, ora clipa a vietii noastre. "Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu." In 14, 1-3 Dintre cei care vor moșteni împărăția cerurilor unii, în viața lor, s-au apropiat mai mult de Dumnezeu, alții destul, dar într-o măsură mai mică. Unii au cunoscut tainele lumii și ale Împărăției încă de aici de pe pământ, iar alții au rămas doar la micile bucurii duhovnicești, dacă Dumnezeu mă vă mântui din mila Lui și pe mine, atunci nivelul meu de comuniune cu Dumnezeu, de pătrundere a tainelor Sfintei Treimi nu se va compara cu al Sfântului Maxim Mărturisitorul, cu al Sfântului Ioan Gură de Aur, cu al tuturor sfinților, cuvioșilor, și mucenicilor care și-au dat viața pentru Hristos. Dar totuși noi vom sta alături de ei de împărăția cerurilor, vom vorbi cu ei, ne vom bucura de gradul lor mai mare de înțelegere și îi vom ruga să ne explice ceea ce ei au înțeles și noi încă n-am aflat. Acesta e sensul cuvintelor: "În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt"
„Mântuitorul numește „multe locașuri” (Ioan 14, 2) ale Tatălui, măsurile deosebite de înțelegere ale minții celor ce se sălășluiesc în lumea de dincolo, vreau să spun, adică, despărțirile și deosebirile întru care se vor desfăta ei cu mintea. Că nu cu deosebirile locurilor a zis „multe locașuri”, ci cu treptele darurilor. Că precum fiecare se desfătează de razele soarelui acestuia simțit, după curăția puterii celei văzătoare a ochiului și, precum într-o casă un felinar strălucește o singură lumină, neîmpărțindu-se în multe străluciri, așa și în veacul cel ce va sa vie, toți drepții se vor sălășlui într-o singură bucurie cu nedespărțire. Și fiecare, după măsura sa, este luminat de un singur soare gândit, și după vrednicie, gustă bucurie și veselie ca dintr-un singur aer, un singur loc, un singur scaun, o singură privire și o singură formă. Și nu vede cineva măsurile celui ce îl întrece, nici ale celui mai jos decât dânsul, ca nu, văzând darul cel covârșitor al prietenului, sau lipsa sa, să se facă lui acestea pricină de întristare și de mânhnire. Să nu dea Dumnezeu să fie una ca aceasta acolo unde nu este întristare, nici suspin, ci fiecare se veselește înlăuntru, după darul cel dat lui, după măsura sa. Așa este rânduiala Împărăției, așa este și rânduiala gheenei și nu este altă rânduială, care să mijlocească între ele, fără numai felurimea deosebirii răsplătirilor. Și dacă acestea este adevărul, precum și este adevărat, apoi ce lucru mai nebunesc și mai fără de minte decât cei cei zic: „Destul îmi este să scap de gheena, că, de a intra în Împărăție, nu duc grijă! Că a scăpa de gheenă, aceasta este însăși intrarea în Împărăție. Precum și, a cădea din Împărăție, este a intra în gheenă”. Că nu ne-a învățat pe noi Scriptura că sunt trei locuri! Ce, dar, ne-a învățat? Iată: „Când va veni Fiul Omului întru Slava Sa, va pune oile, adică de-a dreapta Sa, iar iezii de-a stânga!” Că n-a zis trei rânduieli, ci una de-a dreapta și una de-a stânga. Și a despărțit hotarele lor, după sălașurile lor, zicând: „Că păcătoșii se vor duce în osânda veșnică, iar drepții în viața veșnică vor străluci ca soarele”. Și iarăși: „Vor veni de la răsărituri și de la apusuri și se vor așeza în sânurilr lui Avraam, în Împărăția Cerurilor, iar fii împărăției vor fi aruncați întru întunericul cel mai din afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 8, 1). Dumnezeului nostru slavă!” (Sfântul Efrem Sirul)
Observați cum Sfântul Efrem spune că și în iad va fi la fel, cu „locașuri” diferite și pedeapsa unora va fi diferită de pedeapsa altora, în funcție de gravitatea faptelor lor, și nu vor ști unii cât de mult suferă ceilalți. De fapt în iad nu va exista comuniune între oameni ci însingurare și suferință veșnică pentru neacceptarea iubirii lui Dumnezeu, de aceea este necesară pocăinta și ascultarea de Dumnezeu.
Ascultarea se învaţă din sânul familiei, aici se arată ascultarea. În măsura în care nu suntem ascultători faţă de părinţii noştri, în casa noastră, cu greu ne vom închina viaţa noastră lui Hristos. Din pricina neascultării am fost alungaţi din Rai. Deprindem ascultarea, când vedem ce am făcut prin neascultare... am nimicit viaţa pe pământul nostru şi catastrofa ameninţă totul. Întreaga lume este atât de copleşită, pentru neascultarea noastră. O neascultare faţă de părinţi îi însoţeşte pe copii de-a lungul întregii vieţi. Dar el are și un Tată Ceresc. Fiul cel mic s-a crezut om matur, om care isi poate randui viata, fara sa mai aiba nevoie de sfatul si ajutorul tatalui sau. Nu putem sa credem ca fiul cel mic si-a cerut partea de avere ca sa mearga sa o piarda cu desfranatele, cum se spune, in cele din urma. S-a crezut om stapan pe viata sa si a cautat libertatea, independenta fata de tatal sau in casa caruia crescuse, dragostea caruia o primise, de sfatul caruia se bucurase. A plecat in lume sa isi faca un rost.
În ţară fără de păcat şi plină de viață m-am încrezut şi, semănând păcatul, cu secera am secerat spicele lenevirii şi, în loc de snopi, am grămădit stogurile faptelor mele, pe care nu le-am şi aşternut în aria pocăinţei. Dar Te rog pe Tine, Cel dinainte de veci, lucrătorul nostru Dumnezeu, vântură pleava lucrărilor mele în vântul milostivirii Tale, şi adună grâu: iertarea sufletului meu; închizându-mă în jitniţa Ta cea cerească, şi mă mântuiește Să cunoaştem, fraţilor, puterea tainei, că preabunul părinte, întâmpinând pe fiul cel desfrânat, care s-a întors de la păcat Ia casa părintească, îl îmbrăţişează si iarăşi îi dăruiește cunoaşterile slavei sale; şi veselie de taină face celor de sus, înjunghiind viţelul cel îngrăşat; ca noi să vieţuim cu vrednicie Celui ce S-a junghiat, Celui iubitor de oameni Părintelui şi Celui slăvit, ce S-a junghiat, Mântuitorului sufletelor noastre
O! de câte bunuri m-am lipsit, eu, ticălosul, pe mine însumi. O, de Ia ce împărăţie am căzut, eu, pătimaşul. Avuţia pe care am luat-o, am cheltuit-o, porunca am călcat-o. Vai mie, ticăloase suflete, că în locul cel veşnic voi fi osândit. Pentru aceasta mai înainte de sfârșit, strigă către Hristos Dumnezeu: Primeşte-mă, Dumnezeule, ca pe fiul cel desfrânat şi mă miluieşte. Robitu-m-am cetăţenilor celor străini, şi în ţară stricăcioasă m-am depărtat, şi de ruşine m-am umplut; iar acum, întorcându-mă, strig Ţie, îndurate: Greşit-am. Deschide-mi acum milostivirea cea părintească, mie, celui ce mă întorc de la răutăţi, cerescule Părinte, şi nu mă lepăda, Cel ce ai prisositoare milă. Nu cutez a căuta sus la înălţime, că Te-am mâniat pe Tine, Hristoase, fără măsură; dar, ştiind milostivirea Ta, Îndurate, strig Ţie: Greşit-am, milostiveşte-Te şi mă mântuiește. Preasfântă Fecioară plină de dar, ceea ce ai născut curăţirea tuturor, uşurează povara cea grea a păcatelor mele, cu rugăciunile tale. Adâncul păcatelor mă cuprinde pururea şi furtuna greşalelor mă cufundă; îndreptează-mă la limanul vieţii, Hristoase Dumnezeule, şi mă mântuiește, Împărate al slavei. Bogăţia părintească am risipit-o rău şi, sărăcind, m-am umplut de ruşine, rob făcându-mă gândurilor celor neroditoare. Pentru aceasta strig Ţie, Iubitorule de oameni, îndurându-Te, mântuiește-mă. Pe mine cel rupt de foamea a tot felul de bunuri şi înstrăinat de la Tine, Preabunule, miluieşte-mă şi mă mântuiește, Hristoase acum, pe mine cel ce mă întorc şi laud iubirea Ta de oameni.
Stăpînă, ceea ce ai născut pe Hristos, Mântuitorul şi Domnul, mântuirii învredniceşte-mă; că am sărăcit de tot felul de bunătăți, Fecioară curată, ca să laud măririle tale. Întru adâncul păcatelor sunt cuprins, Mântuitorule, şi în marea vieţii mă cufund; dar precum ai scos pe Iona din chit, aşa mă scoate şi pe mine din patimi, şi mă mântuiește. De la părinteasca slavă a Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, în răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte îndurate. Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din argaţii Tăi.
Din pacate, a descoperit curand ca nu este suficient de matur, nu numai sa-si organizeze viata, sa-si randuiasca partea de avere, ci a cheltuit-o pe toata in desfranari – se spune in parabola din Sfanta Evanghelie. Era departe de a fi matur, era un tanar care a dorit sa experimenteze multe, in primul rand libertatea, si care ajunge, din cauza foametei din acel tinut indepartat, sa nu mai aiba ce sa manance. S-a lipit de unul dintre locuitorii acelei tari si a ajuns sa aiba grija de porcii lui, in traditia iudaica, porcul este considerat un animal necurat, iar aceasta prezentare a fiului celui bogat, celui care se afla in buna randuiala in casa tatalui sau, ajuns slujitor la porci, este o imagine cu totul tulburatoare pentru fiecare dintre noi, ca sa intelegem cat de mult ne poate costa nesabuinta si dorinta de libertate, dorinta de a ne indeparta de Tatal nostru cel ceresc. Fiecare dintre noi avem aceasta ispita, sa ne traim viata, sa ne bucuram de ceea ce avem, sa nu mai stim de Dumnezeu, sa ne vedem doar de viata noastra, mai ales atunci cand suntem tineri.
Întotdeauna, căutând binele, noi vedem posibilitatea unui bine mai apropiat, mai uşor de împlinit, de atins, ceea ce este o capcană, aşa cum este cu ciupercile otrăvitoare din pădure: sunt foarte frumos colorate și la îndemână, deci nu trebuie să cauţi după ele. După celelalte mai trebuie să umbli ca să le poţi descoperi. Lucrul bun nu stă la îndemână întotdeauna, ci lucrul bun este un lucru pe care trebuie să-l cauţi şi pentru care trebuie să te osteneşti. Şi el s-o fi gândit bine iniţial, dar apoi s-o fi gândit: Dar de ce să mă ostenesc ca fratele meu, care toate ziua trebuie să asculte de tatăl meu, să meargă încolo, să vină încoace, să facă cele ale gospodăriei, de ce n-aş putea eu să mă descurc mai bine? Probabil mă duc eu cu banii ăştia şi rezolv în lumea asta, fac altceva şi vin înapoi cu mai mulţi, adică reuşesc să mă îmbogăţesc! gândindu-se aşa cum gândesc oamenii secularizaţi, care uită de Dumnezeu.
Și consemneaza Sf Grigorie Teologul in omiliile la Luca: Aşadar, ce face Cel ce trimite ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi şi Care face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni? El le împarte, spune pilda, lor averea Lui. îţi dai seama că omul acela şi părintele lor este lipsit de nevoi şi trebuinţe? Căci [de nu ar fi fost lipsit de nevoi] nu ar fi împărţit doar în două şi doar acestor doi feciori [toată averea sa], ci ar fi păstrat pentru Sine a treia parte din avere. Dar omul acela fiind Însuşi Dumnezeu, aşa precum spune David Proorocul, nu are nevoie de cele bune şi de folos ale noastre, ci a împărţit doar acestor doi feciori întreaga avere, spune pilda, adică lumea întreagă a împărţit-o. Căci, aşa precum fire cea una este împărţită prin cugetări felurite, tot aşa lumea aceasta, care e una, se împarte prin felurita ei folosinţă. De fapt, unul spune către Dumnezeu: „Toată ziua, întins-am către Tine mâinile mele” (Ps 87:10) şi „De şapte ori pe zi Te-am lăudat” (Ps 118:164) şi „Am strigat la ceas nepotrivit către Tine” şi „Am nădăjduit în cuvintele Tale” [Ps 118:42] şi „În zori de zi am ucis pe toţi păcătoşii pământului” [loc neidentificat], adică am curmat toate poftele trupului ce stârnesc desfătarea pătimaşă. Iar cel ce-şi petrece ziua cu vin, îmbiindu-se pe unde e rost de chef, îşi petrece apoi toată noaptea în fapte nevrednice şi nelegiuite şi se grăbeşte să săvârşească viclenii ascunse, sau face uneltiri pe faţă şi jafuri şi planuri necurate. Oare nu au împărţit aceşti oameni noaptea cea una şi soarele cel unul, iar înainte de acestea propria lor fire, căci aveau să o folosească potrivnic şi în dezbinare unii cu alţii? Dar Dumnezeu împarte tuturor, în chip nepărtinitor, întreaga Sa zidire, lăsând ca fiecare s-o folosească după cum îi este voia.
Spune Evanghelia: „Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată…” (Lc 15,13). Cum de nu a plecat îndată, ci după nu multe sau după puţine zile a plecat el? Diavolul cel mârşav, care este uneltitor, nu l-a supus în acelaşi timp şi păcatului, şi vieţii după voinţa sa, ci cu încetul şi în chip viclean l-a abătut [de la faptele cele bune], şoptindu-ne nouă şi grăind: „Şi tu, trăind după voia ta, iar nu purtând de grijă şi cercetând Biserica lui Dumnezeu, nici aplecându-ţi urechea la învăţătorul Bisericii, vei putea să vezi şi să cunoşti în tine datoria ta, fără să te îndepărtezi de bine”. Când este despărţit careva de ceata cea sfântă a celor ce cântă în Biserică şi de ascultarea sfinţilor învăţători, atunci el este dus departe şi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, fiind părăsit faptelor sale celor rele. Căci Dumnezeu se află pretutindeni, dar unul singur stă departe de bine: răul în care, prin păcat, ajungem departe de Dumnezeu şi Îl părăsim, căci „Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi” (Ps 5:5].
Înstrăinându-se astfel feciorul cel mai tânăr şi călătorind el într-o ţară depărtată, „acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” (Lc 15:13). Dar în ce chip a risipit el averea sa? Înainte de toate, mintea este averea şi bogăţia noastră după fire. Câtă vreme păzim nesmintite în noi deprinderile şi obiceiurile care duc la mântuire, Îl avem pe Dumnezeu însuşi, mintea cea dintâi şi cea de Sus, împreună stătător cu noi. Dacă deschidem poarta pentru patimi, de îndată mintea se risipeşte, rătăcind în tot ceasul în jurul celor trupeşti şi pământeşti, în jurul plăcerilor de multe feluri şi în jurul gândurilor pătimaşe cu privire la acestea. Cugetarea dreaptă este bogăţia minţii, care, stăruind în ea, o face să deosebească ce este mai bine de ce este mai rău, până când mintea însăşi va căpăta stăruinţă în porunci şi în tainele credinţei [simboluri], dând ascultare Tatălui celui de Sus. Dacă mintea se strică, atunci şi dreapta cugetare se risipeşte în desfrânare şi în nesăbuinţă, relele împărţindu-se între acestea două.
Atunci când a fost în căderea cea mai mare şi-a adus aminte de tatăl său. Vedeţi că atunci ne aducem aminte de posibilităţile pe care le avem. Până atunci nu le vedem, ci căutăm. Căutăm noi posibilităţile şi, când nu mai avem posibilităţi, atunci ne caută posibilităţile pe noi. Ne aducem aminte. Aducerea aminte de casa părintească. Şi-a adus aminte de tatăl său, şi-a adus aminte de slujitorii de la casa tatălui său, care aveau toţi ce să mănânce şi erau respectaţi, iar el aici nu era considerat nici măcar a fi om. Şi zice: Mă voi întoarce la tatăl meu şi voi spune: Tată, am greşit înaintea cerului şi înaintea ta, iartă-mă şi nu sunt demn să mă mai socoteşti ca pe fiul tău, ci ca pe unul dintre slujitori. Şi, când s-a hotărât aşa, a plecat spre casa tatălui său şi ne spune cuvântul Evangheliei aşa de frumos că de departe l-a văzut tatăl său. Parcă ar fi stat tot timpul, uitându-se în zare, acolo unde a dispărut fiul cu un timp înainte şi tot timpul se uita în zare şi, când a apărut, l-a văzut deja. Deci de departe l-a văzut tatăl său şi a ieşit în întâmpinarea lui şi i-a dat toată vrednicia. Adică, după ce fiul a venit şi a căzut înaintea tatălui său şi i-a spus ceea ce şi-a pus în gând, Tată, am greşit!, tatăl a chemat slujitorii şi le-a zis: Aduceţi inel şi puneţi în dreapta lui – inelul însemna semnul puterii, adică te repun în drepturi, eşti fiul meu, eşti stăpânul casei, asta însemna inelul pe care l-a primit. Şi l-au îmbrăcat şi l-au încălţat, încălţăminte în picioarele lui, căci slujitorii umblau desculţii, stăpânii umblau încălţaţi, deci l-a repus în starea de stăpân, aşa cum a făcut şi Dumnezeu cu noi prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos, l-a ridicat pe om din starea de păcat strămoşesc la starea de stăpân asupra firii şi l-a îmbrăcat pe el cu Duhul Cel Sfânt pe Care Mântuitorul nostru Iisus Hristos L-a adus după Înălţarea Sa la ceruri şi L-a trimis ucenicilor Săi.
Să auzim Scripturile Mântuitorului nostru, Care ne învaţă totdeauna cu glasul Său, despre cel ce a fost desfrânat si în urmă iarăşi s-a înțelepțit; şi cu credinţă să urmăm pocăinţei bune a acestuia; şi, Celui ce ştie toate cele ascunse, cu inimă smerită să strigăm: Greşit-am Ţie, Părinte îndurate, şi nu suntem vrednici nici odinioară să ne chemăm fii ai Tăi, ca mai înainte; ci, ca Cel ce eşti din fire iubitor de oameni, Tu primeşte-ne şi ne fă ca pe unul din argaţii Tăi. Desfătărilor trupeşti m-am plecat în chip ticălos şi m-am făcut rob cu totul născocitorilor de pofte; şi m-am înstrăinat de la Tine, Iubitorule de oameni; iar acum strig cu glasul celui rătăcit: Greşit-am, Hristoase, nu mă trece cu vederea, ca Cel ce eşti singur milostiv. Nicicum îndrăznind a căuta la înălţimea cerului, strig Ţie, Împărate al tuturor; căci cu nepriceperea eu însumi Te-am mâniat, nebăgând seamă de poruncile Tale. Pentru aceasta, ca Cel ce eşti singur bun, nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta. Cu rugăciunile apostolilor şi ale proorocilor, ale cuvioşilor şi ale cinstiţilor mucenici, şi ale drepţilor, iartă-mi, Doamne, toate câte am greşit, mâniind, Hristoase, bunătatea Ta; ca să Te laud întru toţi vecii. Născătoare de Dumnezeu, ceea ce te-ai arătat mai strălucită decât heruvimii şi serafimii şi decât toate oştile cereşti, cu aceştia roagă pe Dumnezeu Cuvântul Tatălui Celui fără început, pe Care L-ai întrupat, Preacurată, ca toţi să ne învrednicim de bunătățile cele veşnice. Catavasie: Heruvimilor asemănându-se tinerii, în cuptor dănţuiau, strigând: Bine ești cuvântat, Dumnezeule, că în adevăr şi judecată ai adus asupră-ne acestea toate, pentru păcatele noastre, Cel ce eşti prealăudat şi preaslăvit întru toţi vecii.
Vedem în toată relatarea Sfintei Evanghelii câteva momente foarte importante pentru ceea ce s-a întâmplat cu fiul. Mai întâi trezirea. S-a trezit la realitate. Fără să te trezeşti la realitate, spun Sfinţii Părinţi, nu poţi. Fără să ai trezvia minţii nu poţi să mergi mai departe. Trebuie să fii treaz, să recunoşti, să-ţi dai seama. Apoi, după ce s-a trezit, s-a îndreptat, adică a spus: Am greşit şi vreau să-mi schimb viaţa! Asta este îndreptare. Și-a recunoscut păcatul lui. Şi apoi a luat o hotărâre definitivă: Mă voi întoarce! Deci fac calea întoarsă dacă am greşit. Apoi s-a ridicat şi a plecat spre tatăl său, unde a mărturisit şi şi-a arătat dorinţa lui de a rămâne mai departe cu tatăl său, chiar dacă nu ca fiu, ci ca slujitor, dar nu departe de casa tatălui său. Este o devenire pe care fiecare dintre noi o trăim atunci când ne pregătim pentru spovedanie. Și nu întâmplător Sfinţii Părinţi au aşezat această Duminică ca pregătitoare înainte de Postul Patimilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este o pregătire pe care fiecare dintre noi este nevoie să o facem. Mai întâi să ne trezim. Şi cum să ne trezim? Păi să luăm îndreptarul de spovedanie, pentru că se mai întâmplă să venim la spovedanie şi să zicem: “Păi eu n-am niciun păcat.” “Îţi pare rău de păcatele şi de greșelile tale?” “Nu, că eu n-am făcut nicio greşeală” Te-ai jurat strâmb? Nu știm ce mai e greşeală şi ce e faptă bună, înseamnă! Asta este problema.
Dacă am iubi pe Hristos, precum ar trebui să-L iubim, am şti că este mai rău decât gheena de a supăra pe Cel iubit, şi fiindcă nu-L iubim, de aceea nici nu ştim mărimea pedepsei. Aceasta este cauza pentru care eu plâng şi jelesc, căci ce nu a făcut Dumnezeu ca să fie iubit de noi? Ce mijloc n-a întrebuinţat? Ce n-a trecut cu vederea? L-am batjocorit fără ca El să ne nedreptăţească cu ceva, ci din contră, bine facându-ne şi încărcându-ne cu mii de bunătăţi; am fugit de El, îndemnându-ne şi ispitindu-ne în toate părţile, şi nici aşa încă nu ne-a pedepsit, ci a alergat însuşi El, şi ne-a prins fugind, dar noi ne-am smucit din braţele Sale şi am trecut în acelea ale diavolului; şi nici aşa El nu S-a depărtat cu totul de noi, ci a trimis ca să ne roage mulţime de prooroci, de îngeri şi de patriarhi, dar noi nu numai că nu am primit solia, dar am şi batjocorit pe trimişi.(Ioan Gură de Aur)
Cine nu îşi aduce aminte de momentele din viaţa sa când, asemenea fiului risipitor, a respins dragostea lui Dumnezeu, lăsându-se pradă dorinţelor şi propriilor planuri nebune? Cine, primind moştenirea darurilor lui Dumnezeu – inteligenţă sclipitoare, talente – nu şi le-a însuşit, uitând de Dătătorul darurilor şi folosind cele dăruite spre paguba sa, iar adeseori şi a oamenilor? Cine a primit cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumar pentru sine în viaţă, fără a-l denatura sau a-l nega cu desăvârşire? Iar Tatăl aşteaptă mereu. Tatăl, în mâna Căruia se află Pronia cea atotputernică, ce poartă de grijă fiecărui om şi care numai printr-un semn îl poate întoarce pe fiul rătăcit la cunoştinţa Adevărului, zăboveşte, dând libertatea multdorită, cerută de fiu. Iubirea Tatălui aşteaptă drept răspuns numai iubire, nelipsindu-ne de libertatea alegerii în viaţă. Tatăl continuă să iubească şi să aştepte întoarcerea noastră.
Cel ce Te-ai pogorât pe pământ cu sărăcie de bună voie, ca să mântuiești lumea, pentru multa milostivire, pe mine, cel ce am sărăcit acum de toată fapta bună, mântuiește-mă ca un milostiv. De la poruncile Tale depărtându-mă, m-am făcut rob înşelătorului în chip ticălos. Iar acum întorcându-mă, primeşte-mă, ca odinioară pe desfrânatul, pe mine cel ce cad înaintea Ta, cerescule Părinte. Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul. Supunându-mă gândurilor celor de stricăciune făcătoare, m-am întunecat şi de la Tine m-am depărtat, cu totul ieşindu-mi din minte, Îndurate. Pentru aceasta pe mine, cel ce cad cu pocăinţă înaintea Ta, mântuiește-mă.
Preacurată, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti singură îndreptarea celor căzuţi, îndreptează-mă şi pe mine, cel zdrobit cu tot felul de păcate şi smerit. Catavasie: Să lăudăm, bine să cuvântăm si să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii. Pe Cel ce a închipuit mai înainte în rug, lui Moise, minunea Fecioarei, în muntele Sinai oarecând, Iăudaţi-L, binecuvântați-L, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.
Vezi-mi, Hristoase, necazul inimii, vezi întoarcerea mea, vezi-mi lacrimile, Mântuitorule, şi nu mă trece cu vederea pe mine, ci mă îmbrăţişează iarăşi cu milostivire, numărându-mă împreună cu mulţimea celor mântuiți; ca să laud cu mulţumire milele Tale. Ca tâlharul Te rog, pomeneşte-mă; ca vameşul întristându-mă, mă bat în piept şi strig: Milostiveşte-Te; primeşte-mă, Preaîndurate, ca pe cel desfrânat, pe mine cel ce mă întorc de la toate răutăţile mele, Împărate al tuturor; ca să laud plecăciunea Ta cea preamultă. Suspină acum suflete al meu preaticăloase, şi strigă lui Hristos: Doamne, Cel ce ai sărăcit de a Ta voie pentru mine, Însuţi Tu mă îmbogăţeşte pe mine cel sărăcit de toată fapta bună, cu bogăţia bunătăţilor, ca un singur bun şi milostiv. Veselia pe care ai făcut-o oarecând, Bunule, pentru întoarcerea cea de voie a fiului pierdut, fă-o acum şi cu mine, păcătosul, întinzându-mi cinstitele Tale braţe; ca, mântuindu-mă, să laud bunăvoinţa Ta cea preamultă. Cu luminatoarele tale rugăciuni, Fecioară, te rog luminează-mi ochii cei înţelegători, care sunt întunecaţi cu răutatea, şi Ia calea pocăinţei mă povăţuieşte. Ca după datorie să te laud pe tine, ceea ce ai întrupat mai presus de cuvânt pe Cuvântul. Catavasie: Dintre pământeni cine a auzit una ca aceasta; sau cine a văzut vreodinioară: Fecioară să se fi aflat având în pântece, şi fără durere să fi născut prunc? În acest chip este minunea ta, şi pe tine, Preacurată, Născătoare de Dumnezeu, Marie, te mărim.
Sunt doua exemple din Sfanta Evanghelie pilduitoare pentru fiecare dintre noi, iubiti credinciosi, caci putem fi fiul cel tanar, sa dorim sa ne bucuram de libertatea noastra in neascultare fata de Tatal, si apoi sa intelegem indepartarea si sa ne caim, sa ne intoarcem catre Tatal cel ceresc, sau putem sa ramanem credinciosi in casa Tatalui fara sa intelegem relatia filiala, relatia de dragoste a noastra cu Tatal cel ceresc. Sa credem, asa cum credeau in Vechiul Testament, ca implinind niste randuieli, mergand la biserica, tinand post, spovedindu-ne din cand in cand, suntem fii in buna randuiala, fara sa descoperim cu adevarat semnificatia filiatiei noastre divine, a impodobirii noastre cu darurile lui Dumnezeu, ca sa crestem de la chip la asemanare.
Când în parabola fiului risipitor rătăcitul vine acasă, e încă plin de murdăria cocinelor în care a trăit. Ce face tatăl? Îi iese întru întîmpinare alergînd şi-l îmbrăţişează: aşa împuţit cum e acest învins; nu aşteapta să-şi ceară mai întîi iertare ori măcar să ajungă pînă în dreptul (de nu şi la genunchii) tatălui; şi nu-i cere să se spele, să facă baie, să se cureţe cît de cît. Nu. De-a dreptul la ospăţ, ca să intelegem si mai bine “ce Dumnezeu avem” si a ne patrunde pana in adancurile inimii de Iubirea Sa. Descoperim însă, in finalul acestei parabole neintelegerea fiului cel mai mare, care, intorcandu-se de la tarina, de la munca, a auzit sarbatoarea din casa tatalui si, auzind ca este in cinstea fiului celui mic, n-a inteles si a reprosat tatalui ca el a ramas fidel, el a ramas in casa, el si-a pastrat ascultarea fata de tata, dar aceasta ascultare era intru neintelegere: “Mie niciodata nu mi-ai dat un ied sa ma veselesc cu prietenii mei si, cand a venit acest fiu al tau care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai facut aceasta mare sarbatoare“. Fiul cel mare nu a inteles care este statura de fiu in casa tatalui. Avea mai degraba gandirea unui slujbas, a unui argat care astepta ingaduinta tatalui sa se bucure cu prietenii sai. Iata ce situatie paradoxala: fiul cel ratacit, cazut in pacat departe de casa tatalui isi dorea macar un argat sa fie in casa tatalui, iar cel care a ramas in casa tatalui, fiu in deplinatatea calitatilor, gandea ca un argat. Nu a putut sa se bucure cu tatal sau de intoarcerea fratelui sau, nici nu il mai recunoaste ca frate: “fiul acesta al tau“. Nu mai era fratele lui. Era intr-o totala neintelegere a ceea ce inseamna sa fii fiu al Tatalui ceresc.
Sufletele bune, simple, credincioase se simt în biserică în tot largul, ușoare ca fulgul, precum în casa Tatălui ceresc. Adevărații creștini capătă aici pregustarea Împărăției ce va să fie, pregătită lor de la facerea lumii, a eliberării de tot păcatul și de moarte, ce va să vină, pacea și fericirea viitoare, când li se dă această arvună? Când își îndreaptă cu sinceritate sufletul către Dumnezeu, când I se roagă cu sârguință, când se hotărăsc cu tot dinadinsul să-și închine viața lui Dumnezeu și să facă fapte bune chiar când nu vor fi în sfântul locaș. Tatal ceresc. Acest Nume Dumnezeiesc apare in teologia Sfantului Dionosie Areopagitul (sec. V) fie in formularea: "Iar singurul izvor al Dumnezeirii celei mai presus de fire este Tatal" (II, 5) fie intr-o alta: "Tatal este Dumnezeire izvoratoare" (II, 7). Avem in fata o fericita sinteza patristica in care Dumnezeu este slavit ca Tata si in acelasi timp ca Izvor al Dumnezeirii; prin urmare, este marit impreuna cu Fiul si cu Duhul Sfant ca Treime de o fiinta si nedespartita, ca mister si ultima finalitate a fiintei. In acest duh se exprima si Sfantul Vasile cel Mare, numindu-L pe Tatal "radacina si izvor al Fiului si al Sfantului Duh" (Omilia 24, 4). Pe deasupra, si toti Sfintii Parinti, inca din secolul al IV-lea, cel supranumit: "triadologic" si "de aur", subliniaza aceeasi credinta fundamentala in formularea: "Monarhia Tatalui" Prin urmare, Tatal este vazut ca izvor personal al Dumnezeirii si al iubirii, de vreme ce este de neconceput unitatea fara iubire. Aceasta este in mod precis marturia fundamentala a Sfintei Ortodoxii. Aceasta ne invata cum ca Dumnezeu se descopera in misterul Sau profund ca Tata, ca principiu personal, ca Treime, ca unitate si comuniune a Persoanelor, ca in Crezul ortodox.
Nu suntem niciodata singuri atunci cand suntem in biserica. Si daca ar fi un singur om in biserica, cand nu este slujba, si s-ar ruga, el nu este singur, pentru ca intr-o biserica sunt impreuna-rugatori cu el Sfintii lui Dumnezeu, cati oameni sunt astazi intr-o singuratate deznadajduitoare? Una din cele mai mari suferinte ale omului contemporan nu este atat durerea trupeasca – orice alt chip de suferinta trupeasca– una din cele mai mari dureri ale omului contemporan este ca nu de putine ori este singur, este lasat singur, nu-l mai cauta nimeni, nu-l mai cerceteaza nimeni. Uneori oamenii sunt singuri in sufletul lor, desi sunt inconjurati de multi „prieteni”, dar ei, laolalta, inlauntrul lor tot singuri sunt. Ca fiul care a plecat de acasa dimpreuna cu partea lui de avere, nu putina, care a ajuns si el la un moment dat sa fie tot asa, singur. Cat a avut banii tatalui sau, in tare aceea indepartata, i-a cheltuit, pentru ca banul nemuncit nu e atat de pretuit. Si cat a avut bani, a avut si prieteni de placeri. Cand nu a mai avut bani, si cei care credea a-i fi alaturi la bine si la greu, cum se zice, l-au parasit si a ajuns si el sa fie singur; singur intr-o tara in care nimeni nu il privea cu ochi buni, intr-o tara in care venise si foamete si saracie lucie. Si de unde in casa parinteasca era fiu, era primit cu dragoste de tatal sau, a ajuns sarmanul, ca sa poata sa traiasca, sa lucreze ca porcar, ca pazitor de porci. Si nici acolo nu avea ce sa manance. Ar fi vrut el sa se hraneasca cu roscovele pe care le mancau porcii, dar, zice Evanghelia, ca nici de acelea nu avea. Si in singuratatea asta mare in care nimeni, nimeni nu era alaturi de dansul, a rasarit in gandul lui, in inima lui, o idee. Si si-a spus el inlauntrul sau: „Cati argati ai tatalui meu au paine si au de toate si eu mor aici de foame!” Si a pus o hotarare atunci in inima lui: „Ma voi intoarce, ma voi duce inapoi la tatal meu si atunci cand ma voi intalni cu el am sa-i spun: Tata, am gresit, am gresit la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, dar primeste-ma macar ca pe unul din argatii tai!” Si punandu-si gandul acesta in inima, fiul acesta mai mic, mai tanar, mai zvapaiat, s-a intors la casa tatalui sau, iar tatal acestui fiu nu a stat intr-o nepasare totala in timp ce fiul lui era plecat. I-a dat, intr-adevar, partea de avere, i-a respectat libertatea, nu l-a fortat sa ramana acasa. Putea sa-i spuna: „Da, inca nu e vremea sa-ti dau tie averea!” Putea sa o opreasca; n-a facut-o. Dar cand a simtit in inima lui ca fiul acesta vrea sa se intoarca, atunci a iesit el intru intampinarea lui. Zice Sfanta Scriptura ca inca departe fiind el, adica departe fiind fiul acesta pe calea intoarsa, acum, catre casa parinteasca, l-a vazut tatal sau, a simtit tatal sau ceva in inima lui.
Este o legatura care se creeaza, nevazuta, simtita numai de launtrul omului. Si pana a simtit tatal, poate multe zile a stat el cu mana streasina la ochi uitandu-se in zare doar-doar, poate-poate „fiul acesta al meu s-ar intoarce acasa”. Si, atunci cand el s-a pornit, zice ca l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila, zice, si alergand tatal, i-a cazut tatal pe grumaz si l-a sarutat. Cine e tatal? Tatal nostru Care este in ceruri! Cine e fiul cel tanar care a plecat de langa Tatal? Si eu, si dumneavoastra! Si ce invatam din aceasta venire a fiului si alergarea Tatalui inaintea lui? Invatam ca intotdeauna pocainta inseamna lucrare in doi, invatam ca intoarcerea intotdeauna nu-i numai lucrarea noastra, si ca Dumnezeu nu vrea din partea noastra decat o zvacnire a inimii, doi pasi facuti inspre Dansul, si restul il face Dansul. Sta Dumnezeu si asteapta, sta Dumnezeu cu mana streasina la ochi, cum statea tatal din parabola de astazi, si Se uita spre toata lumea aceasta si asteapta ceva-ceva de la om ca sa poata sa-l mantuiasca pe om. Nu-l forteaza, dar prin glasul proorocului Maleahi zice: „Intoarceti-va catre Mine, si Ma voi intoarce si Eu catre voi!” Si in Sfintele Scripturi ale Noului Testament zice: „Iata, Eu stau la usa si bat. Daca va auzi cineva glasul Meu si-Mi va deschide, voi intra la el si voi cina impreuna cu el”. Usa aceasta a inimii insa, ca despre aceasta usa este vorba, din pacate – sa zicem asa din pacate pentru Dumnezeu, din nefericire, daca vreti, pentru Dumnezeu – nu are decat o singura clanta si ea e intotdeauna pe dinauntru, nu pe dinafara. Daca noi nu-I deschidem usa lui Dumnezeu, El nu izbeste in usa, nu forteaza. Ati vazut, pe fiul acesta tanar l-a lasat sa se duca, dar nu l-a parasit. Daca vreti, intr-un fel, gandurile acestea bune care au venit fiului la stramtorare, intr-adevar, sunt gandurile pe care tatal le-a trimis, sunt gandurile de dragoste pe care tatal le nutrea in inima lui si, prin comunicarea cea nevazuta a dragostei dintre tata si fiu, dintre mama si fiu, ele au ajuns acolo unde trebuia sa ajunga.
Si stramtorarea aceasta din tara aceea, foametea aceea, este intr-un fel tot ingaduinta lui Dumnezeu. Ca daca de vorba buna nu asculta fiul, mai trebuie si oleaca zdruncinat. Care-i scopul? Sa-si vina in fire, sa nu rataceasca. Si aceasta face Dumnezeu dintotdeauna cu noi, doar-doar vom vrea noi ca sa ne intoarcem. Pentru ca stie ca daca stam in tara indepartata, murim de foame; pentru ca stie ca daca stam departe de El, isi bat joc de noi, cine? Demonii. Ne pun sa fim ca animalele necuvantatoare, ca porcii. Pe cand Dumnezeu ne-a facut dupa chipul Sau, ne-a dat harul Sau, ne-a dat puterea Sa, ne-a facut fii ai Sai preaiubiti, vrajmasul isi bate joc de noi. Dar Dumnezeu nu face nimic cu forta, pentru ca daca ar face lucrurile cu forta atunci diavolul ar protesta si ar spune: „Dar de ce il mantuiesti asa? El a ales pacatul prin voia libera, lasa sa Te aleaga si pe Tine prin voia libera.”
Toata calea de intoarcere a noastra catre Dumnezeu necesita din partea noastra putin lucru, o dorinta de intoarcere, un gand de a ne schimba viata, o rugaciune facuta la inceput, si dupa aceea vine Dumnezeu cu Harul Sau, vine El si completeaza neputinta noastra. N-aveti experienta de la spovedanie? Cand noi venim, si nu ne putem indrepta cu totul, si Dumnezeu asa ne primeste, cum suntem, pentru ca El vine si lucreaza pocainta si intoarcerea noastra pe mai departe. Si mai este un lucru printre multele care se pot desprinde din această frumoasa pagina din Sfanta Scriptura, cea care s-a citit astazi, pilda sau parabola fiului risipitor, ca e minunat lucru sa te intorci, dar e mai minunat lucru sa ai unde sa te intorci. Singurul lucru de care s-a putut agata fiul acesta risipitor a fost ca stia ca are unde sa se intoarca, acest fiu risipitor stia ca daca vrea sa se intoarca are si unde sa se intoarca. Si pentru noi, crestinii, botezati in numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh, care am plecat si plecam de multe ori de langa casa, de langa sanul parintelui, nu doar din casa, dar de langa sânul Tatalui ceresc, stim ca avem unde sa ne intoarcem. Si casa parinteasca unde ne putem intoarce, aici este la Biserica Dumnezeului Celui Viu este casa in care Dumnezeu sta si asteapta, sta si asteapta doar-doar s-or intoarce fiii Lui rataciti.
Aici nu este o casa in care stau numai elitele, in Biserica lui Dumnezeu nu sunt numai fii cei cuminti. Biserica lui Dumnezeu este spatiul de intoarce al tuturor oamenilor din lumea aceasta, orisice pacat ar fi facut, oricat de departe s-ar fi dus de casa aceasta, oricat de netrebnica ar fi fost viata lor pana atunci, cand vor sa se intoarca in bratele Tatalui Ceresc – din casa Lui, din Biserica – sunt deschise totdeauna! Aici nu mai suntem porcari, aici, cum a zis Evanghelia, tatal ce i-a dat? I-a dat sandale, i-a dat imbracaminte fiului sau. In vremea aceea numai slugile umblau desculte. Si i-a dat sandale vrand sa arate ca tu nu mai esti sluga la strain, ci esti fiu al meu. Aici, in Biserica Dumnezeului Celui Viu nu suntem singuri, Dumnezeu ne da inel aratandu-ne dragostea Lui fata de noi nemarginita, avem compasiunea parintelui duhovnic, avem insotirea lui prin rugaciune, prin sfat bun, prin ocrotire. Nu mai mancam roscove cand ne intoarcem in Biserica! Dumnezeu e boier, Dumnezeu e stapan, El nu ne hraneste cu laturi, cu resturile care raman; Se da pe Sine! Ne da Trupul si Sangele Lui – asta insemna vitelul cel ingrasat de care va aduceti aminte ca s-a vorbit in parabola care s-a rotiti astazi. Da, e minunat atunci cand vrei sa te intorci la Dumnezeu, dar mai minunat lucru este sa ai unde sa te intorci. Pentru noi viata nu se stie ce ne rezerva acum sau mai incolo, dar este mare binecuvantare de la Dumnezeu sa poti sa pastrezi in inima ta gandul ca oricand te poti intoarce intr-un loc unde sunt oameni care au tinut la tine, oameni la care tu ai tinut, o casa parinteasca, fie ca este o casa a tatalui si a mamei, fie ca este o casa a fratilor si a surorilor tale intru Hristos Domnul.
Nu va despartiti fratilor, surorilor de casa lui Dumnezeu! Vrajmasul te imbie cu multe palate pe dinafara, pe dinauntru e multa netrebnicie! Este frumoasa casa lui Dumnezeu, sunt primitoare bratele lui Dumnezeu! Iubiti casa lui Dumnezeu, oricat ar incerca lumea sa arunce cu noroi in ea, Dumnezeu Sfant este, Isi pastreaza Sfanta Biserica si ii sfinteste pe aceia care, fie ca raman in ea, fie ca, desi s-au dus departe, se intorc in ea, ii sfinteste si ii face fii ai Sai, sa fie un semn al dragostei fata de ce a facut Dumnezeu pentru noi prin Biserica Sa, casa noastra. Cred ca in semn de recunostinta e nevoie sa facem si noi ceva acum, cand ingaduit-a Dumnezeu, nu stim de ce, dar poate ca sa ne aratam noi dragostea si recunostinta si fata de el. Intorcându-ne in Casa Tatalui Ceresc să strigam cu pocaință: Bogăţia harului, pe care mi-ai dat-o, Mântuitorule, ducându-mă în țări străine eu ticălosul, rău am cheltuit-o, vieţuind desfrânat, şi am risipit-o demonilor, înșelându-mă; dar acum întorcându-mă, primeşte-mă ca pe desfrânatul, Părinte, îndură-te şi mă mântuiește. Risipit-am avuţia Ta, Doamne, cheltuind-o, şi m-am supus eu, ticălosul, demonilor în chip viclean; dar Tu, preamilostive Mântuitorule, îndură-Te de cel desfrânat şi curăţeşte pe cel spurcat, dându-mi haina cea dintâi a Împărăţiei Tale. Glasul desfrânatului aduc Ţie, Doamne, greşit-am înaintea ochilor Tăi, Bunule; risipit-am bogăţia darurilor Tale; dar mă primeşte pe mine, cel ce mă pocăiesc, Mântuitorule, şi mă mântuiește.
Multumiti-I lui Dumnezeu ca de bine de rau inca mai suntem pe acasa, multumiti-I lui Dumnezeu ca poate am fost departe si ne-am intors, si daca inca suntem departe, si intr-un fel si altul toti suntem departe, nu uitati ca este o casa parinteasca in care portile sunt deschise, si ca avem un Parinte Care nu sta si asteapta, ci merge inaintea noastra, cu bratele ne cuprinde grumazul si ne saruta El. Sa Ii multumim lui Dumnezeu pentru aceasta! Amin! (postat pe fb de ioan monahul)