„Îndrăzniţi, Eu sunt. Nu vă temeţi”

30.07.2018 07:25

Vântul potrivnic vrea să răstoarne corabia Bisericii. „Corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă” (Matei 14, 24). Ucenicii Domnului, pe care Acesta îi hrănise mai înainte, împreună cu mulţimile, în chip minunat, se luptau acum cu valurile mării. Era prefigu­rarea celor ce aveau să se întâmple după Înălţarea Sa la ceruri. Apostolii au fost trimişi în lumea plină de greutăţi şi ispite, între neamuri, „ca într-o corabie, pe care o închipuie Evanghelia Lui şi Biserica”. După martiriul Sfântului ­Arhidiacon Ştefan, ei vor pleca din Ierusalim, prigoniţi fiind, împli­nindu-şi misiunea apostolică.

Până „la a patra strajă din noapte”, adică până la ceasul al zecelea din noapte, Domnul i-a lăsat pe ucenicii Săi „învăluiţi de valuri”, încercându-le şi întărindu-le astfel răbdarea. Tot la fel, pentru noi, ispitele ce se abat asupra noastră, a creştinilor, ne pot aduce multe foloase. Fiindcă „prin răbdarea ispitelor, ne întărim, devenim mai vrednici în cele ale lui Dumnezeu” şi mai înţelepţi. Răbdând ispitele abătute asupra noastră, ne dovedim credinţa şi dobândim „desăvârşirea virtuţii”, dobândim mai multă înţelepciune, iubire faţă de Dumnezeu şi „toate câte sunt folositoare nouă pentru desăvârşire”. Iată deci cum ispitele abătute asupra creştinilor pot deveni un prilej de a-şi arăta desăvârşirea, pentru care ei se străduiesc neîncetat.

Corabia pluteste pe mare. Oricat de adanc ar fi abisul ma­rii si oricat de puternice valurile si de furioasa furtuna, totul este in regula, atata timp cat apa nu a patruns in vas. Grija cea mare a marinarului nu este aceea de a scoate corabia la liman, ci de a impiedica apa sa patrunda in ea. Aceeasi tre­buie sa fie si grija crestinului: sa nu se puna la adapost de evenimente neprevazute – ispite, incercari —, ci sa fie cu luare-aminte ca nimic sa nu-i tulbure linistea sufleteasca, sa-i strecoare in suflet o urma de neincredere, sau sa nu-i mai lase loc pentru nimic altceva. Daca vom da „cale libera“, lasand sa patrunda in inima tot felul de griji mai mari sau mai marunte, dintre cele care nu inceteaza sa ne asedieze zi de zi, acestea nu vor intarzia sa ne provoace nemultumiri, enervari, amaraciuni, ne vom simti apasati de ele si vom de­veni „apasatori” si pentru altii. De vom fi morocanosi, in­tr-o stare de spirit proasta aceasta se va rasfrange si asupra celor din jur, va incepe sa se simta de la noi suflare de ghea­ta.

Crucea integrată în corabie - Biserica iubirii jertfelnice. Este vorba aici de imaginea cruciformă a bisericii sau a bisericii având crucea înscrisă în plan, şi anume biserica în formă de cruce latină, cu trei braţe egale şi al patrulea prelungit, şi de biserica în formă de cruce greacă, cu patru braţe egale. Prin urmare, în simbolismul său arhitectural, biserica - lăcaş de cult trebuie să cuprindă mai explicit în forma ei de corabie şi taina prezenţei lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat întru slavă cerească, deoarece Hristos este permanent prezent în corabia-biserică, o conduce spiritual din Sfântul Altar, în care se află Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Euharistie. Totodată, trebuia subliniat faptul că Hristos Cel tainic prezent în Sfântul Altar în chip smerit este în acelaşi timp prezent în ceruri întru slavă, iar Liturghia Bisericii rugătoare de pe pământ se uneşte cu Liturghia îngerilor şi a sfinţilor din ceruri.

Prin legătura arhitecturală care se stabileşte între absida principală a Sfântului Altar şi cupola sau turla mare a bisericii de pe naos se exprimă simbolic credinţa în prezenţa harică vie a lui Hristos, Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, în Biserica Sa, întrucât El S-a făcut Om şi a vieţuit pe pământ întru smerenie, ca pe noi, oamenii, să ne înalţe întru slavă la ceruri. Acest adevăr al credinţei creştine este evidenţiat arhitectural-simbolic prin cupola bizantină centrală şi în mod deosebit prin turla moldavă în formă de lumânare, care conţine în cupola ei interioară icoana lui Hristos Pantocrator şi semnifică prin dinamica ei atât coborârea lui Hristos pe pământ, prin Întrupare smerită, cât şi înălţarea umanităţii Sale în slavă prin Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri.

Corabia cruciformă este luminată de iubirea Preasfintei Treimi. Iisus Hristos, Capul şi Mirele Bisericii, nu este niciodată singur în cer şi pe pământ, ci El este întotdeauna împreună cu Tatăl şi cu Duhul, iar cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos sunt cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi. De aceea, cultul ortodox este permanent ritmat de cântarea de preamărire a Preasfintei Treimi: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Iar dacă Îl lăudăm pe Dumnezeu Cel în Treime preamărit, acum, aici pe pământ, Îl vom lăuda, pururea şi în vecii vecilor, şi în ceruri. În acest sens, Biserica lui Hristos este pe pământ pregustare şi anticameră a comuniunii credincioşilor dreptmăritori cu Preasfânta Treime din Împărăţia cerurilor (Sfântul Nicolae Cabasila). Acest adevăr fundamental este foarte puternic subliniat mai ales în slujba ortodoxă de sfinţire (târnosire) a bisericii noi, când se cântă troparul: "Această casă (biserică), Tatăl a zidit-o; această casă (biserică), Fiul a-ntărit-o; această casă (biserică), Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit şi sufletele noastre". Deci, biserica nouă se sfinţeşte, pentru ca noi, oamenii, să ne sfinţim în ea prin harul Preasfintei Treimi. Prin urmare, biserica în formă de corabie a mântuirii, spaţiu cruciform al iubirii jertfelnice a lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, este şi casa sau biserica Preasfintei Treimi. În acest înţeles, tot ce este în lăcaşul de cult compus din trei elemente asemănătoare sau din trei părţi distincte alăturate poate fi o referinţă simbolică la harul şi iubirea Preasfintei Treimi, ca de pildă: planul triconc sau triconic al bisericii, trei nave, trei abside, trei turle, trei uşi, trei arcuri alăturate etc. sau trei spaţii distincte alăturate: altarul, naosul şi pridvorul. Prin toate se poate exprima simbolic adevărul că Hristos este Unul din Sfânta Treime, iar creştinii, botezaţi în numele Sfintei Treimi, pregustă în slujbele din biserică, încă din lumea aceasta, pacea şi bucuria eternă a iubirii Preasfintei Treimi; acum în arvună, iar după Înviere, în plinătate.

Aşadar, reţinem că biserica- lăcaş de cult exprimă, prin simbolismul ei arhitectural, Biserica vie în calitatea ei de comunitate creştină care mărturiseşte pe Hristos Domnul şi se împărtăşeşte din viaţa şi iubirea Lui divino-umană eternă, prin harul Preasfintei Treimi. În acest sens, Sfântul Altar, spaţiul în care se sfinţesc Cinstitele Daruri, este punctul central al sfinţeniei bisericii, întrucât reprezintă pe Însuşi Hristos Cel răstignit, înmormântat şi înviat din morţi. De fapt, un lăcaş de cult creştin ortodox este în ansamblul lui un cuvânt construit în simbol. Chiar dacă nu se aude nimic în biserică, felul în care aceasta este construită poate deveni o predică şi o reflecţie teologică vizuală, un cuvânt teologic construit sau un cuvânt vizualizat nu numai prin icoane, ci şi prin modul de organizare a spaţiului sacru ca spaţiu permanent folosit pentru comuniunea oamenilor cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, cu Preasfânta Treime.

Înţelegând mai bine simbolismul spaţiului sacru sau liturgic al bisericii-lăcaş de cult, ne vom întări mai mult în comuniunea de iubire sfântă cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, ca izvor de lumină şi bucurie a vieţii binecuvântate, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră.

Ca o concluzie, iată ce spune Sfântul Simeon: "Biserica fiind îndoită prin cele de nepătruns (Altarul, care nu este accesibil tuturor) şi prin cele dinafară, închipuieşte pe Însuşi Hristos Care este îndoit înţeles, Dumnezeu şi om, două firi, după o parte văzut, umanitatea Lui şi după o parte nevăzut, Dumnezeirea Lui. De asemenea, închipuieşte pe om care este trup şi suflet, închipuieşte şi Taina Sfintei Treimi, Care este neapropiată cu Fiinţa şi cunoscută în pronia şi în energiile Ei necreate. Mai închipuieşte şi lumea aceasta, cerul, prin Sfântul Altar, iar cele de pe pământ, prin naos. După alt înţeles, toată Biserica se arată întreită: pridvorul, naosul şi altarul, ceea ce închipuieşte Treimea şi cetele cele de sus, cetele îngereşti, cu ordinea lor întreită, de trei triade de îngeri, şi grupurile credincioşilor care au o întreită împărţire: a celor hirotoniţi, a celor în drum spre desăvârşire şi a celor în stare de pocăinţă, catehumenii care se pregătesc să se boteze. La fel, cele de pe pământ, din cer şi mai presus de ceruri, căci pridvorul închipuieşte cele de pe pământ, naosul cele din ceruri, iar Altarul cele mai presus de ceruri". Părintele Dumitru Stăniloae, comentând textul citat anterior, zice: "Aceste înţelesuri ale lăcaşurilor Bisericii pot fi considerate nu ca alternative, ci cuprinzându-se toate, unele în celelalte, complementare. Sfânta Treime nu este despărţită de lumea îngerească, de cea pământească şi de om, ci Ea se află în toate şi toate în Ea. Credincioşii sunt uniţi între ei, cu creaţiunea cosmică, cu cea îngerească şi cu Treimea. Numai păcătosul este despărţit cu voia de toate. Credinciosul este unit cu toate" .

În mod firesc consecinţele unor astfel de minuni sau unor astfel de încercări formează sfârşitul povestirii evanghelice: "Iar cei din corabie, venind, I s-au închinat Lui, zicând: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu este" (v. 33). Adică: cel dintâi rezultat al acestei minuni a fost întărirea credinţei ucenicilor în Hristos, care i-a făcut să se încredinţeze şi să mărturisească toţi că El este Fiul lui Dumnezeu. Ei ştiau lucrul acesta şi de mai înainte, dar atunci s-au încredinţat şi mai mult de acest adevăr. Căci credinţa robilor lui Dumnezeu iese mai întărită şi mai curăţită din astfel de încercări şi din tulburări, aduse de împuţinarea credinţei. Astfel întărită, prin încercări, credinţa vede mai limpede în persoana lui Hristos pe Fiul lui Dumnezeu. Iată calitatea reală şi sublimă de Împărat, faţă de care demnitatea împărătească, pe care au vrut să I-o confere Domnului locuitorii din Capernaum, era doar o umbră. Ucenicii care, cu siguranţă, aprobaseră dorinţa poporului de a-L face pe Iisus împărat, a avut atunci, după minunea umblării pe mare, să se convingă că Domnul are o împărăţie mai înaltă, că este împăratul zidirii şi guvernează puterile firii. La ce-i mai trebuie coroana Iudeii, când El era împărat al zidirii întregi? La ce-i mai trebuia hlamida împărătească de purpură trecătoare, când El era învestit cu puterea absolută asupra întregii firi văzute şi nevăzute. Pe Acesta ucenicii au avut fericirea să-L însoţească şi să-L cunoască mai profund, prin încercarea prin care i-a lăsat să treacă. Al doilea rezultat al îndoitei minuni a fost faptul că cei din corabie s-au închinat lui Iisus. Ei au simţit nevoia imediată şi prea firească de a I se închina lui Iisus cu adoraţie, ca unui Dumnezeu. Căci adevărata credinţă, rezultată din întipărirea vie a minunilor lui Dumnezeu, îndeamnă în chip firesc pe credincioşi să şi adore pe Dumnezeu. Dimpotrivă, este absolut imposibil să se închine lui Dumnezeu cu adoraţie sinceră şi adevărată omul care nu crede drept, fierbinte, din tot sufletul. Este cu neputinţă să numeşti cu sinceritate majestate pe-un om pe care, în sufletul tău, nu-l primeşti să-ţi fie rege. În felul acesta se poate explica răceala şi lipsa de interes a creştinilor contemporani pentru cultul lui Dumnezeu. Ei nu se duc la biserică, nu simt nevoia de a se ruga în biserică, împreună cu alţii, ei nu participă cu sinceritate şi cu căldura inimii la actele de cult, numai fiindcă nu cred, nu au o credinţă adevărată şi sinceră. Dacă îi spui unui astfel de creştin că nu are credinţă, el va tăgădui, fiindcă are naivitatea de a-şi închipui că este credincios. Dar faptele sale îl vădesc de minciună. Toate sentimentele, întipărite viu în sufletul nostru, noi trebuie, ca o cerinţă a firii noastre, să le manifestăm în afară. Căci sentimentul îşi află desăvârşirea lui firească prin manifestare. Vai de noi! Cum poate să existe într-un suflet o credinţă vie şi sinceră, fără ca omul acela să şi-o manifeste, prin adorarea lui Dumnezeu? Cum poţi să iubeşti şi să respecţi pe un om, care are o funcţie înaltă, putere şi bunătate multă, fără să simţi niciodată nevoia de a-l vedea, de a vorbi şi de a te întâlni cu el? Oameni de felul acelora îngăduie celorlalţi să se apropie, să le vorbească, să-i vadă. Aşadar rătăceşte desăvârşit acela care crede că este un creştin credincios, dacă nu simte nevoia să-L adore pe Dumnezeu, să-i vorbească, să-L cerceteze în casa Sa. Acelaşi scop l-au urmărit şi Sfinţii Evanghelişti, care au scris minunile Domnului în cartea nemuritoare intitulată Evanghelia: să aprindă în sufletele noastre, ale creştinilor, credinţa în Hristos, credinţa statornică şi neşovăielnică, fierbinte şi vie, care să se manifeste prin închinare şi adorare sinceră către Dumnezeu, în special minunile acelor zile şi nopţi vrednice de pomenire, - înmulţirea pâinilor şi umblarea pe mare -, au ca scop să aprindă credinţa şi adoraţia către Dumnezeu în aşa fel, încât ele să devină esenţa însăşi a vieţii creştine. Căci înmulţirea pâinilor era prefigurarea punerii înainte a Pâinii Vieţii, a Trupului şi a Sângelui Domnului, pe care El le-a jertfit pentru viaţa lumii. De aceea creştinul, dacă nu ia parte cu recunoştinţă adâncă la săvârşirea Sfintei Liturghii, este cu totul lipsit de viaţă duhovnicească şi nu adoră pe Dumnezeu. Căci la Sfânta Liturghie se săvârşeşte în mod minunat Pâinea Vieţii, Taina Sfintei Euharistii, cea mai înaltă formă de cult creştin, şi, îndeobşte, cea mai înaltă formă de cult care se află în lume. Iar minunea cealaltă, când Domnul a cercetat pe neaşteptate pe ucenicii Săi, care erau în necaz şi primejdie, când a umblat triumfător pe valurile mării înfuriate, preînchipuia învierea cea după necazul şi după despărţirea de sub cruce. Dar preînchipuia şi întoarcerea Domnului lângă ucenicii Săi mâhniţi, precum şi înălţarea Sa la cer. Prin înălţare El a împreunat cu cerul Biserica Sa, pe credincioşii din toată vremea. Căci şi pe ei îi va învia şi îi va aşeza biruitori pe scaunul slavei Sale. În fiecare duminică, ba şi mai des, se închipuieşte o astfel de înviere a noastră şi o înălţare la cer, a celor care suntem adunaţi în Sfânta Biserică. De aceea cei care nu simt nevoia de a participa la Sfânta Liturghie, rămân în afară de viaţa credincioşilor. Nu sunt creştini cei ce nu se duc la Biserica credincioşilor, care are chemarea să se înalţe la cer şi la scaunul slavei Domnului, după cum zice Apocalipsa.

Cand suntem foarte tineri, in zorii vietii, ne enervam si ne blestemam soarta, cand apare la orizont cel mai mic no­risor. Am vrea ca pe cerul nostru soarele sa straluceasca mereu, drumul sa ne fie presarat cu flori, iar in jurul nostru sa rasune hohote de ras si chiote de veselie. Cu trecerea ani­lor, incepem sa tanjim dupa linistea binecuvantata a amur­gurilor, dar inca ne este frica de tenebrele noptilor, in care vedem intotdeauna ceva misterios. Ucenicii lui Hristos nu puteau scapa de o frica apasatoare. Nu pareau a fi niste per­soane sigure pe sine, erau ca niste copii, si deseori le apuca spaima de singuratate, ca si atunci cand Iisus „inca nu ve­nise la ei”.

Fiecare trebuie sa trecem printr-un asemenea timp de in­cercare. Mai devreme sau mai tarziu tristetea singuratatii ne va cuprinde si pe noi. Talazuri furioase au purtat sarmana noastra luntre, ca pe o jucarie, izbind-o si aruncand-o in toa­te partile. I-au smuls timona, ne-au cuprins fiori de spaima, simtindu-ne dusi bezmetic in bezna noptii.

Sa ne pastram calmul! Domnul se apropie de noi pe valuri, infruntand furia vantului. In urletul furtunii dezlantuite rasuna glasul Lui:

„Eu sunt, nu va temeti!”

Recunoscandu-I vocea, frica ne dispare, o „liniste adanca” ni se asaza in inima.

Iata cum face omul primii pasi pe calea miniunata si de nepatruns a credintei. Mai intai trebuie sa stie ca exista o porunca pe care i-a dat-o chiar El. „Porunceste-mi!”, zice Petru. Ştim despre ce porunca este vorba: sa traim in duh. Luat-am oare hotararea de a o respecta si de a merge pe acest drum? Inseamna ca drumul nu ne va fi amenintat de primejdii, iar tinta ne va fi cea dreapta. De ne asteapta viata sau moarte, bucurie sau suferinta, important este ca drumul sa ne duca de-a dreptul la El.

Multi dintre cei aflati in pragul mortii Il cheama pe Iisus stiind ca vor avea de intampinat talazuri intunecate si adanci: „Porunceste-ne sa venim la Tine pe apa!” Iar El le raspunde: „Veniti!”. Ai grija insa sa-I tii porunca si sa mergi catre El fara abatere. Sa nu te sperii, daca va trebui sa pasesti pe ceva nesigur, care nu-ti va putea sustine picioarele. Va trebui sa „umbli pe apa”, pe valuri miscatoare, deasupra abisului gata sa te inghita.

Multi au trait aceasta experienta; ei stiu ce inseamna sa mergi pe apa lacrimilor, nestiind incotro te duci, fara sa pri­vesti in jos, convins ca mergi pe un „sol” sigur, desi iti dai seama ca nu este asa, cu privirile atintite spre Intemeietorul si Savarsitorul credintei, Iisus Domnul.

Ce fericire este ca, dupa lungul drum pe valurile furioase al marii vietii acesteia, sa ajungi pe cereasca „mare de sticla” (Apocalipsa 15, 2). Intinderea ei neteda, curata, nu se va in tuneca de chipul nostru, prins ca-ntr-o oglinda, umbra pacatului nu se va mai asterne pe apele ei linistite, fiindca atunci vom fi dincolo de orice meteahna, izbaviti pe veci de pacate.

„Vino!”, ii spune Iisus lui Petru. Ne cheama, oare, si pe noi cu acelasi cuvant: „Vino!“? Aceasta e chemarea ca­re „rasuna” de pe fiecare pagina a Sfintei Scripturi; o au­zim si din gura sfintilor care s-au preaslavit, din gura Mantuitorului Insusi.

Şi chiar daca El ne ia barca pentru ca ne tinem de ea si nu vrem sa o parasim ca sa ne ducem la El, sa mergem in urma Lui!

Doamne, Tu ne chemi, zicandu-ne: „Vino!” Ştim insa ca drumul nu este sigur, apa adanca, picioarele ne tremura, dar nu ne putem impotrivi chemarii Tale; vom veni, faca-se vo­ia Ta, fie ca iubirea Ta sa ne fie stapana!

„Îndrăzniţi, Eu sunt. Nu vă temeţi”.Hristos le vorbeşte ucenicilor „îndată” şi îi linişteşte (Matei 14, 27). Petru, cel mai vârstnic dintre Apostoli, Îi cere Domnului să vină el însuşi la Acesta, mergând „pe apă”. Domnul îi împlineşte dorinţa. „Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus” (Matei 14, 29). Însă Petru, simţind că vântul continuă să bată, s-a temut. Încrederea sa a scăzut şi el însuşi a început să se scufunde, cerând ajutor şi zicând: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Încă o dată, Domnul îi întinde mâna Sa salvatoare „îndată”, însă îl şi mustră: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ?”

Petru era plin de dragoste pentru Hristos. Acum el nu mai aşteaptă să ajungă, împreună cu ceilalţi din corabie, la Hristos, ci cere ceva „peste măsură de mare” şi porneşte singur îna­inte. La fel va face şi după Înviere, când este cel dintâi dintre Apostoli care vine la Mormântul gol al Domnului, văzând giulgiul zăcând şi se întoarce la ucenici, vestindu-le învierea Sa.
Minunea mergerii lui Iisus pe apă este mai mare decât minunea potolirii furtunii. Ea arată nu numai puterea Domnului de a certa vânturile şi valurile, dar şi faptul că Domnul dă lui Petru puterea să meargă pe apa mării (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Aşa e omul! De multe ori reuşeşte în fapte mari, dar se lasă înfrânt în cele mici. Avem în faţa ochilor minţii noastre pe Apostolul Petru, care porneşte pe mare şi nu se teme că se va îneca, dar se teme de vântul care continua să bată. Deşi era aproape de Hristos, bătaia vântului îl făcea să se teamă. Căci „la nimic nu-ţi foloseşte să fii aproape de Hristos, dacă nu eşti aproape de credinţă”. De aceea, Domnul îi arată Apostolului că nu furia vântului face ca el să se scufunde în apa mării, ci puţinătatea credinţei lui, mustrându-l: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Mat.14, 31).

Sa invatam sa nu ne lasam doborati de griji si de greutati, sa nu le exageram importanta si atunci lumea noastra spiri­tuala va ramane intacta, si ne vom bucura neincetat si in to­iul furtunii. Nu exista nimic mai linistitor si mai aducator de bucurie decat omul care isi pastreaza calmul, pacea, bu­na dispozitie chiar si atunci cand se confrunta cu probleme si situatii din cele mai grele. Un asemenea om raspandeste lumina in intunericul vietii, „actionand” mai sigur ca orice predica, fiindca poate da curaj si avant fratelui aflat in dez­nadejde, facandu-l sa-si continue cu incredere drumul, ori­cat de greu ar fi. „Noi intru toate suntem necajiti, dar nu stri­viti, in stari fara iesire, dar nu deznadajduiti, prigoniti dar nu parasiti, doborati dar nu nimiciti“ (II Corinteni 8, 9).

S-ar putea să vină vremuri în care să fim puşi în faţa unei opţiuni mult mai grave, s-ar putea să ni se spună: Dacă vrei să lucrezi mai departe la mine, va trebui să lucrezi şi duminica, va trebui să lucrezi şi de Paşti…, am mai lucrat noi de Paşti, vă aduceţi aminte când văscoteau afară la ales cartofi de Paşti. Ar putea să vină înapoi timpurile alea. Sau, mai grav decât atât: dacă vrei să vii să lucrezi mai departe, va trebui să nu mai fii creştin sau să nu mai fii ortodox. S-ar putea să ajungem vremuri, cum zice Biblia, când, dacă vrei să cumperi, va trebui să ai bani şi, dacă vrei să ai bani, va trebui să faci compromisuri mari şi atunci se va vedea tăria noastră. Dar dacă acum, cât de cât, ne mai ajută cele dimprejurul nostru să ducem o viaţă bună, nu avem această tărie sufletească, nu ne formăm în acest duh, nu avem o consecvenţă duhovnicească, ce să ne aşteptăm când lucrurile vor fi mai grave? De unde atunci putere? Vom vrea atunci, dar nu vom mai avea resurse.

Noi nu prea avem resurse, că puterile noastre sunt foarte slăbănogite şi suntem câteodată ca o frunză în vânt. Cum zice un psalm: Faceţi făgăduinţe, dar şi împliniţi-le Domnului! Orice făgăduinţă, orice hotărâre bună pe care o luăm noi în viaţa noastră duhovnicească o putem împlini cu ajutorul Acestui Dumnezeu Căruia I-am făgăduit ceva. De aceea avem nevoie de El şi avem nevoie de curaj în viaţa cea duhovnicească. Amintiţi-vă de marele curaj al Sf. Arhidiacon Ştefan când L-a mărturisit pe Hristos sau de Sfinţii Macabei care n-au cedat o iotă din Legea lor cea Veche când au fost puşi în faţa opţiunii de a fi cu Dumnezeul Cel adevărat sau de a trece la păgâni şi au suferit, într-adevăr, dar au fost curajoşi până la capăt.

Timpurile acelea nu s-au încheiat, sunt în plină desfăşurare, când cei care Îl mărturisesc pe Hristos sunt puşi în faţa faptului de a alege: eşti credincios până la capăt, cum zice cartea Apocalipsei, ca să primeşti cununa vieţii, sau te laşi pe tânjală pe drum?

Hristos îl ia pe Petru de mână şi îl duce la corabia sa, convingându-l că, dacă va avea credinţă puternică, nici chiar vântul şi furtuna de pe mare nu îl vor putea vătăma. Sfântul Ioan Gură de Aur explică realitatea aceasta, folosindu-se de o ­imagine înduioşătoare, ce reflectă dragostea maternă: „Hristos face cu Petru aşa cum face o pasăre cu puiul ei, spijinindu-l cu aripile şi aducându-l din nou în cuib, când puiul iese din cuib înainte de vreme şi cade”.

Sa rugam asadar pe Bunul Dumnezeu, sa fie si pentru noi, pentru fiecare, in clipele mai putin placute ale vietii, mana cea de ajutor pe care a intins-o lui Petru! Sa ne ridice! Sa ne inalte! Sa ne binecuvinteze! Sa ne mantuiasca, pentru ca de aceea ne straduim fiecare si cautam sa-I placem Lui, ca, in viata aceasta petrecand impreuna cu El, in comuniune cu El, sa putem dobandi si vesnica fericire a vietii de dincolo. Amin”(postat pe fb de ioanmonahul)