Îndoiala ne face să gândim ca Hristos este o nălucire
Îndoiala ne face să gândim ca Hristos este o nălucire,, A venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat,, Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci câte unul începe sa creada: ,,Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.
El i-a zis: Vino.Pornim, dar valurile materialului ne fac să nu mai fim cu Domnul si ne afundam în pacat ,, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!, iar El l-a luat de mâna, a mers cu el pe valuri și l-a dus în Biserica Sa. ,,Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu,,
Ce este marea pe care nu o putem străbate fără Iisus Hristos? O lume cuprinsă de virusul nebuniei, o lume ierarhizată absolut inechitabil şi inacceptabil, o lume cu o gigantică mutaţie civilizaţională, o lume traumatizantă la toate nivelurile existenţei, o lume în care se manifestă pregnant o ruptură evidentă faţă de toate ierarhiile valorilor autentice şi simbolurilor tradiţionale.
O umanitate în care conştiinţa şi moralitatea iau forma unor ideologii comode şi permisive, în care omul este învăţat să facă tot ce-i trece prin minte, să trăiască clipa, să trăiască din plin fiindcă sensul vieţii acesteia, scurte şi trecătoare, este doar acela al satisfacerii tuturor dorinţelor, scopul şi ţinta drumului dintre naştere şi moarte.
Oare nu mai avem propriile raţionamente şi idealuri?
,,Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”.
Omul prin natura lui, a fost creat de Dumnezeu cu spirit religios, toate calităţile şi virtuţile lui aveau drept scop alipirea de Dumnezeu în vederea creşterii lui în desăvârşire spre a se apropia de Creator, omul încununarea Creaţiei, omul care trebuia să ajungă să fie asemenea lui Dumnezeu, dar nu prin păcatul înfruptării din pomul cunoaşterii binelui şi răului înainte de maturizarea lui spirituală, pentru că nu poţi să devenii profesor universitar direct de la grădiniţă, pentru că trebuiesc parcurse etapele, înălţarea treaptă cu treaptă, până când Dumnezeu să considere că poate parcurge şi acest stagiu al pregătirii personale, desăvârşirea.
Omul este deci prin firea şi natura sa religios, dar după căderea în păcat drumurile sale în căutarea lui Dumnezeu l-au dus în rătăcire.
Omul îşi inventează un dumnezeu, un dumnezeu asemanea cu filosofia, cu morala, cu practicile conforme proiecţiei gândurilor lui, deci dumnezei idoli după chipul şi mai ales asemănarea cu el, cel căzut. Se închină la creaţie, la natură, la munţi, la stânci, la vaci, la maimuţe, la monumente dubioase.
Să ne amintim de poporul evreu, scos de Dumnezeu din robia egipteană, ajuns în pustie, pe când Moise plecase pe munte pentru tablele Legii, îşi face imediat un viţel de aur, se dezbracă şi se dedă dezmăţului, desfrânării, orgiilor. Aceşti dumnezei sunt dumnezei comozi, care îngăduie omului plăceri trupeşti, devieri sufleteşti, un comportament imoral.
Spre deosebire de omul rătăcit care-l crează pe dumnezeul personal după chipul, asemănarea şi dorinţele sale, Dumnezeu îşi crease omul după chipul şi asemănarea Lui. Care este fiinţa supremă, ce face cu oamenii, ce aşteaptă de la oameni, cum se relaţionează cu omul?
Sunt oameni care caută, încearcă să găsească şi oameni care primesc ce li se dă, numai să fie comod şi facil de realizat, orice, adevăr sau minciună, bun sau rău, dar bine că avem şi noi un dumnezeu, o stare spirituală, o morală, o conştiinţă.
Însă când te cuprinde spaima, când vine necazul, când încercările vieţii te pun la încercări limită, fiecare om se roagă şi strigă şi priveşte cu nădejde spre dumnezeul lui şi atunci în lacrimi, încercare, frică ajungi să afli care a fost Dumnezeul Adevărat. El nu aduce furtuni în viaţa noastră ca să ne sinucidem, el aduce furtună ca să ne trezească, să ne revenim, să ne schimbăm.