Începutul Triodului. Duminica Vameșului și a Fariseului
De la Naștere la Inviere, de la Craciun la Paște. Acum începem să parcurgem calea spre Înviere. Începând cu Duminica Vameșului și a Fariseului întrăm în perioada Triodului o etapa premergatoare Sfintelor Pasti, numită și perioada prepascală, care cuprinde 10 saptamani. Ea incepe cu trei saptamani inainte de Postul Mare si ia sfarsit in Sambata Pastilor. Aceasta perioada cuprinde zilele pregatitoare Postului Sfintelor Pasti, Postul Sfintelor Pasti si Saptamana Patimilor. Deci Triodul s-a dezvoltat în jurul Postului pregătitor pentru Sfintele Paști. În secolul al IV-lea, odată cu uniformizarea datei Paștilor, prin hotărârea primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), s-a trecut la organizarea unitară a acestor perioade de post prepascal (postul celor 40 de zile, postul catehumenilor și postul Săptămânii Patimilor), ajungându-se la actualul Post al Paștilor, de șapte săptămâni. La Ierusalim, în preajma anului 380, pelerina Egeria amintește chiar de opt săptămâni de post. Tot Ierusalimul este spațiul în care apare și o perioadă de pregătire spirituală liturgică pentru Marele Post și în care ia naștere imnografia Triodului, reprezentată prin Sfinții Andrei Criteanul (†740), Cosma de Maiuma, Ioan Damaschin, Andrei cel Orb.
Punctul central al Perioadei Triodului este fără îndoială Săptămâna cea Mare, patima și moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În această perioadă Biserica ne cheamă la pocăință, la rugăciune, la iertare și ne cheamă în același timp să ne apropiem mai mult de Dumnezeu ca și Dumnezeu să se apropie mai mult de noi. Triodul precede perioada Penticostarului și urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Această împărțire a anului bisericesc în trei perioade ține cont și de întreita slujire a Mântuitorului. Astfel Perioada Octoihului scoate în evidență activitatea profetică, didactică sau învățătorească a lui Iisus Hristos. Perioada Triodului scoate în evidență slujirea preoțească sau arhierească a Mântuitorului centrată pe patima, moartea și jertfirea Sa pentru întreg neamul omenesc, iar apoi Perioada Penticostarului rememorează în conștiința noastră demnitatea împărătească a Mântuitorului, aceea de biruitor al morții și deschizător al Împărăției Celei Veșnice.
Triodul este o chemare la unirea cu Hristos. Ne descopera ca omul nu este cu adevarat om decat in comuniune cu Dumnezeu si ca doar atunci este cu adevarat liber. Denumirea de "triod" vine de la cartea in care sunt redate slujbele din acest timp. Cuvantul "triod" provine din termenul grecesc "triodion", format din cuvintele "tria" (trei) si "odi" (oda) si inseamna cantare in trei strofe, ode. Denumirea aceasta este dată de Sfântul Teodor Studitul pentru că în perioada Sfântului și Marelui Post, până la Săptămâna Mare, a alcătuit un set complet de tropare, de condace și de icoase numite ,,triode” a cărții, provine de la numărul cântărilor din canoanele Utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în cartea Octoihului și în Minei, ce cuprinde slujbele sfinților din fiecare lună, în Triod acestea nu sunt formate din opt (nouă) ode ci, de regulă, numai din trei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) și de fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au completat cântările mai vechi ale Sfinților Cosma al Maiumei și Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea. Triodul este singura perioadă a anului liturgic în care se oficiază toate cele trei Sfinte Liturghii ale Bisericii Răsăritene.
Duminicile pregatitoare Postului Sfintelor Pasti: Duminica vamesului si a fariseului (Lc18, 9-14), Duminica fiului risipitor (Lc 15,11-32), Duminica infricosatoarei judecati (Mt 25, 31-46) si Duminica izgonirii lui Adam din rai (Mt 6, 14-21).Fiecare din aceste săptămâni are o temă proprie, care se reflectă în lecturile din Sfânta Scriptură prescrise în aceste zile la slujbe sau la Sfânta Liturghie. Dupa Duminica Infricosatoarei Judecati, nu se mai consuma carne, ci doar peste, oua si produse lactate. Duminica izgonirii lui Adam din rai este numita si Duminica lasatului sec de branza, dupa aceasta zi intram in Postul Pastilor. Postul Sfintelor Pasti incepe in lunea care urmeaza dupa Duminica Izgonirii lui Adam din rai. Prima si a doua zi din acest post sunt aliturgice. In primele patru zile din acest post si in joia din saptamana a V a se adauga Canonul Sf. Andrei Criteanul.
Duminicile din Postul Sfintelor Pasti sunt: Duminica Ortodoxiei - Sfintii Parinti au randuit ca prima duminica din acest post sa fie inchinata Ortodoxiei, fiindca este cu neputinta sa gasim pe Hristos, fara marturisirea exacta a ceea ce este El. Duminica Sfantului Grigorie Palama - prin aceasta duminica ni se descopera ca dreapta credinta nu este teoretica, ci este credinta care duce pe om la viata si lumina vesnica. Asa se explica de ce Sfantul Grigorie Palama este numit "fiu al dumnezeiestii si neinseratei lumini". Duminica Sfintei Cruci - pentru a ajunge la unirea cu Hristos, trebuie sa ne lepadam de noi insine, sa rastignim egoismul din noi, pentru a ne putea impartasi de iubirea dumnezeiasca. Duminica Sfantului Ioan Scararul - pomenirea Sfantului Ioan Scararul nu se face in aceasta duminica pentru ca ar fi ziua trecerii lui la cele vesnice, ci el este pomenit ca dascal al pocaintei. El vorbeste despre lacrimile pocaintei aducatoare de bucuria iertarii. Duminica Sfintei Maria Egipteanca - in cantarile din Triod, Sfanta Maria Egipteanca este numita "inger in trup", pentru ca si-a rastignit patimile trupesti si a ajuns la invierea sufletului din moartea pacatului. Spre aceasta rastignire si inviere este chemat fiecare dintre noi.
Saptamana Sfintelor Patimi incepe in Duminica Floriilor. In toate zilele acestei saptamani se savarsesc Deniile. Lunea Mare, se face pomenirea patriarhului Iosif, vandut de fratii sai cu treizeci de arginti. El este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda. Tot in aceasta zi se face pomenire si de smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit. Marțea Mare, se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pilda care are menirea sa ne tine treaza datoria de a trai permanent in Hristos. Concluzia acestei pilde este ca Hristos, trebuie sa Se regaseasca in fiecare dintre noi in orice moment. Miercurea Mare se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, "aducand mir de mult pret". Joia Mare este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului. In Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul. In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricaciune la viata vesnica pe cei din veac adormiti.
Din Evanghelia Duminicii Vameșului și Fariseului, din triod, putem vedea limpede puterea smereniei și pocainței: Dumnezeu iubeşte mai mult un păcătos care se întoarce decât un drept care se laudă.
Ne umilim in fata lui Dumnezeu pentru ca stim ca savarsim fapte rele in fiecare zi: cu lucrul, cu cuvantul si cu gandul. Aproape in fiecare minut. Si nu exagerez cand spun ca in fiecare minut facem o fapta rea. Gandim ceva rau, chiar daca nu facem fapta, totusi gandim. Iar gandul, spune Sfantul Apostol Iacov, odrasleste fapta cea rea care, odata savarsita, introduce pacatul in noi.
Toţi suntem păcătoşi, de la vlădică până la opincă, orice am face noi, orice am zice, toţi suntem păcătoşi, important este la Dumnezeu cum ne înfăţişăm înaintea Lui, cum ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu la Biserică, la Sfânta Liturghie, cum ne înfăţişăm lui Dumnezeu la rugăciunea de acasă și oriunde ne-am afla este important cum ne înfăţişăm. Şi dacă ne înfăţişăm cu umilinţă, dacă plângem pentru neputinţele noastre, dacă suspinăm pentru viaţa noastră neduhovnicească, dacă tot încercăm să facem ceva şi nu reuşim, atunci nu suntem pierduţi, este mila lui Dumnezeu, dar să plângem pentru neîmplinirile noastre sufleteşti, să plângem pentru viaţa noastră neduhovnicească şi Dumnezeu va primi şi rugăciunea aceasta.
Mulţi păcătoşii smeriţi au intrat în Rai. Şi avem pildă pe tâlharul de pe cruce: ce fapte bune a săvârşit tâlharul de pe cruce?, nici o faptă bună şi totuşi, cum a intrat in Rai acest tâlhar, ce fapte bune a săvârşit el? Viaţa lui toată a fost un rateu, viaţa lui a fost o viaţă de păcat, de cumplite păcate, dar el şi-a plâns starea sufletului său şi ce-a făcut? L-a mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos. Deci avem chiar datoria şi porunca să-L mărturisim pe Dumnezeu, dar nu să ne mărturisim pe noi, nu să ne trâmbiţăm pe noi, „ce bine am făcut eu lui cutare şi cât l-am ajutat pe cutare şi datorită mie cutare e în cutare funcţie” şi că „datorită mie cutare este acum episcop, sau preot, sau datorită mie cutare este director, patron”, şi toate aceste cugetări nu sunt plăcute lui Dumnezeu.
Evanghelia (Lc 18, 10-14) ne infatiseaza un om satisfacut intotdeauna de sine, care considera ca se supune tuturor cerintelor religiei. El este sigur pe sine si mandru de el. In realitate, totusi, el a falsificat sensul religiei. El o reduce, astfel, la observatii, la respectarea unor prescriptii, exterioare si isi masoara cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o da la templu. Insa vamesul se smereste pe sine si smerenia sa il indreptateste pe el in fata lui Dumnezeu. Daca exista o calitate morala aproape desconsiderata si chiar negata astazi, aceea este smerenia. Cultura in care traim ne insufla permanent sensul mândriei, al măririi și indreptatirii de sine. Smerenia se bazeaza pe faptul ca omul nu poate realiza nimic prin el insusi si chiar ni-L infatiseaza pe Dumnezeu ca Unul Care tot timpul “acorda credit” pentru realizarile si faptele bune ale omului. Smerenia, fie individuala sau comuna, etnica sau nationala, este privita ca un simbol al slabiciunii, ceva degradant pentru un om. Chiar si bisericile noastre, nu sunt ele imbibate cu acelasi spirit al fariseului? Nu dorim noi ca orice contributie, orice fapta buna, tot ceea ce facem în și pentru Biserica sa fie cunoscut, laudat, mediatizat?
Dar ce este atunci smerenia? Raspunsul la aceasta intrebare pare a fi unul paradoxal, pentru ca isi are radacinile intr-o afirmatie aparent neobisnuita: Dumnezeu Insusi este smerit! Totusi, pentru acela care-L cerceteaza pe Dumnezeu si-L contempla in Creatia Sa si in lucrarile Sale de mantuire, este evident ca smerenia este, intr-adevar o virtute divina, adevaratul continut si stralucirea acestei slave care, asa cum cantam in timpul Sfintei Liturghii, umple cerul si pamantul. In mentalitatea noastra omeneasca avem tendinta de a opune “slava” si “smerenia”, ultima fiind pentru noi un semn de slabiciune. Pentru noi ignoranta si incompetenta sunt cei doi factori ce ne determina sa ne simtim smeriti. Aproape ca este imposibil sa “traduci in fapt” omului modern, hranit din publicitate, din afirmarea de sine si dintr-o nesfarsita lauda de sine, ca tot ceea ce este intr-adevar desavarsit, frumos si bun este in acelasi timp in mod firesc smerit; datorita desavarsirii sale nu necesita in niciun fel “publicitate”, slava exterioara sau “adulare”. Dumnezeu este smerit pentru ca este desavarsit; smerenia Lui este slava Sa si sursa adevaratei frumuseti, perfectiuni si bunatati. Oricine se apropie de Dumnezeu si-L cunoaste devine imediat partas la smerenia divina si este infrumusetat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a carei smerenie a facut-o bucuria intregii Creatii si cea mai mare revelatie a frumusetii pe pamant, taina tuturor sfintilor si taina fiecarei fiinte umane din timpul putinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.
Cum poate deveni cineva smerit? Raspunsul, pentru un crestin, este simplu; contemplandu-L pe Hristos, smerenia divina intrupata, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o data pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie si smerenia Sa ca slava. “Astazi” a spus Hristos in noaptea supremei Sale smerenii, “Fiul Omului se preaslaveste si Dumnezeu Se preaslaveste in El“. Smerenia se invata contemplandu-l pe Hristos, Care a spus: “Invatati de la Mine, pentru ca sunt bland si smerit cu inima“. In cele din urma smerenia se invata masurand totul prin El, raportand totul la El. Fara Hristos, adevarata smerenie este imposibila, pe cand cu fariseul și câteodată religia insasi devine un act de mândrie al realizarilor umane, o alta forma de mărire de sine fariseica.
Oameni buni, Dumnezeu este autorul a tot binele, a toată binefacerea – ştiută şi neştiută – de aceea Lui Îi înălţăm toată slava, cinstea şi închinăciunea şi când vedem că ceva bun se împlineşte şi prin mâinile noastre, când vedem că Dumnezeu ne face părtaşi la lucrarea Lui, acestea trebuie să ne smerească şi mai mult, trebuie să ne umilească şi mai mult, ar trebui şiroaie de lacrimi să vărsăm atunci când vedem că Dumnezeu ne-a ajutat, că Dumnezeu S-a milostivit şi a lucrat şi prin mâinile noastre, ale păcătoşilor. Umilinta, smerenia este primul lucru pe care trebuie sa-l facem.
In acelasi timp, de multe ori suntem ispititi ca si fariseul sa facem cateva fapte pentru ochii lumii si nu pentru Dumnezeu. Cel care face fapta pentru ochii lumii va avea o atitudine vizibila, ca si fariseii. Cand posteau se imbracau in sac, isi puneau cenusa in cap, aveau fata trista si nebarbierita, ca sa se arate tuturor ca postesc. Si spune Mantuitorul: pentru lume postesc! Isi vor lua rasplata in lumea aceasta! In Cer nu mai au nici o plata! Daca faceau o fapta buna, ieseau la rascrucea drumurilor, puneau sa sune din trambite si veneau saracii ca sa primeasca bani sau mancare. Adeseori si noi suntem tentati sa facem lucrul acesta. De altfel toata literatura, indeosebi cea de azi, vorbeste despre lume ca un teatru. Toti ne comportam ca niste actori pe scena. Una este viata noastra intima si alta este viata cu care ne expunem in fata lumii. Acesta este fariseismul. Asa de general este fariseismul nostru, incat numai cand intram in biserica ne dam seama cine suntem, cat de pacatosi suntem.
Acum, să ne privim pe noi, să privim în jurul nostru si să ne întrebăm: Nu cumva am ajuns mai răi decăt fariseii, atunci când spunem Doamne eu nu sunt ca fariseii? Raspunsul în multe cazuri este da. Aproape toți, cler și mireni, suntem în această stare de fariseism lustruit, cosmetizat. Adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Semnele exterioare ale smereniei, respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu, nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala.
Ne tradam insa sau suntem vaditi de constiinta noastra in momentul in care ajungem, prin aceasta, sa ne inaltam pe noi insine deasupra “fariseilor”. Cu adevarat, smerenia si iubirea sunt virtutile Legii celei noi, Legii Harului. Dar tocmai de aceea acum riscul este mai mare ca fariseismul sa-si schimbe sensul si sa devina si mai subtil si mai rafinat, iar noii “drepti” sa fie tocmai cei care se cred si se inchipuie pe ei insisi smeriti, plini de iubire si de ganduri bune, ne-judecatori, etc. În limba noastra sensul cuvantului umilinta a fost falsificat, sensul sau primordial era cel venit pe filiera slavona, insemnand strapungerea inimii, smerenia, trairea profunda a pacatoseniei dar si a dragostei tamaduitoare a Adevarului. Falsificarea a intrat in momentul in care umilinta a fost “definita” (pe filiera latină) de injosire, sau “sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere; slugărnicie; situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, ofensează; ofensă”.
Paradoxal, tocmai o parte din aceste sensuri falsificate sunt astazi practicate si date ca exemplu de smerenie. Avem, de pilda, complexe de tip psihologic, care ascund fie o mândrie ranita, fie unele traume si le luam drept smerenie. Suntem fie pur si simplu slabi, tematori, dar n-avem curajul sa recunoastem si sa ne asumam firesc asta; fie, mai grav, suntem slugarnici, lingusitori sau acceptam cu perversitate situatii in care ne credem inferiorizati, complacandu-ne in false auto-victimizari. Raul si mai mare survine atunci cand se ajunge sa se si propovaduiasca, în locașurile de cul, aceasta “smerenie” gresita sau chiar vicleana, nesincera, fatarnica. Falsa smerenie ascunde bine in sine, de fapt, frustrari, complexe, invidie si alte boli de acest fel, mai putin vizibile, astfel incat, in final, victima acestei boli sufletesti își imparte oamenii in doua categorii: cei pe care ii uraste si cei pe care ii linguseste… Și, atunci, ajungi sa nu judeci…Ce?... tocmai ceea ce ar trebui sa judeci (faptele, ideile) ca sa lucrezi in sensul exercitarii discernamantului firesc al crestinului care este si dator si are si nevoie vitala sa desparta binele de rau in viata, ci judeci… tocmai oamenii adevarați. Ceea ce, iarasi, n-ar fi o tragedie, daca ar fi un pacat asumat. Toti il facem zi de zi, dar macar sa-l recunoastem spăsit… Dar se intampla ca si aici sa judecam tot preferential, oarecum. Nu-i judecam pe toti. … Pe cine judecăm?… Alegem dușmanii, alegem pe cei care ne incomodează… Și atunci ii judecam mai ales pe cei care ne stau ca un semn de mustrare, ca un ghimpe, (Doamne ia-mi țepușa) pentru persoana noastra. Judecăm pe cei pe care ii invidiem sau pe cei drepți, care, prin pilda lor, ne arata, ca intr-o oglinda, unde ne aflam de fapt. Atunci, cea mai comoda respingere a mustrarii noastre este osândirea celuilalt de pe “pozitiile inchipuite“ ale “vamesului”. Celalalt devine fariseul, mândrul, trufașul. Noi nu suntem farisei… Infernul sunt ceilalti, cei mandri si lipsiti de iubire sunt ceilalti…
Să ne schimbăm, nu aceasta este smerenia, umilinta, pocaința! Numai daca te-ai patruns de rugaciune, de cuvintele Mantuitorului, numai atunci când intri in biserica și te simti deodata coplesit de propriul tau pacat, numai atunci iti dai seama ca toate faptele tale le-ai facut pentru lume, ca să arăți tu bine, si nu pentru Dumnezeu. De aceea macar la biserica sa nu venim pentru lume.
… Daca veniti in biserica, faceti aceasta pentru Dumnezeu! Nu stati ca fariseii! Nu va comparati cu cel pe care-l socotiti pacatos… Poate ca cel pacatos face mai bine decat tine, caci se pocaieste. În biserică să fii tu cu Dumnezeu, cel care te cunoaște și asemenea vamesului bate-te cu pumnul in piept si strigă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!”
Nimeni dintre noi, oamenii, care suntem păcătoşi nu poate în faţa lui Dumnezeu să se laude cu ceva, pentru că totul am primit de la Dumnezeu şi însăşi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu o face Mântuitorul Iisus Hristos în noi. Nu noi săvârşim faptele cele bune, noi suntem gazde ale sălăşluirii lui Dumnezeu în noi şi cu harul şi cu binecuvântarea Lui reuşim, uneori, să săvârşim şi fapte bune; vă daţi seama dacă nimeni vreodată n-ar ajunge să facă o faptă bună, să vadă un lucru bine făcut ar trebui să dea in deznădejde, de aceia Dumnezeu îl ajută…
…Așa că toate câte le facem nu-s pentru a ne fali… Slava deşartă vine de la oamenii care, atunci când văd că ne străduim sa facem lucruri bune, încep să ne laude: „vai, dar ce părinte bun avem, dar ce episcop bun avem, vai, dar ce posteşte cutare, dar ce face şi ce milostenie face”. Aşa suntem noi oamenii, de multe ori îi băgăm în ispită pe ceilalţi din neştiinţă, dar şi neştiinţa e un păcat, pentru că niciodată nu e bine să-i lăudăm pe cei pe care îi vedem mai râvnitori, pentru că dacă cineva îti repetă de o mie de ori, sau vin 10 persoane, sau 100 sau 1000 şi îţi spun că eşti un om deosebit şi eşti un om cum n-a mai fost un altul pe pământ, începi să crezi, începi să te îmbeţi cu această slavă deşartă şi te amăgeşti pe tine însuţi, pentru că în faţa lui Dumnezeu lucrurile nu stau aşa.
…Pe cei care venind la biserică, care ştim tipicul, care ştim rânduielile, care ştim sărbătorile, care la nivel informaţional , care ştim totul şi unii chiar le împlinim, pe aceştia vrajmaşul îi ispiteşte cu slava deşartă. Sigur că ei zic aşa, pentru că totdeauna vrăjmaşul când te îndeamnă la o rătăcire are şi justificări teologice, şi zic: „noi mărturisim pe Mântuitorul Hristos, noi văzând…, noi spunând… noi judecând..noi inseamnă la noua față a fătărniciei eu.. un eu mascat.. ce facem noi îi îndemnăm şi pe ceilalţi să facă ca noi, ca să se înmulţească binele în lume”, dar dacă stăm să cugetăm mai bine ne dăm seama că este o înşelare de cugetare, pentru că, atunci când vorbeşti de Mântuitorul Hristos, vorbeşti de Maica Domnului sau de sfinţi nu mai vorbeşti de faptele tale, vorbeşti de minunile lor, vorbeşti de binefacerile lor, care sunt scrise în cărţile de slujbă, în tradiţie, vieţile sfinţilor, dar tu nu mai exişti acolo să vorbeşti despre tine însuţi, ce lucruri bune ai săvârşit tu…
… Şi în felul acesta vrăjmaşul, ca şi pe fariseul din Evanghelie, îl amăgeşte pe acest suflet şi el crede că e creştin şi el crede că e ortodox adevărat, dar el crede aceasta în ochii lui, pentru că în ochii lui Dumnezeu lucrurile nu mai stau aşa. Dumnezeu scârbeşte lăudăroşenia noastră, de aceea să fugim de lauda de sine şi să-L lăudăm mai mult pe Dumnezeu, să lăudăm pe Maica Domnului în cântări duhovniceşti şi în fapte smerite, săvârşite în taină, să dorim virtuţile pe care le au ceilalţi, dar niciodată în ochii noştri să nu ne vedem buni, pentru că aceasta este o înşelare. …Toate virtuţile le maimuţăreşte diavolul: diavolul ia orice chip, este diavol filantrop, diavol teolog, este diavol cărturar, diavol paroh, diavol preot.. este diavol pentru toate faptele bune; nu este diavol pentru o singură virtute: pentru smerenie, dar el nu se poate smeri, el nu poate să spună: „Dumnezeu m-a făcut, Dumnezeu m-a făcut înger de lumină, Dumnezeu mi-a dat strălucire mai mult decât tuturor îngerilor şi am căzut din aceasta”. Satan, îngerul luminii a cazut. Niciodată, el nu poate să facă aceasta…
…Totdeauna diavolul te asalteaza si tu nu poti sa rezisti, pentru ca diavolul e numai duh, iar noi suntem trup si suflet. El te asalteaza cu ispite, cu tot felul de imagini, cu mirosul, cu gustul, cu pipaitul, cu imaginatia, cu nebunia, cu avuția, cu lacomia… pe toate ți le pune pe tavă. El te asalteaza in toate chipurile si daca gaseste inima ta deschisa pentru ispite, atunci pune stapanire pe tine si te demonizeaza. Numai asa alungam pe diavol din inima noastra, spunand: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“. Accentuezi cuvantul pacatos, pentru ca stii ca esti pacatos. Suntem pacatosi prin nastere, pentru ca mostenim pacatul stramosesc. Psalmul 50 spune „ca intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea“, dar tot psalmul spune ca „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi“.
…Suntem pacatosi prin faptul ca adeseori gandim raul in inima noastra impotriva aproapelui si impotriva tuturor. Suntem pacatosi pentru ca de multe ori depasim gandirea si intram in verbalitate si spunem prin cuvinte lucruri rele, care jignesc si ranesc si savarsim pacatul bârfei. Multe sunt caile prin care pacatul intra in sufletul nostru. Iar singurul nostru scut impotriva pacatului este sa spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, milostiv fii mie, pacatosul!“. Aşa a căzut şi Adam din Împaraţia lui Dumnezeu, din Rai, pentru că nu s-a smerit, pentru că nu a ascultat, pentru că s-a mândrit… şi aşa cădem cu toţii, dacă nu Îl rugăm pe Dumnezeu cu toată fiinţa să ne dăruiască o picătură de smerenie, o picătură de smerire de sine, că-i mai bine să ne smerim noi decât să ne smerescă Dumnezeu.
Când ne smereşte Dumnezeu e dureros, că atunci Dumnezeu loveşte în mândria noastră, dar când ne smerim noi, când o luăm înaintea lui Dumnezeu, că nu lăsăm ca Dumnezeu să ne lovească, atunci smerindu-ne pe noi înşine, Dumnezeu revarsă harul. Aceste suflete se mântuiesc, aceste suflete care plâng mereu că nu sunt desăvârşiţi, care plâng mereu că nu sunt postitori deşi postesc, că nu sunt făcători de bine deşi fac binele, care zic că nu sunt ajutători de săraci, deşi ajută din toată puterea lor. Pe aceste suflete Dumnezeu le iubeşte mai mult decât pe toate, pentru că smerenia, care e haina lui Dumnezeu, îl omoară pe diavol. Şi aşa ne-a arătat şi Sfântul Antonie. Mai ales în vremurile noastre nu este decât smerenia care să ne mântuiască.
A văzut Sfântul Antonie în vedenie între pământ şi cer tot felul de laţuri şi multe suflete în chipul unor păsări, se loveau de laţuri şi foarte puţine reuşeau să treacă de aceste laţuri şi Sfântul văzând s-a îngrozit şi a zis: „Doamne, cine se mai mântuieşte? Cum să ne mai mântuim în veacul acesta?” – şi gândiţi-vă, era în veacul al doilea, începutul veacului al treilea după Hristos, deci nu era în zilele noastre când răul s-a înmulţit peste fire – şi sfântul s-a cutremurat: „Doamne, cine mai poate să ne mântuiască, cum mai putem să ne mântuim?” şi a auzit glasul lui Dumnezeu: „smerenia”...
… Aşa şi noi, nu ne vom putea mântui în veacul acesta lăudăros, când noi, oamenii ne întrecem în a ne lăuda pe noi înşine pe toate canalele de televiziune, în toate ziarele, peste tot, ne lăudăm ce bine facem noi, ne punem numele peste tot, „vedeţi că această parcare e făcută de cutare”, „vedeţi că această Grădiniţă e făcută de cutare”; în veacul acesta lăudăros nu putem decât ascunzându-ne faptele şi plângând pe cele rele cu smerenie, cu umilinţă şi cu zdrobiri de inimă, numai aşa putem să ne mântuim. Nu toţi putem face fapte mari, de anvergură, nu toţi putem zidi oraşe şi sate, nu toţi putem face azile, cantine sociale. Pentru că este mai uşor să faci le cu bani murdari, cu bani furaţi de la unii şi daţi la o Biserică sau la alta, lucrul ăsta e uşor şi la îndemâna oricui. Şi atunci, cei care nu putem să facem azile mari, cei care nu putem să facem cantine mari, grădiniţe şi şcoli confesionale, cei care nu putem, fie că suntem săraci, şi suntem şi în neputinţă şi sufletească şi trupească, ce facem, nu ne mai mântuim? Dimpotrivă, vameşul ne învaţă ce să facem: să venim la Dumnezeu şi să-I spunem “Doamne, eu nu pot să fac ce face fratele meu, eu nu pot să fac lucrari deosebite, am încercat, am bătut pe la uşi, uşile s-au închis, n-am cu ce să fac”.
Noi, oamenii nu înţelegem dintru început, de la început, ori dintr-odată ce vrea Dumnezeu cu noi. De aceea Dumnezeu trebuie să ne repete, aşa cum şi vrăjmaşul diavol ne repetă ispita şi păcatul la urechea sufletului, tot repetând o minciună, ajunge să fie crezută, dar iarăşi, repetându-ne un adevăr sau îndemnându-ne la cele bune sunt multe şanse ca să auzim întru cele din urmă ce vrea Dumnezeu, pentru că şi Mântuitorul când vorbea mulţimilor încheia cu aceste cuvinte: „cine are urechi de auzit să audă”. Noi nu auzim de la început, nu vedem de la început, pentru că n-avem viaţă duhovnicească, n-avem încă Duhul Sfânt pogorât şi rămas în noi – El se pogoară, dar cu păcatele iar Îl izgonim – şi atunci Biserica, care cunoaşte firea noastră, fiindcă totdeauna o mamă îşi cunoaşte copilul, stie apucăturile copilului, ştie obiceiurile bune, ştie şi defectele şi ca o mamă grijulie întotdeauna ştie ce să-i repete copilului, de câte ori nu repetăm noi copiilor noştri anumite lucruri, aceeaşi învăţătură, acelaşi sfat? Foarte puţini sunt aceia care ascultă dintr-o dată, se supun dintr-o dată Cuvântului Dumnezeu şi atunci Dumnezeu, care ne ştie firea, ştie ca suntem îndărătnici, ştie că suntem trupeşti şi atunci repetă, însă se produce în acelaşi timp şi o minune şi ni se descoperă din taina iubirii dumnezeieşti pentru că într-o zi ştiută de Dumnezeu, când într-adevăr vom înţelege ce a vrut Dumnezeu de la noi şi ne vom hotărî să facem voia lui Dumnezeu, acea zi va fi cea mai fericită…
…Aşa este şi cu sufletul, Dumnezeu, în momentul în care vede ca noi am înţeles ce vrea de la noi şi că noi suntem hotărâţi, revarsă din belşug harul Său şi începe marea minune a vindecării sufletului nostru. Şi cu cât se apropie sufletul de Dumnezeu, cu cât zăboveşte mai mult în cuvântul lui Dumnezeu, în ascultarea de Dumnezeu şi se sârguieşte după putinţă să împlinească voia lui Dumnezeu, cu atât sufletul se bucură pentru că simte învierea cea lăuntrică, simte cum se preface omul cel dinlăuntru, cum moare omul cel vechi al păcatului şi înviază omul nou, cel duhovnicesc, după asemănarea lui Dumnezeu.
Însă pentru care toţi care suntem păcătoşi, adică nevindecaţi, vrăjmaşul are pentru fiecare dintre noi o plasă, are un laţ, are o legătură şi ne spune Biserica în Canonul de la Duminica vameşului şi a fariseului că „pe cei drepţi vânându-i vicleanul îi fură prin mijlocirea slavei deşarte iar pe cei păcătoşi cu lanţul deznădăjduirii îi leagă”. Tot ceea ce facem noi in Biserica este o lucrare care trebuie sa fie in primul si in primul rand a sinceritatii, iar sinceritatea este destul de greu de castigat. Oamenii sunt obisnuiti sa se minta. Foarte multi sunt obisnuiti sa se minta pe ei insisi. Este o obisnuinta pe care o capatam de mici, pentru ca toti cei din jurul nostru se mint pe ei insisi, si atunci copii fiind, invatam si noi sa facem acest lucru. Si, pas cu pas invatam de mici sa mintim, invatam sa mintim despre noi insine in fata celorlalti, dar sa mintim despre noi insine chiar si in fata noastra.
Sinceritatea devine un lucru foarte, foarte greu de castigat, un ideal la care nu ajungem aproape niciodata.Ce sinceritate are vamesul din evanghelie? El spune despre el insusi, atata, ca este pacatos: “Dumnezeule, milostiv fii, mie, pacatosului!”. Aceasta rugaciune este de o adancime cutremuratoare. El nu spune: “Dumnezeule fi milostiv mie, ca sunt cel mai pacatos din orasul acesta!”, el nu spune: “Dumnezeule, fii mie milostiv, fiindca sunt cel mai pacatos din lume!”. Nu face comparatie. El se recunoaste doar pacatos. Cat de pacatos este, are sinceritatea sa-si dea seama ca nu stie. Poate ca intr-adevar este cel mai pacatos din lume, dar nu are cum sa stie acest lucru. Si pentru ca nu stie, nici n-o spune. Rugaciunea lui fiind sincera, nu cuprinde in ea minciuna, zice numai adevarul: “Dumnezeule, milostiv fi mie pacatosul!”, si atat! Nu se compara cu ceilalti, nu se masoara cu ceilalti nici in bine, nici in rau.
Toți suntem pacatoși, pacatul este boala noastră “Daca iti este frica sa-ti marturisesti pacatele, priveste focul iadului, pe care numai marturisirea il poate stinge.“ Daca te impotrivesti “Eu sunt drept; aceasta este pentru pacatosii din jurul meu”, aceasta inseamna ca boala ta a ajuns a ajuns sa fie foarte grea. Dar daca te bati cu pumnul in piept si spui “Este adevarat; sunt bolnav si am nevoie de doctor“, aceasta inseamna ca esti pe calea vindecarii. Atunci, nu te teme; te vei vindeca. Ceea ce crede si simte omul atunci cand se roaga lui Dumnezeu este mai important pentru Dumnezeu decat cuvintele rostite doar cu limba. Limba poate fi inselatoare, dar inima nu inseala: ea arata omul asa cum este el – alb ori negru. Pacatul este o boală de care te vindecă Dumnezeu dacă te smerești.
“Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni”. Un pacatos cuteaza sa spuna aceasta, in biserica, inaintea lui Dumnezeu! Ce este Biserica, daca nu un loc unde bolnavii se intalnesc cu doctorul lor? Cei bolnavi din pricina pacatului vin sa-si marturiseasca boala, lui Dumnezeu Doctorul, si sa afle leacuri si vindecare de la El, care este adevaratul vindecator de toata durerea si slabiciunea omului si Care este Datator a toate lucrurile cele bune. Merg cei sanatosi la spital ca sa se laude doctorului cu sanatatea lor?
“Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni”. De fapt, el nu multumeste lui Dumnezeu pentru aceasta, recunoscand ca este lucrarea lui Dumnezeu faptul ca el nu este ca ceilalti oameni. Nu, cuvintele: “Dumnezeule, Iti multumesc” nu sunt nimic mai mult decat o graire, o zicere lingusitoare catre Dumnezeu, ca Dumnezeu sa-i asculte laudarosenia lui. El nu-I multumeste lui Dumnezeu pentru nimic. Tot ceea ce spune el despre sine, este aratat ca fiind numai lucrarile lui, dobandite fara ajutorul lui Dumnezeu. Ah, ce cale usoara de mântuire si-a ales acest fariseu, mai usoara decat cea mai usoara cale de pierzare! … Dintre toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor prin Moise, el alege numai doua dintre cele mai usoare, el posteste de doua ori pe saptamana si da zeciuiala din toate cate castiga… Dumnezeu nu a dat aceste porunci oamenilor nici ca sa fie un scop in sine, ci, privind toate celelalte porunci, ca sa aduca roada de smerenie inaintea lui Dumnezeu, ascultare fata de Dumnezeu si dragoste pentru Dumnezeu si pentru om. Pe scurt: sa destepte, sa inmoaie si sa lumineze inimile oamenilor, si fariseul era mândru inaintea lui Dumnezeu… Si astfel el a ramas pom fara roada. Roada nu sta in postire, ci in inima; roada nu sta intr-o porunca, ci in inima. Toate lucrarile cele bune sunt un mijloc si nu un scop, metoda si nu rodul. Scopul este inima, unde se afla rodul.
… Exista de multe ori, aceasta mândrie, de a ne proclama pe noi ” cei mai pacatosi”, dar asta nu o facem din sinceritate. Daca un om s-ar socoti pe el insusi cel mai pacatos om din lume, cum din nenorocire si spre osanda lor multi spun, daca intr-adevar s-ar socoti asa, atunci ar primi absolut toate incercarile si toate ispitele prin care trece, cu bucurie si chiar cu nemultumire ca are parte doar de atat. Cineva care s-ar socoti pe el insusi cel mai pacatos, cu cata liniste ar primi orice jignire, orice injuratura, orice lovitura, orice necaz, orice incercare si inca nu i s-ar parea indeajuns. Dar adevarul este ca nu se intampla asa…
…Noi, chiar si cand ne declaram a fi ” foarte mari pacatosi”, de fapt nu ne socotim foarte pacatosi, si undeva in gandirea noastra este multa ingaduinta pentru pacatele si greselile noastre, si noi ne-am iertat pe noi inainte sa ne cerem iertare. Numai la gandul ca o sa ne pocaim, deja ni se face mila de noi insine si ni se pare ca ne-am indreptat. Lucrurile acestea de obicei nu le vedem, nu le simtim, dar lucreaza in noi, si ne impiedica sa ne pocaim cu adevarat. Pentru ca intotdeauna fie ca exagerarile sau ispitele in care cadem sunt de dreapta, fie ca sunt de stanga, ori cum ar fi ele, tot ne indeparteaza de adevarata pocainta si de adevarata dreptate. Vamesul spune: “Dumnezeule, milostiv fi mie pacatosul!” si este tot ceea ce trebuia sa zica.
… Era un om cu adevarat harnic acest fariseu, si, dupa cum putem vedea si din Sfintele Scripturi si din istoria Bisericii, fariseii erau niste oameni care erau foarte luptatori pentru neamul iudeu, niste oameni care luptau pentru ca neamul iudeu sa fie eliberat de sub stapanirea romana, sa fie eliberat de sub influenta aceasta pagana greco-romana, si sa poata avea un viitor liber si cat mai stralucit. Totusi singurele lucruri pe care fariseii au izbutit sa le castige pentru Israel, au fost razboi, moarte, distrugere, nimicirea Templului din Ierusalim, pana n-a ramas piatra pe piatra, foamete cumplita. Si Ierusalimul si alte orase au fost rase de pe fata pamantului de catre dusmanii lui Israel, iar evreii au fost risipiti in toate partile… Cum s-a putut asa ceva, ca niste oameni harnici, cu ravna in cunoasterea cuvantului lui Dumnezeu, niste oameni cu ravna in apararea si in cresterea poporului lor, sa nu castige mai mult decat toate aceste nenorociri?... Cum s-a putut intampla acest lucru? Pentru ca, dupa cum spune Sfanta Scriptura, “cautand sa statorniceasca dreptatea lor, dreptatii lui Dumnezeu s-au facut straini”. Altfel spus ei n-au fost sinceri, in cautarea lui Dumnezeu. Ei au incercat sa impuna lui Dumnezeu iubirea lor, valorile lor, calea lor, si toate celelalte ale lor, nu sa asculte ei de Dumnezeu, ci Dumnezeu sa asculte de ei.
Vedem acest lucru foarte limpede si in rugaciunea acestui fariseu: “Dumnezeule iti multumesc…”, si nu zice precum Sfantul Ioan Gura de Aur: “iti multumesc pentru toate”, ci zice: “iti multumesc pentru ca nu sunt ca ceilati oameni”, ca eu sunt mai ”altfel decat ceilalti”, nu sunt ca masele, rapitori, nedrepti si desfranati, sau ca acest vames, vedeti, dupa haina l-a cunoscut ca este vames, daca nu cumva il cunostea si din oras si il judecase el, in mintea lui, ce vas de rusine estea acest vames, si se bucura ca nu este ca el. Uita foarte multe lucruri fariseul.
Si ca sa dam o singura pilda, il uita pe Saul, regele evreilor. Cel dintai rege, pe care Dumnezeu l-a dat evreilor, a fost Saul. Saul era un om foarte inalt, mai inalt decat ceilalti evrei cu un cap, foarte puternic, curajos in razboaie, foarte primejdios in lupta, iscusit la conducere, si care a primit aceasta cinste foarte mare sa fie cel dintai rege al lui Israel. Si a fost uns, uns de la Dumnezeu, a fost slavit de proroci, dar pana la urma a cazut, si a cazut atat de cumplit incat s-a sinucis si s-a dus in fundul Iadului… Cutremurator, cutremurator! Iar acest lucru s-a intamplat in acelasi Israel, in care traise candva o desfranata Rahab, care sigur, a fost o femeie pacatoasa, dar care atunci cand a intalnit oameni lui Dumnezeu, i-a recunoscut, si recunoscandu-i si supunandu-se lor si lui Dumnezeu, s-a izbavit, s-a mantuit. A iesit din calea pieirii din care era. Deci iata om care era mort si a inviat, si om care… era viu si s-a prabusit intru cele mai din adanc ale Iadului. Lectia duhovniceasca a acestei crize este foarte simpla: nu va incredeti nici in cei puternici, in fii oamenilor, in care nu este nadejde de mantuire, nu va incredeti nici in averi, in bogatie, nici in putere, pentru ca toate acestea se vor risipi si se vor nimici. Puneti-va increderea in Dumnezeu! Puneti-va increderea in Dumnezeu!
Trebuie sa incercam sa ne punem increderea in Dumnezeu. Fariseii au incercat sa-si puna increderea in ce? In elita. Ei au incercat sa formeze o elita a lui Israel, foarte desteapta si foarte iscusita, care sa poata conduce Israelul, si sa-l poata elibera, si sa-l poata inalta, si sa-l poata transfoarma in ceva foarte mare, mare de tot. Sa stiti ca au izbutit sa creeze aceasta elita. Au creat o elita intelectuala extraordinara. Este un asemenea sir de rabini din vremurile de atunci si pana astazi, atat de inteleigenti, atat de destepti, atat de plini de cunostinta, si atat de departati de Dumnezeu, ca nu-ti vine sa crezi. Uimitor! Oameni cu o iscusinta in a suci si a rasuci cuvantul in toate felurile, a-l despica in sapte sute, a-l impodobi cu tot felul de scantei minunate, si totusi sunt atat de departe de Dumnezeu. Pentru ca nu aceasta este calea. Increderea in Dumnezeu este calea.
Perioada de post incepe printr-o cautare, o rugaciune de smerenie, care este inceputul adevaratei pocainte. Pentru ca pocainta, mai presus de orice, este o reintoarcere la adevarata randuiala a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra lucrurilor divine. Ea este inradacinata in smerenie si smerenia, dumnezeiasca si minunata smerenie, este rodul si sfarsitul pocaintei. “Sa fugim… de vorba cea inalta a fariseului“, spune Condacul acestei zile, “si sa invatam inaltimea graiurilor celor smerite ale vamesului“. Suntem la usile pocaintei si la cel mai solemn moment al privegherii de Duminica: dupa ce Invierea si aratarea lui Hristos au fost vestite “Invierea lui Hristos vazand”, cantam pentru prima data troparele ce ne vor insoti in intregul Post: “Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata, ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Indurat curateste-l cu mila milostivirii Tale!.. In cararile mantuirii indrepteaza-ma, Nascatoare de Dumnezeu, căci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci cu rugaciunile tale spala-ma de toata necuratia… ,,La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)