Inceputul propovaduirii Domnului nostru Iisus Hristos (Mt 4, 12-17)

12.01.2021 13:16

Astazi o Evanghelie de cinci versete, dar plină de sensuri pentru a pune un bun început duhovnicesc.

Inmediat după botez Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus în aripa templului şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”. Hristos dus de Duhul Sfânt ca să fie ispitit ca să arate că Hristos a fost supus ispitei dinadins, iar nu întâmpător. Dumnezeu nu l-a dus pe Adam dinadins înaintea lui Satan, ca să fie ispitit, dar Dumnezeu a făcut aceasta cu Hristos dinadins, pentru a arăta prin aceasta că Adam, în împrejurări mai uşoare, a căzut în ispită, pe când Hristos, în împrejurări mai grele, a fost biruitor asupra ispitei. Aceasta ne mai arată faptul că Adam a căzut pe când se afla în Rai, în vreme ce biruinţa lui Hristos împotriva ispitei a avut loc pe pământ, în valea plângerii şi în surghiun, în pustiu. Nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, care să nu fi fost încălcată de către oameni şi iarăşi, nu există nici măcar o singură poruncă pe care oamenii să o fi împlinit fără să cârtească sau să se plângă. Şi iarăşi, nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, pe care Domnul Iisus să o fi încălcat şi nici una pe care să o fi împlinit cu cârteală sau cu plângere. Tot ceea ce a trebuit să rabde, să împlinească şi să îndure, El a făcut în desăvârşită smerenie şi ascultare faţă de Tatăl Său din cer - şi a făcut aceasta numai ca să ne înveţe pe noi smerenia şi ascultarea; numai ca să ne încurajeze în răbdare; numai ca să ne arate că tot ceea ce porunceşte cerul este şi posibil şi ne este de trebuinţă, ca noi să împlinim sub supravegherea şi îndrumarea atotovăzătoare a Dumnezeului Celui viu.

De ce după botez? Ca să ne arate că după botez suntem supuşi ispitei şi că aşa va fi până la moartea noastră cea trupească. Prin botez, noi suntem curăţiţi şi întăriţi cu puterea lui Dumnezeu şi atunci suntem trimişi la luptă. Ioan Gură de Aur spune: „Nu ni s-au dat arme ca să stăm degeaba, ci ca să luptăm”, Prin botez, noi am devenit întocmai ca Adam în Rai. Ne întrebăm din nou de ce Dumnezeu ne aşează în calea ispitei. Mai întâi, ca să ne arate că suntem liberi, prin botez Dumnezeu ne-a înarmat cu puterea Sa şi ne-a lăsat aşa înarmaţi ca noi să alegem: vom îndrepta aceste arme către diavol sau către Dumnezeu? În al doilea rând, de cădem, să ne arate ce a însemnat păcatul lui Adam şi ca să lămurească de ce l-a izgonit Dumnezeu pe Adam din Rai în valea plângerii; sau, dacă suntem biruitori, ca să dezvăluie tăria puterii lui Dumnezeu din noi. Fiindcă Noua Zidire ne arată, cu putere nouă, un Rai nou, un om nou, birunţă şi slavă nouă, dar şi cădere nouă.

Inainte de aceasta stim despre Iisus că la 12 ani învața la Templu îi învata pe preoți și la nunta Canna a facut minunea prefacerii apei în vin, la rugaciunile Maicii Domnului, pentru că El spune - femeie nu a venit timpul meu, iar ea le spune nuntașilor faceti ce va spune El; Iata ca acum dupa botez a venit timpul.

În vremea aceea, auzind că loan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: «Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor.(Mt 4,12-17) , dar există două aspecte deosebit de speciale pe care aş vrea să le selectez de aici. Mai întâi, că pentru a-Şi începe misiunea Hristos trebuie să plece. El S-a retras în Galileea. Înaintemergătorul Său, fusese închis, şi putem crede că Hristos i-ar fi urmat. Deci, dintr-o anumită perspectivă, Iisus evită confruntarea, aşa cum ar trebui să facem cu toţii: să nu ne punem în situaţii conflictuale sau ispititoare. Pentru aceasta ne rugăm: nu ne duce în ispită. El trebuie să lucreze; timpul pentru bătălia şi victoria finală va veni mai târziu. Mai este şi o altă perspectivă, mult mai profundă, legată de plecarea lui Iisus: este sugerată de faptul că El se mută din oraşul său, Nazaret, la Capernaum, în Galileea neamurilor. Explicaţia este dată în celelalte Evanghelii, şi a devenit o expresie consacrată – nici un profet nu este bineprimit în patria sa.(v. Lc 4, 14-30), când citind profetia lui Isaia, "Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, Şi să vestesc anul plăcut Domnului Şi să vestesc anul plăcut Domnului",  Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre, iar nazaritenii au vrut să-L ucida. Aceasta înseamnă că Hristos îşi începe propovăduirea despre Împărăţie după ce fusese respins din propria Sa patrie.

De atunci fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor». Iar aceea că: «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.(Ef 4, 7-13)

Trebuie să reflectăm asupra faptului că noi suntem cei care tocmai am prăznuit Naşterea şi Botezul Său, accentuând în mod deosebit (aşa cum ne place nouă ortodocşilor) cuvântul „astăzi”: „Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de ceruri naşte”, „Astăzi Hristos Se botează în Iordan”. Ei bine, dacă toate acestea sunt „astăzi”, atunci tot astăzi Hristos pleacă de la cei care au fost de faţă la Naşterea şi Botezul Său. Adică, El pleacă de la noi, pentru a-şi începe misiunea. Cum se face că noi, care pretindem că am prăznuit toate acestea, ne găsim acum lipsiţi de ceea ce gândeam că avem? Evanghelia ne pune în această situaţie permanent şi în diferite moduri. Ucenicii, care fuseseră cu El de la început sunt cei care se leapădă de El în momentul încercărilor; cel dintâi va fi ultimul şi cel de pe urmă va fi cel dintâi. Propria noastră încredere, fiind prezenţi la Naşterea şi Botezul Său, este subminată. Hristos a plecat de la noi pentru a-Şi începe slujirea. Totuşi nu suntem lăsaţi în această situaţie. Căci, dacă Hristos trebuie să plece de la noi pentru a-Şi începe misiunea, atunci suntem în situaţia de a vorbi cu Hristos, pentru a auzi ceea ce are de zis – pentru că acestea ne sunt adresate nouă astăzi. Hristos a venit pentru a-i chema pe păcătoşi, nu pe drepţi. Acesta este al doilea aspect care reiese din lectura de astăzi. Hristos pleacă la cei care stăteau în întuneric pentru a le propovădui Împărăţia; lumina a răsărit pentru cei aflaţi în latura şi în umbra morţii. Doar cei din întuneric au nevoie de lumină. Lumina despre care se vorbeşte nu este o lumină fizică, în mod clar. Ci, mai degrabă, este o lumină duhovnicească, lumina cunoaşterii lui Dumnezeu, şi viaţa în comuniune cu El, aşa cum a devenit ea posibilă în şi prin Hristos. Dar dacă aceasta este lumina despre care se vorbeşte, putem fi siguri că cei care stăteau în întuneric nu ştiau că sunt în întuneric; ei ar fi spus că văd foarte clar lucrurile. Numai în lumina adusă de Hristos cei care stau în întunericul păcatului şi al morţii pot să realizeze că stau în întuneric. Acesta lumină abia a început să ne răsară nouă; doar după ce am fost martori la Naşterea lui Hristos şi la Teofanie putem realiza acum cât de departe suntem de El.

Din toata lucrarea pe care Mantuitorul a facut-o pe pamant, lucrul care iese cel mai mult in evidenta este smerenia Sa. Aceasta s-a vazut inca de la Nastere – locul unde S-a nascut, in staulul de dobitoace – si pana la sfarsit, cand – culmea smereniei! – S-a rastignit pe Cruce. Insa iata ca si la Botez, la Iordan, Mantuitorul a venit si S-a smerit – pentru ca spun Parintii Bisericcesti in atatea locuri, ca nu avea nevoie sa Se boteze si totusi a venit si S-a botezat ca sa ne invete Calea, sa ne invete cum sa implinim si noi toata dreptatea… Si chiar daca noi in viata consideram ca unele lucruri pot sa nu fie de trebuinta pentru noi insine, trebuie sa ne gandim nu doar la noi, ci si la folosul lumii (al celorlalti), pentru a ajuta pe cei din jur, asa cum S-a gandit Mantuitorul in toata viata Sa, pentru a mantui lumea. Mantuitorul S-a smerit venind la Iordan in fata lui Ioan si iata, lui Ioan i-a tremurat mana, a vrut sa se dea inapoi. La fel cum Iordanul se spune ca s-a oprit din loc, la fel cum, oarecand, Marea Rosie s-a despartit in doua.

Vedem cum toata firea, la vederea lui Dumnezeu s-a cutremurat si s-a oprit din miscarea sa fireasca. La fel si noi, iubiti credinciosi, la impartasirea lui Hristos, cand venim sa ne impartasim, ar trebui sa ne impartasim ca primim sfintele Taine si asa cum se spune acolo, “cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa ne apropiem”. Sa ne apropiem cu evlavie, cu frica atunci cand venim sa ne impartasim. Dar mai mult, in viata noastra, sa ne oprim din cursul acesta nebunesc al vietii, care de multe ori o ia razna si sa ne intoarcem spre pocainta. Intoarcerea Iordanului este un semn pentru noi ca sa ne intoarcem de la pacate si sa incepem o viata noua. Toata lucrarea lui Hristos o vedem ca pe un act de smerenie. Ne este destul de greu sa intelegem ce inseamna aceasta, pentru ca nu poti intelege un lucru pe care nu il detii.

Aflam de la Sfintii Parinti, ca simplitatea este o parte din smerenie (Sf. Paisie Aghioritul) Vedem cum, in zilele noastre, este tot mai greu sa te smeresti, pentru ca simplitatea este data la o parte de tehnologie. De asemenea, tot de la Sfintii Parinti aflam ca osteneala ne ajuta sa ne smerim. Dar tehnologia da si osteneala la o parte si este din ce in ce mai multa comoditate. Omul este invatat și i se pare ca stie multe si nu crede ca mai are nevoie de Mântuitorul. Se fac lucruri care omului i se par frumoase, insa daca este sa comparam creatia lui Dumnezeu cu cea a omului, vedem o mare diferenta. Si prima diferenta este ca, oricat s-ar lauda omul cu stiinta si cu tehnologia sa, el nu poate sa dea viata la ceea ce face. Asta spune si Prorocul Ieremia, cand ii invata pe evrei sa deosebeasca lucrurile lui Dumnezeu de lucrurile oamenilor, de idoli. Si spunea parintele Rafail Noica ca tocmai in aceasta Isi arata Creatorul iscusinta si maiestria. Iata cat de mult ne linistim cand mergem in mijlocul naturii. Multi simt ca parca este o chemare, o atractie. Este, de fapt, acea chemare pe care o simte pruncul pe care o simte pruncul fata de mama lui. La fel si omul, atunci cand se duce in natura, simte acea apropiere de Dumnezeu, sunt si oameni necredinciosi care se duc in natura și nu inteleg de ce se simt mai bine acolo, credinciosul se smerește în fata creiației lui Dumnezeu și cel mai bine ne simtim in acea natura care inca n-a fost compromisa de om.

Daca trecem mai departe, dincolo de aceasta lucrare a smereniei lui Hristos, sa incercam sa intelegem tainele Botezului, iata, ne invata Sfintii Parinti, ca Hristos a venit la Iordan sa sfinteasca apele prin prezenta Sa. La fel, prin prezenta lui Hristos se sfinteste și viata noastra. Cei care au trait la un moment in intuneric, care s-au intors la credinta, simt diferenta: ce inseamna sa traiesti fara Hristos si ce inseamna sa traiesti cu Hristos, ce inseamna sa traiesti fara sa stii care ti-e rostul, de unde vii, incotro mergi si ce inseamna sa traiesti in Hristos, avand o bucurie, o certitudine, nu neaparat stiind ca o sa te mântuiesti, dar traind cu nadejdea asta, stiind ce o sa urmeze dupa, ca este viata viitoare, ca sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu si ca indiferent ce s-ar intampla cu trupul, razboaie, boli, molime, orice ar fi, suntem biruitori, suntem facuti sa biruim, dar impreuna cu Hristos. Iata deci diferenta mare: ce inseamna sa traiesti fara Hristos, sa ai o viata in intuneric si ce inseamna sa traiesti in Hristos – cu bucurie, cu lumina, cu nadejde pentru ceea ce urmeaza, indiferent ce s-ar intampla aici, pe pamant.

Hristos a venit la Iordan ca sa ne arate chipul nestricaciunii. Si ce ar trebui sa facem? Sa ne intoarcem precum pruncii si sa stergem aceste imagini ale pacatului lumesc din memoria noastra prin pocainta și spovedanie. Diavolul se hraneste din aceste imagini pacatoase si atunci noi ne facem viata un Calvar. Hristos a venit la Iordan tocmai ca să ne arate începutul libertăţii omului care este reînnoirea omului, şi, prin Pogorârea Duhului Sfânt, să primim adevărata libertate a omului. Unde este libertatea? Cum spune Sf. AP. Pavel: acolo unde este Duhul Domnului. Şi iată, prin botez, primind Duhul Sfânt, aşa avem noi adevărata libertate. Cum poţi să înţelegi fară Duhul Sfânt? Duhul Sfânt este Cel Care te luminează, Care te ajută să alegi lucrurile. Aţi auzit  la Apostol cum cei care au fost botezaţi de Ioan au fost botezaţi încă o dată; se botează în numele Sfintei Treimi, prin trei afundări. Penticostalii şi toţi ceilalţi nu au un botez valabil, iar cei care vin la credinţa ortodoxă trebuie botezaţi. Hristos a venit la Iordan ca să înece pe omul cel vechi, să-l înece pe faraon. Acest botez a fost închipuit şi prin trecerea prin Marea Roşie, când spune tot Apostolul Pavel în Epistola către Corinteni: Toţi în mare şî în nor au fost botezaţi. Iată, toţi!

Iisus începe să propovaduiască la vremea maturitații și barbatiei. Zilele trecute am vazut în viaţa Sfântului Ioan Botezătorul o altă caltate - bărbăţia. Mulţi îl credeau un om slab, îl vedeau numai piele şi os. Și a zis Mântuitorul: Ce aţi ieşit să vedeţi? O trestie clătinată de vânt? Un om îmbrăcat în haine moi (adică un om plângăcios)?. Nu, iată, Sfântul Ioan Botezătorul dormea în pustie, cu capul pe bolovani, între fiarele sălbatice, se hrănea cu fructe sălbatice şi cu miere de albine. Iată adevăratul bărbat, bărbăţia nu înseamnă neapărat o putere fizică, o masă de muşchi, ci că, de fapt, bărbăţia este să ai răbdare când te rogi, să poţi să te înfrânezi de la patimi, de la mâncare, să te reţii de la vicii, de la desfrâu, de la altele. Asta înseamnă bărbăţie. Să poţi să-ţi stăpâneşti trupul ăsta, să nu te ducă el, ci tu să-l duci pe el.  Mai învăţăm din viaţa lui Sfântului Ioan Botezătorul curăţia, și cum şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu. Ştim că atunci când s-a născut Ioan Botezătorul ziua a început să scadă – pe 24 iunie. Când S-a născut Mântuitorul, pe 24 decembrie, ziua a inceput să crească. Asta ca să ne arate cu Ioan s-a smerit, cum a zis atunci, cu peste 2000 de ani în urmă, că este timpul ca eu să mă micşorez şi El să crească. Şi şi-a trimis ucenicii să-L urmeze pe Hristos, învăţăndu-ne smerenia.

Textul Evangheliei, cinci versete, dar ne oferă totuşi învăţături foarte importante. Textul, se mai regăseşte şi la Marcu (1,15-20). Ambii evanghelişti ne spun că Iisus şi-a început misiunea abia după executarea Sfântului Ioan Botezătorul de către crudul Irod. Deci activitatea lui Iisus nu s-a suprapus deloc cu cea a susnumitului profet. De altfel, Ioan însuşi anunţase că vremea lui va înceta de îndată ce va veni Cel care va fi mai mare decât el, Căruia nu i se face vrednic nici măcar să-I lege curelele de la încălţăminte. Despre acesta spune că va oferi un alt fel de botez, cel cu Duhul Sfânt (Mc.1,8).  Se mai poate observa că ambii evanghelişti trec brusc de la relatarea botezului şi ispitirii la descrierea sumară a începutului misiunii, iar toate cele 4 Evanghelii trec sub tăcere totală copilăria lui Iisus. Nimic deosebit, majoritatea marilor personalităţi religioase au copilăriile necunoscute.

Citim: „Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de ceruri naşte”, „Astăzi Hristos Se botează în Iordan” șa. Ei bine, dacă toate acestea sunt „astăzi”, atunci tot astăzi Hristos pleacă de la cei care au fost de faţă la Naşterea şi Botezul Său. Adică, El pleacă de la noi, pentru a-şi începe misiunea. Cum se face că noi, care pretindem că am prăznuit toate acestea, ne găsim acum lipsiţi de ceeace gândeam că avem? Astazi Evanghelia ne pune în această situaţie permanent şi în diferite moduri. Ucenicii, care fuseseră cu El de la început sunt cei care se leapădă de El în momentul încercărilor; cel dintâi va fi ultimul şi cel de pe urmă va fi cel dintâi. Propria noastră încredere, fiind prezenţi la Naşterea şi Botezul Său, este subminată. Hristos a plecat de la noi pentru a-Şi începe slujirea. Totuşi nu suntem lăsaţi în această situaţie. Căci, dacă Hristos trebuie să plece de la noi pentru a-Şi începe misiunea, atunci suntem în situaţia de a vorbi cu Hristos, pentru a auzi ceea ce are de zis pentru că acestea ne sunt adresate nouă astăzi. Hristos a venit pentru a-i chema pe păcătoşi, nu pe drepţi. Acesta este al doilea aspect care reiese din lectura de astăzi. Hristos pleacă la cei care stăteau în întuneric pentru a le propovădui Împărăţia; lumina a răsărit pentru cei aflaţi în latura şi în umbra morţii. Doar cei din întuneric au nevoie de lumină. Lumina despre care se vorbeşte nu este o lumină fizică, ci, mai degrabă, este o lumină duhovnicească, lumina cunoaşterii lui Dumnezeu şi viaţa în comuniune cu El, aşa cum a devenit ea posibilă în şi prin Hristos.

Poporul cel ce locuia întru întuneric a văzut lumină mare. Marea lumină pe care a văzut-o poporul, care se afla în întuneric, a fost des­coperirea, arătarea lui Hristos (Mt 4,2-17). Avem aici confruntarea a doi termeni: lumi­nă şi întuneric. Omul, prin diferitele sale cuvinte, ascunde pentru fiecare dintre ele un conţinut care nu se identifică în mod necesar totdeauna la toţi. Cuvintele lumină şi întuneric nu sunt percepute de către toţi cu aceeaşi calitate, deoarece nu se apropie de ele potrivit cu lărgimea şi adâncimea lor. Însă ce valoare şi ce calitate au aceşti termeni evanghelici, aşa cum ni-i descoperă Cuvântul lui Dumnezeu? „Poporul cel ce locuia întru întuneric a vă­zut lumină mare.” 

Poporul se afla în întuneric, şedea în întuneric şi a văzut lumină mare, lumi­na cunoştinţei, lumina descoperirii, a revelaţiei. Toţi avem nevoie, fiecare în mod personal, să cunoaştem adevărul, să vedem lumina şi să fim departe de întunericul nostru. Însă, dintru început ce înseamnă întuneric pentru fiecare dintre noi? Întuneric poate să fie o greutate financiară sau un eşec sentimental sau o stare păcătoasă. Poate să fie o simţire a eşecului. Întuneric poate, de asemenea sa fie si ignorarea adevărului şi absenţa orientarii existentiale. Adică omul să se afle într-o confuzie existentială, să nu ştie unde să se întoarcă. Întuneric înseamnă absența luminii, faptul de a nu avea părtăşie cu lumina lui Dumnezeu, faptul de a nu gusta descoperirea lui Dumnezeu. Prin urmare, cerinţa vieţii este dorirea si cautarea luminii cunoştinţei. Ceea ce defineste omul ca om, ceea ce defineşte persoana umană ca persoană vrednică, este parcursul existenţei sale în căutarea luminii existenţei sale. Cel care nu se orientează spre căutarea luminii sau este indiferent față de cunoaştere nu poate să fie adevărat. Acest lucru este foarte mult evitat de o religiozitate care doar satisface narcisismul nostru duhovnicesc, sau de o religiozitate fortificata pe anumite forme bisericeşti de unde de cele mai multe ori este provocată mulțumirea de sine.

Însă, pentru noi, adânc înlăuntru, există cerinţa pentru adevăr, pentru lumină și pentru cunoaştere. Am pus noi în lucrare această cerință? Am cinstit noi această dorire a existenței noastre pentru adevărata cunoaştere, pentru adevarata lumină? Acolo se judecă creștinătatea noastră, acolo se judecă calitatea vieţii noastre. În ce masură cinstim şi ţinem întru priveghere această dorire a adevăratei lumini şi a adevăratei cunoașteri. Aşadar, apare dorirea lumi­nii şi conştientizarea întunericului nostru. Este în regulă, avem dorirea pentru lumină. Când spunem lumină înseamnă cunoaştere, iar atunci când spunem cunoaştere înseamnă adevăr şi când zicem adevăr înseamnă Hristos. În ce mod, cum putem să ne împărtăşim de această lumină? Este foarte important „poporul ce locuia în în­tuneric a văzut lumină mare”. Prima mişcare importantă pe care o avem de făcut ca să dobân­dim revelatoarele posibilităţi ale luminii, este ca știm că locuim în întunericul nostrum și să asumăm că suntem în întuneric, că suntem orbi, că nu avem lumină prin noi înșine. Să stăm în întunericul nostru şi să aşteptăm, mai dinainte ştiind aceasta: cunoaşterea luminii nu este propria noastră lucrare, ci este a Aceluia.

Nu este descoperire proprie, ci revelaţie. Ce înseamnă să stau în întunericul meu? Înseamnă că nu cred în cunoaşterea mea, că nu cred în puterea minţii mele şi în puterea inimii mele. Nu cred în propria mea pricepere ca posibilitate a comuni­unii cu lumina şi nu cred în propria mea sensi­bilitate, în propriile mele sentimente, care pot ascunde aroganţă sau egoism. Pentru că deseori egoismul este foarte frumos acoperit, când zic „eu doresc lumina, eu îl doresc pe Hristos şi urmăresc să mi-L apropii prin pu­terile omeneşti”. Uneori omul ajunge la o anumită cunoaştere, poate chiar una duhovnicească, ajunge încă şi la o îndrăgostire de lumină, dar de care lumină? Lumina propriei sale minţi, nu de lumina dumnezeiască. Şi ajunge la o simţire a satisfacţiei, dar în spatele acesteia se află ascunsă îngâmfarea, trufia, mândria, spune undeva avva Isaac Sirul, că „este mai de preferat să te socoteşti pe tine neînvăţat“. Această neştiinţă de bunăvoie, această neştiinţă voită, arată o adâncă înţelepciune în măsura în care tăgăduim propria noastră cunoaştere. Din nefericire, chiar şi pe calea duhovnicească, chiar şi în pastoraţia credincioşilor, chiar şi în relaţiile noastre, în cele din urmă măsura şi criteriul vieţii este propria noastră cunoaştere, cunoaşterea minţii noastre, să cerem mila lui Dumne­zeu.

Pocaiti-va si credeti in Evanghelie! Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor (Mc. I, 15). Acestea au fost cele dintai cuvinte ale propovaduirii Dumnezeului – Om. Aceleasi cuvinte ni le graieste si acum prin mijlocirea Evangheliei. Atunci cand pacatul a prins in lume cea mai mare putere, s-a pogorat in ea Doctorul Cel Atotputernic. S-a pogorat pe taramul surghiunului, pe taramul tanjirilor si patimirilor noastre – dupa care urmau muncile cele vesnice in iad, binevestind izbavirea, bucuria, tamaduirea tuturor oamenilor pana la unul. Pocaiti-va! Puterea pocaintei este intemeiata pe puterea lui Dumnezeu: Doctorul este Atotputernic si doctoria data de El este atotputernica. Atunci, in vremea propovaduirii Sale pe pamant, Domnul i-a chemat la tamaduire pe toti cei bolnavi de pacat si n-a recunoscut niciun pacat ca fiind de netamaduit. Si acum continua sa-I cheme pe toti; fagaduieste si daruieste iertarea oricarui pacat, tamaduirea oricarei boli a pacatului. Voi, care pribegiti pe acest pamant, voi toti, care nazuiti sau sunteti trasi spre calea cea larga, catre mormantul intunecos, catre o vesnicie si mai intunecoasa si cumplita, opriti-va! Dezmeticiti-va din vraja lumii, care va tine fara contenire in robie! Plecati-va urechea la ceea ce graieste Mantuitorul, luati aminte cum se cuvine la cuvintele Lui!

Ce inseamna a te pocai? Inseamna a-ti da seama de pacatele tale, a te mahni pentru ele, a le parasi – iata raspunsul dat de un mare sfant parinte la aceasta intrebare – si a nu te mai intoarce la ele. In acest chip multi pacatosi s-au prefacut in sfinti, multi nelegiuiti au devenit drepti. Pocaiti-va! Lepadati de la voi nu doar pacatele invederate – omorul, furtul, desfranarea, clevetirea, minciuna -, ci si distractiile cele pierzatoare, ci si inchipuirile nelegiuite, ci si gandurile cele fara de lege – tot, tot ce este oprit de Evanghelie.Viata pacatoasa dinainte spalati-o cu lacrimile pocaintei nefatarnice. Nu-ti spune intru deznadejdea si imputinarea ta sufleteasca: “Am cazut in pacate grele; am dobandit deprinderi pacatoase de multa vreme prin viata mea pacatoasa: cu timpul, ele s-au prefacut intr-o a doua fire, imi fac pocainta cu neputinta“. Aceste cugete intunecate ti le insufle vrajmasul tau, pe care tu inca nu l-ai priceput: el stie puterea pocaintei, se teme ca pocainta te va scoate de sub puterea lui si se straduieste sa te rupa de pocainta, punand o neputinta nascocita de el pe seama doctoriei atotputernice a lui Dumnezeu. 

Cel Ce a randuit pocainta e Facatorul tau, Cel Ce te-a zidit din nimic. Cu atat mai usor Ii va fi sa te rezideasca, sa prefaca inima ta: sa faca o inima iubitoare de Dumnezeu dintr-o inima iubitoare de pacat, sa zideasca o inima noua, duhovniceasca, sfanta, dintr-o inima inrobita simturilor, trupeasca, plina de ganduri rele si iubitoare de placeri. Sa ne pocaim nu numai cu gura; sa dovedim pocainta noastra nu doar prin cateva lacrimi vremelnice, nu doar luand parte de ochii oamenilor la slujbele Bisericii, implinind randuielile bisericesti din afara – lucru cu care se multumeau fariseii. Sa aducem impreuna cu lacrimile, cu evlavia cea din afara, si roada vrednica de pocainta: sa ne schimbam viata pacatoasa cu o viata evanghelica. De ce muriti, casa lui Israel? (Iez. 18, 31). De ce pieriti, crestinilor, cu moarte vesnica, din pricina pacatelor voastre? De ce se umple de voi iadul, ca si cum n-ar fi fost randuita in Biserica lui Hristos atotputernica pocainta? Acest dar este un dar nesfarsit de bun pentru casa lui Israel – crestinii -, si in orice vreme a vietii, asupra oricaror pacate, el lucreaza cu aceeasi putere: curata orice pacat, mantuieste pe oricine alearga la Dumnezeu, chiar daca asta s-ar intampla in ultimele clipe dinainte de moarte. De ce muriti, casa lui Israel? Crestinii mor pentru totdeauna cu moarte vesnica fiindca in toata vremea vietii pamantesti nu se indeletnicesc cu altceva decat cu incalcarea fagaduintelor de la botez, cu slujirea pacatului; pier fiindca nu iau aminte catusi de putin la Cuvantul lui Dumnezeu, ce le vesteste despre pocainta. Nici in clipele dinaintea mortii nu sunt in stare sa se foloseasca de ea fiindca nu si-au facut nici cea mai mica idee despre crestinism sau si-au facut cea mai neindestulatoare si gresita parere despre el, care poate fi numita deplina nestiinta, mai degraba decat cunostinta de vreun fel oarecare.Viu sunt Eu, zice Domnul – ca si cum ar fi silit sa-I incredinteze mai cu tarie pe cei necredinciosi – nu voiesc moartea pacatosului, ci ca sa se intoarca pacatosul de la calea sa si sa fie viu…(Iez33, 11). De ce muriti, casa lui Israel? Pocaiti-va si credeti in Evanghelie, va spune El, pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor. Foarte mare nevoie aveti voi, care pribegiti pe pamant, sa luati deplin aminte la acest indemn cu adevarat folositor, mantuitor; altminteri, veti ajunge la mormant, veti ajunge la pragul si la portile vesniciei fara a fi dobandit nicio farama de intelegere adevarata nici despre vesnicie, nici despre indatoririle celui ce intra in ea, pregatindu-va in ea doar indreptatitele pedepse pentru pacatele voastre. Cel mai greu pacat e nepasarea fata de cuvintele Mantuitorului, dispretuirea Mantuitorului. Pocaiti-va! Amagitoare, inselatoare calea vietii pamantesti: pentru cei care o incep, ea pare o arena fara sfarsit, plina de adevaruri, iar celui ce o termina ii pare calea cea mai scurta cu putinta, plina de vise desarte. Pocaiti-va! Pacatosul orbit, care isi intrebuinteaza intreaga viata pamanteasca, toate puterile sufletului si ale trupului pentru a dobandi slava, bogatie si toate celelalte agoniseli si intaietati supuse stricaciunii va trebui sa paraseasca toate acestea in clipele cand de pe suflet cu sila se va dezbraca haina sa – trupul – atunci cand sufletul va fi dus de ingeri neinduplecati la judetul Dreptului Dumnezeu, judet pe care el nu-l stie, judet pe care il dispretuieste. Pocaiti-va! Pocainta este “anticamera” Imparatiei cerurilor, singura cale prin care putem intra… acolo unde “niciodata nimic intinat nu va intra“ (Apocalipsa 21, 27); sau, mult mai bine zis, asa cum reiese din imaginea continuta in insesi cuvintele dumnezeiesti despre care vorbim: daca Imparatia este cea care “se apropie de noi“, atunci intelegem ca fara pocainta, Sfanta Treime nu are cum sa-si faca salas in noi. Fara baia pocaintei adevarate, ne asigura si toti Sfintii Parinti, niciunul din cei care am tradat si am intinat prin viata noastra Sfantul Botez, nu vom putea sub nici o forma sa redobandim “haina de nunta” adevarata, adica nu ne putem imbraca in Sfantul Duh, ci ne pregatim sa fim “aruncati in intunericul cel mai din afara” (Mt 22,13). 

Bunatatea lui Dumnezeu, graieste Apostolul, te indeamna la pocainta (Rom 2, 4). Dumnezeu vede pacatele tale: cu indelunga-rabdare priveste pacatele pe care le faci inaintea Lui, la sirul de pacate care alcatuieste viata ta; El asteapta pocainta ta si totodata lasa la libera ta voie sa alegi mantuirea sau pierzania. Si tu folosesti in chip rau bunatatea si indelunga-rabdarea lui Dumnezeu! Nu e in tine indreptare! Trandavirea ta este din ce in ce mai mare! Creste in tine nepasarea atat fata de Dumnezeu, cat si fata de soarta ta vesnica! Singura ta grija este sa-ti inmultesti pacatele, adaugi la pacatele tale de mai inainte pacate noi si indoite! “Dupa invartosarea ta si dupa inima ta nepocaita iti aduni manie in ziua maniei si aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui: celor ce prin rabdarea in fapta buna cauta slava, cinste si nestricaciune – viata vesnica; iar celor ce din indarjire se impotrivesc adevarului si se supun nedreptatii – manie si urgie, necaz si stramtorare vesnica peste tot sufletul omului facator de rau (Rom. 2, 5-9)”.

Asa se intampla si in vremea cand boteza Sfantul Ioan, Inaintemergatorul, iar multi farisei si saduchei veneau cu fatarnicie sa se boteze la el, mai mult de frica si de ochii lumii, fara sa iasa din invartosarea inimii lor. Iar Botezatorul, cunoscandu-le inimile viclene, le-a strigat aceste cuvinte usturatoare: “Pui de vipere, cine v-a aratat sa fugiti de mania ce va sa fie? Faceti deci roada, vrednica de pocainta si sa nu credeti ca puteti zice in voi insiva: Parinte avem pe Avraam, caci va spun ca Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam. Iata securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc“. (Matei 3, 7-10).Pocainta autentica se cunoaste, prin urmare, dupa roadele ei, iar nu dupa aparenta, dupa mimarea ei. Dar cum se fatarniceste pocainta astazi? Cum putem ajunge si noi sa ne asemanam “puilor de vipere” osanditi de Sfantul Prooroc Ioan? Fariseismul se manifesta atunci cand invocam orice pretext si orice justificare aparent “corecte”, “legale”, dar in realitate nesincere, pentru actele noastre “evlavioase”. 

De exemplu, cand ni se pare suficient ca “avem binecuvantare/ascultare” (de la duhovnic sau de la episcop) sa facem ceva, dar prin care stim, daca suntem sinceri cu noi, ca incalcam poruncile Duhul Evangheliei, prin care ne inselam propria constiinta si lucram impotriva voii lui Dumnezeu si impotriva slujitorilor Sai sinceri. De fapt, in aceste situatii, acea “binecuvantare” nu poarta atat pecetea Duhului, cat este o “aprobare” sau un “ordin’ administrativ sau omenesc. Se creeaza astfel in spatiul eclezial un duh fatarnic, de artificialitate, de imitatie, de ipocrizie, de formalism, care pentru foarte multi este smintitor. Se imita pacea, bucuria, iubirea, evlavia, smerenia, ne-judecarea, ascultarea, dar si… ravna pentru adevar, “marturisirea”, curajul, grija pentru ceilalti, etc. si, pentru cine stie gustul autentic al lor, surogatele acestea lasa un gust teribil de amar. Asa cum fariseii credeau ca “se indreptatesc” prin faptul ca erau, dupa neam, fiii lui Avraam sau prin aceea ca tineau foarte strict prevederile cele mai minutioase ale Legii, si astazi crestinii cauta, prin felurite mijloace, sa-si minta si sa-si calce in picioare constiinta, dar sa se si simta “in regula”, “impacati”, pentru ca au … “acoperire” regulamentara. Asa cum descria si Vladica Averchie: “Îndreptîndu-şi atenţia spre lumea exterioară, omul caută “poziţia acceptată oficial” – ce este bine şi ce este rău în ochii celorlalţi – mai mult decât să fie bine în interior cu Dumnezeu şi propria conştiinţă. A idealiza şi a te conforma la ceva numai pentru că e “drept” sau “recunoscut” din punct de vedere oficial înseamnă să ceri să “fii înşelat”, pentru că Satana poate să facă uşor – mai ales în vremea noastră – să coexiste “oficialitatea” exterioară cu falsitatea interioară“.

Calea duhovnicească a fiecărui om începe de la pocăinţă. Dacă sufletul va suspina şi va striga către Dumnezeu, atunci El îi va trimite un Moise duhovnicesc care îl va izbăvi din robia egipteană. Însă fie ca mai întâi să strige şi să implore, şi atunci va vedea începutul izbăvirii. Acesta este doar începutul nevoinţei. Acordul liber trebuie încercat prin multe necazuri. Aşa a rânduit Dumnezeu: calea care te conduce la viaţa veşnică să fie presărată cu multe necazuri, cu greutăţi şi suferinţă împreună cu cele mai amare încercări. Calea către mântuire în general, şi îndeosebi în vieţuirea monahală, este îngustă şi grea, căci e calea omului liber… Omul nu trebuie şi nu poate – nu îndrăzneşte – să nădăjduiască în sine însuşi şi să-şi exagereze puterile, căci puterea înfăptuirii aparţine lui Dumnezeu.

Însă harul acţionează doar în sufletele care îşi dau acordul. Şi puterea lui Dumnezeu dă loc libertăţii, ca să se descopere voia omului. Omul păstrează totdeauna libertatea de a se pune în concordanţă cu Duhul Sfânt sau a neglija darurile Lui. De aceea totdeauna se cer priveghere şi încordarea voinţei, şi totdeauna trebuie să rămână nemulţumirea de sine. Iată semnul adevăratei vieţi mântuitoare: oricât te-ai osteni, oricâte fapte drepte şi mântuitoare ai săvârşi, să rămâi la gândul că încă nu ai făcut nimic… Este mare ispită şi pericol să consideri că progresezi, să te consideri intrat în limanul lipsit de primejdii, pentru că părerea de sine este moarte duhovnicească… Condiţia obligatorie a desăvârşirii sufleteşti: dacă cineva nu se va încredinţa în totalitate căutării dragostei lui Hristos şi nu-şi va concentra toate eforturile în acest scop, pentru acela e cu neputinţă dobândirea Duhului Sfânt. Şi, mai mult decât toate, e necesară renunţarea interioară: principala armă pentru luptător şi ascet stă în faptul de a se urî pe sine însuşi, a renunţa la sufletul său, a se mânia împotriva lui, a-l mustra, a se împotrivi obiceiurilor şi dorinţelor sale, a se opune gândurilor, a se lupta cu sine însuşi. Această luptă lăuntrică este doar începutul curăţirii sufletului, este doar pregătirea cămării pentru Domnul. Sensul şi culmea nevoinţei îl reprezintă dobândirea Duhului Sfânt, sălăşluirea Domnului în sufletul nostru.

Iisus Şi-a început viaţa publică proclamând: „S-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Mai apoi, o va compara cu o comoară ascunsă într-un câmp. Cel care a aflat-o o ascunde şi, în bucuria lui, vinde tot ce are pentru a-şi cumpăra acest câmp (Matei 13, 44). El o va compara şi cu un mărgăritar de mare preţ. Negustorul care l-a descoperit a mers să vândă tot ceea ce avea pentru a-l cumpăra (Matei 13,45).

Există o lege generală a vieţii duhovniceşti. Nu începem cu o conştientizare a propriei noastre situaţii, a păcătoşeniei noastre, şi apoi venim la Hristos ca răspuns la problemele noastre. Dacă încercăm sa facem aceasta, cu siguranţă vom diagnostica greşit problema şi vom crea un mântuitor după chipul nostru. Mai degrabă, începem cu Hristos, Care ne arată adevărul atât despre Dumnezeu, cât şi despre noi înşine, ca să putem ajunge, aşa cum spune în epistolă, „la măsura desăvârşirii, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”. Calea pentru a ajunge la această deplinătate a vieţii este vădită deosebit de limpede în învăţăturile lui Hristos care se desprind din – Predica de pe Munte cu Fericirile ei, pe care toți le cântam.

Pe munte, îi proclamă fericiţi pe cei săraci cu duhul, căci Împărăţia Cerurilor este a lor. Cei săraci cu duhul sunt, aşadar, cei care au primit să vândă tot pentru a dobândi mărgăritarul preţios, comoara cea mare. Sunt cei care au primit să părăsească tot, să lase totul pentru a se face ucenici ai lui Iisus. Ei au putut lua această hotărâre pentru că au recunoscut în Iisus mărgăritarul preţios, pe Mesia. Tocmai printr-o alipire de o bunătate şi mai mare au putut să se elibereze de averile lor. Dacă au lăsat totul, este pentru că simţeau o lipsă, o neîmplinire, este pentru că erau însetaţi. Sete de viaţă, sete de sens, sete de libertate lăuntrică, sete de desăvârşire, sete de iubire. 

Săracii cu duhul sunt fiinţe însetate, care-şi pun toată nădejdea în Dumnezeu. Ei sunt precum nişte pelerini îndreptaţi către un scop. Acest scop este în prelungirea aspiraţiei inimii lor, iar această aspiraţie este precum o pomenire a celor ce vor să fie, o nădejde în imposibila comuniune de iubire care, singură, le poate covârşi inima. Săracii cu duhul sunt oameni în mişcare ce nu se pot resemna să-şi pună încrederea în bogăţiile pământeşti, în statornicii, în tentaţiile de a fi în siguranţă. Ei au gustul veşniciei, de aceea nu se pot complace în compensaţii şi în autosuficienţă. Săraci cu inima, ei sunt cerşetori în Duhul, chemându-L neîncetat pe Cel care le poate deschide spaţiul lăuntric către dimensiunile setei lor. Ei se ştiu săraci, de aceea cerşesc dumnezeiescul har, singurul care poate să înlesnească intrarea în Împărăţie. Dar ce este Împărăţia, dacă nu harul Sfântului Duh, spunea Sfântul Serafim de Sarov.

Îndată au mers după El primii ucenici ai lui Iisus aceşti săraci care au lăsat tot pentru a-I urma Lui. Tocmai lor le va adresa învăţătura despre Fericiri, învăţătură care urmează chemării ucenicilor şi care îi defineşte ca fericiţi. Cu adevărat, tocmai prin răspunsul la o simplă chemare I-au urmat Lui. Atunci când Iisus mergea de-a lungul Mării Galileea, El a văzut doi fraţi, pe Simon şi pe Andrei, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis „Veniţi după Mine” şi, îndată, lăsând mrejele au mers după El (Mt 4). „Lăsând mrejele” însemnă că și-au lăsat unealta de lucru, siguranţa lor, mijlocul de a-şi câştiga existenţa pentru a fi independenţi, pentru a-şi asuma subzistenţa lor şi cea a familiei. Şi îndată au primit să lase totul şi să devină dependenţi de Iisus, ucenici ai Stăpânului, supuşi voii Lui, renunţând la voia proprie. Mergând puţin mai departe, Iisus a văzut alţi doi fraţi, Iacov, fiul lui Zevedei şi Ioan, fratele lui, care erau într-o barcă dimpreună cu tatăl şi cu tovarăşii lor. Iisus i-a chemat şi îndată ei au lăsat totul. Pentru a-I urma lui Hristos, ei şi-au lăsat apropiaţii şi au renunţat la ataşamentele lor afective, la bucuria muncii în echipă. Ei au recunoscut în Iisus ceea ce inima lor căuta, dincolo de tot ceea ce existenţa le-a putut oferi. Mai târziu, El îl va chema pe Matei care stătea la vamă, zicându-i: „Vino după Mine” şi, îndată, Matei a venit după El. Aceasta însemna să lase un post de răspundere care trebuia să fie prosper şi să-i asigure o siguranţă bănească. Câte demersuri şi ce traseu a trebuit să facă pentru a ajunge la această situaţie? Mulţi din lume caută să ajungă în posturi de răspundere sau să câştige mai mulţi bani. Însă, poate că Matei a văzut limitele celor la care a aspirat, poate că a putut vedea că banii nu aduc fericirea şi că satisfacţiile materiale nu umplu niciun gol.

Săracul cu duhul este cel ce poate spune dimpreună cu psalmistul: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea”.  Saracul cu duhul este într-o stare de disponibilitate lăuntrică, inima lui năzuieşte la esenţial, la unicul lucru de folos: relaţia cu Domnul şi Stăpânul vieţii lui. Această dispoziţie a inimii, chiar dacă fiecare o poartă în sine, cere timp pentru a se statornici, până a deveni o hotărâre. Doar această hotărâre ne scapă de ataşamentele noastre, de ezitările și de ambivalenţa noastră, vedem că a-I urma lui Iisus înseamnă să părăseşti ataşamentele: de independenţă sau voia proprie, l de relaţiile afective, ataşamentul de bani şi de siguranţa materială.

Iisus cheamă pe fiecare la libertatea lăuntrică. El a venit să-i slobozească pe cei captivi, să rupă lanţurile care îi trag spre trecut şi să restaureze omul în libertatea-i originară: cea a fiilor lui Dumnezeu. Dacă medităm asupra încercărilor prin care a trebuit să trecem, ajungem să descoperim că ele au un fir călăuzitor: să ne ducă spre libertatea lăuntrică. În timpul vieţii avem de trăit numeroase suferinţe, numeroase despărţiri, etape către această libertate care este condiţia iubirii adevărate.

Numai din iubirea de Dumnezeu ucenicii au primit să lase totul pentru a-I urma lui Iisus. Doar prin virtutea acestei iubiri au primit ei harul de a deveni liberi faţă de ademenirile lumii, faţă de voinţa de posesie, de putere şi de plăcere pentru bunătăţile veacului acesta. Numai prin recunoaşterea a ceea ce este, a Celui care este Calea, Adevărul şi Viaţa au devenit liberi. Liberi pentru a iubi, a iubi pentru a cunoaşte cu adevărat. Iisus vrea să ne conducă către această libertate lăuntrică, pentru ca noi să putem gusta dintr-o pace şi dintr-o bucurie care nu sunt din veacul acesta. Aşadar, care nu depind de circumstanţe şi de condiţionări. Iubirea lui Iisus se ascunde în spatele fiecărei încercări. De încercăm să o deosebim şi să fim atenţi la pragul pe care Domnul vrea ca noi să-l păşim ajutaţi de către El, aceasta ne aduce o mare eliberare în toiul încercării. Aceasta îi dă un sens, cel puţin acela de a spori pe cale.

 “Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!” Daca la Botezul Domnului sau mai precis in aceasta perioada de pregatire a Botezului Domnului, aceste cuvinte erau rostite de catre Sfântul Ioan Proorocul Inaintemergatorul, in Evanghelia de astazi vedem ca propovaduirea Mantuitorului Iisus Hristos incepe prin aceleasi cuvinte: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia Cerurilor!”  Imparatia lui Dumnezeu este o împaratie a prezentei lui Dumnezeu in lumea aceasta si, pentru a putea fi  simtita ca realitate plenara a vietii, trebuie sa-si faca loc mai intai inlauntrul nostru. Trebuie sa-si faca mai intai loc inlauntrul nostru pentru ca, dupa aceea omul, aceasta mareata faptura chemata la viata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sa inceapa sa vada, sa inceapa sa se impartaseasca de aceasta realitate a vietii vesnice. Asadar, traim in aceasta Imparatie a lui Dumnezeu, fie ca suntem constienti, fie ca suntem mai putin constienti, traim in aceasta Imparatie a Vietii si nu a mortii, traim in aceasta Imparatie a luminii, si nu a intunericului. La fiecare Sfântă Liturghie vedem ca nu incepem decat dupa ce s-a binecuvantat aceasta Imparatie. La marile Taine savarsite in Biserica Mantuitorului Iisus Hristos preotul rostește aceasta binecuvantare, numită binecuvantarea mare, si anume: “Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh” si este binecuvantata, cum spun Sfintii Parinti, “acum si pururea si in vecii vecilor“.

Acest lucru ne arata ca imparatia lui Dumnezeu este o imparatie vesnica. Pentru a putea simti, insa, aceasta imparatie a lui Dumnezeu trebuie sa intelegem ca in imparatia lui Dumnezeu orice cuvant pe care noi il rostim, orice cuvant care ni se adreseaza este un cuvant-ofranda. Noi, de fapt, in aceasta imparatie a lui Dumnezeu oferim si, ca sa oferim, trebuie sa jertfim. De asemenea, noi, in aceasta imparatie a lui Dumnezeu ne impartasim. Asadar, imparatia lui Dumnezeu nu este altceva decat impartasire. Fiecare cuvant si fiecare persoana ne transmite bucuria imparatiei lui Dumnezeu prin impartasire. Impartasire de la cine si prin cine?  Prin alesii Sai. In primul rand, imparatia lui Dumnezeu coboara la noi prin Sfanta si pururea Fecioara Maria care este “mai slavita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii“. Si apoi imparatia lui Dumnezeu care ni se impartaseste prin… minunația aceasta de oameni care sunt Sfintii Parinti! Se spune intr-unul din ecfonise: “Sfant esti, Dumnezeu nostru…”. Dar in mod concret cum noi simtim ca e sfant? “… si intru sfinti te odihnesti“. “Ca Sfant esti, Dumnezeul nostru si intru sfinti te odihnesti“. De ce tocmai lor, adică celor săraci cu duhul, le aparţine Împărăţia Cerească? Pentru că acela smerit cu duhul, recunoscându-şi păcătoşenia şi nevrednicia sa, se lasă întru totul condus de harul lui Dumnezeu, nepunându-şi nicidecum nădejdea în puterile sale duhovniceşti, şi harul îl conduce la Împărăţie, spre Slava lui Dumnezeu și a noastră mântuire. Amin (postat pe fb de ioan monahul)