Inceputul postului Nasterii Domnului, 15 noiembrie - 24 decembrie
Biserica Ortodoxa a stabilit pe durata anului patru posturi de mai multe zile: Postul Mare si cel al Sfintilor Apostoli, a caror durata tine de data praznuirii Invierii lui Hristos (Pastilor), Postul Adormirii Maicii Domnului, intre 1 si 14 august inclusiv si Postul Nasterii Domnului, intre 15 noiembrie si 24 decembrie inclusiv. Exista si posturi de o zi: ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie), Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul (29 august), Inaltarea Crucii Domnului (14 septembrie), precum si fiecare zi de miercuri si vineri, cu exceptia zilelor de harti.
Definiţia Naşterii Domnului ca sărbatoare a purităţii nu este doar o formulare teologică ci afirmarea unui fapt existenţial minunat, care se petrece an de an sub ochii noştri. Îmbrăcaţi cu ce au, apăsaţi de griji, minţiţi şi sărăciţi, creştinii noştri, aşa cum sunt ei, vin la biserică de Crăciun să primească mângâiere, pace şi bucurie. Şi primesc. Pentru că mai toţi credincioşii, nu numai cei ce se spovedesc, ci şi cei care aprind doar o lumânare sau aduc un pomelnic la altar, vin cu credinţa că Pruncul dumnezeiesc, care S-a născut, cât şi Fecioara Maică, ce Îl ţine în braţe, îi cheamă într-adevăr la o sărbătoare a bucuriei şi împăcării, şi mai ales a purităţii. Asta este puterea Praznicului. Setea de absolut şi de puritate este sădită în firea noastră prin actul creaţiei şi omul şi-o potoleşte mai ales la această Sărbătoare a Naşterii Domnului.
În dreptul acestui Praznic nu vorbim de bucurie în sensul obişnuit al cuvântului, ci de o bucurie anume, de o sfântă bucurie, adusă pe pământ de Dumnezeu şi vestită prin îngeri: ”Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”. Este vorba de o bucurie unică, de natură dumnezeiască, ce cunoaşte trepte de intensitate pe măsura purităţii noastre. Puritate deopotrivă trupească şi sufletească, ce se realizează numai prin rugăciune şi post. Cu alte cuvinte, dacă nu te înfrânezi de la toate poftele trupului, nu ai cum să simţi bucuria Naşterii Sale. E ca şi cum o icoană extraordinar de frumoasă ar fi acoperită de straturi groase de fum şi praf – şi atunci, chiar dacă ea rămâne splendidă pe dedesubt, noi nu ne putem bucura de frumuseţea ei. Să nu lăsăm ascunsă icoana Naşterii Mântuitorului sub zgura păcatelor noastre!
Știți că postul este prima porunca dată de Dumnezeu omului. Când l-a creat pe om, i-a spus: “Nu vei mânca acest fruct, căci în ziua în care vei mânca, cu moarte veți muri“. Cu alte cuvinte i-a dat porunca ascultării, nu pentru că ar fi fost rău pomul cunoașterii binelui și răului, pentru că spune Sf. Grigorie Teologul, nu a făcut ceva rău, nici nu i-a interzis omului să mănânce ceva din pizmă, fiind El pizmaș. Dumnezeu nu este cauza răului, dar omul era în creștere, nu era într-o asemenea stare, încât să poată mânca din fruct, pentru că spune Sf. Grigorie Teologul că pomul acesta era în realitate vederea lui Dumnezeu. Omul ar fi mâncat din pom și aceasta era îndumnezeirea, comuniunea absolută a omului cu Dumnezeu, în limitele relativului. Dar omul nu era capabil încă. E ca în cazul asemenea pruncului care se naște, și nu poate mânca îndată mâncare tare, trebuie mai întâi să bea laptele mamei sale, trebuie să mănânce anumite alimente, care sunt foarte simple și treptat, pe măsură ce organismul crește, atunci poate să mance și mâncare tare. Deci, când Dumnezeu a spus: “Nu veți mânca din acest rod, din pom“, a făcut-o pentru că trebuia să-l încerce, omul trebuia să fie încercat și ar fi mâncat la timpul potrivit și aceasta ar fi fost îndumnezeirea lui. Aceasta este tâlcuirea pe care o dă Sf. Grigorie Teologul și, firește, toți Părinții Bisericii.
Deci, la începutul omului, prima poruncă a fost porunca postului. Omul nu a ascultat porunca lui Dumnezeu și îndată a venit moartea duhovnicească, adică omul s-a despărțit de Dumnezeu. Ceea ce numim păcat nu este pur și simplu o stare, aș spune, la nivelul sentimental și moral, nu e doar o faptă pe care o săvârșim. Păcatul este îndepărtarea de Dumnezeu, Care este Lumina. Când cineva se îndepărtează de lumină, cade în întuneric. Astfel, Dumnezeu este Lumina și prin păcat, adică prin încălcarea poruncii, s-a pierdut comuniunea omului cu Dumnezeu și omul a căzut într-un întuneric greu. Adică, a avut loc ruptura dintre om și Dumnezeu, s-a despărțit, în sensul că omul a încetat să mai fie luminat, apoi s-a rupt întru sine însuși neamul omenesc, adică bărbatul s-a rupt de femeie. Ați văzut, atunci când Adam s-a trezit din somn și a văzut-o pe Eva, îndată s-a bucurat și a zis: “Aceasta este os din oasele mele și carne din carnea mea“. Este ceva al meu, din mine a provenit. Insă, când a păcătuit, ce a spus? “Femeia pe care mi-ai dat-o, ea m-a făcut să păcătuiesc“. Nu a spus “femeia mea“, cea din coasta mea“. Ce înseamnă asta? Ruptura dintre bărbat și femeie. Apoi, a avut loc ruptura dintre om și făptură, pentru că întreagă făptură s-a sălbăticit, și toate acestea de la ce? De la încălcarea poruncii postului.
“Despre regulile de purtare a razboiului duhovnicesc si cerintele asceticii istorisesc amanuntit Sfintii Parinti si nevoitorii contemporani ai Ortodoxiei. De aceea, ne vom margini aici doar la aspectele medico-psihologice ale luptei cu “lacomia pantecelui”. Izbavirea de acest viciu reprezinta o serioasa masura profilactica si terapeutica in privinta unei serii intregi de boli.
Medicamentul impotriva “lacomiei pantecelui” e postul. Oamenii au remarcat de multa vreme cultura duhovniceasca a postului ortodox. Din pacate, in majoritatea cazurilor ei vad acesta un scop in sine – o varietate folositoare de terapie dietetica (cura de descarcare) sau metoda medico-biologica de nutritie. Iar ideea pragmatica dieto-profilactica da deoparte, intr-o masura sau alta, ideea duhovniceasca de post ca exercitiu ascetic.
Postul nu este doliu si nici camasa de forta. El cere insa reducerea – in cazul ideal deplina inlaturare – a tot ceea ce impiedica pocainta (distractiile, apropierea intima a sotilor s.a.m.d.). Postul duhovnicesc, altfel spus postul sufletului, este o vreme de rugaciune intensa, de mustrare de sine pentru pacate, cand toate puterile se indreapta spre slujirea lui Dumnezeu, citirea literaturii duhovnicesti, convorbirilor pe teme mantuitoare de suflet si, in general, savarsirea lucrurilor bune.
Postul trupesc reprezinta exprimarea postului duhovnicesc prin organismul fizic al omului si consta in abtinerea de la alimentele de origine animala (carne, lapte, oua, uneori peste). Proteinele, lipidele, glucidele, sarurile minerale si vitaminele necesare trebuie obtinute din alimente de origine vegetala (legume, fructe, cereale, ciuperci etc.).
Trebuie sa remarcam: mancarurile “de dulce” nu sunt pacatoase in sine, pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire (I Timotei 4, 4).
Să ştiţi că răul se găseşte atât în afara, cât şi înlăuntrul omului. Însă altceva este mai important să ştim. Că de rău nu putem scăpa nici cu bani, nici cu arme, nici cu petrol, nici cu diamante, nici cu tehnologie, ci doar cu puterea lui Dumnezeu. Despiritualizarea lumii, urzită de unii sau de alţii, cum spuneţi, prin materializarea vieţii, o să-l împingă şi mai tare pe om spre Biserică, deoarece o să-l convingă şi mai mult că fără Dumnezeu nu poate nimic şi nu valorează nimic.
Mesajul pe care vrem să-l transmitem astfel, acum, la Naşterea Domnului, este acela al luptei cu răul din noi şi din lume şi al păstrării demnităţii creştine şi naţionale, sa multumim Preabunului Dumnezeu ca iata, ne-a dat sanatate si putere, ca sa ne apropiem cu pasi grabiti de praznicul cel mare al Nasterii Domnului Iisus Hristos. “Gătește-te Betleeme, împodobește-te iesle“. Cred eu că în această zi se cuvine ca noi toți să ne îndreptăm cu mintea și inima noastră spre ceea ce suntem noi, să ne vedem, să ne cunoaștem, și să încercăm să devenim mai buni, și să pregătim cu adevărat inima noastră, făcând-o iesle cu adevărat pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu. Canoanele, rânduielile bisericești, spun că Postul Nașterii Domnului este pentru primirea Dumnezeiescului prunc. Așa cum poporul iudeu s-a pregătit pentru a primi Tablele Legii, și acelea scrise pe piatră, noi trebuie să ne pregătim pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu, prin înscrierea Numelui Său în inimile noastre. Și dacă reușim în viața noastră să facem lucrul acesta, acesta e cel mai de preț lucru, să înscrii în inima ta Numele Domnului Hristos. Și va spune cineva că e greu. E greu, intr-adevar, când omul nu vrea, și când omul nu nu se smerește. Dar într-o inimă înfrântă și smerită, Hristos, îndrăznesc să spun, rapid își face loc pentru că El vede că noi vrem. E ca și atunci când un copil întinde mâinile către părintele său, către mama sau către tata, ca să îl ia în brațe, și mama, și tata, se grăbesc pentru a îl prinde și a îl lua în brațe. Așa este Dumnezeu cu noi, când ne întindem mâinile către El, El se grăbește în a ne ieși nouă în întâmpinare.
expresia iubirii lui Dumnezeu, Vestea cea bună că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat pentru noi, oamenii. Iubirea lui Dumnezeu s-a arătat în aceea, aşa cum spune Sf. Atanasie cel Mare, că El, Dumnezeu, S-a făcut om ca pe noi, oamenii, să ne facă dumnezei. A venit să redea omului demnitatea dintâi, căci omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, după chipul Fiului Unul-Născut. Şi această unicitate a Fiului, Dumnezeu ne-a dat-o şi nouă, astfel încât fiecare persoană, fiecare om, este unic, unic în existenţa lui, în frumuseţea lui. Fiecare om este o noutate în existenţă şi, prin urmare, cu fiecare om dispreţuit, lovit, batjocorit, însăşi existența este mai săracă.
Bărbăţia se arată în răbdare, în înfruntarea ispitelor şi a necazurilor cu fruntea sus, cu ochii aţintiţi la Dumnezeu, cu gândul la iubirea Lui şi la faptul că toate se vor schimba întru această iubire. Mila se arată în iubirea de aproapele. Desăvârșirea constă în aceea că Dumnezeu ne-a iubit pe noi mai întâi şi omul este la mijloc între aceste două iubiri: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Îl iubim pe Dumnezeu datorită iubirii Lui, care este în noi. Îl iubim pe aproapele şi astfel dovedim că şi noi Îi întoarcem această iubire Celui Care ne-a dat-o. Omul fiind la mijloc, între aceste două iubiri, a fost ispitit să aleagă o a treia iubire: iubirea de sine. Şi măcar de ar fi această iubire de sine o iubire reală, dar noi nu ne iubim pe noi înşine pentru că suntem chip al lui Dumnezeu, pentru că, dacă am iubi chipul lui Dumnezeu din noi, în acest chip i-am recunoaşte pe toţi.
Dacă am iubi acest chip al lui Dumnezeu, ne-am comporta după demnitatea pe care o cere acesta. Nu am face nimic în afara smereniei şi a umilinţei. Nu am face nimic decât pentru ceilalţi. Însă noi iubim numai părerea despre noi, ceea ce ni se pare nouă că suntem. Şi ce ni se pare nouă că suntem? Ceea ce satana ne îndeamnă, şi anume pământ, cenuşa, uitând că Fiul lui Dumnezeu este chipul nostru, este modelul nostru. În toate patimile, iubiţi credincioşi, în toate păcatele veţi găsi acest fir roşu care le uneşte, pe care satana îl urmăreşte cu atâta sârguinţă, şi anume să ne înjosească. Nu caută altceva satana decât să ne înjosească, să ne calce, să ne ţină piciorul pe cap, să ne lipească de pământ, astfel încât să nu ne mai putem uita niciodată la cer, să uităm de unde am venit şi nici să nu ne mai pese încotro ne ducem. Dispreţul, batjocura, înjosirea – acestea sunt armele satanei. Dumnezeu a venit să ne redea demnitatea.
Azi, suntem în Postul Crăciunului, post care este socotit unul dintre cele mai uşoare. De ce? Pentru că în acest post se vede, poate, cel mai mult, mila lui Dumnezeu. La sfârşitul postului Îl vom vedea pe Dumnezeu ca pe un Prunc, vom cunoaşte iubirea lui Dumnezeu în vulnerabilitatea Sa cea mai înaltă, asemenea unui Prunc Îl vom întâmpina. Însă El va fi Acela Care va spune mai târziu că Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul, nu are unde să Se odihnească. Nu Se poate odihni Fiul lui Dumnezeu în inima care este mândră, în inima care urăşte, care dispreţuieşte, căreia nu-i pasă de aproapele. Nu te poţi odihni în tulburare.
“Iata ca a sosit si postul Craciunului, vreme de pocainta pentru pacatele proprii, de curatire a constiintei noastre. Pocainta ne deschide calea care duce la cer. Ce avem de facut?
Dar însă, va zice cineva, dacă avem credinţă, de ce este nevoie de post? Este nevoie, deoarece şi postul, împreună cu credinţa, oferă multă putere. Pentru că aduce multă evlavie omului şi-l preface din om în înger, şi-l face să se lupte împotriva puterilor netrupeşti. Credinţa, însă, nu poate să lucreze de una singură, ci este nevoie şi de rugăciune, şi, în special, rugăciunea deţine primul loc. Deci, ia aminte câte sunt bunătăţile care vin din aceste două virtuţi! Cel care se roagă şi posteşte aşa cum se cuvine, nu are nevoie de multe lucruri. Cel care nu are nevoie de multe lucruri, nu va putea să devină iubitor de bani, şi cel care nu este iubitor de bani este mai mult ravnitor pentru milostenie. Cel care posteşte este izbăvit de greutate, are aripi şi se roagă cu inimă curată. El stinge poftele viclene şi Il are prielnic faţă de el pe Dumnezeu, şi îşi smereşte sufletul lui care se trufeşte. De aceea şi Apostolii aproape mereu au postit.(i.g.a)
Pregateste-te de pocainta. Cerceteaza-ti constiinta in lumina poruncilor. Nu spune: „Am facut toate pacatele!” Nu este bine nici sa-ti atribui pacate pe care nu le-ai facut, dar nici sa le ascunzi pe cele pe care le-ai facut. Trebuie sa urasti pacatul pentru care te pocaiesti si sa nu-l mai faci.
Ia seama ca si talharul intelept, care s-a pocait pe cruce, a rabdat totusi chinurile rastignirii cateva ceasuri. Straduieste-te sa faci roade vrednice de pocainta; daca te pocaiesti de zgarcenie, manifesta generozitate; daca esti lacom, consuma mancaruri simple; daca slujesti pantecelui, fii mai retinut la mancare; daca esti lenes, fii iubitor de munca; daca est mic de suflet, fii plin de barbatie; daca esti neglijent, fii grijuliu; daca esti invidios, fii iubitor; daca esti elegant, imbraca-te modest; daca ai citit carti lumesti, citeste-le pe cele duhovnicesti, daca ai dansat, bate metanii etc.
La multi pocainta este doar pe buze. Le pare rau, plang, dar nu lucreaza binele. Pentru un pacat mai mare este nevoie de o pocainta mai mare, aratata prin fapte! Pacatele se spala cu lacrimi. Doi frati se pocaiau cu lacrimi. La unul dintre ei, pacatele s-au sters de tot, iar la celalalt doar in parte, din cauza ca erau pacate mult mai grele. Cei care se pocaiesc trebuie sa lectureze carti duhovnicesti, mai ales despre pocainta; sa afle cum sa discearna binele de rau, pentru ca necunostinta este tot un pacat.
Deci, vine acum Hristos, are loc întruparea lui Hristos, și ne învață, ne-a învățat postul. Iar Hristos și Apostolii, de ce au învățat postul? Pentru că acum, prin post, prin înfrânarea de la mâncăruri, și mai cu seamă de la anumite mâncăruri, pe de o parte facem ascultare de Biserică, pentru că ne-o spune Biserica, și, deci, trebuie să facem ascultare de Biserică, pe de altă parte, prin post, va începe treptat să se tămăduiască lăuntric ființa noastră și începem să ne unim cu Dumnezeu, cu frații noștri, cu făptura. În ce sens? În sensul că recunosc că neținerea poruncii, neținerea postului a avut ca rezultat căderea – post în greacă înseamnă “nu mănânc”, adică flămânzesc puțin, nu e o simplă consumare selectivă a mâncărurilor – în așa fel încât mintea mea să se elibereze de dependența de făptură și de mâncăruri și să se îndrepte către Biserica și apoi către Dumnezeu. Pentru că, atunci când spunem: “Este postul Crăciunului, deci, nu mâncăm carne; Biserica, Părinții ne-au spus că nu vom mânca carne, decât dacă există o nevoie specială“, atunci mintea mea se îndepărtează de carne, nu că ar fi rea carnea, dar pentru că eu sunt absolut dependent de aceasta. Pleacă mintea de la acest obiect material, se îndreaptă către Biserică, și prin Biserică se ridică la Dumnezeu. Și, cumva, ceea ce nu a făcut Adam înainte de cădere, care a desființat legea postului, încep să țin eu, așa încât mintea mea să se îndrepte către Dumnezeu. Prin urmare, spune Părintele Sofronie: “postul, nevoința au caracter ipostatic“, adică nu fac doar o selecție a mâncărurilor, ci miza este ca mintea mea se îndepărtează de făptură și se îndreaptă către Dumnezeu. Și o fac pentru Dumnezeu, și o fac pentru că mi-o spune Biserica.
Și în felul acesta se tămăduiesc și dorințele mele, de pildă, am poftă să mănânc în acest moment, dar nu o voi face, nu voi mânca, pentru că nu vrea Dumnezeu, nu vrea Biserica, îndată se tămăduiește dorința, se tămăduiește gândul, și dincolo de nevoința trupească a postului, există și nevoința duhovnicească a postului. Adică, acum ne aflam într-o perioadă: Postul Crăciunului, al Paștelui, nu mănânc anumite mâncăruri, iar în același timp trebuie să mă lipsesc și de altceva care mă duce la păcat. Există un mod de viață. Văd ce este acel ceva care îmi dă dependența de lume și mă lupt să mă eliberez de acel lucru.
,,Cel care se roagă şi posteşte are aripi îndoite [zboara cu doua aripi, n.n.], aproape mai uşoare şi decât vânturile. Pentru că, atunci când se roagă, nu cască, nici nu-şi întinde trupul, nici nu se cufundă în somn, lucru pe care-l păţesc cei mai mulţi, ci este mai puternic şi decât focul, şi mai înalt şi decât lucrurile pământeşti. De aceea şi omul acesta este vrăjmaşul cel mai mare al demonilor şi potrivnicul lor. Pentru că nu există nimic mai puternic decât omul acela care are rugăciune curată. Fiindcă dacă femeia a reuşit să-l înduplece pe un cârmuitor aspru, cu mult mai lesne Il va atrage pe Dumnezeu cel care stăruie mereu în rugăciunea lui faţă de El, şi este înfrânat, şi evită viaţa în desfrâu.
Acest post este un bun foarte mare şi nu este limitat de graniţe. Când trebuia să-şi pună mâinile peste ei, atunci posteau, şi când posteau a grăit către aceştia Duhul. Postul nu este doar aceasta, ci şi să se îndepărteze cineva de viaţa în desfătare. Şi aceasta este un fel de post. Doar acest îndemn vi-l dau: chiar de nu postiţi, măcar să staţi departe de viaţa în dezmăţ
Postul este un lucru bun, pentru că limitează grijile sufletului şi împiedicând trândăveala care înconjoară mintea, adună toată cugetarea în jurul ei. Tocmai pentru că dorea să spună şi Pavel, îndeamnă evitarea împreunării trupeşti şi foloseşte cuvinte foarte potrivite. Pentru că n-a zis: „să nu vă întinaţi“, ci „să vă dăruiţi postirii şi rugăciunii“, pentru că împreunarea trupească cu femeia nu conduce la necurăţie, ci la griji.
Nu doar că trebuie să prelungim postul nostru în aceste zile, ci trebuie ca şi milostenia să fie mai bogată, şi rugăciunile mai lungi, pentru că rugăciunea trebuie mereu să fie mereu legată de post. Şi că ceea ce vă spun este adevărat, ascultă-L pe Hristos Care zice: „Acest neam de diavoli nu iese decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21).
Şi despre Apostoli încă o dată spune următoarele:„Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu post, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră” (Faptele Apostolilor 14, 23).
Şi din nou Apostolul grăieşte:
Ai văzut că postul are nevoie de rugăciune? Pentru că atunci rugăciunile se fac cu atenţie, cu conştiinţă curată şi fără nicio greutate, şi fără silirea poverii celei grele a desfrâului,, (i.g.a.)
Postul ortodox este ceva unic. El anticipeaza multe aspecte pozitive ale sistemelor de nutritie atat traditionale, cat si noi. Potrivit Sfantului Vasilie cel Mare, pentru bolnavi el este mama sanatatii, iar pentru cei sanatosi – pazitoarea tariei trupului. Celor bolnavi, slabiti, copiilor, femeilor gravide si care alapteaza li se fac anumite „dezlegari”. Corpul epuizat de eforturi sau boli trebuie intarit prin somn, hrana si bautura in orice moment potrivit necesitatilor organismului.
Ce a facut Prorocul Ilie cand era istovit de prigoana, de suprasolicitarea fizica si de privegherea in rugaciune? S-a intarit mancand si dormind, s-a odihnit, si abia apoi a pornit la drumul de 40 de zile pana in Muntele Horev (v. III Regi 19, 5-8).
Sa luam acum si Noul Testament. Ucenicii lui Hristos obosisera foarte tare din pricina necontenitei imbulzeli a poporului, incat nu mai aveau timp nici sa manance. Atunci, Mantuitorul le-a poruncit sa mearga intr-un loc pustiu si sa se odihneasca putin (v. Marcu 6, 31).
Se pune intrebarea: nu cumva Domnul, Cel atotputernic, nu putea sa rezolve si asa problema Apostolilor? Oare energia dumnezeiasca era insuficienta? Potrivit Evangheliei, omul va trai atat cu paine, cat si cu cuvantul lui Dumnezeu (v. Matei 4, 4). Painea simbolizeaza indestularea bunurilor materiale indispensabile pentru existenta fizica, iar cuvantul lui Dumnezeu – plinatatea harului, care se daruieste pentru existenta duhovniceasca. Painea si cuvantul lui Dumnezeu nu se afla in antagonism si nici nu se substituie unul altuia, ci, dimpotriva, se completeaza intre ele. De aceea Domnul nu corecteaza prea des mersul firesc al evenimentelor printr-o interventie supranaturala (minune). Mai mult: daca pana si Apostolii, cu tot belsugul lor de daruri harice, aveau nevoie sa se odihneasca si sa manance la timp, cu atat mai mult avem nevoie de asta noi.
Nu degeaba Apostolul Pavel ii indupleca pe calatorii flamanzi, istoviti de furtuna pe mare, sa manance ca sa ramana in viata (v. Fapte 27, 33-36). Iar intr-una dintre epistolele catre ucenicul sau Timotei a scris: De acum nu bea doar apa, ci foloseste putin vin, pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni (I Timotei 5, 23).
Aceste episoade din Biblie dovedesc ca postul trebuie adaptat la starea noastra fizica si psiho-emotionala. Acest aspect este deosebit de actual pentru cei cu o sanatate slaba. Pacat ca unii oameni ignora acest adevar simplu! Odata, un preot i-a declarat fara drept de apel autorului acestor randuri: „Nu trebuie sa calce postul nici macar cel care tocmai a iesit dintr-un lagar de concentrare“. Asemenea greseli si severitati pastorale lipsite de temei ii pot costa scump pe enoriasi.
Duhovnicii incercati dau uneori binecuvantare sa se consume in post mancare de dulce ca medicament. La sfatul medicului, Sfantul Teofan Zavoratul consuma lapte smantanit pentru normalizarea pulsului si „curatirea sangelui“, recomandand acelasi lucru si fiilor sai duhovnicesti. „Acum, poti sa bei si miercurea, si vinerea...”
Totusi, asemenea concesii trebuie sa ne facem numai din stricta necesitate, nu din placere – de exemplu, sub pretext de boala, ca niste simulanti. Grija de trup sa nu o faceti spre pofte, ne aminteste Apostolul Pavel (Romani 13,14). Incalcarea postului trupesc trebuie compensata, in limita posibilitatilor, prin ravna in postul duhovnicesc: sub indrumarea duhovnicului, se poate mari pravila de rugaciune, se poate citi mai multa literatura duhovniceasca, implini o ascultare s.a.m.d.
Postul este un mijloc de omorare a patimilor pacatoase, dar nu si a trupului. Dupa cum glasuieste cunoscutul citat evanghelic, sambata este pentru om, nu omul pentru sambata (Marcu 2,27). Adeseori, „excesul” de post este mai rau decat „deficitul” de post. In particular, acesta este motivul pentru care Biserica Ortodoxa a „lipit” de posturi saptamani de harti. Atunci se da binecuvantare pentru a consuma orice mancare folositoare pentru sanatatea sufleteasca si cea trupeasca.
Experienţa milenară a Părinţilor, care ne-au spus, adeverind cu propria lor strădanie ascetică, că nu se poate ajunge la paza de răspândirea venită prin grăirea uşuratică şi ochii nepăziţi, la paza minţii în inimă, dacă nu se află la temelie înfrânarea de la lăcomia gâtlejului şi a pântecelui, dacă nu strunim mai întâi cele ce ţin de aplecarea noastră spre lăcomie.
Această înfrânare este ea însăşi o expresie a strădaniei ascetice a Părinţilor de a tăia legăturile cu lumea cea din afară şi de a transfigura puterile sufletului, subjugate ataşamentului faţă de lumea din afară, ce au ajuns, ca patimi, să fie trăite şi înţelese cu o puternică conotaţie negativă din cauza lucrării lor strâmbate. Înfrânarea este, deci, o lucrare care îl ajută pe om să se rupă din cele din afară şi să aducă toate aceste puteri, cu care Domnul a înzestrat alcătuirea noastră psihosomatică, la rânduiala cea dintâi, aşa cum a gândit-o Domnul pentru om. Iar lucrul acesta este cu neputinţă fără strădania de zăgăzuire a tendinţei noastre de a ne împrăştia către cele din afară, de a căuta hrană pentru satisfacerea patimilor în lumea din afară şi de a ne strădui să ne întoarcem înspre lumea lăuntrică, acolo unde, în miezul fiinţei noastre, Domnul a aşezat sâmburele Împărăţiei Cerurilor.
De aceea Sfinţii Părinţi nu au scos înfrânarea de la mâncare din întregul context al înfrânării, fie că era vorba despre înfrânarea de la grăirea în deşert, de la împrăştierea prin auz, prin văz, până la înfrânarea peregrinărilor minţii, inclusiv în cele mai intime şi fireşti nevoi ale ei, cum este cunoaşterea. Sfinţii Părinţi, urmând cuvântului Domnului că „un singur lucru trebuie“ (Luca 10, 42), s-au înfrânat până şi de la cunoaşterea multidisciplinară, ea însăşi un prilej de a ne lucra lăcomia după cunoştinţe, tinzând în felul acesta să ignorăm singurul lucru care trebuie — anume cunoaşterea, întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu în adâncurile inimii noastre.
O deosebita atentie este data perioadei dinaintea inceperii postului, precum si iesirii din el. Este periculos sa ne „aruncam” pe mancare ca sa „facem rezerve” ori ca sa „recuperam”. Lucrul acesta contravine atat bunului simt, cat si insusi duhului infranarii. Este de trista notorietate urmatorul fapt: cel mai mare numar de apeluri catre Salvare datorate acutizarii colecistitelor, pancreatitelor, litiazei biliare si litiazei renale, diskineziei biliare, constipatiilor si altor tulburari de tranzit digestiv au loc in zilele imediat urmatoare postului . In felul acesta, din neputinta sau nestiinta omeneasca, se intuneca praznuirea din ziua sarbatorilor.
Să ne aducem aminte din vechul testament de Daniil care în toate se supunea, pe toate le făcea cum trebuie, se supunea legii perşilor, dar Legea lui Dumnezeu n-o lăsa. Atunci când legile perşilor interveneau sau îi ciunteau lui din credinţă sau îl făceau într-un fel sau în altul să nu-şi ţină rânduiala lui faţă de Dumnezeu, pe acestea nu le ţinea. Adică în primul rând era legea lui Dumnezeu şi după aceea legea omenească. Şi el n-a ascultat de legea această nouă, de a nu se închina altui dumnezeu, ci s-a închinat în continuare Dumnezeului Celui Viu. Si a fost descoperit că se închina Acestui Dumnezeu, şi pentru aceea a fost aruncat în groapa cu lei. Deşi regele, cu multă durere, a bănuit că această lege a fost dată special împotriva lui, dar nu şi-a călcat cuvântul şi l-a aruncat în groapa cu lei. Şi a devenit Daniil, cum se zice în troparele lui, cioban peste lei, în sensul că el stătea în mijlocul leilor şi aceştia ca nişte mieluşei la picioarele lui, nu voiau să se atingă de el. Şi a primit mâncare dumnezeiască Daniil şi a fost scos de acolo viu, şi mai mare a fost Daniil înaintea împăratului Darius la sfârşit decât înainte, ţinând legile lui Dumnezeu. Și, pe lângă faptul că s-a cinstit Daniil, mai mare și mai important este că s-a cinstit numele lui Dumnezeu Cel Viu şi au zis: Mare este Dumnezeul lui Daniil!
Că aşa era. Adică s-a vădit prin lucrarea lui Daniil ce mare este Dumnezeul lui. Că iată, i-a făcut pe acei lei ca pe nişte miei, că acei lei erau ţinuţi special nemâncaţi sau cu o mâncare minimă, astfel încât, dacă se arunca cineva acolo, să fie sfâşiat într-o clipă. Şi Daniil a stat între ei zile întregi fără să păţească nimic. Să ştiţi că acest sfat al satrapilor este şi sfatul diavolului împotriva noastră, împotriva voastră. Încearcă să vă găsească vinovaţi, încearcă să vă dea pe mâna veacului acestuia, să vă descopere toate nimicurile, toate micimile, toate neputinţele, toate lucrurile pe care nu le-aţi făcut cum trebuie aici pe pământ, încearcă să vi le scoată în faţă şi să vă facă de râs înaintea oamenilor, sau să vă dea pe faţă înaintea mai-marilor acestei lumi, ai şefilor voştri, ai stăpânilor de aici. Dar, dacă noi încă nu suntem daţi pe faţă sau nu suntem asupriţi peste măsură – pentru că, dacă la Daniil nu s-a găsit nimic să i se dea pe faţă, la noi se găsesc destule -, dar dacă încă nu suntem prigoniţi aici, pe pământ, sau nu suntem în temniţă, este pentru că Dumnezeu acoperă cu milostivirea lui viaţa noastră şi nu lasă, aşa cum n-a lăsat nici la Daniil. Și dacă vede diavolul că împotriva noastră nu se poate face nimic, căutându-ne greşeli faţă de lume, faţă de oameni, în activitatea noastră zilnică, și vede că Dumnezeu ne acoperă, din propria noastră credinţă vrea să ne distrugă. Aşa cum au zis şi aceia: Prin Legea Dumnezeului lui îl vom găsi vinovat. Prin legea Dumnezeului nostru vrea să ne găsească vinovaţi.
Adică acum, de exemplu: Postul Crăciunului. Ce va spun acum am trait si eu dar am trecut peste ispita: Legea Dumnezeului tău spune să ţii postul pentru Dumnezeu până în ziua Crăciunului. Acum se găsesc să se facă cele mai multe şi mai festive petreceri. Foarte mulţi sunt tentaţi să lepede acum legea de dragul şi ca să nu iasă rău în faţă oamenilor, să nu fie văzuţi ca spărgătorii de grup, de comunitate. Dacă ar fi vegetarieni, ar putea să zică: “Da, vin, dar sunt vegetarian, pregătiţi-mi ceva”. Mulţi leapădă postul, zicând că nu vor să-i smintească pe ceilalţi, îşi leapădă Legea, rânduiala, fac cele ale lumii şi nici ei nu ies bine. Şi s-ar putea ca, după aceea, multe dintre cele pe care le greşim oamenilor Dumnezeu să nu ni le mai acopere, pentru că, dacă nici noi nu ţinem legea lui Dumnezeu, şi El îşi ridică puţin din milostivirea Lui de către noi, ca să-L chemăm mai cu osârdie şi ca să-I facem porunca mai cu osârdie.
Că altfel, noi zicem că se poate și aşa, să nu facem noi mare lucru, să nu facem nici aia, nici aia, şi Dumnezeu tot ne acoperă. Deci nu din supărare sau nu din mâhnire sau nu din răzbunare face Dumnezeu aceasta, ca atunci când noi nu ţinem legea Lui să ne lase şi în mâinile oamenilor, ci ca să vădească faptul că nu poţi oricum să mergi spre Dumnezeu, nu poţi să trăieşti în nepăsare faţă de Dumnezeu, să ţii ale lumii, să faci toate ale lumii şi să fii şi în pace desăvârşită cu Dumnezeu. Pentru că e pericolul acesta să zicem că merge şi cu ale lumii, cu o viaţă netrăită în Legea şi în porunca lui Dumnezeu, si sa astepti ca tu să primeşti în acelaşi timp tot ajutorul lui Dumnezeu, mila Lui. E riscul să brodezi în mintea ta aceste două lucruri şi să zici că se poate şi atunci să nu mai ţii nimic din cele ale lui Dumnezeu, zicând că El e oricum milostiv şi o să te ajute. Atunci s-a surpat totul, nimic din Legea lui Dumnezeu n-ar rămâne.
Asta nu înseamnă că nu trebuie să participi la aceste întâlniri; te duci, dar încearcă să-ţi ţii postul tău şi să nu îți depăşeşti măsura şi să nu exagerezi, cum de multe ori facem, exagerând acolo şi zicând: “Ei, dacă acum tot am călcat Legea, măcar s-o fac până la capăt…“. Si faci toate, mai mult decât ceilalţi până la urmă, și greșim mai mult decât ceilalţi. Nu, opreste-te, participi, dar tii postul, randuiala, iar, dacă îţi ţii rânduiala ta, Dumnezeu te va ocroti în continuare și nu te va lăsa, cu tot oprobriul celor din jurul tău şi cu toate cuvintele şi cu toate privirile chiorâşe. Până la urmă te vor preţui, și se vor minuna că mai există astfel de oameni, mai devreme sau mai târziu. Iar, când va veni necazul peste ei, la tine vor veni să întrebe, să-ţi ceară ajutorul şi rugăciunea şi te vor întreba: “Tu cum ţineai post?” Atunci se va trezi şi sufletul lor să te întrebe, și tu le vei putea spune şi vei avea autoritate să le spui. Altfel, dacă tu nu ţii, ce autoritate să ai când te vor întreba mai târziu? Şi nici nu vor mai veni să te întrebe. Şi nu numai atât, se va cinsti numele lui Dumnezeu în inimile lor încetul cu încetul, chiar dacă pe moment ţi se pare că se vorbeşte de rău numele lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu te va ocroti şi pe tine te va înălţa în ochii lor.
Un teolog, Schmemann spunea asta, a scris ca Postul este un mod de viață, trebuie ca omul să învețe să se elibereze puțin de lucrurile create și să aibă comuniune cu Dumnezeu. Si astfel există postul de mâncăruri, și există postul de patimi, acesta este adevăratul post, după cum spune Vasile cel Mare. Adevăratul post acesta este: “înfrânare de la mâncăruri, înfrânare de la dorințe“ și strădania ca întreaga lume sufletească și trupească să revină pe direcția omului către Dumnezeu. Postul asta înseamnă, este readucerea omului la mișcarea sa către Dumnezeu.
Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai inainte ai tocmit, prin Legea Ta cea Veche si cea Noua, aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si biruinta asupra pacatului,- ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu buna placere inaintea Ta intru toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase-Dumnezeule, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Odihna sufletelor noastre constă în blândețea şi smerenia pe care de la Hristos, din rugăciunea către El, o putem afla. Vrem să ne întâlnim cu Hristos? Vrem ca Acest Prunc nevinovat să Se odihnească în inimile noastre? Atunci să facem linişte și pace în inimile noastre, să căutăm odihna sufletelor noastre, ca în această odihnă să strălucească chipul Lui, ca în această odihnă împreună să ne regăsim ca fii ai lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Lui şi ale tuturor sfinţilor. Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)