Începem Postul Mare cu Canonul cel Mare
,,Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă. De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşealelor. Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă ”
La inceputul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” inainte de “armonia” deplina, gasim Marele Canon de pocainta al Sfantului Andrei Criteanul. Impartit in patru parti, este citit la Vecernia cea Mare, in serile primelor patru zile ale Postului.
Cultura materialistă exclude pocăinţa. Astfel, timp de patru seri, cântările Canonului îmi amintesc iară şi iară istoria duhovnicească a lumii, care este şi istoria mea. Mă ispiteşte cu întâmplările şi faptele hotărâtoare ale trecutului a căror semnificaţie şi putere sunt oricum veşnice, pentru că fiecare suflet omenesc – unic şi de neînlocuit – se mişcă, ca să spunem aşa, către aceeaşi dramă, se află faţă în faţă cu aceleaşi dileme fundamentale, descoperă aceeaşi ultimă realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple “parabole” – aşa cum mulţi oameni cred – şi care găsesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea încărcat cu nume şi întâmplări nesemnificative! De ce să vorbim, se întreabă ei, de Cain şi Abel, de David şi Solomon, când ar putea fi cu mult mai simplu să spun: “Am păcătuit”? Ceea ce ei nu înţeleg, totuşi, este că simplul cuvânt păcat în tradiţia biblică şi creştină are o încărcătură pe care omul “modern” este, pur şi simplu, incapabil să o cuprindă şi care face ca mărturisirea păcatelor sale să fie ceva foarte diferit de adevărata pocăinţă creştină. Mediul cultural în care trăim şi care modelează concepţia noastră asupra lumii, exclude în fapt noţiunea de păcat. Căci dacă păcatul este întâi de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală, respingerea de către om a “chemării sale înalte”, ce pot însemna toate acestea înăuntrul unei culturi care ignoră şi neagă această “mare înălţime” şi această “chemare” – o cultură care se gândeşte la viaţa omului numai în termenii bunurilor materiale şi ignoră vocaţia sa transcendentală?
Sf. Andrei Criteanul, cel care a scris Canonul cel Mare: ‘Sf. Andrei Criteanul a trait in veacul al VII-lea. S-a nascut in Damasc, in anul 660, intr-o familie de crestini, si a primit o educatie aleasa. A intrat in monahism la Ierusalim, in cadrul Fratiei Sf. Mormant si, ca secretar al patriarhului de Ierusalim, participa la Sinodul al VI-lea ecumenic din anul 681 care a combatut erezia monotelita. Dupa Sinodul VI ecumenic primeste anumite ascultari in Constantinopol, iar in anul 692 este ales episcop in Creta, unde va pastori pana la sfarsitul vietii sale. A fost un episcop misionar, a construit biserici, a intemeiat manastiri, a fost un mare predicator si a invatat pe oameni dimensiunea liturgica crestina. A compus mai multe imne liturgice, insa cel mai insemnat si cel mai cunoscut este Canonul cel Mare sau Canonul Sf. Andrei Criteanul. A trecut la cele vesnice in anul 740, si este cinstit de Biserica in fiecare an, pe data de 4 iulie’.
In Biserica Ortodoxa, in serile primelor patru zile ale Postului Mare, de luni pana joi, se oficiaza slujba Pavecernitei unita cu Canonul de pocainta al Sf. Andrei Criteanul, impartit in patru parti. Canonul cel Mare ne descopera pacatele si nevoia de pocainta printr-o adanca meditatie asupra istoriei biblice, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii. ‘Canonul cel Mare al Sf. Andrei este un canon de pocainta alcatuit din 9 cantari. El se numeste ‘mare’, deoarece el are peste 250 de stihiri sau strofe, precedate de un stih: ‘Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma’. Acest canon se citeste in prima saptamana a Postului Mare si in saptamana a V-a a Postului Mare. In prima saptamana, canonul se citeste impartit in 4 fragmente sau in 4 parti, in primele 4 zile, si fiecare fragment se citeste integrat in slujba Pavecernitei. Slujba Pavecernitei este ea insasi o slujba de pocainta. Savarsindu-se seara cheama la rugaciune de iertare pentru pacatele savarsite in cursul zilei respective. Acest canon da tonul pentru Postul Mare, incat ne introduce in atmosfera sobra a perioadei nevointelor duhovnicesti si ne angajeaza hotarat in desfasurarea luptei contra pacatului si lucrarea virtutii.
Omul „modern” se mărturiseşte formal. Azi, păcatul este gândit întâi de toate ca o “slăbiciune” firească, datorată de obicei unei “neadaptări” care are la rândul ei rădăcini sociale şi care, prin urmare, poate fi eliminată printr-o mai bună organizare socială şi economică. Din acest motiv, chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, omul “modern” nu mai face pocăinţă; fiind sigur de justeţea felului în care înţelege religia, el ori înşiruie formal încălcări formale ale unor reguli formale ori împărtăşeşte “problemele” sale cu duhovnicul – aşteptând de la religie un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit şi “în rânduială”. În nici un caz nu putem vorbi aici despre pocăinţă ca despre cutremurarea omului, care, văzând în sine “imaginea” slavei celei de negrăit, realizează că a pângărit-o, a trădat-o şi a alungat-o din viaţa sa; pocăinţa, ca părere de rău, vine din adâncimea cea mai profundă a conştiinţei omeneşti; ca dorinţă de reîntoarcere, ca încredinţare în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este îndeajuns să spui “Am păcătuit”. Această mărturisire capătă sens şi devine lucrătoare numai dacă păcatul este înţeles şi trăit în toată adâncimea şi tristeţea sa.
Acest canon, de o frumusete poetica si imnologica inegalabile, de o profunzime duhovniceasca cutremuratoare si de o forta puternica de angajare in parcursul duhovnicesc, este intai de toate o rugaciune de pocainta, este o judecata pe care crestinul si-o face lui insusi. Sufletul omului este chemat la judecata de catre sine insusi. Acest canon este insotit de o inaltatoare meditatie biblica, fiind si o adevarata scoala de pedagogie crestina, deoarece cititorul constientizeaza starea de pacatosenie nu prin definitii sau analize teologice, nu prin simpla insiruire a pacatelor, ci printr-o profunda meditatie asupra istoriei biblice, cu ajutorul careia sufletul este purtat pana in iadul cel mai de jos in care este amenintat cu arderea, cu chinuirea, dar urcat si pana intru lumina cea neiserata a Imparatiei lui Dumnezeu, in care se intra prin pocainta. Totodata, acest canon are o nota foarte personala, deoarece drama caderii protoparintilor este drama personala a indepartarii de Dumnezeu, dar cu sansa iertarii datorita celor doi factori speciali: lacrimile pocaintei ce devin baia curatirii si bunatatea lui Dumnezeu care pedepseste cu bunatate si se milostiveste fierbinte spre cel ce se intoarce prin pocainta.
Canonul poate fi cel mai bine descris ca o plangere de pocainta care ne vorbeste despre proportiile si adancimea pacatului, tulburand sufletul cu jale, cainta si nadejde.Cu o maiestrie unica, Sfantul Andrei impleteste marile teme biblice – Adam si Eva, Raiul si caderea in pacat, Noe si Potopul, David, Pamantul fagaduintei si, in cele din urma, Hristos si Biserica – cu marturisirea pacatului si cu pocainta. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvaluite ca evenimente ale vietii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte indreptate spre mine si mantuirea mea, tragedia pacatului si a tradarii ca drama meapersonala. Viata mea imi este prezentata ca o parte a luptei marete si atotcuprinzatoare dintre Dumnezeu si puterile intunericului care s-au razvratit impotriva Lui.
“Gandul la moarte pe cei de sub ascultare ii face iubitori de osteneli si-i ajuta sa aiba placere de necinstire; pe cei din linistire ii face fara griji si sa se ocupe pururea numai cu rugaciunea.” “Celor din mijlocul lumii, care vietuiesc in nepasare, si nu dupa Dumnezeu, gandul la moarte le pricinuieste dureri sau osteneli zadarnice, indeletniciri sau cuvinte nefolositoare si flecareli prostesti, dulceata necinstirii, indulcirea cu necinstirile; iar cele din afara zgomotelor, lepadarea grijilor, rugaciunea si pazirea mintii, caci lucrarea acestora e pazirea poruncilor lui Hristos si intoarcerea la El“. Celor ce vietuiesc in lume fara sa schimbe viata, gandul la moarte le da sentimentul ca ostenelile si convorbirile lor sunt zadarnice, ca necinstirile de care au parte sunt adevarate necinstiri. Dimpotriva, celor ce-si schimba viata ostenelile le sunt dulci, iar necinstirile nu le sunt necistiri.
Canonul incepe in aceasta nota foarte personala:“De unde voi incepe a plange faptele vietii mele ticaloase? Ce incepere voi pune, Hristoase, tanguirii acesteia de acum?“
Unul dupa altul pacatele mele sunt dezvaluite in legatura lor profunda cu drama continua a relatiei omului cu Dumnezeu; istoria caderii omului in pacat este istoria mea:“Ravnind neascultarii lui Adam, celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu si de imparatia cea veacuitoare, si de desfatare, pentru pacatele mele“.
Am pierdut toate darurile dumnezeiesti: “Intinatu-mi-am haina trupului meu si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si dupa asemanarea Ta, Mantuitorule. Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu dulcetile poftelor, si cu totul, toata mintea, tarana mi-am facut“.
Fiinta intreaga a omului dobandeste prin felul sau de viata o anumita calitate, un anumit miros, bun sau rau. Pacatul sau binele nu sta intr-un colt al fiintei noastre, ci asa cum o picatura de petrol da apei intregi dintr-un vas ceva din calitatea ei, asa si pacatul sau binele modifica intr-un sens sau altul intreaga fire a noastra. Iar calitatea curata sau imbunatatita a firii are un caracter dinamic. Ea indeamna pe om la bine sau la rau si le face cu usurinta pe acestea. Efortul de a readuce la calitatea buna firea inrautatita trebuie sa lupte cu pornirea ei de a savarsi raul
Astfel, patru seri, cele doua cantari ale Canonului imi amintesc iara si iara istoria duhovniceasca a lumii, care este si istoria mea. Ma “ispiteste” cu intamplarile si faptele hotaratoare ale trecutului a caror semnificatie si putere sunt oricum vesnice, pentru ca fiecare suflet omenesc – unic si de neinlocuit – se misca, ca sa spunem asa, catre aceeasi drama, se afla fata in fata cu aceleasi dileme fundamentale, descopera aceeasi ultima realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decat simple “parabole” – asa cum multi oameni cred – si care gasesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea incarcat cu nume si intamplari nesemnificative! De ce sa vorbim, se intreaba ei, de Cain si Abel, de David si Solomon, cand ar putea fi mult mai simplu sa spun: “Am pacatuit“? Ceea ce ei nu inteleg, totusi, este ca simplul cuvant pacat in traditia biblica si crestina are o incarcatura pe care omul “modern” este, pur si simplu, incapabil sa o cuprinda si care face ca marturisirea pacatelor sale sa fie ceva foarte diferit de adevarata pocainta crestina.
Mediul cultural in care traim si care modeleaza conceptia noastra asupra lumii, exclude in fapt notiunea de pacat. Caci daca pacatul este intai de toate caderea omului de la o foarte mare inaltime spirituala, respingerea de catre om a “chemarii sale inalte“, ce pot insemna toate acestea inauntrul unei culturi care ignora si neaga aceasta “mare inaltime” si aceasta “chemare” si care defineste omul nu ca pe cel “de deasupra” ci ca pe cel de “dedesubt” – o cultura care, chiar si atunci cand nu il neaga fatis pe Dumnezeu este, in realitate, materialista pana in cele mai adanci structuri ale sale, care se gandeste la viata omului numai in termenii bunurilor materiale si ignora vocatia sa transcendentala? Aici, pacatul este gandit, intai de toate, ca o “slabiciune” fireasca, datorata de obicei unei “neadaptari” care are la randul ei radacini sociale si care, prin urmare, poate fi eliminata printr-o mai buna organizare sociala si economica. Din acest motiv, chiar si atunci cand isi marturiseste pacatele, omul “modern” nu mai face pocainta; fiind sigur de justetea felului in care intelege religia, el ori insiruie formal incalcari formale ale unor reguli formale, ori impartaseste “problemele” sale cu duhovnicul – asteptand de la religie un tratament terapeutic care il va face din nou fericit si “in randuiala”. In niciun caz nu putem vorbi aici despre pocainta ca despre cutremurarea omului care, vazand in sine “imaginea slavei celei de negrait“, realizeaza ca a pangarit-o, a tradat-o si a alungat-o din viata sa; pocainta, ca parere de rau, vine din adancimea cea mai profunda a constiintei omenesti; ca dorinta de reintoarcere, ca incredintare in iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este indeajuns sa spui “Am pacatuit“. Aceasta marturisire capata sens si devine lucratoare numai daca pacatul este inteles si trait in toata adancimea si tristetea sa.
Inima care nu e indurerata de pacate face si mintea invartosata, adica ia omului sensibilitatea intelegerii starii sale. Cunoasterea de sine a omului e deci o chestie de simtire. Un om nesimtit nu se poate cunoaste cu adevarat. Scolia din P.G., accentuand legatura intima dintre minte si inima, prezinta urmarile ce le are pacatul pentru minte si inima in mod alternativ, ca fiind aceleasi:”Uitarea poruncilor dumnezeiesti si abaterea vointei libere fac inima invartosata si mintea neandurerata; sau invers: mintea invartosata si inima neandurerata“.
Rolul si scopul Canonului cel Mare este sa ne descopere pacatul si, astfel, sa ne conduca spre pocainta; sa descopere pacatul nu prin definitii si insiruiri ale faptelor noastre ci printr-o adanca meditatie asupra maretei istorii biblice, care este, cu adevarat, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii. Aceasta meditatie ne duce intr-o cultura duhovniceasca diferita, ne ispiteste cu o viziune total diferita asupra omului, asupra vietii sale, asupra telurilor si motivatiilor sale. Ea reface in noi spatiul spiritual fundamental in cadrul caruia pocainta devine din nou posibila. Cand auzim de exemplu:
“Nu m-am asemanat, Iisuse, dreptatii lui Abel. Daruri primite nu ti-am adus tie nici odinioara, nici fapte dumnezeiesti, nici jertfa curata, nici viata fara prihana“, intelegem ca istoria primei jertfe (cea a lui Cain si Abel – n.tr.), atat de lapidar amintita in Biblie, ne descopera ceva esential despre propria noastra viata, despre insasi fiinta umana. Intelegem ca, inainte de toate, pacatul este respingerea vietii ca ofranda sau jertfa adusa lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, pacatul este respingerea sensului divin al vietii,deci acel pacat este, la originile sale, deviatia iubirii noastre de la telul sau final. Aceasta este descoperirea care face posibila marturisirea a ceva ce este atat de profund indepartat de experienta “moderna” a vietii si care acum devine atat de adevarat din punct de vedere “existential“:
“Ziditorule, facandu-ma lut viu, ai pus intru mine trup si oase, si suflare de viata! Ci, o, Facatorul meu, Mantuitorule si Judecatorule, primeste-ma pe mine, cel ce ma pocaiesc“.
Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoasterea Sfintei Scripturi si priceperea de a patrunde intelesurile Canonului. Daca astazi atat de multi oameni il considera plicticos si fara sens, aceasta e din cauza credintei lor, care nu se mai hraneste din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Parintii Bisericii, erau izvorul credintei. Trebuie sa invatam din nou cum sa intram intr-o lume ca aceea descoperita de Biblie si cum sa traim in ea; si nu exista o cale mai buna catre aceasta lume decat Liturghia Bisericii, care nu reprezinta numai transmiterea unor invataturi biblice, ci tocmai descoperirea felului biblic de viata.
“A adeveri prin cuvinte iubirea fata de toti e lucru greu si de respins. A o adeveri prin fapte e lesne si mai usor celui ce se sarguieste sa faptuiasca virtutea. Si asculta cum: A venit cineva sa ma injure sau sa ma si bata. Daca ii spun ca desi as putea sa ma apar nu ma apar, ci dimpotriva, cad in genunchi, il rog, il sarut, ii daruiesc cele ce pot, e vadit tuturor ca fac acestea din dragoste. Iar aceasta am facut-o prin fapte. Caci cum s-ar face prin cuvinte? Caci daca rugandu-ma tuturor le voi spune ca-i iubesc, voi aparea lingusitor si ca unul ce caut sa plac oamenilor, ca unul ce se indeletniceste cu o virtute prefacuta si ca unul ce vanez prin aceasta slava desarta. Deci parintele ne indeamna sa nu ne silim sa nu aratam iubirea prin cuvinte, ci prin fapte, iar iubirea fata de Dumnezeu, prin amandoua, si mai mult prin cuvinte. Caci semnul iubirii fata de El este rugaciunea neancetata. Astfel vom infaptui amadoua virtutile. Caci daca te sarguiesti sa implinesti iubirea fata de oameni numai prin cuvinte, nu ti-ar ajunge nici tot timpul vietii pentru legaturi si umilinta“.
Calatoria Postului incepe astfel cu o reintoarcere la “punctul de plecare” – lumea Creatiei, Caderii si Rascumpararii, o lume in care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu si reflecta slava Sa, in care toate intamplarile sunt indreptate spre Dumnezeu, in care omul gaseste adevarata dimensiune a vietii sale si, avand temelia in aceasta, face pocainta“.
“Este important faptul ca ne intoarcem acum la ideea si experienta Postului ca o calatorieduhovniceasca al carei scop este sa ne treaca dintr-o stare spirituala in alta. Asa cum spus-o deja, marea majoritate a crestinilor de astazi neglijeaza acest scop al Postului si il privesc doar ca pe o perioada in timpul careia “trebuie” sa-si implineasca obligatia religioasa – Impartasania “o data pe an” – si sa se supuna unor restrictii alimentare ce urmeaza a fi inlocuite curand cu dezlegarea de dupa Pasti. Iar cand nu numai laicatul, dar si multi preoti, in acelasi timp, au acceptat aceasta idee simplista si formalista despre Post, adevaratul duh al Postului aproape ca a disparut din viata. Reconsiderarea liturgica si duhovniceasca a Postului este una din cele mai urgente cerinte, care nu poate fi realizata decat daca se intemeiaza pe o intelegere reala a ritmului si structurii liturgice a Postului.
Canonul Mare face pocăinţa posibilă. Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă.
Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a ne împărtăşi din meditaţiile asupra înţelesurilor Canonului pentru noi. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl consideră plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, era izvorul credinţei.
Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la “punctul de plecare” – lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă. Timpul e un dar al lui Dumnezeu, dar si o datorie de a-l umple cu fapte date Domnului, cu sarguinta de a ne desavarsi. Nu trebuie sa pierdem nicio clipa. Chiar daca-l folosim intreg, nu ne ajunge sa implinim toata datoria ce ne e data odata cu el. E o puternica afirmare a valorii timpului, contrar lui Origen. Gandul continuu la moarte nu inseamna nefolosirea timpului, ci dimpotriva, buna lui folosire intensa.
,,Bogăţia sufletului cheltuind-o întru păcate, pustiu sunt de virtuţi creştineşti şi, flămânzind, strig: Părinte al îndurărilor, apucând înainte, miluieşte-mă. Înaintea Ta cad, Iisuse;greşit-am Ţie, milostiveşte-Te spre mine; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi lacrimi de umilinţă. Să nu intri cu mine la judecată, vădind faptele mele, cercetând cuvintele şi îndreptând pornirile; ci cu îndurările Tale, trecând cu vederea răutăţile mele, mântuieşte-mă, Atotputernice” Amin (postat pe fb de ioan monahul)