Incepatorul vietii de obste din Palestina
Sf. Mc. Teodosie cel Mare, sfant cunoscut si sub numele de "Incepatorul vietii de obste din Palestina,, În pelerinaj nostru la Locurile Sfinte, după ce am străbătut Pustiul Iudeii, am trăit bucuria închinării la mormântul Cuviosului Teodosie cel Mare (pomenit la 11 ianuarie), păşind în locaşul de închinare al sfântului. Deşi distrusă în urma invaziei persane, Lavra Sfântului Teodosie mai poartă încă duhul rugăciunii şi vieţuirii monastice din vremuri străvechi. Peste aceste lespezi, peste care astăzi cu sfială păşim şi noi, se simte prezenţa sfântului, al cărui gând de fiecare clipă era: „Povăţuieşte-mă, Doamne, în calea Ta şi voi merge întru adevărul Tău“.
Mănăstirea Sfântului Teodosie a fost ridicată pe locul peșterii unde, după tradiție, s-au oprit să înnopteze magii pe drumul lor de întoarcere de la Betleem (Matei 2, 12). Peştera reprezintă una dintre cele mai interesante părţi ale vechii mănăstiri a Sfântului Teodosie. Este o peşteră naturală, uşor ecarisată, situată şi azi ca şi odinioară chiar în inima mănăstirii. La trecerea la Domnul a Sfântului Teodosie cel Mare , pe11 ianuarie anul 529, peştera celor trei magi a fost locul unde a fost săpat mormântul Sfântului Teodosie. În aceeaşi peşteră mai odihnesc şi Sfânta Evloghia, mama Sfântului Teodosie; Sfânta Sophia, mama Sfântului Sava; Sfânta Theodoti, mama sfinţilor Cosma şi Damian; precum şi Sfânta Maria, soţia Sfântului Xenofont şi mama Sfinţilor Arcadie şi Ioan. De asemenea, aici se află mormântul Sfântului Ioan Moshu. Odată cu zidirea noii mănăstiri la începutul secolului XX, deasupra peşterii celor trei magi a fost ridicat un paraclis din care coboară trepte săpate în piatră. Manastirea Sfantul Teodosie cel Mare este o manastire ortodoxa din apropierea cetatii Betleem, fiind aflata pe drumul ce leaga Biserica Nasterea Domnului de Manastirea Sfantul Sava. Manastirea, intemeiata in anul 476, de catre Sfantul Teodosie cel Mare, este asezata inspre est de localitatea Ubediyyeh, numita in vechime Cathismus, la 12 kilometri est de Betleem. Ea a fost insa distrusa, in urma invaziei persane. Actuala biserica, impreuna cu dependintele acesteaia, dateaza din vremea posesiei grecesti a locului. Inainte de aceasta etapa insa, o alta biserica cruciata s-a aflat ridicata pe acest loc. Ruinele acesteia se afla incorporate in noua biserica greceasca. La inceput manastirea a fost locuita de calugari, astazi insa ea este intretinuta de maici, putine la numar, insa deosebit de ospitaliere si calde. Printre acestea se afla si cateva maici din Romania. Pestera cu morminte este incununata cu o micuta capela, din care pornesc in jos trepte de piatra.
Sf. Cuv.Teodosie cel Mare a trait in perioada secolelor V-VI. Pe Cuviosul Teodosie l-a odrăslit satul Mogarion, care se află în părţile Capadochiei, din părinţi binecredincioşi; tatăl său se numea Proeresie, iar mama sa Evloghia, care l-au crescut cu bunele obiceiuri şi cu învăţătura. Ajungînd la înţelepciunea cea desăvîrşită şi învăţînd dumnezeiasca Scriptură bine, i s-a poruncit ca să citească din sfintele cărţi în biserică, către popor; pentru că era dulce grăitor şi iscusit cititor, ca nimeni altul. Deci, citind cuvintele învăţătoare spre folosul celor ce ascultau, el singur a tras mari foloase pentru că, luînd aminte la ceea ce a poruncit Domnul lui Avraam, ca să iasă din pămîntul şi din neamul său; iar altă dată, gîndind la cele pe care le sfătuieşte Evanghelia, adică să lase tată, mamă şi fraţi, pentru viaţa veşnică, el se aprindea cu inima şi ardea cu duhul, ca pe toate să le părăsească şi să urmeze lui Hristos pe calea strîmtă şi anevoioasă. La acestea totdeauna gîndind, se ruga, zicînd: "Povăţuieşte-mă, Doamne, în calea Ta şi voi merge întru adevărul Tău". Apoi, încredinţîndu-se lui Dumnezeu, a luat calea către Ierusalim, pe vremea împărăţiei lui Marchian, care era aproape de sfîrşitul vieţii lui, şi pe cînd se adunase în Calcedon Sinodul al patrulea, a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, contra lui Dioscor şi a lui Eutihie. Mergînd prin Antiohia, Teodosie a dorit să vadă pe Cuviosul Simeon, cel ce stătea pe stîlp, voind să se învrednicească de binecuvîntarea lui. Deci, a mers acolo, şi cînd era aproape de stîlp, a auzit pe cuviosul strigînd: "Bine ai venit, omule al lui Dumnezeu, Teodosie". El, cum a auzit că acela îl cheamă pe nume, s-a mirat, căci niciodată nu-l văzuse şi nu-l ştia, şi, căzînd în genunchi, s-a închinat părintelui cel înaintevăzător. Apoi s-a suit la sfânt, din porunca lui şi a căzut la cinstitele lui picioare. Iar el, cuprinzînd pe tînărul cel insuflat de Dumnezeu, l-a sărutat şi i-a proorocit că va fi păstor al oilor cuvîntătoare şi pe mulţi va răpi de la lupul cel vrăjmaş şi i-a spus mai înainte multe altele ce aveau să se întîmple; apoi, binecuvîntîndu-l, l-a slobozit.
Teodosie, întărindu-se cu binecuvîntarea cuviosului şi sfintele lui rugăciuni avîndu-le la călătorie, ca ale unui povăţuitor şi păzitor, a mers pe calea ce-i era înainte şi a ajuns în Sfînta Cetate a Ierusalimului, pe vremea patriarhiei lui Iuvenalie. Străbătînd toate locurile de acolo şi închinîndu-se sfintelor biserici, se gîndea pe care din două vieţi să înceapă: pe cea singuratică, sau pe a celor ce se mântuiesc de obşte; şi a socotit că în singurătate se va linişti, neştiind însă că şi acolo se va lupta cu duhurile vicleşugului şi că nu este fără de primejdie.
"Dacă cei ce ostăşesc în lume nu sînt atît de pricepuţi încît la începutul luptelor să se arunce în foc, fiind încă neiscusiţi şi nedeprinşi, cu atît mai mult eu - zicea sfîntul întru sine -, neînvăţînd încă mîinile mele spre luptă şi degetele mele la război, nici de sus fiind încins cu putere, cum voi îndrăzni să aleg singurătatea împotriva începătoriilor, puterilor şi stăpînitorilor lumii întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celor de sub cer? Se cade, mai întîi să mă împărtăşesc cu sfinţii nevoitori şi să învăţ de la părinţi cum mă voi lupta cu vrăjmaşii cei nevăzuţi; apoi, după o vreme, să adun roadele cele ce cresc în singurătate şi linişte".
Socotind acestea cu înţelepciune, pentru că avea într-însul pe lîngă alte fapte bune, şi înţelegerea cea desăvîrşită, care ştie pe toate să le socotească bine, îndată şi-a căutat un povăţuitor. În acea vreme era mai iscusit între părinţii ce vieţuiau împrejurul Ierusalimului, un stareţ oarecare, anume Longhin, care avea chilia sa lângă turnul ce se numea de cei vechi "al lui David", unde, închizându-se, lucra cu iubire de osteneală, mierea cea dulce a bunătăţilor. Mergînd fericitul Teodosie la acest stareţ a făcut începutul ostenelilor monahiceşti şi, lipindu-se de acel stareţ cu tot sufletul, se povăţuia de dînsul la toată fapta bună; pentru că acel cuvios era mare cu cuvîntul şi cu fapta. După multă vreme, a fost mutat de către stareţ, chiar fără voia sa, la locul ce se numea vechea şedere; şi aceasta pentru următoarea pricină: o femeie dreptcredincioasă şi văduvă cinstită, anume Glicheria, fiind slujitoare a lui Hristos, a zidit în acel loc o biserică Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, şi stăruia cu dinadinsul, cu multă rugăciune, pe lîngă Cuviosul Longhin, ca să dea voie lui Teodosie să locuiască lângă biserica cea din nou zidită; dar mucenicul nu voia la început a se despărţi de părintele său, însă fiind ascultător, s-a sălăşluit acolo, după porunca părintelui; de aici a străbătut pretutindeni vestea de bunătăţile lui, pentru că fapta bună face arătat pe cel ce o săvârşeşte, precum şi lumînarea aprinsă arată noaptea, pe cel ce o poartă. Au început a veni la dînsul cei ce căutau folos şi se adunau cei ce voiau ca să fie următori ai vieţii lui. Vieţuind fericitul acolo câtăva vreme, s-a supărat de neodihnă, pentru că nu suferea să fie slăvit de oameni; deci s-a dus de acolo la un munte, unde era o peşteră, în care pînă astăzi se află sfintele lui moaşte; în acea peşteră s-a mutat Cuviosul Teodosie. Această mutare a lui acolo a fost cu dumnezeiască rînduială, ca astfel în acel loc să se ridice acea mărită lavră şi să se adune pentru Hristos Dumnezeu cete de oşti duhovniceşti. Fericitul, schimbîndu-şi locul petrecerii sale, şi-a schimbat totodată şi viaţa, începînd a călători pe o cale mai strâmtă. Dorinţa lui era să împlinească totdeauna poruncile Domnului, iar mai vârtos era atât de cuprins de dragostea dumnezeiască, încît toate sufleteştile puteri spre nimic din cele ale lumii nu le încorda, fără numai spre Unul Dumnezeu, ca să-L iubească din tot sufletul, din toată inima şi cu tot cugetul. O asemenea dragoste avea în osteneli şi nevoinţe, încît nu va putea nimeni să o spună cu amănuntul. Rugăciunea lui era neîncetată, privegherea de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din nişte izvoare; apoi ţinea postul fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat nici pîine, ci mînca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi şi rădăcini de pustie, şi de acelea foarte puţine, numai să nu moară de foame. Cînd nu se găsea acea hrană prin pustie, hrana lui erau sîmburi de curmale, muiaţi în apă; iar sufletul neîncetat îşi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu, săturîndu-l cu dumnezeiasca rîvnă dinăuntru.
Cu viaţa aceasta a strălucit ca o stea luminoasă şi a fost ştiut de cei ce locuiau în Palestina, căci este cu neputinţă a se ascunde cetatea stînd deasupra muntelui; şi veneau la dînsul unii dintre cei iubitori de bunătăţi, voind mai mult să aibă împreună cu dînsul acea pustnicească şi liniştită viaţă în peşteră, decît cea luminată din cetăţi. Deci, la început avea şapte ucenici; ştiind că celor ce încep a vieţui după Dumnezeu nu le este mai de folos altceva decît pomenirea morţii, care este adevărata filosofie, le-a poruncit să sape un mormînt, ca, privind spre dînsul, să-şi aducă aminte de moarte, ca şi cum ar avea-o înaintea ochilor; iar după ce s-a gătit mormîntul, s-a dus părintele să-l vadă şi, stînd deasupra mormîntului, a zis către ucenicii săi ca şi cum ar glumi, iar cu ochii sufleteşti văzînd mai înainte cele ce aveau să fie: "Iată, fiilor, mormântul este gata, dar oare este cineva din voi gata de moarte, ca să-l primească mormîntul acesta?". Acestea zicînd sfîntul, un ucenic din cei ce erau de faţă, anume Vasile, cu rînduiala de preot, apucînd înaintea altora, a căzut în genunchi înaintea stareţului, şi plecîndu-şi faţa la pămînt, cerea binecuvîntarea ca să moară şi să fie pus în acel mormînt, zicînd: "Binecuvîntează-mă, părinte, ca eu să înnoiesc mormîntul, eu să fiu mort mai înainte de fraţii care se gîndesc la moarte". Atunci stareţul s-a învoit. Vasile intrînd în mormînt, sfîntul a poruncit a se face pomenire pentru Vasile, ca pentru un mort, împlinind cîte porunceşte legea pentru cei răposaţi, la trei zile, la patru zile, la nouă zile şi la patruzeci de zile. Sfîrşindu-se pomenirea toată, s-a sfîrşit şi fericitul Vasile, neavînd nici o boală trupească, ci adormind şi odihnindu-se ca întru-un somn dulce, a trecut către Domnul. Trecînd 40 de zile de la îngroparea lui, stareţul a văzut pe Vasile la pravilă, arătându-se între fraţi şi cântând cu cântăreţii; apoi s-a rugat lui Dumnezeu ca să li se deschidă ochii şi celorlalţi, să vadă pe cel ce se arătase, şi, văzându-l unul din fraţi, anume Aetie, de bucurie s-a repezit să-l cuprindă cu mâinile, dar cel ce s-a arătat era de necuprins şi îndată s-a făcut nevăzut. Apoi, ducându-se, zicea în auzul tuturor: "Mântuiţi-vă, părinţilor şi fraţilor, mîntuiţi-vă, zic; iar pe mine nu mă veţi mai vedea aici". Aceasta a fost întîia mărturie a bunătăţilor Cuviosului Teodosie, căci avea un astfel de ucenic gata de moarte, cu a lui povăţuire, şi după moartea cea trupească arătîndu-se viu cu sufletul, după cuvîntul Domnului din Evanghelie: Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi.
Sosind praznicul Învierii lui Hristos, ucenicii sfântului, care erau în acea vreme 12, se mâhneau că nu aveau ce să mănânce la praznic, nici pîâne şi nimic altceva din cele de mîncare; iar ceea ce era mai de întristare, era că nici dumnezeiasca Liturghie nu putea să se săvârşească, la un praznic ca acela luminat, nefiind prescuri, nici vin de slujbă, încât rămâneau lipsiţi şi de împărtăşirea Sfintelor Taine; deci, cîrteau puţin între dînşii asupra cuviosului, în taină. El, avînd neîndoită nădejde spre Dumnezeu, a poruncit fraţilor să împodobească bine dumnezeiescul Altar şi să fie fără de grijă, apoi le-a zis: "Cel ce a hrănit pe Israil de demult în pustie şi mai pe urmă cu puţine pîini a săturat multe mii de oameni, Acela se va îngriji şi de noi; pentru că şi acum ca şi înainte, atît cu puterea, cît şi cu purtarea de grijă, acelaşi Dumnezeu este în veci". Acestea le-a grăit cuviosul cu nădejde şi îndată s-au împlinit cuvintele lui; prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu i s-au gătit toate cele de trebuinţă, căci, apunînd soarele, a venit un iubitor de Dumnezeu la peştera lor, aducînd de la casa lui, pustnicilor din pustie, doi catâri încărcaţi cu fel de fel de hrană şi cu prescuri şi vin, spre săvârşirea dumnezeieştilor Taine. Cuviosul Teodosie, nevoind nicidecum să fie cunoscut de cineva din mireni şi nădăjduind nu spre oameni, ci spre Dumnezeu, care deschide mâna Sa şi satură pe tot cel viu de bunăvoie, mângîia pe ucenicii săi şi-i învăţa ca în răbdare să aştepte mila lui Dumnezeu, nădăjduind spre Acela Care satură tot sufletul cel flămînd; pentru că, dacă dă hrană dobitoacelor celor necuvîntătoare şi puilor corbilor, celor ce-l cheamă pe El, cu atît mai vârtos făptura Sa cea înţelegătoare şi cuvântătoare nu o va lipsi de hrana cea trebuincioasă. Astfel, mîngîind sfîntul pe fraţii cei împuţinaţi cu sufletul, a venit cineva la el, aducînd un dobitoc încărcat cu multe bucate, şi acela mergea nu la peştera lui Teodosie, ci aiurea, ca să dea bucatele ce aducea; iar cînd era aproape de peşteră şi voia să treacă de ea, dobitocul a stat şi nu mergea mai departe din loc; deşi era bătut de stăpînul său, totuşi stătea nemişcat în loc, ca piatra; deci, cunoscînd omul acela că voia lui Dumnezeu şi puterea nevăzută ţineau dobitocul de stătea nemişcat, i-a slăbit frîul şi l-a lăsat ca să meargă unde va voi. Dobitocul, ca şi cum ar fi fost tras cu mîna, a mers drept la locaşul Cuviosului Teodosie, care era în peşteră. Deci, cunoscînd omul bunavoire a Domnului şi purtarea de grijă pentru robii Săi, a dat toate bucatele cuviosului stareţ şi ucenicilor lui. Într-acea vreme au încetat ucenicii sfîntului a se mai împuţina cu sufletul şi se sîrguiau să fie rîvnitori nădejdii şi credinţei celei tari către Dumnezeu, precum şi către părintele lor. Cuviosul avea în minte şi proorocia Sfîntului Simeon Stîlp-nicul, care îi proorocise despre păstorirea oilor celor cuvîntătoare. Însă el încredinţa voii lui Dumnezeu lucrul ce avea să înceapă şi Lui se ruga ca să-i arate cu încredinţare, de îi va fi plăcută zidirea mînăstirii, şi cu semn de minune să-i arate locul pe care să se pună temeliile locaşului. Luînd o cădelniţă şi umplînd-o de cărbuni stinşi, a pus tămîie şi umbla prin pustie, rugîndu-se astfel: "Dumnezeule, Cel ce prin multe şi mari minuni ai încredinţat pe Israel şi pe plăcutul Tău Moise, prin felurite semne, ca să primească începătoria peste poporul Tău; după aceea toiagul l-ai prefăcut în şarpe, iar mîna ai umplut-o de lepră şi apoi ai însănătoşit-o; Cel ce ai schimbat apa în sînge şi sîngele iarăşi în apă cu înlesnire l-ai prefăcut; Cel ce ai dat lui Ghedeon prin lînă semnul biruinţei, Făcătorule al tuturor şi Atotţiitorule; Cel ce lui Iezechia, prin umbra cea întoarsă înapoi pe trepte, i-ai încredinţat adăugire de viaţă; Cel ce rugăciunile lui Ilie le-ai ascultat şi foc din cer ai trimis, pentru întoarcerea necredincioşilor şi ai ars lemnele, jertfele şi pietrele; Tu şi acum acelaşi Dumnezeu eşti, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi-mi arată locul unde va fi plăcut Stăpînirii Tale, ca să se ridice sfînta biserică şi să se facă locaş robilor Tăi şi ucenicilor mei. Vei arăta aceasta cu adevărat, în locul unde se vor aprinde aceşti cărbuni de la sine, în slava Ta, spre cunoştinţa multora şi spre încredinţarea adevărului".
Acestea şi altele asemenea grăindu-le în rugăciune, înconjura locurile pe care le vedea, unele mai cuviincioase decît altele pentru mînăstire; şi a ocolit mult pămînt pustiu pînă la locul ce se numea Cutil şi pînă la malurile iezerului celui cu smoală, avînd acei cărbuni stinşi în cădelniţă. Cînd a văzut că nu se aprind, nici dorirea lui nu se împlinea, a gîndit să se întoarcă la peşteră. Deci, întorcîndu-se şi nefiind departe de peşteră - o! cine va lăuda după vrednicie puterea Ta, Nemuritorule Împărate! -, îndată a ieşit din cădelniţă fum binemirositor, căci cărbunii s-au aprins. Atunci a cunoscut sfîntul că acela este locul unde binevoieşte Dumnezeu să zidească locaşul, arătînd nu cu graiul, ci prin minune. Îndată ucenicii sfîntului s-au apucat de lucru, punînd temelia; apoi au zidit biserica, chiliile, ograda şi locaş larg degrabă au făcut, cu ajutorul Celui Preaînalt; deci, lavra Cuviosului Teodosie s-a făcut vestită şi slăvită şi într-însa s-a început viaţă de obşte. A dat Domnul în lavra aceea toată îndestularea, încît cei ce locuiau într-însa se îmbogăţeau nu numai cu duhovniceşti bogăţii de lucruri bune, ci şi de cele trupeşti nu se simţea trebuinţă; şi era acolo odihna nu numai a monahilor, ci şi a mirenilor, străinilor, călătorilor, săracilor, scăpătaţilor, bolnavilor şi neputincioşilor. Deoarece Cuviosul Teodosie era milostiv, iubitor de oameni şi îndurat, arătînd că este din inimă tuturor părinte, tuturor prieten iubit, tuturor rob şi slujitor osîrdnic, curăţind rănile bolnavilor, mîngîind pe cei leproşi, adăpîndu-i şi făcîndu-le toată slujirea. Apoi arăta mare dragoste spre cei ce veneau de pretutindeni, ospătîndu-i, odihnindu-i şi cu toate trebuinţele îndestulîndu-i; astfel, cuviosul era adăpostire de obşte a tuturor, de obşte primitor, de obşte casă, de obşte ospăţ, de obşte vistierie a neputincioşilor, flămînzilor, săracilor şi a străinilor; pentru că toţi se îndulceau de dragostea aceluia, de mila şi de îndurările sale şi nu era nimeni trecut cu vederea de dînsul. Aceasta au văzut-o cei ce slujeau la mese în mînăstire, căci uneori se întîmpla a se pune 100 de mese într-o zi, pentru toţi cei ce veneau, străini şi săraci; atît era de iubitor de străini Cuviosul părinte Teodosie.
Dar Dumnezeu Însuşi, fiind dragoste şi văzînd atîta dragoste către aproapele în plăcutul Său, i-a binecuvîntat mînăstirea lui; căci într-însa, fiind puţină hrană, se înmulţea nevăzut şi sătura multe mii de oameni. Odinioară, fiind foamete în Palestina şi mulţime de săraci şi scăpătaţi adunîndu-se de pretutindeni la porţile mînăstirii, ca să-şi ia obişnuita milostenie, ucenicii s-au întristat şi au spus fericitului că n-au atîta hrană ca să dea tuturor care cereau; iar el, căutînd cu mîhnire asupra lor, le-a defăimat necredinţa şi le-a zis: "Îndată să deschideţi porţile, ca toţi să intre". Deci, intrînd săracii şi scăpătaţii, au şezut la rînd. Cuviosul a poruncit ucenicilor ca să pună pîine înaintea lor şi, mergînd ucenicii mîhniţi la cămara cu pîine, crezînd că nu vor afla nimic: o! minune, deschizînd cămara, au găsit-o plină de pîini, pentru că mîna lui Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o pentru credinţa robului Său. Apoi a zidit cuviosul multe case pentru străini şi multe bolniţe, pentru monahi şi deosebite pentru mireni, precum şi pentru cei prea îmbătrîniţi în osteneli. Ba încă cerceta şi pe cei ce erau în munţi şi în peşteri şi se îngrijea de dînşii ca un tată de copiii săi, miluindu-i cu îndurările. Drept aceea, le purta de grijă de toate cîte trebuiau corpului şi sufletului, învăţîndu-i şi dojenindu-i şi pe mulţi izbăvindu-i de înşelăciunea satanei. Dar în locaşul cuviosului erau fraţi nu numai de un neam şi de o limbă, de aceea a făcut şi alte biserici în care fiecare neam să binecuvînteze pe Dumnezeu în graiul său. Drept aceea, în biserica cea mare a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu erau grecii, într-a doua erau iviriţii, iar într-a treia armenii, care cîntau în limbile lor rînduiala bisericească, de şapte ori pe zi, după cum zice David: De şapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne. Însă pentru cei bolnavi biserica era deosebită. În vremea împărtăşirii cu Preacuratele Taine, toţi fraţii din toate bisericile se adunau în biserica cea mare, în care cîntau grecii, şi împreună se împărtăşeau. Deci, toţi fraţii petrecători aici, fiii cuviosului părinte, pe care duhovniceşte i-a născut şi în învăţătură păstoreşte i-a crescut şi la faptă bună i-a povăţuit, erau în număr de 693, din care mulţi erau conducători de la alte mînăstiri, învăţîndu-se aici ocîrmuirea cea bună de la Sfîntul Teodosie, cel plin de duhovnicească înţelepciune, care îşi păştea turma, nu certînd-o cu toiagul, ci cu cuvîntul păstorind-o; adică cu cuvîntul cel dres cu sare, care mişca sufletul şi străbătea pînă la adîncul minţii; căci cu cuvîntul şi cu fapta învăţa singur, făcîndu-se pildă a turmei. Pentru aceea, cînd sfătuia cu dragoste sau certa pe cineva, era înfricoşător. Cu toate acestea era iubit de toţi şi dulce la vorbă.
În acea vreme împărăţea Anastasie (491-518), cel ce luase sceptrul după Leon cel Mare (457-474) şi după Zenon (474-491); împărăţia aceluia se părea ca un rai de plăcere, dar mai pe urmă s-a arătat ca un cîmp pustiu, pentru că se făcuse ca unii din păstorii care risipesc şi pierd turma lor şi cu apă tulbure îşi adapă oile, fiindcă s-a vătămat cu eresul lui Eutihie şi al lui Sever cel fără de minte; astfel, tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădînd al patrulea Sinod sobornicesc al Sfinţilor Părinţi, cel din Calcedon (451); apoi izgonea pe episcopii cei dreptcredincioşi de pe scaunele lor, iar pe cei rău slăvitori îi punea în locurile acelora; precum şi pe mulţi din cei dreptcredincioşi plecîndu-i spre a sa rătăcire, pe unii cu îngroziri, iar pe alţii cu cinste şi cu daruri. Acela a îndrăznit cu meşteşugul lui cel înşelător a se atinge şi de acest stîlp nemişcat întru credinţă, de Cuviosul părintele nostru Teodosie. Vicleşugul era astfel: Anastasie a trimis 30 de litre de aur cuviosului, ca şi cum ar fi spre hrana şi îmbrăcămintea săracilor şi spre trebuinţa bolnavilor, iar în fapt el vîna voinţa cuviosului pe care toată Palestina îl asculta şi sfatul său îl urma; iar marele părinte, cunoscînd vicleşugul împăratului, s-a făcut ca un vultur zburător în nori, neajuns de nimeni, căci cuviosul mai ales vîna pe împărat, care voia să-l prindă pe el. Deci, aurul cel trimis nu l-a lepădat, ca să nu arate că defaimă credinţa împăratului şi să nu dea pricină mîniei lui; ba încă prin milostenia făcută din aurul acela să-i mijlocească de la Dumnezeu milă, povăţuindu-l pe calea cea dreaptă. Dar întru nimic n-a sporit milostenia, de vreme ce nu cu dreptate, ci cu vicleşug a fost trimis aurul. Însă împăratul nădăjduia să aibă pe Teodosie la un gînd cu sine, de vreme ce luase aurul, dar deşartă i-a fost nădejdea lui. Pentru că venind vremea în care împăratul, prin scrisorile sale, cerea de la cuviosul mărturisirea credinţei - însă o mărturisire cum el nădăjduia, unită cu a lui Eutihie şi a lui Sever -, atunci cuviosul, adunînd pe toţi cetăţenii pustiului, ca un bărbat puternic şi povăţuitor de oaste duhovnicească, a stat cu tărie împotriva păgînătăţii eretice. Împăratului i-a răspuns prin scrisoare astfel: "Cînd aceste două ne stau în faţă, împărate, adică, ori cu urîciune voind a vieţui fără minte, ori a muri cu cinste, urmînd dogmelor celor drepte ale sfinţilor, să ştii că moartea mai mult o cinstim, pentru că nu primim dogmele cele noi, ci urmăm aşezămintele părinţilor celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a născoci altele, pe aceia cu dreaptă credinţă îi lepădăm şi îi dăm blestemului şi din cei hirotoniţi de cei fără de minte, nu primim pe nici unul. Să nu ne fie nouă aceasta, Hristoase, Împărate! Iar de s-ar întîmpla ceva într-aceasta, punînd martor al adevărului pe Dumnezeul cel hulit de dînşii, împotrivă vom sta pînă la sînge; şi precum pentru patrie, astfel şi pentru dreapta credinţă ne vom pune cu plăcere sufletele noastre, chiar de am vedea Sfintele Locuri pierdute prin foc. Pentru că, ce trebuinţă este numai de nume, adică să se numească locuri sfinte, cînd acea sfinţenie suferă de la eretici ocară cu fapta. Drept aceea, noi nicidecum nu voim, nu numai să grăim, dar nici să gîndim ceva împotriva sfintelor soboare a toată lumea. Dintre care cel dintîi a fost împodobit cu trei sute optsprezece părinţi, care s-au adunat la Niceea, contra lui Arie şi anatemei dîndu-l pe ticălosul acela, l-au înlăturat de la trupul Bisericii, de vreme ce necredinciosul dogmatiza pe Fiul lui Dumnezeu străin de fiinţa Tatălui şi aducea dogmele nedreptei credinţe. Al doilea sinod, prin îndemnarea dumnezeiască s-a adunat la Constantinopol, contra lui Macedonie, care grăia hule asupra Duhului Sfînt. Al treilea s-a adunat la Efes, contra lui Nestorie cel cu limba necurată, care hulea trupul lui Hristos cel luat din Preacurata Fecioară. După aceasta s-a adunat în Calcedon soborul celor trei sute trei zeci de purtători de Dumnezeu părinţi, care au grăit întocmai cu sinoadele cele dintîi, iar pe cele grăite de cei de mai înainte le-au întărit; apoi, pe ticălosul şi hulitorul Eutihie, împreună cu Dioscor, l-a înlăturat de la sfinţitul şi bisericescul trup şi apostoleasca credinţă au întărit-o; iar pe tot cel ce gîndea cele potrivnice l-a socotit străin de Biserica lui Hristos. În faţa acestor sinoade să se aprindă asupra noastră foc, să se ascută sabie şi moartea cea mai amară să ne pună nouă în faţă, iar mai ales, de se poate, nenumărate morţi să fie, noi nicidecum nu ne vom lepăda de dreapta credinţă adevărată, nici prin eres nu vom necinsti cele ce părinţii bine le-au primit. Martori să ne fie sudorile şi nevoinţele cele multe, pe care le-au suferit Sfinţii Părinţi pentru credinţă. Ci acelea vor rămîne tari şi nemişcate pentru noi, ca şi pentru aceia cărora cu cuviinţă este a urma pe Dumnezeu, iar pacea lui Dumnezeu, care covîrşeşte toată mintea, să fie povăţuitoare şi păzitoare stăpînirii tale." Cu această scrisoare cuviosul a arătat rîvna sa pentru dreapta credinţă. Citind aceasta împăratul, s-a ruşinat şi s-a mai potolit puţin; apoi şi războiul cel dinăuntru asupra celor dreptcredincioşi a încetat o vreme. După aceea, a scris cuviosului cu smerenie, aruncînd asupra altora pricina tulburării bisericeşti, zicînd: "La acest lucru nou nu sîntem noi pricinuitori, omule al lui Dumnezeu, pentru care cu îndrăzneală chemăm ca martor ochiul lui Dumnezeu cel atotvăzător; ci de la aceia iese atîta tulburare, care mai mult decît alţii se cădea să cinstească dogmele. Căci ei, dorind fiecare ca să se arate şi cu cuvîntul şi cu vrednicia mai întîi, unul pe altul se întrec şi caută să ne atragă şi pe noi către ei. Înştiinţat lucru să fie cuvioşiei tale, că unii din monahi şi din clerici, părîndu-li-se a înţelege drept nişte sminteli ca acestea, au pornit sîrguindu-se, precum am zis, ca să se arate pe ei mai întîi".
După aceasta, trecînd puţină vreme, iarăşi s-a întărîtat împăratul, avînd nestatornicie, şi s-a ridicat asupra dreptei credinţe. Deci, iarăşi s-au dat în toate părţile, cum şi în sfînta cetate a Ierusalimului, porunci împărăteşti, care lepădau sfintele soboare, dar mai ales pe cel din Calcedon. Atunci, iarăşi s-a arătat duhovnicescul ostaş, Cuviosul Teodosie, care era acum bătrîn cu anii, însă avea putere de tînăr. Căci toţi de frică tăcînd şi cei mai mulţi învoindu-se cu împăratul, cuviosul venind din locaşul său, a intrat în sfînta biserică cea mare a Ierusalimului; apoi, urcîndu-se acolo unde este obiceiul preoţilor a face citire către popor şi cu mîna făcînd semn de tăcere, cu mare glas a strigat: "Dacă nu socoteşte cineva pe cele patru sfinte sinoade a toată lumea, întocmai ca şi pe cele patru Evanghelii, anatema să fie". Acestea zicîndu-le, ca un înger a înspăimîntat pe popor şi nici unul din potrivnici n-a îndrăznit să zică vreun cuvînt. Apoi, chemînd pe ucenicii săi cei mai aprinşi în credinţă, umbla prin cetăţi şi prin sate, pierzînd eresul şi întărind buna credinţă. Aflînd împăratul despre acest lucru, l-a pedepsit cu izgonire, neştiind ticălosul că se apropia sfîrşitul său. Deci, cuviosul a fost trimis în surghiun, iar împăratul Anastasie în curînd s-a lipsit de viaţa cea pămîntească, vremelnică. Atunci, îndată mărturisitorul lui Hristos, Teodosie, s-a întors în locaşul său, împreună cu toţi ceilalţi care au pătimit izgoniri pentru dreapta credinţă. Agapit, episcopul Romei vechi şi Efrem, episcopul Antiohiei, au scris către dînsul, fericindu-l cu multe laude pentru răbdarea ce a arătat şi pentru izgonirea ce a suferit pentru adevărata credinţă, încît era gata să sufere şi moarte.
Sfîntulu Teodosie a facu cu rugaciunile sale multe minuni si multor oameni le-a făcut bine, tămăduri, hrană pentru săraci, îmbracaminte, incetarea secetei, salvarea de la moarte, nasteri de prunci, alungarea omizilor și lacustelor, ajutor în razboaie. Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutător, ci şi dobitoacelor celor necuvîntătoare; astfel, odată un străin mergea cu catîrul şi întîmpinîndu-l în cale un leu, s-a repezit la catîr, neuitîndu-se spre om, vrînd să rupă şi să mănînce catîrul; deci, omul tremurînd, a chemat cu mare glas numele cuviosului, zicînd: "Ajută-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie". Atunci leul, auzind de numele sfîntului, s-a întors şi a fugit în pustie.
Să pomenim ceva şi despre înainte-vederea cuviosului. El a poruncit odată, nu cu mult înainte de sfîrşitul său, ca să lovească în toacă spre adunarea fraţilor. Adunîndu-se fraţii la dînsul, a suspinat, a lăcrimat şi le-a zis: "Este trebuinţă a ne ruga, părinţilor şi fraţilor, este trebuinţă a ne ruga, căci văd că mînia lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Răsăritului".
Apoi, Cuviosul părintele nostru Teodosies-a apropiat de fericitul sfîrşit, zăcînd pe patul durerii un an întreg. Era rugăciunea neîncetată în gura lui, încît, chiar dormind, buzele lui se mişcau şi grăiau psalmii şi rugăciunile cu care se obişnuise. Cînd sfîntul voia să se deştepte, afla psalmul în gura sa, încît se împlinea cu dînsul cuvîntul lui David: Noaptea se înalţă cîntarea de la mine. Apoi necontenit învăţa şi pe fraţi la fapte bune. Mai înainte cu trei zile de sfîrşitul său, a chemat trei episcopi iubiţi ai săi şi, spunîndu-le ducerea sa către Dumnezeu, le-a dat sărutarea cea de pe urmă; iar ei plîngeau şi se tînguiau pentru despărţirea de el. După aceasta, vieţuind peste 105 ani, a treia zi, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume Ştefan, de neam din Alexandria, era îndrăcit de multă vreme; acela, după mutarea cuviosului, atingîndu-se de patul lui, s-a izbăvit de chinuitorul său şi s-a făcut sănătos. Auzindu-se pretutindeni despre sfîrşitul Sfîntului Teodosie, s-a adunat din toate părţile mulţime de popor, precum şi monahi din mînăstiri. Apoi a venit şi Preasfinţitul Petru, întîiul stătător al Ierusalimului, cu episcopii săi, şi au îngropat cu cinste sfîntul trup al Cuviosului, în peştera în care vieţuise de la început, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine închinăciune, împreună cu Tatăl şi Sfîntul Duh, în veci. Amin (postat pe fb de ioan monahul)