Inaltarea Sfintei Cruci. Post
Sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci a Domnului este una dintre cele mai importante sarbatori. Este atat de mare, incat duminica dinaintea acesteia si duminica de dupa ea, Sfanta noastra Biserica le dedica pregatirii crestinilor pentru ea si intaririi in cugetarea la aceasta. In aceasta zi sarbatorim amintirea a doua evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci, Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Hristos si inaltarea ei solemna in fata poporului de catre episcopul Macarie al Ierusalimului, in ziua de 14 septembrie din anul 335 și Aducerea Sfintei Cruci de la persii pagani, in anul 629, in vremea imparatului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste in biserica Sfantului Mormant (Sfintei Cruci) din Ierusalim.
Odată ajunși la Sfintele Locuri, cea mai arzătoare dorință a credincoișilor este să meargă alături de Hristos Mântuitorul pe „Drumul Crucii”, apoi să plăngă ghemnuți în locul în care se afla rastignit Mantuitorul pe Sfanta Cruce, iar apoi să se roage în taină, sărutând smeriți Sfântul Mormânt Cel de Viață Dătător, pomenindu-i pe toți cei dragi. De-a lungul multor ani, spune parintele Critian, am străbătut de nenumărate ori acest drum, singur sau însoțind grupurile de pelerini și de fiecare dată mă cuprinde o nesfârșită pace sufletească, o liniște în afara oricaror alte preocupări, aici simt prezența Mântuitorului și Îi aud vocea blândă chemându-ne: „Ia-ți crucea ta și urmează Mie!”
Marturisec că și eu în ultimul pelerinaj aflat în locul unde s-a Inaltat Sfanta Cruce am plâns pentru că și noi astazi îl rastignim, prin faptele, atitudinea, pacatele noastre îl rastignim pe Iisus în fiecare zi. Uităm că Hristos Iisus a suferit şi a murit ca să ne elibereze din răutatea stăpânitorului acestei lumi, „S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne elibereze din acest veac rău, potrivit cu voia Dumnezeului nostru şi Tatăl ”(Gal. 1:4) Până în momentul morţii noastre sau când va coborâ Iisus la a doua venire să îşi stabilească împărăţia trăim în „acest veac rău ” De aceea atunci când Evanghelia spune că Hristos S-a dat pe Sine însuşi ”ca să ne elibereze din acest veac rău” aceasta nu înseamnă că ne va lua din această lume, dar că ne va scăpa de puterea celui rău din ea.
Iisus s-a rugat pentru noi cam aşa : „Nu Te rog să-i iei din lume ci să-i păzeşti de cel rău.”(In 17:15) Motivul pentru care Iisus se roagă ca noi să fim scăpaţi de cel rău este pentru că „acest veac rău ” este veacul în care îi este dată libertatea lui Satan să decepţioneze, să înşele şi să distrugă. Evahghelia spune: Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău (In 5:19). Cel rău este numit „dumnezeul lumii acesteia”, iar scopul lui principal este să orbeasă oamenii, să-i abată de la adevăr, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca lumina Evangheliei Slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu Cuvântul, să nu strălucească peste ei (2Cor 4:4 )
După ce a dăruit creştinismului libertatea, una din înfăptuirile mari a fost convocarea şi prezidarea Sinodului I Ecumenic - 325, de la Niceea, care a restabilit dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu împotriva lui Arie. El învăţa că Iisus n-a fost Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl, ci un fel de supraom, o creatură mai mică decât Dumnezeu, trimisă să izbăvească omenirea. Rătăcirea ariană stârnea multă tulburare, dădea naştere la mari agitaţii, învrăjbiri şi ură. Sinodul a fost prezidat de însuşi împăratul Constanti, alaturi de mama sa împarateasa Elena, luând parte la el 318 Sfinţi Părinţi din toată Biserica.
Datorita credintei si ravnei mamei sale Elena, la Ierusalim a fost descoperita crucea pe care a fost rastignit Domnul. Împăratul Constantin a trimis la Ierusalim pe fericita sa maică, Elena, cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Locuri, le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstitele moaşte ale mai multor sfinţi.
Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întâmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă. Iar fericita împărăteasă Elena, vrând să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viaţă, care era ascunsă de iudei, i-a chemat pe toţi iudeii şi i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul si care sunt crucile talharilor rastigniti odata cu El, patriarhul Macarie le-a spus sa atinga pe rand crucile de o femeie moarta. Femeia a inviat in momentul in care a fost atinsa de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost rastignit Hristos. Dupa aceasta minune, Patriarhul a poruncit inaltarea Sfintei Cruci la un loc inalt, de unde sa o poata vedea tot poporul. Cand imparatul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu el Crucea Domnului in Persia. Sfanta Cruce a ramas aici timp de paisprezece ani, pana cand Hosroe a fost invins de imparatul Heraclie, care a dus sfanta cruce in Ierusalim.
Inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de patimile si moartea Mantuitorului. Sarbatoarea Inaltarii Crucii Domnului este foarte veche. Se stie ca se praznuia deja in secolul al V-lea, si ca a fost fixata cu ocazia unui mare eveniment – aflarea Crucii Domnului. Iata istoria acestei sarbatori. Pomenind Crucea lui Hristos, rastignirea si mantuirea lumii prin Crucea Lui, trebuie sa patrundem invatatura crestina despre Cruce. Dupa Nasterea Mamei, urmeaza Nasterea Crucii, dupa trecerea Nasterii Maicii Domnului, iata, Inaltarea Sfintei Cruci a sosit.
De cele mai multe ori calendarul face, parca, un salt peste tot si peste toate, ducandu-ne la esential. Cand spunem Sfanta Cruce, personalizam intreaga existenta, parca am spune Sfanta Maria, sau Sfanta Ana, sau Sfanta Paraschiva, sau Sfanta Vineri, sau Sfanta Elena, sau, sau, sau… La 14 septembrie, praznuim Inaltarea Sfintei Cruci. Un an intreg facem ce facem si pierdem Crucea si rascrucea vietuirii, adica sensul si consensul existentei; și vine acum o Sfanta Elena, mama de Constantin, Imparat crestin si ne regaseste Sfanta Cruce si o inalta si noi, in loc sa strigam Doamne miluieste-ne, iarasi o pierdem. Pana cand? Pana cand ne dam seama ca Sfanta Cruce este izvorul sarbatorilor, taina tainelor. In fiecare sarbatoare exista Sfanta Cruce. Fara Cruce n-ar fi existat Inviere, fara Inviere, zadarnica ar fi credinta.In taina mântuirii fiecaruia dintre noi si a lumii intregi, partea cea mai adanca este Sfanta Cruce. Prin Cruce, desi nascuti pe pamant, suntem inradacinati in cer; prin Cruce lumea devine o bucurie a laudelor pe care apostolul Pavel o tine inainte, dând cu bucurie și slavă vestea: Sa nu-mi fie a ma lauda decat in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume (Gal 6,14). Extraordinar strigat pe care nu-l mai auzim, sau daca-l auzim din an in an, nu-l mai intelegem: Lumea sa fie rastignita pentru tine si tu pentru lume!
Uitand adesea sa reasezam Crucea in inima creatiei, nu mai suntem creatori, devenim niste puncte care alearga pe o coala alba de hartie catre ultimul punct al disperarii. Or, crucea este cea care ne ajuta, ea inseamna Inaltare, ea este rezumatul mantuirii, forma concisa a vietii. Este atat de greu sa imbratisam Crucea cand ea, oricum, ne imbratiseaza si, prin Inaltare, omoara ceea ce este mai josnic in noi, adica pacatele si smintelile noastre?! A ajuns jenant sa purtam o cruciulita la piepturile noastre si o sfanta Cruce in sufletele noastre cand ea, oricum, ne poarta in brate cum o mama iubitoare isi poarta pruncii?! Prin inteligenta, prin cercetari si descoperiri, putem intelege orice taina,fara a o elucida, doar prin traire ne putem lasa intelesi de taina Crucii. Aceasta, exista si pentru cei ce se mantuiesc si pentru cei ce pier. Pentru ultimii este nebunie, pentru primii este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1,18).
Fara a trai Crucea lui Hristos, ne indoim si indoim pe altii, amagim si ne lasam amagiti, banuim si ne lasam banuiti. Inaltarea Sintei Cruci sau Nasterea Sfintei Cruci in sufletul fiecarui om inseamna, dincolo de toate, certitudinea Invierii. Cu putere a vorbit despre Cruce Sf Ap Pavel in prima sa Epistola catre Corinteni „Acesta poate să-ţi arate ceea ce cauţi, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc". Si continuă Ap. Pavel :Cuvantul cruce pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei mantuiti, este puterea lui Dumnezeu... Nebunie, sminteala, iesire din minti sunt pentru cei ce pier cuvintele despre cruce, iar pentru noi toti in ele este toata puterea lui Dumnezeu, fìindca este scris: Voi pierde intelepciunea inteleptilor si priceperea celor priceputi o voi lepada. Aceasta o spune Prorocul Isaia: Unde este inteleptul? Unde sunt carturarii? Unde este intrebatorul veacului acestuia? Nu a prefacut oare Dumnezeu intelepcinea lumii acesteia in nebunie?
In nebunie a prefacut Dumnezeu toata intelepciunea lumii acesteia. Unul dintre cele mai intelepte popoare, poporul din vechime, cel german, se considera purtatorul intelepciunii lumesti. Din sanul lui au iesit fìlosofi mari precum Kant, Fichte, Hegel; stiinta germana statea mai presus de toate stiintele europene. Si ati vazut cum a rusinat Domnul aceasta intelepciune lumeasca a poporului german, cum a prefacut-o in nebunie. Fiindca a fost oare vreodata nebunie mai cumplita decat cea a caror martori am fost de curand? Oare cand a innebunit poporul pana la o asemenea masura, incat in modul cel mai feroce sa distruga multe milioane de oameni si biserici ale lui Dumnezeu?
Astfel, asupra poporului german s-au implinit in zilele noastre cuvintele Apostolului Pavel: Nu a prefacut oare Dumnezeu intelepciunea lumii acesteia in nebunie? Fiindca atunci cand lumea, in intelepciunea ei, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, I-a fost bineplacut lui Dumnezeu cu nebunia propovaduirii sa-i mantuiasca pe cei credinciosi. Fiindca si iudeii cer minuni, si elinii cauta intelepciune.
Ati auzit, nu o data, in timpul citirii Evangheliei, cum conducatorii preotilor si fariseii cereau de la Domnul Iisus Hristos sa le arate semne ca marturie ca are putere sa faca faptele pe care le savarsea permanent. Ce fel de semne le mai trebuiau, cand Domnul facea minune dupa minune? Ei erau orbi, dar cereau minuni noi prin care sa dea Domnul marturie despre chemarea Sa de sus.
Iar elinii cauta intelepciune, un popor profund ganditor. Din sanul poporului grec au iesit mari filosofi ai lumii vechi, care si pana in prezent sunt la o inaltime greu de atins Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel. Aristotel este purtatorul unei intelepciuni neintrecute, al amplorii si profunzimii mintii. Grecii erau un popor care a patruns profund toata intelepciunea filosofica, un popor care cu nesat isi pleca urechea spre tot ce era intelept, un popor care in persoana conducatorilor sai in Atena, cu deosebita atentie ascultau discursul Pavel, simtind ca el vorbeste ceva important, de care ei nu stiau inca.
Iudeii Il asteptau pe Mesia ca pe imparat puternic, care se va aseza in fruntea poporului lui Israel si va impune o conducere mondiala acestui popor. Pentru ei era sminteala sa asculte Mesia este Cel pe Care ei L-au rastignit pe cruce. Iar pentru elini era nebunie, fiindca grecii vorbeau cu dispret despre propovaduire in primele secole ale crestinismului, secole de crunta persecutie al crestinilor de catre romani, despre Hristos cel rastignit, isi bateau joc de faptul ca crestinii Il considera Dumnezeu pe un om nefericit, rastignit pe cruce. Pentru cei chemati insa, si iudei si elini, convertiti la Hristos, aceasta era puterea si intelepciunea lui Dumnezeu.
Pentru noi toti propovaduirea despre Cruce, propovaduirea despre Domnul Iisus rastignit, este propovaduirea despre puterea lui Dumnezeu, despre intelepciunea Lui. Fiindca spuneti-mi cine si cand in istoria lumii a aratat o putere asemanatoare celei pe care a aratat-o Domnul Iisus Hristos, nu doar in propovaduirea Sa, ci si in minunatul Lui act de mantuire prin Sangele si Crucea Sa, al neamului omenesc care pierea? Este puterea care a cucerit lumea, este puterea care a suprimat stapanirea diavolului asupra celor care au crezut in Domnul Iisus Hristos, care in inima lor si-au intiparit semnul Crucii lui Hristos. Noi propovaduim despre Hristos ca despre intelepciunea lui Dumnezeu, acea intelepciune care a rusinat toata intelepciunea lumii si a prefacut-o in nebunie și nu exista pentru noi o intelepciune mai inalta decat cea pe care am auzit-o din gura Domnului nostru. Stim acum ca inceputul intelepciunii nu se afla in cartile omenesti, nici in cartile filosofice, stiintifice, ci in frica de Dumnezeu, ca nu exista intelepciune si nici pricepere impotriva Domnului (Solomon). Ne amintim cuvintele lui Pavel despre Hristos in Care este ascunsa toata comoara intelepciunii si vedeti.
Noi cautam intelepciune doar in aceasta comoara si nicaieri in alta parte. Stim ca sunt adevarate cuvintele lui Solomon ca gura dreptului izvoraste intelepciune. Din a cui gura a izvorat mai multa intelepciune decat gura sfìntilor si a invatatorilor Bisericii, acestea sunt și cuvintele pe care le transmit lumii și Ioan Gura Sfantului Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si a unui sir intreg de sfìnti? Eu cred că harul și Duhul Sfânt a vorbit prin ei. Oare, a cui gura a izvorat mai multa intelepciune decat a sfinților?
Noi stim ca gura dreptilor izvoraste intelepciune, stim ca sunt adevarate cuvintele lui Solomon despre aceea ca cu cei smeriti este intelepciunea, cu cei care niciodata nu se considera intelepti, care se considera mai prejos decat altii, care nu se inalta pe sine. Anume la ei, la cei smeriti, este adevarata si autentica intelepciune cea despre care vorbeste Ap. Iacov : Dar intelepciunea cea de sus este mai intai curata, apoi pasnica, ingaduitoare, ascultatoare, plina de mila si de roade bune, nepartinitoare si nefatarnica (Iv 3,17). De aceasta intelepciune erau plini toti sfìntii. Aceasta intelepciune ar trebui s-o cautam si noi, crestinii de rand si noi cei slabi. Despre aceasta adevarata intelepciune vorbeste apostolul: „Nebunia” lui Dumnezeu este mai inteleapta decat intelepciunea oamenilor, si ceea ce se pare ca slabiciune a lui Dumnezeu, mai puternica decat taria oamenilor (I Cor. 1,25).
Pe unii lumea ii consideră neintelepti, pe altii nu-i observă sau chiar îi dispretuieste. Dar aceasta părută neîntelepciune a lui Dumnezeu este mai inteleapta decat cea a tuturor oamenilor intelepti. Slabiciunea lui Dumnezeu este mai puternica decat taria oamenilor. Neputinta celor smeriti, blanzi si curati cu inima este mult mai puternica decat toata puterea omeneasca. Priviti, fratilor, cine sunteti voi cei chemati: nu multi dintre voi sunt intelepti dupa trup, nu multi sunt puternici, nu multi sunt de neam bun (I Cor. 1,26). Domnul stie in ale cui inimi salasluieste adevarata intelepciune. El ii vede pe cei intelepti, pe care oamenii nu-i observa. Sunt intelepti ai lui Dumnezeu printre noi, oamenii simpli, sunt si printre cei saraci, care nu inseamna nimic in ochii lumii. Pe ei ii considera Apostolul Pavel adevaratii purtatori ai intelepciunii si puterii lui Dumnezeu, fìindca ei au iubit cu toata inima Crucea lui Hristos, acea Cruce prin care Mantuitorul a impacat cu Dumnezeu toata lumea, tot ce este ceresc si pamantesc.
Oare cinstesc Crucea lui Hristos sectantii? Dar ereticii sau atheii? La ei se refera cele spuse de Apostolul Pavel: Cuvantul despre Cruce pentru cei ce pier este nebunie. Ei considera nebunie inchinarea noastra la Cruce, si in nemasurata lor indrazneala, in necinstea lor defaimau Crucea lui Hristos in cel mai negru si mai cumplit chip. Ei considerau Crucea lui Hristos drept obiect vrednic de dispret, o comparau cu o spanzuratoare rusinoasa, râd ca noi cinstim „arma pedepsei” cu toata inima. Acesti nefericiti nu inteleg ca prin Crucea lui Hristos a fost mantuita lumea, că pe Crucea lui Hristos au fost pironite pacatele tuturor oamenilor, că Crucea a fost sfìntita prin Sangele lui Hristos si prin mareata lucrare savarsita pe ea de Domnul: lucrarea mantuirii neamului omenesc.
Poate exista pentru noi o mai mare sfìntenie decat Crucea sfintita prin Sangele lui Hristos? Daca in Vechiul Testament jertfelnicul vechiului templu din Ierusalim era considerat loc sfànt, daca sabia lui Goliat, cu care David i-a taiat capul acestui urias, s-a pastrat in templu infasurata in panze scumpe, oare noi sa nu cinstim ca pe cel mai sfant lucru Crucea lui Hristos? Voi stiti ca osemintele marilor oameni se pastreaza cu grija de cei care le cinstesc memoria. Stiti cu cata grija se fac muzeele oamenilor celebri, cum sunt cinstite ramasitele pamantesti ale acestora. Si noi oare sa nu cinstim cu toata inima Crucea Domnului, care a fost gasita in anul 326 de imparateasa Elena? Nu ar trebui sa ne deosebim de nefericitii care defaima Crucea lui Hristos? Nu ar trebui ca noi, dupa cuvintele lui Pavel, sa-i numaram pe ei cu cei care pier, care s-au împiedicat de piatra poticnirii, care se cred doar purtatori ai adevarului lui Hristos?
Ce comuniune avem cu acesti nefericiti hulitori ai Crucii Domnului? Sa fie in fata noastra mereu semnul Crucii lui Hristos! Sa nu fie printre noi nimeni care sa nu poarte la gat cruce! puneti-va la gat crucea lui Hristos, intipariti-o in inima voastra! Si sa va mantuiasca ea si sa va duca la viata vesnica! Iata ce era pentru Sf. Ap Pavel Crucea lui Hristos. El s-a patruns o asemenea evlavie in fata Crucii lui Hristos, incat nu se mai gandea la nimic altceva, uitand cu totul de lume. Crucea lui Hristos statea permanent in fata ochilor lui. Multi dintre noi din experienta stiu ca uneori chipul cuiva persista in fata ochilor. Stiti ca daca va pogori in inima noastra dragostea, atunci chipul celui iubit neincetat va sta in fata ochilor celui care il iubeste, se gandeste la el, traieste doar cu cel iubit. Dar aceasta iubire este de un alt fel. Iubirea lui Pavel este forma suprema de dragoste, fìindca pentru totdeauna s-a intiparit in inima lui Crucea lui Hristos.
In Evanghelia de ieri ati auzit cuvintele Domnului Iisus Hristos insusi in convorbirea Sa cu Nicodim: Dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, tot asa trebuie sa Se inalte Fiul Omului (In 3,14). Cand a fost inaltat sarpele de arama in chipul crucii, atunci toti israelitenii, muscati de serpi, indreptand ochii si inimile lor spre aceasta reprezentare care il preinchipuia pe Domnul Iisus Hristos rastignit pe Cruce, se vindecau.
Si la Sf. Apostol Pavel gandirea era indreptata la Crucea Domnului si la Domnul Iisus Hristos, pe aceasta Cruce pe care s-a adus infricosatoarea jertfa de pe Golgota, pe Crucea care a rastignit pacatele lumii. El a uitat de toate, nu se putea gandi la nimic altceva. Se gandea doar la Domnul, rastignit pe Cruce. Iata cat de profund simtea Apostolul Pavel Crucea lui Hristos! Cu ce se lauda el. Dar noi cu ce ne laudam? Ne laudam cu succesele in activitatea noastra. Ne falim cu laude, distinctii si ordine primite pentru aceasta activitate, cu succesele vietii noastre, bogatie, agerime, dibacie, cu succesele noastre in sport. Iata cu ce ne laudam noi si spre ce sunt indreptate inimile noastre, iar toti sfintii, precum Pavel, se rastigneau impreuna cu DomnuI Iisus Hristos. In inimile lor s-au intiparit profund cuvintele Domnului Insasi si cele ale Apostolilor. Ei tineau minte ce a spus Apostolul Pavel: La cele de sus sa cugetati, nu la cele de pe parnant, caci voi ati murit, iar viata voastra este impreuna cu Hristos ascunsa-n Dumnezeu (Col. 3, 2-3).
Ei au murit prin Botez pentru toate mangaierile si bunurile lumii, s-au ingropat cu Hristos si, la fel ca si in Apostolul Pavel, in ei traia Hristos. Nu uitau cuvintele lui: intr-adevar patimim impreuna cu El, pentru ca impreuna cu El ne si slavim (Romi 8,17). Cu toata inima aspirau sa patimeasca impreuna cu Hristos pentru adevarul suprem, pentru dragoste, pentru lumina cereasca. Ei nu uitau cuvintele Domnului: Daca-Mi slujeste cineva, Tatal Meu il va cinsti (In 12,26). Si ei din toata inima Il slujeau pe Domnul, toate gandurile lor, toate aspiratiile mintii si inimii lor le indreptau spre a-L urma pe Hristos fìindca in fata lor statea fagaduinta neobisnuita a Lui: Unde sunt Eu, va fi si slujitorul Meu. Care fagaduinta poate fi mai inalta decat aceasta?
Hristos ne fagaduieste ca cei care Il vor urma, cei care vor iubi Crucea Lui, cei care se vor rastigni impreuna cu El si numai la El vor cugeta, vor fi unde va fi El, vor fi cu El si cu Tatal Ceresc. Si multime de oameni, cu inima curata, care L-au iubit pe Domnul Iisus Hristos, L-au urmat, au mers acolo unde El i-a chemat. Si s-a facut pustie lumea pentru ei, nu le-a trebuit nici o distractie, toate acestea sunt marunte, fiindca ei cugetau la cele vesnice, iar nu la cele pamantesti. Si-au indreptat toate gandurile spre cele vesnice. Au inceput sa priveasca nu la frumusetile lumii ci in adancul inimii lor. S-au indeletnicit nu cu adunarea bunurilor lumesti, nu cu aranjarea vietii lor pamantesti, ci cu contemplarea adancului inimii lor si cu curatirea ei. Ei plecau din lume in paduri dese, in pustie, in munti, iar acolo, lasand in urma toata lumea cu toate interesele ei marunte si nesemnifìcative, aspirau spre vesnicie, spre Hristos. Ei s-au rastignit cu Hristos si lumea s-a rastignit pentru ei. Iata cum implineau aceste cuvinte ale lui Hristos si ale lui Pavel cei mai mari crestini. Iar noi, crestinii cei slabi, macar uneori sa ne amintim despre Crucea lui Hristos. Macar schiopatand, impiedicandu-ne si cazand, sa mergem dupa Hristos.
Sa fìe in fata noastra mereu chipul Sfantului Pavel, al tuturor sfintilor si al cuviosilor mucenici, pentru care lumea a fost rastignita si care s-au rastignit impreuna cu Hristos.Apostol Pavel spune: De acum inainte nimeni sa nu-mi mai faca suparare; caci eu in trupul meu port semnele Domnului Iisus (Gal 6, 17). Pe Sfantul Pavel il bateau, il defaimau, se straduiau sa-l ucida. Tot trupul lui era acoperit de semnele lui Hristos si el cerea sa fìe lasat, sa nu fìe impovarat. Trebuie sa stim cu totii ca aceste cuvinte ale lui Pavel: Caci eu in trupul meu port semnele Domnului Iisus. Multi dintre cei care L-au iubit pe Hristos pot spune la fel: nimeni sa nu ne impovareze, sa nu ne defaimeze, nimeni sa nu cleveteasca impotriva noastra, nimeni sa nu ne chinuie cu tot felul de presupuneri, fìindca purtam semnele Domnului Iisus. Cel ce vrea să-L urmeze pe Hristos pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu, născându-se din Duh, mai întâi de toate trebuie să suporte cu bună voie şi cu răbdare toate relele ce-l încearcă, ca de pildă bolile trupeşti, înfruntările şi umilirile ce-i vin de la oameni, calomniile nevăzuţilor vrăjmaşi.
Într-adevăr Providenţa divină, care rânduieşte toate lucrurile cu înţelepciune şi în vederea binelui, îngăduie asemenea încercări, provocate de diverse nenorociri, să atingă sufletele pentru ca să se vădească cele ce-L iubesc sincer pe Dumnezeu. Învăţătura despre calea cea strâmtă pe care o găsim în Sfânta Scriptură este reluată de către Sfinţii Părinţi care o expun cu putere, clar şi profund, într-un chip convingător şi adânc: este o hrană care la masa cuvintelor duhovniceşti joacă un rol important. “Dacă tu vrei, zice Sf. Marcu Ascetul, să dai câteva cuvinte de învăţătură celui ce doreşte să înveţe, învaţă-l rugăciunea, credinţa adevărată şi răbdarea în suferinţe. Prin aceste trei aspecte parţiale ale binelui, se poate dobândi binele întreg“. Învăţătura despre răbdarea în suferinţe a fost întotdeauna una dintre tradiţiile morale ale creştinismului, în vremea noastră când, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, formarea şi mântuirea călugărilor se realizează în mod deosebit prin încercări şi ispite de tot felul, învăţătura despre răbdarea în suferinţă îmbracă o însemnătate aparte.
Pe cei luaţi prin surprindere, nepregătiţi şi dezarmaţi, ispitele îi buimăcesc şi adesea, îi doboară. A-ţi duce crucea, a suporta cu răbdare suferinţele, înseamnă a te lepăda de tine; fără această lepădare de tine nu-i cu putinţă, îţi porţi crucea în măsura în care te lepezi de tine. Lepădarea de tine este întemeiată pe credinţa în Hristos: El este cel ce a formulat această lege duhovnicească (Mt 16,24). Cu cat suntem mai putin traitori ai Crucii, cu atat mai mult ajungem consumatori de indoieli, amagiri, banuieli. Fara a trai Crucea lui Hristos, ne indoim si indoim pe altii, amagim si ne lasam amagiti, banuim si ne lasam banuiti. Sa tinem minte, ne scapă Crucea „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei”.
Diavolul are o aşa putere, încât într-o clipă ne-ar sfărâma de nu ar fi cu noi Dumnezeu, însă, cu cât noi ne depărtăm de buna vieţuire după Dumnezeu, ne dăm singuri în mâna diavolului. Cu toţii suntem făptuitori ai uciderii pe care a făcut-o Cain asupra lui Abel (Fac 4,8). Cain a fost strămoşul fiilor oamenilor, iar Abel era cel ce aducea jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, preînchipuindu-L pe Hristos. Cu toţii suntem autori ai acestei fapte a lui Cain, căci pentru răutatea noastră a fost răstignit Hristos. Aflându-ne ucigaşi de Dumnezeu, vom spune: „Acum ce vom face, căci Dumnezeu era apărătorul nostru, acum diavolul ne va ucide când va vrea el”. Aşa a spus Cain: oricine mă va întâlni mă va ucide, însă milostivul Dumnezeu a pus semn lui Cain ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare (Fac. 4, 14-15). De aceea puterea celui rău este oprită de puterea acestui semn. Proorocul Iezechiel ne spune că, atunci când Ierusalimul a căzut în cele mai cumplite fărădelegi, îngeri nimicitori aveau să ucidă fără cruţare pe toţi, în afară de cei însemnaţi de îngerul lui Dumnezeu ( Ie. 9, 4-6). La fel, Apocalipsa ne vorbeşte despre îngerul care avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas mare, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru (Apoc. 7, 2-3).
La Mirungere, cel botezat este însemnat cu semnul Sfintei Cruci, spunându-se: „Pecetea darului Sfântului Duh”. Prin Botez, este scos din blestemul strămoşesc şi este înfiat de către Dumnezeu, i se pune nume şi de acum el face parte din poporul lui Dumnezeu, este creştin, este chemat la nunta mântuirii. Moise cu toiagul a despărţit apele Mării Roşii şi a scos poporul din ţara blestemului (Ieş 14,21). Drumul nostru din ţara robiei, din ţara păcatului şi până la pământul făgăduinţei este însăşi viaţa noastră. El este presărat cu încercări în care mulţi vor cădea. Mulţi, cârtind în viaţa aceasta, nemulţumiţi de ceea ce au, cad într-o răutate întunecată a minţii, înseşi gândurile lor se transformă în şerpi otrăvitori, care le ucid sufletul (Nu. 21,5-6). Dar iarăşi Dumnezeu nu ne părăseşte. Dumnezeu, Care caută ca prin orice lucru să ne mântuiască, a făcut un lucru de care s-au mirat şi s-au cutremurat toate puterile cereşti. Păcatul a fost înălţat de oameni şi Dumnezeu S-a pus în locul lui. S-a suit Dumnezeu pe Cruce, S-a înălţat precum oarecând şarpele în pustie, „S-a afişat” în faţa tuturor ca un îndrăgostit şi a spus: „Iubiţi-Mă. Iată, am capul plin de sânge, părul vâlvoi, mâinile însângerate; am alergat după voi, străjerii m-au întâlnit şi m-au rănit, vălul mi l-au luat cei ce păzesc zidul” (Cânt. Cânt 5,7).
Atât de mult a iubit Hristos lumea, încât, „în noaptea în care a fost vândut, mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu”. Atât de mult a iubit Hristos lumea, încât ne-a însemnat în palmele Sale (Is 59,16), braţele le-a întins spre noi în semn de îmbrăţişare, o îmbrăţişare eternă. Pe Cruce a arătat Hristos cât de mult a iubit lumea, Crucea a fost patul Său de dragoste. S-a culcat şi a dormit un somn greu şi dintr-o coastă a Sa a ieşit viaţa oamenilor, mântuirea oamenilor, noua Evă: Biserica celor vii (Fac 2, 21-22; 3, 20). Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume (Fil 2, 8-10). Răstignirea pe Cruce a fost lucrarea pentru care Hristos a fost slăvit şi încununat.
Din tot ceea ce a făcut Hristos pe pământ, acesta a fost punctul culminant, prin această jertfă ni s-au răscumpărat păcatele. Puţin lucru este pentru Cel Atotputernic să facă minuni şi tămăduiri, îngerii nu s-au mirat de aceasta, căci era ceva obişnuit, s-au mirat însă atunci când au văzut pe Stăpânul tuturor, pe Cel Care ţinea toate şi avea putere peste toate, smerindu-Se pe drumul Crucii, Împăratul fără coroană, fără haina de împărat, bătut şi batjocorit de oameni.
Pentru aceasta a venit Hristos pe pământ, pentru a aduce această jertfă. Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta (In 12, 27). Şi noi ne rugăm să ne izbăvească Dumnezeu din necazurile noastre, din scârbe şi din boli, dar pentru aceasta ne-am născut – ne-am născut pe acest pământ pentru a pătimi, şi noi nu ne suntem de ajuns nouă înşine pentru a ne mântui, ci patima lui Hristos împlineşte, desăvârşeşte neputinţa noastră.
Crucea este lauda lui Hristos, jertfa ce a adus-o în dragostea Sa pentru oameni. Ea nu este unealta pe care a fost torturat Hristos, aşa cum spun ereticii, ci este arma ce s-a întors împotriva celui ce o mânuia, este laţul în care s-a prins cel care l-a întins, este groapa în care a căzut cel care a săpat-o. Diavolul nu poate să o sufere pentru că îi aminteşte de cea mai mare înfrângere a sa. Ce nebunie – spune el – era un copil, era în mâinile mele, cu arma mea ameninţam tot poporul Său, şi iată-mă la pământ cu capul tăiat… de un copil, ce ruşine (I Regi 17,51). Diavolul se cutremură şi se îngrozeşte, nesuferind a mai vedea vechea armă a sa, căci cu ea a fost înfrânt. De aceea, Crucea este semnul bucuriei pentru creştini, iar dacă la praznicul Înălţării Sfintei Cruci este post, este pentru că postul ne face mai curaţi şi astfel prăznuim aşa cum trebuie acest praznic, iar nu în ospeţe şi beţii.
Înainte de a doua venire a lui Hristos se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Mt 24, 30). Întrebaţi-i pe cei ce defaimă crucea care este acest semn. Precum împăratul, când venea într-o cetate, întâi trimitea sceptrul său ca să se vestească venirea sa, aşa se va arăta acest sceptru al lui Hristos vestind venirea Sa, sceptru care mai întâi a aparţinut diavolului, dar care apoi a fost luat de Hristos ca un trofeu de război şi aşezat la loc de cinste în Biserică ( I R 21,9).
Crucea este steagul creştinilor; proorocul Isaia spune la capitolul 11, versetul 12: El va ridica steag pentru neamuri şi, având un trecut atât de glorios, care aduce slavă lui Dumnezeu, ar fi o nebunie să ne ruşinăm a face cruce. Ea este lauda lui Hristos, aşa cum spune şi Apostolul: iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea lui Hristos. De la începuturi, pentru patriarhi, profeţi, apostoli şi mucenici, semnul alegerii era călătoria pe calea cea strâmtă şi cu scârbe şi suferinţe, prin acestea ei aveau dovada că sunt plăcuţi lui Dumnezeu. “Fiule, zice Scriptura, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării” (Sir. 2, 1-2). Şi într-alt loc: “Tot ce ţi se va întâmpla primeşte cu plăcere” (Sir. 2, 4), ştiind că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Este motivul pentru care sufletul ce doreşte să-i placă lui Dumnezeu mai întâi de toate să se întrarmeze cu răbdarea şi cu nădejdea.
Una dintre vicleniile diavolului constă, la ora încercărilor, în a ne împinge în tristeţe pentru a ne deturna nădejdea pe care ne-am pus-o în Dumnezeu. În acelaşi timp, Dumnezeu nu îngăduie niciodată ispitelor să-i necăjească în aşa măsură, pe cei ce şi-au pus nădejdea în El, încât să-i ducă la disperare. “Credincios este Dumnezeu, zice Apostolul, el nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (l Cor. 10, 13). Diavolul nu chinuieşte sufletul atât cât ar vrea el, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Dacă omul nu ignoră ce povară poate purta un catâr, un măgar, sau o cămilă, şi le pune în spate doar atât cât pot duce; dacă olarul ştie cât timp trebuie să lase în cuptor vasele de argilă, puţin ca ele să nu se ardă dacă stai prea mult, sau, dimpotrivă, să nu fie inutilizabile dacă stau prea puţin; dacă deci omul este în stare să facă asemenea calcule, cu cât mai mult înţelepciunea lui Dumnezeu va şti ce sarcină trebuie pusă asupra fiecărui suflet, pentru ca, încercat prin ispite să devină apt pentru împărăţia cerurilor.
Oamenii lui Dumnezeu trebuie să se pregătească de luptă. Tânărul războinic suportă cu tot sufletul rănile pe care le primeşte şi respinge bărbăteşte pe vrăjmaşi; la fel şi creştinii trebuie să suporte cu curaj ispitele şi luptele, atât cele de dinafară cât şi cele de dinăuntru. Creştinul lovit de încercări trebuie să progreseze prin răbdare. Aceasta-i calea unui creştin adevărat. Precum soarele proiectează umbre, la fel şi Duhul Sfânt, prezent fiind, face să apară persecuţii şi lupte. Iată-i pe proorocii în care a strălucit Duhul Sfânt: la câte persecuţii n-au fost supuşi de neamul lor!
Iată-L pe Domnul Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa (In 14,6); El a suportat persecuţii, nu numai de la neamurile străine, ci şi de la propriul Său popor, de la Israel! Ei l-au batjocorit pe Mântuitorul cu frenezie şi L-au răstignit. Apostolii au suferit o prigoană asemănătoare. După ce Hristos a fost răstignit pe Cruce, Duhul Sfânt, Mângâietorul, i-a abandonat pe iudei şi s-a odihnit peste creştini. Creştinii nu trebuie să se tulbure când au necazuri: persecuţiile pornesc întotdeauna împotriva adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în fiecare pe măsura respectivului. Atunci când omul reţine Cuvântul, şi Cuvântul îl reţine pe el; când îl păstrează, este păstrat de către Acesta. Din acest motiv, toate inimile sfinţilor, profeţilor, apostolilor şi martirilor au păstrat Cuvântul în inima lor; nu se îngrijorau de cele trecătoare şi le lăsau pe cele pământeşti, petrecând în porunca Duhului Sfânt, căci mai bună decât orice este dragostea lui Dumnezeu şi virtutea. Lucrul acesta-l dovedeau nu atât cu vorba, sau cu câteva cunoştinţe superficiale, ci cu vorba unită cu fapta. In locul bogăţiei, ei alegeau sărăcia; în locul slavei, dezonorarea; în locul bucuriei, suferinţa. Ei căutau dragostea în locul urii: urând bucuriile acestei vieţi, îi iubeau pe cei ce-i privau de acestea, socotindu-i colaboratori pe calea mântuirii. Evitau să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Fac 2, 9): îi iubeau pe oamenii evlavioşi şi bine intenţionaţi, dar nu-i judecau nici pe cei răi, văzând atât în unii cât şi în alţii pe trimişii învăţătorului; faţă de toţi arătau o adevărată dragoste. Auzind porunca Mântuitorului: “iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Lc 6,37), îi considerau pe cei ce-i necăjeau ca binefăcători, căci ei deveneau un mijloc prin care dobândeau iertarea păcatelor.
Simboliri ale Crucii. Părţii de jos a crucii, ce intră în pământ, îi răspunde în crucea lăuntrică lepădarea de sine, prin care este brăzdat pământul inimii şi în ea se înfige crucea. A te lepăda de tine însuţi înseamnă a te purta cu tine însuţi aşa cum se poartă alţii cu cei lepădaţi de oameni.l Apostolului spune: mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii (Gal. 6, 14). Cine şi-a agonisit o asemenea aşezare sufletească a pus temelie trainică crucii lăuntrice şi călugăriei.
Partea de sus a crucii lăuntrice, sau care stă drept şi se îndreaptă în sus, este alcătuită de răbdare, adică de o asemenea tărie de a rămâne în propria hotărâre, încât n-o pot clinti nici un fel de piedici, nici un fel de nemulţumiri şi de osteneli. Fără răbdare nimeni nu poate rămâne în bine. Pentru mirean, răbdarea este statornicie în răbdarea tuturor ostenelilor care privesc îndeplinirea îndatoririlor lui.
Partea cea de-a curmezişul a crucii lăuntrice este alcătuită de ascultare, aşezarea sufletească în care omul nu întreprinde, nu plănuieşte nimic de capul său. Nimic fara Dumnezeu, aceasta este ascultarea. „Dar ce viaţă e asta?“, vor gândi unii. „Instrăinare de toate, lepădare de voia proprie şi ascultare, stingere întru răbdare a aproape oricărui simţământ – asta e oare viaţă?” Nu vă opriţi însă la cele dinafară. Fiecare dintre virtuţi are în afara laturii înspre dinafară şi o latură lăuntrică, plină de viaţă şi bucurie, care fie că este presupusă de către ea, fie că se dezvoltă din ea.
Astfel, răbdarea este sprijinită şi trăieşte prin nădejdea că osteneala nu e zadarnică. Nădejdea umple inima de bucurie în urma neîndoirii de primirea celor aşteptate, şi prin această bucurie îndulceşte chinul cel arzător al răbdării ostenelilor. De aceea, cel ce rabdă se bucură şi mai degrabă se desfată decât pătimeşte, în ciuda faptului că ceilalţi îl văd multpătimitor.
Ascultarea prinde viaţă de la dragoste. Ascultarea este lepădare de propria iniţiativă şi de propria socotinţă de lucrările care ne sunt cele mai de preţ, mare putere trebuie să ai pentru a te birui pe tine însuţi şi a renunţa la ele. Cautați comori în cer, ele sunt nepieritoare...
In fine, omorârea de sine faţă de lume prinde viaţă şi e stârnită prin credinţă. Sfânta credinţă ne spune că am fost zidiţi pentru viaţa în Dumnezeu, însă am căzut de la El în lanţurile egoismului şi farmecelor lumii, şi că din această pricină cel ce doreşte să se scoale din nou pentru viaţa în Dumnezeu trebuie să moară faţă de sine însuşi şi faţă de lume. Astfel, temelia crucii lăuntrice este alcătuită de credinţă dimpreună cu lepădarea de sine, altfel spus cu omorârea de sine faţă de toate; partea ei cea de-a lungul este răbdarea întărită de nădejde, iar partea cea de-a curmezişul e ascultarea însufleţită de dragoste.
Dacă e să asemuim crucea unui pom, atunci rădăcina acestuia va fi credinţa, din care cresc mai întâi de toate lepădarea de sine şi hotărârea de a lăsa toate şi a te apuca de un singur lucru: mântuirea sufletului întru depărtarea de toate cele lumeşti.
Din lepădarea de sine se naşte dragostea gata de orice ascultare; din ascultare sau în acelaşi timp cu ea creşte răbdarea încununată de nădejdea care urcă la cer – în cele mai dinlăuntru, dincolo de catapeteasmă, după cuvântul apostolului.
Unde se află toate aceste aşezări sufleteşti, acolo pomul crucii nu stă aşa, golaş, ci are multe ramuri ale virtuţilor de tot felul, este acoperit de frunzele purtării bune dinafară şi aduce belşug de roade ale faptelor celor bune. Acolo este uitare de lume şi de obiceiurile ei, necurmată petrecere în mănăstire fară a ieşi nicăieri din ea, dragoste de însingurare, osteneală în rugăciunea din chilie şi din biserică, postire, neobosire în lucrul de mână, ajutorarea cu drag a altora, iertarea, îndemnarea frăţească la cele bune, pacea, înfrânarea ochilor, a limbii şi a urechilor şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Fericit sufletul care, intrând înlăuntrul său, va afla toate acestea în inima sa!
Acesta este semnul învederat că pomul crucii a fost înălţat în el, împlântat temeinic, şi că are din belşug putere lăuntrică vie, aşa că acest pom poate fi numit în chip nemincinos pom purtător de viaţă, şi nu numai îndeobşte, ci anume pentru inima omului cu pricina. Fără cruce nimeni nu s-a mântuit şi nu se va mântui. Domnul a intrat întru slavă după ce a pătimit pe Cruce: şi toţi câţi urmează Lui intră în împreună-proslăvirea cu El printr-un fel de cruce. Doriţi să intraţi întru această slavă? Suiţi-vă mai întâi pe Cruce, şi de-abia de pe Cruce veţi merge la cer. Amin! (postat pe fb de ioan monahul)