Înalțarea Domului
“Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfârşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aştepta. Căci cine ar fi nădăjduit că Dumnezeu iarăşi se va împăca cu oamenii? Nu pentru că Domnul era vrăjmaş al oamenilor, ci pentru că robul era uşuratic la minte; nu pentru că Stăpânul era aspru, ci pentru că robul era nemulţumit”.( Sf.Ioan Gura de Aur)
Doua lucruri nu puteau intelege ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, si anume: ca El trebuia sa patimeasca pentru mantuirea lumii si ca dupa patruzeci de zile de la Inviere Se va inalta la ceruri. Si daca totusi Iisus Hristos a fost rastignit de furia iudeilor împotriva asteptarilor lor, ucenicii socoteau ca, dupa Inviere, bunul lor Dascal si Invatator nu-i va lasa sarmani, ci va petrece iarasi cu dansii o vreme, invatand norodul, vindecand si facand minuni. Ei doreau sa se coboare cu totii in Galileesa, sa mai prinda peste la marea Tiberiadei, sa mai vada Capernaumul, Taborul, Nazaretul. Sa se odihneasca la fantana lui Iacov, in Samaria. Sa strabata din nou caile Iordanului si ulitele Ierihonului. Sa poposeasca in Betania. Sa mai faca minuni in Templul lui Solomon. Cugetau acestea pentru ca ei nu stiau clar de ce a venit Hristos in lume, de unde a venit si unde trebuia sa mearga iarasi. Ei nu stiau nici taina Intruparii Domnului, nici importanta patimilor Lui, nici valoarea Invierii Lui din morti, cu toate ca Mantuitorul adesea le spunea taina aceasta, deși Iisus le-a spus:“Putin si nu Ma veti mai vedea, si iarasi putin si Ma veti vedea” (In 16, 1).
După învierea Sa, Domnul nostru a rămas patruzeci de zile aici, pe scoarţa pământului. Însă în această perioadă nu a rămas fără să lucreze. S-a arătat în diferite locuri şi în diferite momente ucenicilor şi apostolilor Săi. În ce scop? Ori de căte ori Domnul s-a arătat înaintea ucenicilor Săi, mai întâi le-a dat binecuvântarea şi pacea Sa ,,care covârşeşte toată mintea” (Fil 4,7), pentru care se roagă neîncetat Biserica noastră. Apoi, i-a învăţat cele mai înalte învăţături despre împărăţia cerurilor, le-a spus că nu trebuie să mai zăbovească în Ierusalim, ci să se împrăştie în toate părţile lumii şi să propovăduiască Evanghelia. Şi, în sfârşit, a profeţit că împărăţia Lui, care este duhovnicească, nici un diavol, nici o putere nu va putea vreodată, să o submineze şi să o nimicească. Prin aceste arătări, toţi ucenicii Lui, şi chiar cel mai necredincios, Toma, s-au încredinţat neclintit că Domnul a înviat.
Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor. Aşa că nu te gândi să spui: “Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: “Toate le-a făcut bine!” (Mc 7:37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi rânduind cu mare înţelepciune. Şi Înălţarea Lui este de asemenea bună, a plănuit şi a rânduit cu mare înţelepciune, aşa cum sunt şi Întruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Faţă şi Învierea. “Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (In 16:7), a spus Domnul ucenicilor Săi. Vedeţi cum El rânduieşte şi face tot ce este cel mai bine pentru oameni? Fiecare cuvânt şi lucrare a Lui are ca scop binele nostru. Înălţarea Lui este bunul nemărginit pentru noi toţi. Dacă nu ar fi aşa, El nu S-ar fi înălţat.
Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”? Pentru că marea Jertfă a fost adusă în Ierusalim pentru întreaga omenire, şi pentru că acolo a strălucit lumina Învierii deasupra mormântului. Atunci, în sens tainic – dacă Ierusalimul reprezintă mintea omului – este limpede că pocăinţa şi smerenia trebuie să înceapă cu înţelegerea, şi de aici să cuprindă lăuntrul omului în întregime. Mândria minţii l-a aruncat pe Satan în iad; mândria minţii i-a îndepărtat pe Adam şi Eva de Dumnezeu; mândria minţii i-a împins pe farisei şi pe cărturari să-L ucidă pe Domnul. Mândria minţii este cel mai mare câmp al păcatului până în ziua de astăzi. Dacă mintea omului nu îngenunchează înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca. Cel care a început să-şi liniştească mintea cu pocăinţa, a început să-şi tămăduiască şi rana cea mai adâncă. “Voi sunteţi martorii acestora.” Martorii căror lucruri? Martorii suferinţelor Domnului, martorii slăvitei Sale Învieri, martorii trebuinţei pocăinţei, martorii adevărului iertării păcatelor.
O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta! Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare. Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucură-ta, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti tu între femei!” (Lc 1:28). Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat. O, Preabinecuvântatule între oameni! O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi! Pentru ultima oară Domnul s-a înfăţişat înaintea ucenicilor Săi pe Muntele Măslinilor, puţin în afara Ierusalimului. Acolo, pe o culme, L-au văzut pentru ultima oară. Erau toţi adunaţi pentru ziua Înălţării. Câţi? Cam atâţi câţi se adună astăzi în ziua Înălţării. Erau cei doisprăzece ucenici (Iuda fusese înlocuit de Matia), erau cei şaptezeci de ucenici, erau femeile mironosiţe şi în mijlocul adunării era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, acestia cam120 de suflete, dar Ap. Pavel vorbeste de 500 de oameni.
Aşadar, dacă sus, în cer, îngerii prăznuiesc, jos pe pământ ucenicii încearcă alte sentimente. Se bucură şi ei, dar simt şi întristare. Trei ani întregi L-au avut alături pe Hristos. L-au iubit mai mult decât pe tatăl lor. Pentru El au părăsit slujbe, case, copii, femei, pe bătrânii lor părinţi şi L-au urmat pe El pretutindeni. Şi acum? Pleacă, se înalţă către cele de sus. Câţi dintre noi ne-am aflat lângă tată şi lângă mamă când şi-au dat sufletul şi ne-au lăsat, simţim ce înseamnă a fi orfan. Şi pentru ucenici, de acum, Tatăl lor a plecat. De aceea, undeva în tropare, Biserica psalmodiază: „Stăpâne, nu ne lăsa pe noi orfani…”; „Dătătorule-de-viaţă, Hristoase, nu ne lăsa orfani”. Şi, într-adevăr, Hristos nu i-a lăsat orfani pe apostoli. După zece zile le-a trimis pe Preasfântul Duh. Şi Acesta i-a înştiinţat, pentru că Duhul Sfânt înştiinţează inima, că Hristos este, desigur, foarte sus, deasupra cerurilor, dar este şi atât de aproape, mai aproape decât oricine, cum le spune El: „Şi iată Eu cu voi sunt, în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 20). Dacă veţi citi Apocalipsa (12, 14), veţi vedea că Duhul lui Dumnezeu vorbeşte acolo despre un oarecare vultur, un vultur tainic, care are aripi mari. Cine oare să fie acest vultur? Nu este vulturul bicefal al Bizanţului. Acest vultur al Apocalipsei este însuşi Domnul. Acesta ne ia şi ne înalţă sus. „Sus să avem inimile” auzim la Dumnezeiasca Liturghie. Trebuie ca mintea noastră, inima noastră, toată existenţa noastră să se ridice către cele de sus. Oamenii veacului nostru au arătat un mare interes să audă despre cine se va sui primul pe Lună şi pe celelalte?… „Deşertăciunea deşertăciunilor” sunt acestea (Ec1, 2). Oricât s-ar urca, foarte aproape vor fi de pământ.
Să ne oprim asupra Înălţării însăşi, aşa cum o istoriseşte Luca în cele două cărţi: Evanghelia sa şi Faptele Apostolilor. Domnul a spus ucenicilor Săi: “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi.” Cine a scris aceasta? Duhul Sfânt a scris aceasta, în sfătuirea din lăuntrul Sfintei Treimi şi prin prooroci şi înainte văzători, “în Legea lui Moise, şi în prooroci, şi în psalmi”. Domnul socoteşte că aceste cărţi sunt de preţ în măsura în care acestea spuseseră mai dinainte ce urma să I se întâmple Lui. Acolo s-a proorocit şi aici s-a împlinit. Acolo erau duhuri şi lucruri de mare preţ; aici e viaţă şi adevăr. “Apoi El le-a deschis mintea ca să poată pricepe Scripturile”. Deschiderea minţii lor este o minune la fel ca şi învierea din morţi, căci sub vălul gros al păcatului înţelegerea omenească se află în întunericul mormântului: citeşte şi nu înţelege; se uită dar nu vede; aude dar nu înţelege. Cine se uitase şi citise cuvintele Scripturii mai mult decât cărturarii din Ierusalim – dar cine a văzut cel mai puţin în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul vălul gros de pe minţile lor, ca să înţeleagă şi ei ca şi Apostolii? De ce aceştia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru că, în timp ce cărturarii şi bătrânii spuneau despre El: “Omul acesta este păcătos”, şi aşteptau un prilej ca să-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (In 6:68).
Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai acelora care doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor însetaţi, şi El Se arată numai celor care Îl caută cu dorinţă arzătoare. “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească …” Dacă Scripturile ar fi fost scrise de oameni obişnuiţi, din înţelegerea lor omenească, nu s-ar fi făcut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste scrieri, nici nu s-ar fi grăbit să se împlinească. Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, şi Dumnezeu, credincios lui Însuşi şi făgăduinţelor Sale, L-a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut să împlinească aceste făgăduinţe.
“Aşa trebuie să pătimească”, a spus Cel Care vede întreaga lume zidită de la un capăt la celălalt, tot aşa cum omul vede o pagină scrisă, care se află în faţa lui. Apoi, când Înţeleptul spune că trebuia să se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun că nu era nevoie să se întâmple? Trebuia să se întâmple: Domnul trebuia să sufere în vremelnicie, ca să se bucure în veşnicie. Şi El a trebuit să învie din nou, pentru ca noi să înviem prin El la viaţa cea veşnică. “Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.”
Dacă Domnul Iisus nu ar fi suferit şi nu ar fi murit pentru păcatele noastre, cine dintre noi ar fi ştiut că păcatul este o otravă aducătoare de moarte? Şi dacă El nu ar fi înviat, cine dintre noi, ar mai avea nădejde, descoperind cât de cumplit este păcatul? Pocăinţa nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinţă. Căci pocăinţa este legată de suferinţă, şi iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiască. Prin pocăinţă, omul cel vechi, îmbolnăvit de păcat moare şi coboară în mormânt, şi prin iertare, omul cel nou se naşte la viaţă nouă. Iată, cele mai minunate veşti pentru toate popoarele pământului, încep la Ierusalim. Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvăzătorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: “El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Mt 1:21), este întărit de către Stăpânul Însuşi, cu experienţa celui în suferinţă şi dreptatea biruitorului.
Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Său: “Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut” (Fp 26:16). Şi Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predică, după pogorârea Duhului Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fp 2:32). Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit … vă vestim şi vouă” (I In 1:1,3).Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor însufleţite ale lui Hristos, ai minunilor Sale şi a toate cele ce s-au întâmplat în timpul vieţii Sale pământeşti – ale tuturor acestora pe care se întemeiază mântuirea noastră. Ei au auzit şi au văzut şi au împărtăşit Adevărul. Aceştia au fost cei dintâi care au fost luaţi în vasul mântuirii din potopul păcatului, astfel încât şi aceştia să ia şi pe alţii la bord şi să se mântuiască. Minţile lor au fost scuturate de mândrie, şi inimile lor au fost curăţate de patimi. Domnul Însuşi le-a arătat aceasta: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi văzute, auzite, cercetate şi pipăite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost şi martorii regenerării şi reînnoirii omului prin pocăinţă şi curăţirii de păcat. Evanghelia s-a desfăşurat nu numai înaintea ochilor şi urechilor lor, ci şi în lăuntrul lor, în inimile şi minţile lor. O întreagă revoluţie a inimii şi a minţii s-a înfăptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe lângă Hristos. Această revoluţie stătea în moartea dureroasă a omului celui vechi din ei, şi naşterea şi mai dureroasă a omului celui nou. Câte dureri de moarte au răbdat sufletele lor până când în sfârşit, regenerate şi strălucitoare de lumină, au putut striga: “Ştim că am trecut de la moarte la viaţă” (I Ioan 3:14)? Câtă vreme a trebuit, câtă osteneală, şovăială, frică, chinuire, rătăcire, cugetare şi cercetare – până ce ei s-au făcut mărturisitori credincioşi ai suferinţei morţii şi Învierii trupeşti ai Domnului Iisus, ca şi ai suferinţei, morţii şi învierii lor duhovniceşti?
Totuşi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiţi şi statorniciţi duhovniceşte. Şi aşa Domnul continua să-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecării cu cuvintele: “Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a rămas cu ei vreme de patruzeci de zile după Învierea Sa, arătându-Se viu prin multe “semne doveditoare … şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”. Şi de aceea, El a făgăduit în cele din urmă să trimită pe Duhul Sfânt, tăria din cer. “Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”. Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă! De pe Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale vieţii veşnice. El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi.
Dupa Inviere Iisus se afla nu numai transfigurat in Trupul Lui. El se afla si intr-o alta pozitie aceea de Biruitor. El a biruit pe satana, iadul, moartea. In urma biruintei dobandita in umanitatea Lui, Dumnezeu Tatal L-a ridicat deasupra intregii fapturi. “Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant“, spune El acum Apostolilor. In calitatea Sa de Imparat al lumii, El investeste, abia acum, pe Apostoli cu o putere deosebita: “Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant, carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tinea, vor fi tinute” (Mt. 28, 18-19; In 21-23). Iisus instituie deci Preotia speciala si Duhovnicia in aceasta perioada, intre Inviere si Inaltare. Daca prin Preotie El le-a dat puterea de a invata cuvantul lui Dumnezeu, de a savarsi Sfintele Taine, si a conduce obstea credinciosilor, prin Preotul Duhovnic a dat omului puterea deosebita de a judeca si izgoni raul din lume, in numele Sfintei Treimi. “Tatal, toata judecata a dat-o Fiului… pentru ca Fiu al omului este“ (In.5, 22-27), iar Fiul a dat toata judecata Apostolilor si urmasilor lor. Ei au primit astfel puterea de a lega pe satana si lucrarile lui si a dezlega pe oameni de satana, de a-i elibera de sub puterea lui.
Astfel, satana este izgonit din om si din lume si se zideste Biserica, in vederea Imparatiei lui Dumnezeu. Sământa Imparatiei a fost implantata inca de la Intrupare in fiecare om, chiar fara nici un merit al acestuia (Lc.7, 19-21). Ea este comoara de mare pret ingropata în tarina trupului nostru, este plămada ascunsa în cele trei masuri de faina, este grauntele de mustar ce asteapta să creasca prin puterea harului Duhului Sfant si prin straduinta omului. Avand in vedere marea misiune cu care a investit pe Apostoli in perioada celor 40 de zile, Iisus a vorbit in special cu ei despre scopul venirii Sale in lume, despre Imparatia lui Dumnezeu, despre tainele vietii, trimitandu-i sa propovaduiasca si sa boteze toate neamurile pamantului, in numele Sfintei Treimi.
Pe munte S-a nascut, pe munte S-a schimbat la Fata, pe munte S-a rastignit, de pe munte S-a inaltat la cer. De ce oare a iubit asa de mult Hristos muntele? Pentru ca muntele este simbolul cerului, al Bisericii, al raiului, iar valea este simbolul lumii, al durerii, al vietii acesteia atat de zbuciumate. De aceea Se si ruga Domnul indeosebi pe munte, iar la loc de ses predica. Si norul ce L-a rapit are un sens de taina. Norul este hotarul intre spirit si materie, intre pamant si cer, intre marginit si nemarginit, intre om si Dumnezeu. El desparte tariile cerului. Norul este hotarul intre vedere si credinta. De aceea este prezent in toate tainele cele mari si simbolizeaza adancul tainelor ce nu pot incapea in mintea omului.
Pentru ce S-a inaltat Iisus Hristos la cer. S-a inaltat pentru ca savarsise misiunea primita de la Tatal. S-a inaltat pentru a intra iarasi intru slava Sa. S-a inaltat ca sa gateasca acolo loc de odihna celor ce vor crede intru El (In 14,3). S-a inaltat ca sa ne inalte la ceruri si pe noi, dupa cum singur zice:“Iar Eu, cand Ma voi inalta de pe pamant, pe toti ii voi trage la Mine” (In 12,32). Dar in Sfanta Scriptura se vorbeste uneori de cer, alteori de ceruri, iar alteori de “cerurile cerurilor“. Deci unde S-a suit Domnul? In care din aceste Ceruri? Psalmistul zice clar: “Cerul cerului, Domnului, iar pamantul L-a dat fiilor oamenilor” (Ps. 113,24). Iar Sfintii Parinti ne invata ca sunt trei denumiri deosebite una de alta, si anume: “cerul“ este spatiul intregului univers, unde se afla toti astrii ceresti; apoi mai sus se afla “cerurile“, in numar de noua, dupa numarul celor noua cete ingeresti care le formeaza, incepand cu cerul ingerilor si terminand cu cerul serafimilor; iar deasupra acestor ceruri se afla “cerurile cerurilor“, sanctuarul cel mai sfant, unde se afla Tronul Preasfintei Treimi. Deci nu in cer, nici in ceruri nu S-a oprit Iisus Hristos, ci in cerurile cerurilor, unde S-a asezat de-a dreapta Tatalui.
Tot Sfintii Parinti ne mai invata ca Domnul Nostru Iisus Hristos nu S-a suit la ceruri asa, simplu si fara slava, ci inca de la pamant a fost inconjurat de multime de ingeri care Il slăveau cu negraite cântari de biruinta. Si dupa ce au strabatut taria cerului, acei ingeri de lumina au ajuns la poarta primului cer din cele noua, si plini de mare bucurie strigau impreuna cu David: “Deschideti, o, ingeri, portile voastre cele vesnice si va intra Imparatul slavei!”. “Dar cine este acesta Imparatul slavei?” raspundeau ingerii. “Ingerul sfatului Celui Mare, Acesta este Imparatul slavei“. Si deschizand ingerii portile cerurilor, se mirau zicand: “Dar pentru ce sunt hainele Lui rosii?” “Pentru ca vine din Visor, adica de pe pamant, de aceea ii sunt hainele rosii. Pentru ca a patimit moarte pe cruce ca sa mantuiasca lumea.” Atunci toti ingerii, inchinandu-se Lui, I-au cântau dumnezeieste cantari de biruinta, vreme de o zi. Apoi, petrecandu-L ingerii toti pana la poarta cerului de-al doilea, iarasi strigau catre aceia: “Deschideti, o, incepatori, portile voastre de lumina, si va intra Imparatul slavei” “Cine este Acesta Imparatul slavei?”strigau aceia. “Domnul Cel tare si puternic, Domnul Cel tare in razboi, Cel ce a biruit lumea, Cel ce a legat pe satana, Cel ce a rabdat rane pentru om, Acela este Imparatul slavei cerurilor“. Si iarasi portile deschizandu-se, nenumarate cete de incepatori si ingeri Il intimpinau cu netacute cantari de preamarire. Dupa inca o zi de praznuire ingereasca, Mantuitorul S-a urcat si mai sus, la cerul Arhanghelilor, fiind petrecut de toti ingerii de mai jos, care strigau iarasi: “Deschideti, voi arhanghelilor, portile ceresti, sa intre Facatorul si Voievodul ingerilor, Fiul Fecioarei din Nazaret, Raza Tatalui“. Si iarasi a petrecut aici o zi. Apoi S-a suit mai sus, la cerul Puterilor, al Domniilor, al Scaunelor, al Heruvimilor, al Serafimilor, inaintea caruia strigau ingerii cei mai de jos: “Deschideti portile cerurilor, sa intre Domnul Puterilor, Domnul luminilor, Domnul cerurilor, Domnul Savaot“. Iar puterile ingeresti il inconjurau cu cantari ca acestea: “Osana intru cei de sus…“ Si asa, toate cele noua ceruri s-au umplut de negraita slava si bucurie, prin inaltarea Domnului, Care a petrecut cate o zi cu fiecare ceata ingereasca, iar in ziua a zecea S-a inchinat Tatalui si S-a asezat de-a dreapta Puterii. In locul Fiului, Tatal a trimis pe pamant, in ziua a zecea de la inaltare, puterea Duhului Sfant, ca sa lumineze tot pamantul. Nimeni din cei purtatori de trup omenesc nu s-a suit mai sus de ceruri, afara de Hristos. S-a rapit Pavel pana la al treilea cer, in rai “si a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului sa le graiasca” (II Cor. 12, 4). S-a suit si Moise, se spune, pâna la al saptelea cer, de unde a primit legea “întru randuieli de la ingeri” (F.A.7,53). S-au ridicat “ca spre cer” cu tot cu trup si Enoh cu Ilie, dar nici un trup de om viu nu a putut vedea slava dumnezeiasca, afara de Trupul lui Hristos, Care S-a inaltat la ceruri cu acelasi trup care a patimit, avand pe el semnele cuielor si ale sulitei si ale spinilor.
Înălţarea Domnului este actul ultim de îndumnezeire a firii cele omeneşti. De acum înainte, noi suntem fii adoptivi ai Tatălui, adoptaţi prin Duhul Sfânt. De acum înainte, putem primi Duhul, pe Mângâietorul, care ne va învăţa toate, care ni-L descoperă pe Iisus în adâncul inimii noastre. Suntem, însă numai dacă facem ce au făcut Apostolii: „să stăruiţi în rugăciuni şi cereri, şi să aveţi ochii minţii aţintiţi, asemenea îngerilor, către Stăpânul cel mai presus de ceruri, lăudându-L şi binecuvântându-L printr-o viaţă fără de prihană, pentru a primi în chip tainic venirea Lui, aşa cum spune psalmul către El: „voi cânta şi mă voi ruga ţie în cântare fără de prihană când vei veni către mine” (Ps., 100:2)”
Prin Înălţarea lui Hristos, care este Dumnezeul-Om, firea omului s-a înălţat atât de sus, cât nici el însuşi nu-şi imagina. Hristos este primul om care a deschis cerurile şi de acum cerurile sunt deschise pentru om. S-a deschis drumul. Înainte, păşiţi! Hristos ne dă putere. Fiecare din noi, dacă vrea, devine rachetă, nu materială, ci spirituală, şi urcă, şi ajunge la înălţime, până acolo unde sunt îngerii şi arhanghelii. Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume? Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.
Inaltarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer. “Trupul domnesc“, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului“, “mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor“, salasluieste in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca “loc” prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra.Însusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc. entru crestinismul de la inceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in unitate cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului, dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. “De aceea ne bucuram, praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred“. Caci “de Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi toti“.
Fara indoiala, intimitatea noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos dupa Înaltare, nu este ea insasi “tronul” unde Se afla Tatal cu Fiul. Tatal cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni in ea de acolo. Tatal cu Fiul “vin” prin Duhul Sfant in intimitatea noastra, sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza. Dar acolo e si starea de suprema pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni.
“Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: “Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” Cei doi bărbaţi în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa în Betleem. La Înălţarea Sa, doi dintre ei, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au făcut văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor. Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului. “Acest Iisus care S-a înălţat de la noi la cer, astfel va şi veni.” Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi. Vedeţi lărgimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer, către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă pe pământ. Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă mângâiere şi bucurie. Deşi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul, şi deşi El Însuşi le spusese: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (In 14:18).
De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei. El face tot ce este cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu îndrăzneală şi bucurie. “Atunci ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al smereniei şi ascultării lor. Această închinăciune a lor înseamnă: Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristeţe, ci “cu bucurie mare”. Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi măreaţă arătare pentru ei. El nu a dispărut din priveliştea lor în oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi putere. Astfel s-au împlinit în chip desluşit cuvintele Sale prooroceşti despre această întâmplare, tot aşa cum s-au împlinit acelea despre pătimirea şi Învierea Sa. Şi mintea Apostolilor s-a deschis, ca să priceapă ceea ce spusese El: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (In 3:13); şi încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (In 6:62) şi iarăşi: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (In 16:28).
De această cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa. Deci, pentru ei nu rămăsese nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte “putere de sus”. Cu bucurie mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această “putere de sus” va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim. “Şi erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”.
În altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune (Fp 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai multă hotărâre în sufletele lor. El s-a sălăşluit în inimile lor cu putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei. El nu S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în sufletele lor. El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreună cu Tatăl, căci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu şi Tatăl Meu … vom veni la el şi vom face locaş la el” (In 14:23). Numai Duhul Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim. Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la sfârşitul veacurilor.
Îl lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii noastre. Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul, întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului. Şi în toată vremea Îl păstrăm în minte pe Tatăl şi pe Fiul, lăudându-I şi binecuvântându-I – întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului – aşteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul – ca să vină peste noi: Cel Care vine peste noi toţi la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi pentru păcatele noastre.
Hristos pleacă, Se desparte de Apostoli și, prin urmare, și de noi toți, dar El nu ne părăsește. El ne lasă să așteptam venirea Mângâietorului. El crede că noi Îl vom putea cuprinde pe Duhul Sfânt, iar acest Duh Sfânt ne va face oameni noi, poporul lui Dumnezeu. Acest Duh Sfânt ne va da îndrăzneala. Așa cum Apostolii au plecat în lume și nu se mai ascundeau de frica iudeilor, au plecat să dea de știre întregii lumi despre Hristos. La fel și oamenii care intră cu sfială în biserică, cărora uneori le este rușine să facă semnul crucii, atunci când în jurul lor se află cei necredincioși, le este rușine să vorbească despre Dumnezeu, pentru că toți sunt “educați”, “inteligenți”, “atotștiutori”. Atât de dificil este la început să vorbești despre minune, despre Hristos, despre acea simplitate în care Hristos vine într-o persoană…Cu adevărat în Biserică totul este simplu: va înțelege și un copil și un bătrân; și un învățat și cel mai analfabet om. Totul este făcut în așa fel, ca omul să poată nu doar să se atingă, ci să se și unească cu Dumnezeu.
Vedem care a fost răspunsul Apostolilor atunci când ei, după coborârea Duhului Sfânt, au plecat în lume. La fel și omul: vedem un om care vine la biserică înnegrit de păcat, și, dintr-o dată, harul Duhului Sfânt descoperă în el o astfel de frumusețe încât el însuși nu se recunoaște. Devine dezgustător pentru el acel păcat, acea mizerie în care trăia. Începe să vorbească deja despre cer și este o minune care, desigur, întotdeauna te inspiră. Este o minune cu care, din păcate, toți s-au obișnuit în Biserică. De aceea, acest lucru nu se etalează. E firesc. Omul a mers la biserică și a descoperit pentru sine o nouă lume, a descoperit Cerul.
Domnul Se înalță la cer pentru ca noi să ridicam Sus inimile noastre, să biruim această lume, această vreme, aceasta apăsare a păcatului, această strâmtoare a lui, în care se chinuiește sufletul nemuritor, pentru ca el să înceapă să trăiască, pentru ca omul să poată vorbi despre iubire, și să poată sluji unui alt om, fără a cere pentru el ale sale, ci dăruind; știind că cu cât mai multe va dărui, cu atât mai multe va primi. Viața omului se schimbă în totalitate atunci când el începe să aibă încredere în Dumnezeu, când începe să-L caute pe Dumnezeu în viața sa, când începe să vadă sensul vieții nu în aceea de a mânca gustos și a dormi un somn dulce, de a se distra și de a stoarce din acest trup tot ce se poate, ci atunci când descoperă în sine Împărăția Cerului – “sunteți templu al Duhului Sfânt”.De aceea, toată pregătirea noastră pentru sărbători – orice sărbătoare ar fi: și cele douăsprezece Praznice Împărătești și sărbătorile sfinților-, toate acestea sunt pentru noi o amintire a faptului că noi trebuie să-L urmăm pe Hristos și să intrăm într-o altă viață, unde nu mai există aceste legături păcătoase după care trăiește lumea cea fără de Dumnezeu, că există un alt adevăr, există o altă viață, și eu sunt altul, nu sunt așa cum m-a făcut această lume. Iar Dumnezeu voiește ca noi toți sa devenim sfinți!”
Dumnezeu, bogat fiind în milă — scrie Apostolul Pavel —, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos […] şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus (Ef. 2,4-6). Iată deci unde ne este locul! Prin urmare, nu trebuie să vieţuim pe pământ, ca şi cum aici ar fi locul nostru pentru totdeauna, ci să trăim cum se trăieşte într-o ţară străină. Străinii trăiesc cu trupul în ţară străină, dar cu mintea şi cu inima în patria lor. La fel ne porunceşte şi nouă Apostolul: Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă în Dumnezeu (Col 3; 1-3).
În Iisus Hristos suntem deja în cer, ne rămâne să ne mutăm acolo cu mintea şi cu inima, ca să ne fie şi inima acolo unde ne este comoara. Într-acolo trebuie să le îndreptăm pe toate: şi gândurile, şi cuvintele, şi faptele. Intr-acolo trebuie să ne aţintim toate grijile şi toată petrecerea noastră pământească trebuie astfel să o chivernisim, încât să ne fie o pregătire pentru veşnica, fericita petrecere în cer, cu Iisus Hristos, Domnul nostru. Trăind pe pământ, nu se poate să nu le facem pe cele pământeşti şi ale traiului zilnic. Dar toate acestea pot fi astfel conduse, încât să devină o cale care să ne aducă acolo unde Se află Hristos, de-a dreapta lui Dumnezeu. Ai o bogăţie — trimite-o acolo, prin săraci. Ai stăpânire — dobândeşte domnia de acolo prin înmulţirea faptelor bune. Ai un dar — nu îngropa talanţii în pământ, ci dă-le voie să crească, pentru ca, fiind vrednic în cele mici, peste multe să fii aşezat. Ai energie — munceşte, ca să guşti acolo din roadele tale. Chiar de ai sărăcie, supărări şi dureri, şi pe acestea, cu răbdare necârtitoare, cu nerăutate şi cu mulţumire, transformă-le în mijloace de agonisire a bucuriei nepieritoare. Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt din afară (de Biserică) — ne porunceşte Apostolul (Col. 4, 5). Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului (Ef. 5,15-17). Va veni o vreme cand cerul si pamantul vor trece, cand stelele cerului, care uimesc pamantul cu maretia lor, vor cadea din cer cum cad frunzele de vita si cele de smochin (Is. 34, 4), si toate stihiile, arzand, se vor destrama (II Pt, 3,10), dar omul nu va inceta nicicand din fiintarea sa, si in mijlocul ruinei a toate, chiar daca ar voi stricaciunea si ar cauta moartea care poate sa-l nimiceasca, va dori moartea, insa moartea va fugi de la el (Apoc. 9, 6).
Barbati galileeni, de ce stati privind la cer? (Fapte 1, 11).Crestinilor! De ce, gandindu-va la cer, nu-l doriti? De ce, privind la slava si maretia lui, nu va inaltati inimile catre el? Cerul, care a fost plecat atat de aproape de noi, oare nu se intinde peste tot pentru ca din toate tarile si din toate locurile sa se poata sui la el – si asta nu numai prin lucrari simtite, ci si punand in inima suisuri necontenite (Ps. 83, 6)? Cu atatea bunatati vesnice, pe care le cuprinde cerul si dintre care fiecare intrece pretul a toate cele vazute, suntem imbiati pe pamant pentru ca inima noastra sa fie in cer, sa nazuiasca intr-acolo si sa se odihneasca acolo unde este aceasta comoara vesnica –pentru ca unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra (Mt. 6, 21). Pe cat e insa de aproape cerul, pe atat de departe suntem noi de el, dupa cat se vede, si pe atat de greu ne e sa suim la el. Uneori se nasc dorinte de aceasta inaltare, dar, ca niste scantei slabe intr-o pacla deasa, se sting indata ce scapara. Uneori mintea nazuieste s-o rupa cu desertaciunea, dar, ca un intemnitat, nu face decat sa schimbe locul unde-i inchis, fara sa scape din inchisoare. Cu adevarat, lanturi grele ne pironesc de pamant, si ele sunt tot atat de numeroase ca lucrurile pamantesti pe care le dorim, tot atat de tari ca dragostea pe care ne-o starnesc ele – dar de vreme ce nimic din cele pamantesti nu se lipeste de la sine de voia noastra, noi, dimpotriva, ne lipim de tot ce e pamantesc; de vreme ce fapturile, prin nestatornicia si stricaciunea lor, ne departeaza de ele, noi, dimpotriva, nu contenim a nazui spre ele cu dorintele noastre, inseamna ca nu lucrurile pamantesti, ci dorintele care se nasc in vointa noastra sunt lanturile noastre, care ne tintuiesc de pamant. Povatuindu-ne sa cautam cele ceresti, Apostolul rupe aceste lanturi cu un singura spusa:ca sa nu mai traiasca timpul ce mai are de trait in trup dupa poftele oamenilor, ci dupa voia lui Dumnezeu (I Pt. 4, 2).
Putinatatea credintei ne clatina intre cer si pamant, intre poftele omenesti si voia lui Dumnezeu, si de aceea nu suntem nici reci, nici fierbinti (Apoc. 3, 16), dar cel in inima caruia se aprinde vapaia credintei, ca sa taie din sine toate poftele omenesti si sa-si deserte de sine voia pana intr-atat, incat sa lucreze in ea numai voia lui Dumnezeu, porneste pe calea lui Iisus Hristos. Se pogoara cu El in iesle prin desertarea de tot ce este al lui; suie cu El in pustie, acolo unde sunt puse la incercare taria credintei si nadejdea; flamanzeste si inseteaza cu El, omorandu-si tot timpul poftele trupului; Il urmeaza in loc pustiu sau in munte ca sa se roage; primeste pe umeri crucea Lui, indragind rabdarea si necazul; se ingroapa cu El intru omorarea a tot ce e omenesc. Aceasta cale a lui Iisus Hristos este singura cale de pe pamant care duce la cer: ea este voia lui Dumnezeu, descoperita prin faptele lui Hristos. Nu stim cand vine atotputernicul ajutor de la Domnul la cei ce purced pe aceasta cale. Oricum, nu este ascuns de noi faptul ca viata lor e in ceruri (v. Filip. 3,20), desi petrec pe pamant cu trupul, si intrucat Iisus Hristos este in ei ( II Cor.13,5), este in ei si cerul. Dar daca nevoitorii cerului aud ca toata faptura suspina si are dureri, asteptand izbavirea din robia stricaciunii si slobozenia (Rom.8,20-23), aceeasi faptura suspina si din pricina noastra, care o facem roaba desertaciunii, si trupul nostru, ca o faptura care ni se supune, suspina pentru inrobirea lui si a noastra. Cu deosebit de multe si de puternice suspinari, uneori cu dojeni si invinuiri, alteori cu gemete si cu strigate, ne indeamna sa cautam slobozirea din robia stricaciunii ramasita de suflare cereasca din noi, care nu se satura cu nimic vremelnic si pamantesc.
Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit şi înălţat, căruia I Se cuvine slava şi lauda, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.”(postat pe fb de ioan monahul)