Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnlui
Sa aveti instiintare, fratilor, ca intru aceasta zi este Inaintepraznuirea Nasterii Preasfintei si de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria. Sa va adunati deci in biserici la rugaciune, pentru ca in aceasta zi este inceputul mantuirii noastre. Ca intru aceasta zi, pe noi cei ce am calcat poruncile lui Dumnezeu si am cazut in adancul rautatilor si ne-am facut robi patimilor, Domnului Dumnezeul nostru, vrand sa ne izbaveasca din aceasta robie si sa Se pogoare spre izbavirea noastra si cu o noua zidire sa ne innoiasca pe noi, a trimis pe ingerul Sau si a binevestit dreptilor Ioachim si Ana nasterea Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei, adica pe aceea care este, dupa trup, Maica Domnului nostru Iisus Hristos (crestin ortodox)
Din rădăcina lui Iesei şi din coapsele lui David, Fiica lui Dumnezeu, Maria, se naşte nouă astăzi; că se bucură toate şi se înnoiesc cu bucurie. Împreună se bucură cerul şi pământul, o laudă pe dânsa moştenirile neamurilor; Ioachim se veseleşte şi Ana prăznuieşte, cântând: cea stearpă naşte pe Născătoarea de Dumnezeu şi Hrănitoarea vieţii noastre. Astăzi Fecioara şi de Dumnezeu Născătoarea Maria, Cămara cea Sfântă a Cerescului Mire, se naşte din cea stearpă cu Sfatul lui Dumnezeu; Căruţa Cuvântului lui Dumnezeu bine se împodobeşte; că pentru aceasta a şi fost numită mai înainte Dumnezeiască Uşă şi cu adevărat Maică a Vieţii. (tropar și codac la înainte-praznuirea Nasterii Maicii Domnului)
Praznicul Nașterii Maicii Domnului ocupă un loc special în calendarul bisericesc, fiind serbat la începutul toamnei, adică în vremea roadelor pământului, în prima lună a anului bisericesc. Acum toate au început să se înnoiască şi să se descopere în locul „umbrelor”, a prefigurărilor. vechi-testamentare, adevărul și realitatea lor. Septembrie este şi prima lună şi începutul anului bisericiesc, cea în care au primit început şi cele ale noastre, lucru pe care îl prăznuim astăzi. Fiindcă Nașterea Sfintei Fecioare este prima sfântă sărbătoare şi prăznuire a rechemării şi replăsmuirii noastre în har, cea în care au început să se facă toate noi ( Apoc. 21, 5) şi să se introducă în locul celor trecătoare ale Legii, cele dăinuitoare și în locul literei, Duhul („Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei” ).
Sfânta Fecioară Maria a fost aleasă din veac de Dumnezeu pentru mântuirea umanităţii căzute în Adam.
Alegerea Preacuratei Fecioare pleacă de la Set şi continuă până la împăratul şi profetul David şi apoi, prin urmaşii acestuia, până la Ioachim şi Ana din casa şi spiţa lui David, care erau fără copii, dar convieţuiau în cuminţenie fiind superiori în virtute tuturor celor ce-şi raportau la David nobleţea neamului şi a purtării lor. În acest sens, Sf. Grigorie Palama spune că dintre copiii lui Adam a fost ales de către Dumnezeu minunatul Set, care prin podoaba purtărilor, buna rânduială a simţirilor şi bunăcuviinţa virtuţilor s-a arătat un „cer însufleţit” şi de aceea a dobândit alegerea din care avea să odrăslească Fecioara Maria – „car al lui Dumnezeu suprafiinţial”, ca să-i recheme pe oameni la înfierea cerească.
Set este o prefigurare a învierii şi începutul neamului fiilor lui Dumnezeu, de aceea tot neamul său s-a numit „fii ai lui Dumnezeu” ( Fc. 6, 2. 4), întrucât din seminţia acestuia, Fiul lui Dumnezeu avea să se facă fiu al omului. „Set” se tâlcuieşte sculare din morţi sau înviere, prefigurând în acest fel pe Mântuitorul Iisus, Cel care făgăduieşte şi dăruieşte celor ce cred în El viaţă veşnică. Set s-a născut din Eva, precum ea însăşi spune, „în locul lui Abel” (Fc. 4, 25), pe care Cain l-a omorât din pizmă, iar Hristos S-a născut cu firea din Fecioara Maria, în locul firii lui Adam, pe care, din invidie, l-a „ucis” începătorul răutăţii. Dar Set nu l-a înviat pe Abel, pentru că el era numai o prefigurare a învierii, în schimb, Domnul nostru Iisus l-a înviat pe Adam, întrucât El este adevărata Viaţă şi învierea oamenilor. Prin Hristos şi cei din neamul lui Set, după nădejde, au fost învredniciţi de dumnezeiasca înfiere, fiind numiţi „fii ai lui Dumnezeu” (Sf. Grigorie Palama, „Omilii”). Iar primul care a fost chemat şi a primit alegerea a fost Enos, fiul lui Set, care, potrivit celor scrise de Moise, a sperat primul să fie chemat cu numele Domnului Dumnezeu (Fc. 4, 26).
Primele două capitole din Epistola către Evrei a Sf. Apostol Pavel merg spre aceeaşi concluzie, semnalând evenimentul extraordinar că Dumnezeu nu S-a întrupat într-un înger, ci într-un om (Andrei Pleşu, „Despre îngeri”). „Căci într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat” (Evr. 2, 16). Mentionam ca Maica Domnului a fost rodul rugaciunilor neincetate ale Sfintilor si Dreptilor Ioachi m si Ana din Nazaret. Din cauza lipsei de copii, Ioachim si Ana erau priviti ca fiind blestemati de Dumnezeu. Insa, Dumnezeu a ascultat rugaciunile lor si a trimis pe ingerul Sau sa le vesteasca ca vor avea un copil care va da trup omenesc lui Dumnezeu Fiul.
Din acest motiv, Sfanta Fecioara Maria se bucura in Biserica noastra si in inimile credinciosilor de un cult deosebit, de o supramarire si supravenerare, fiind socotita "mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat serafimii", adica decat toti ingerii. Desi se bucura de o astfel de cinstire, toata viata sa a stat sub semnul discretiei, al smereniei.
Unindu-se firea dumnezeiasca a Mantuitorului Iisus Hristos cu firea lui omeneasca, luata din Fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfant, se savarseste unirea omului cu Dumnezeu si prin aceasta se sfinteste si se indumnezeieste firea omeneasca. Nici ingerii din ceruri nu au putut intelege modul in care Dumnezeu Cel Vesnic devine Om in timp si Dumnezeu Cel Necuprins devine cuprins in umanitatea pe care Si-o inpropriaza.
Arhanghelul Gavriil aduce lumina in aceasta taina, prin cuvintele: Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui preainalt te va umbri; pentru aceasta si Sfantul care se va naste din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu. Astfel, Fecioara Maria devine fiinta creata cea mai apropiata de Sfanta Treime. Important este sa retinem ca actul intruparii este unul de conlucrare.
Fara Acordul Maicii Domnului, Intruparea Domnului nu s-ar fi realizat. Momentul zamislirii este acela cand Fecioara accepta cele spuse de inger si spune: "Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau". Asadar, Dumnezeu nu se face om fara acordul Fecioarei.
Naşterea Maicii Domnului a însemnat începutul operei de mântuire care, în raport cu întunericul dinaintea venirii Mântuitorului, este numită şi „ziua harului”. Ea semnifică totodată actul recreerii sau al răscumpărării omului, care marchează începutul bucuriei în lume şi înseamnă naşterea nădejdii noastre.
Sfinţii Părinţi, vorbind despre legătura intimă dintre Maica Preacurată şi dumnezeiescul ei Fiu, adeseori o aseamănă cu legătura dintre aurora dimineţii şi soare. Deși aurora e produsă de soare, totuşi soarele răsare din coapsele ei. Tot aşa, din „coapsele” Sfintei Fecioare se naşte Însuşi Creatorul ei.
Și precum aurora, încă înainte de răsăritul soarelui, oglindeşte şi revarsă în lume o parte din frumuseţea şi strălucirea soarelui, tot aşa şi Fiul lui Dumnezeu a purtat grijă ca, încă înainte de naşterea Sa în lume, râuri de har şi de sfinţenie să se reverse în sufletul aceleia ce avea să-I fie Maică. Pentru aceasta a curăţit-o şi a sfinţit-o, învrednicind-o astfel să primească spre întrupare Cuvântul lui Dumnezeu.
De aceea, Pururea Fecioara Maria este „centrul” întregului sistem planetar, fiindcă ea n-a născut un soare, ci a născut „Soarele tuturor sorilor”, pe Iisus Hristos, Dumnezeul nostru (Pr. Matei Popovici, „Sărbătorile eterne. Cuvinte de zidire sufletească”).
Sfântul Ioachim, tatăl Maicii Domnului, este fiul lui Barpatir (Varpafir), era din neamul regelui David, căruia Dumnezeu i-a rânduit ca Mântuitorul să se nască din urmașii lui, iar Sfânta Ana era fiica lui Matan. Din partea tatălui ei, era din tribul lui Levi, iar dinspre mama sa, era din tribul lui Iuda.
Fiecare vietate, până la cele mai mici insecte, este înzestrată cu toate însuşirile necesare pentru supravieţuirea, apărarea şi dezvolarea vieţii sale şi pentru înmulţirea speciei. Fiecare corp însufleţit şi neînsufleţit din natură este compus din particule minuscule, distribuite armonios, care alcătuiesc o zidire minunată, o ţesătură graţioasă a Marelui Artist şi Ziditor. Să ne uităm în noi înşine, ce combinaţie minunată şi înţeleaptă a nevăzutului cu văzutul alcătuim!
Prin trupul nostru aparţinând lumii zidite, noi alcătuim cea mai meşteşugită zidire, în care fiecare celulă îşi are menirea ei. Cu cât ştiinţa pătrunde mai adânc în tainele naturii, cu atât devine mai evident că natura este zidirea unei preamăreţe înţelepciuni şi cu atât mai sus se înalţă ochiul minţii noastre, în cunoaşterea Creatorului său. Despre înalta înţelepciune a lui Dumnezeu mărturiseşte cu deosebire duhul nostru cel după asemănarea lui Dumnezeu, care-l înalţă pe om deasupra pământului şi a mării vieţii acesteia şi ne dă putinţa să ne împărtăşim chiar şi în viaţa aceasta de puterile înaltului...
…Toate acestea le avem chiar şi acum, în starea noastră păcătoasă, a omului căzut, supusă stricăciunii naturii. Cum a fost, dar, frumuseţea şi bunătatea lumii la zidirea ei!... Încântat de propria frumuseţe, primul dintre îngeri, Luceafărul de dimineaţă, s-a mândrit şi dorind să se facă deopotrivă cu Cel Preaînalt, a căzut de la Dumnezeu. Alungat din cer, el l-a pizmuit pe omul creat şi l-a ademenit să încalce porunca lui Dumnezeu. Păcătuind Adam, cel întâi zidit, o dată cu el întreaga omenire s-a lipsit de slava şi de cinstea ei cea dintru început.
Mintea omului s-a întunecat, voinţa i-a slăbit, simţurile i s-au întinat. Omul s-a lipsit de comuniunea harică cu Dumnezeu, Izvorul vieţii, şi a devenit muritor.Pierzând omul cununa zidirii, s-a produs o schimbare în întreaga lume, căci urmările păcatului s-au simţit peste tot. Întreaga lume a devenit stricăcioasă şi păcătoasă. Natura, începând cu animalele, a început să-i facă rău omului, iar omul, înlăuntrul său, era chinuit de despărţirea de Dumnezeu. Însă Preaînţeleptul Dumnezeu, încă înainte de zidirea lumii, nu numai că a prevăzut căderea omului pe care urma să-l zidească, dar a şi hotărât dinainte cum să-l îndrepteze, înainte ca lumea să fie zidită. În Sfatul Sfintei Treimi a fost dinainte rânduit că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, va deveni om şi va lua asupra Lui păcatele lumii, îndreptând greşeala lui Adam.
Nimănui nu i-a fost dezvăluit leacul pregătit pentru boala omenească; hotărârea Sfatului Sfintei Treimi a rămas o taină pentru întreaga lume zidită. Trebuia pregătit pe pământ un adăpost vrednic să-l primească pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce urma să Se întrupeze. În neamul omenesc stricat de păcat trebuia găsit un vas nepângărit, în care să Se coboare Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Care pe toate le-a zidit şi cu trupul primit, să Se sălăşluiască printre oameni, El însuşi devenind om.
De multe veacuri a fost nevoie ca să se pregătească împlinirea preaînţeleptei chivernisiri a lui Dumnezeu. Şi a apărut o Fecioară Curată, vrednică a deveni Maica după trup a Aceluia prin Care s-au făcut cerul şi pământul şi prin Care urmau să se împlinească cele dinainte hotărâte de Preaînţeleapta Treime, pentru mântuirea lumii. Când a venit plinirea vremii (Galateni 4, 4) şi a venit sorocul ca să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu pe pământ, taina minunatului Sfat al Sfintei Treimi a fost dezvăluită de Dumnezeu Arhanghelului Gavriil, care a fost trimis în Nazaret să-i binevestească Preacuratei Fecioare Maria despre naşterea Mântuitorului lumii, ce avea să se petreacă de la ea.
Sfatul cel mai dinainte de veci descoperindu-l Pruncei, Gavriil se înfăţişă Preacuratei, vestindu-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 28-32). S-a tulburat smerita copilă auzind această prevestire.
De la vârsta de trei ani ea se afla la templu, fiind dată de părinţi şi petrecând necontenit în rugăciune, a fost crescută în Sfânta Sfintelor, unde a auzit glasurile locuitorilor cereşti, dar cu toate acestea n-ar fi putut gândi să devină Maica Răscumpărătorului, dând în acelaşi timp şi făgăduinţa de a rămâne Fecioară. „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” - rosti îngerul, răspunzându-i la întrebarea: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”.
„Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” - răspunse Maria cu smerenie şi cu supunere faţă de voia lui Dumnezeu (Luca 1, 35-38). Atunci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu Se sălăşlui în Maria. Cel pe Care cerul şi cerurile cerurilor nu-L încap (III Regi 8, 27; II Paralipomena 6, 18), Căruia Cerul îi este scaun şi pământul aşternut picioarelor (Isaia 66, Fapte 7, 49), Şi-a ales ca sălaş o Fecioară, din pântecele ei făcându-Şi Prestol şi pântecele ei mai mult decât cerurile lărgindu-l. „Mai întinsă decât cerurile” s-a făcut Fecioara Maria.
Peste nouă luni ea a născut un Fiu, pe Dumnezeu arătat în trup. „Taina cea ascunsă din veac şi de îngeri neştiută, prin Născătoarea de Dumnezeu, Dumnezeu Se arătă pe pământ, în unire neamestecată întrupat”. Însă Fecioria Maria şi întruparea, prin ea, a Fiului lui Dumnezeu au rămas o taină pentru diavol, până când Domnul nu a împlinit lucrarea mântuirii noastre. „Primind de bunăvoie pentru noi crucea asupra Sa”, suferind moarte şi înviind din morţi, Domnul Iisus Hristos a dăruit viaţă neamului omenesc şi i-a deschis Raiul care fusese pecetluit [pentru el]. Întrupându-se din Fecioara Născătoare de Dumnezeu, „Adam s-a chemat, Eva s-a slobozit, blestemul s-a sfârşit, moartea s-a omorât şi noi am înviat”.
Împreună cu omul, întreaga lume este izbăvită de stricăciune, pregătindu-se de acum pentru ziua când lumea va fi curăţată prin foc, când toată făptura va fi slobozită de robia stricăciunii, când cerul cel nou şi pământul cel nou vor dezvălui zidirea lui Dumnezeu în toată frumuseţea şi bunătatea ei. Astfel, este sfărâmată uneltirea răutăţii diavoleşti şi Ziditorul lumii, cu înalta Sa înţelepciune, le îndreaptă pe toate după voia Sa pentru binele întregii făpturi. Aşa cum Dumnezeu a creat la început lumea prin Cuvântul Său, adică prin Fiul Său, la fel prin Fiul lui Dumnezeu lumea este renăscută după căderea în păcat.
Prin Cel prin care s-a arătat înţelepciunea lui Dumnezeu în zidire, tot prin Acela s-a descoperit înţelepciunea lui Dumnezeu şi în restaurarea lumii distruse de păcat şi în întoarcerea bunăvoirii lui Dumnezeu asupra lumii. De aceea, Fiul lui Dumnezeu este numit înţelepciunea lui Dumnezeu sau, în greceşte, Sophia, pentru că prin El noi L-am cunoscut şi îl cunoaştem pe Preaînţeleptul Dumnezeu.
Iisus Hristos pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare (I Cor.1, 30). Preacurata Fecioară, prin care S-a întrupat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul şi Mântuitorul nostru, ca să ne dăruiască viaţa veşnică, a fost scara pe care Dumnezeu S-a coborât pe pământ şi a devenit pentru noi puntea pe care urcăm la cer.
Cu mult înainte de întruparea lui Hristos au prevestit despre ea proorocii, cei care profeţeau venirea lui Mesia. Profetul Iezechiel o vede ca pe o poartă închisă la răsărit, prin care trece Domnul şi care rămâne închisă, ceea ce înseamnă că până la naştere, în timpul naşterii şi după naştere, Maria a rămas Fecioară.
Profetul Daniel, tâlcuind misteriosul vis al lui Nabucodonosor, o preînchipuie ca pe un munte feciorelnic din care o piatră se desprinde de la sine, fără ajutorul vreunei mâini omeneşti, şi umple pământul, ceea ce iarăşi înseamnă naşterea fără de sămânţă şi neprihănită a lui Hristos din Fecioară.
„Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieste: Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7,14; Matei I, 23). Strămoşul Iacov a văzut în vechime în vis o scară sprijinită pe pământ, al cărei vârf ajungea la ceruri şi care o preînchipuia pe cea prin care S-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu. Regele David, Psalmistul, o cântă ca pe o Regină aşezată de-a dreapta Regelui, îmbrăcată în veşminte de aur şi împodobită, a cărei întreagă slavă se află înlăuntrul ei. Iar înţeleptul Solomon vorbeşte despre ea în Cartea Pildelor ca despre Casa înţelepciunii: „înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi” (Pilde 9,1). Iar casa în care S-a sălăşluit Preaveşnica înţelepciune la întrupare este tocmai Preacurata Fecioară Maria.
Stâlpii acestei case sunt virtuţile ei. La popoarele orientale din vechime, cifra şapte simboliza desăvârşirea şi cei şapte stâlpi ai casei închipuie desăvârşirea în bine a Maicii Domnului. De aceea, în icoane este reprezentată înţelepciunea lui Dumnezeu - Fiul lui Dumnezeu pe tron, ca şi cum S-ar afla într-o clădire aşezată pe şapte stâlpi, care o închipuie pe Preacurata Sa Maică.
Deasupra sunt şapte arhangheli, de amândouă părţile stau şapte prooroci cu suluri de hârtie acoperite cu profeţii despre Maica Domnului, iar dedesubt sunt numele celor şapte virtuţi. Cifra şapte repetată de multe ori închipuie desăvârşirea duhovnicească a Preasfintei Fecioare.
Astăzi, când cântăm „Naşterea ta, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, a vestit bucurie întregii făpturi”, se chiverniseşte Casă pământeană pentru înţelepciunea Cea veşnică, se pregăteşte lăcaş pentru Fiul lui Dumnezeu, Cel ce vine din ceruri pentru mântuirea neamului omenesc....
Pentru întâmpinarea Lui se zideşte o Cămară însufleţită, o Biserică sfinţită, în care Se va sălăşlui Cuvântul lui Dumnezeu Cel dinainte de veci, coborât pe pământ, pentru ca de aici să înceapă rezidirea lumii, ca să unească din nou cerul cu pământul. Să ne bucurăm, aşadar şi să ne veselim de Naşterea Alesei de Dumnezeu Prunce Maria, să o lăudăm pe cea mai cinstită decât oştirile cereşti, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Casa înţelepciunii dumnezeieşti, să dăm cinstirea cuvenită drepţilor ei părinţi şi împăratului veacurilor, Celui Nestricăcios, Nevăzutului, Singurul Dumnezeu Preaînţelept, prin Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea şi slava în vecii vecilor (I Tim. 1, 17).
Daca cele noua cete ale ingerilor ar cadea din cer si ar deveni demoni, daca toti oamenii ar deveni rai, daca toate fapturile, cerul, luminatorii, preotii, animalele s-ar lepada de Dumnezeu, toate aceste rele ale fapturilor, comparate cu plinatatea Sfinteniei Nascatoare de Dumnezeu nu ar fi posibil sa-l intristeze pe Dumnezeu. Deoarece numai Stapana noastra, Nascatoarea de Dumnezeu a fost in masura sa-l multumeasca pe Dumnezeu in toate. Numai aceasta stand intre Dumnezeu si oameni, pe Dumnezeu L-a facut Fiul omului, iar pe oameni i-a facut fii ai lui Dumnezeu.
Fara mijlocirea ei, nimeni, nici inger, nici om, nu poate sa se apropie de Dumnezeu, deoarece numai ea singura este granita unica intre firea cea creata si cea necreata. Numai ea este dumnezeu, imediat dupa Dumnezeu si este asezata pe locul doi, dupa Sfanta Treime, ca fiind Maica adevarata a lui Dumnezeu. Aceasta singura este nu numai camara tezaurului intregii bogatii a Dumnezeirii, ci si cea care imparte tuturor, ingerilor si oamenilor, toate darurile duhovnicesti si dumnezeiesti si stralucirile cele mai presus de fire, pe care Dumnezeu le daruieste creatiei. Si nu este cineva care sa o cheme cu credinta si sa nu fie ascultat cu milostivire. Insusi Fiul lui Dumnezeu si Fiu iubit al Fecioarei a dat pe Maica Sa mama noua tuturor si aparatoare pentru a ne ajuta la mantuire. …
Ea singura L-a iubit fara asemanare mai mult decat toate. Numai ea mai mult decat toate s-a supus vointei Lui. Caci numai ea s-a facut vas incapator si primitor de toate cele firesti, voite si suprafiresti daruri, imparite de Dumnezeu intregii zidiri. Pe scurt, ea s-a facut o a doua lume, incomparabil mai buna decat toata lumea vazuta si inchipuita. Era deajuns pentru a slavi totdeauna pe Facatorul din frumuseata si bogatia darurilor ei, mai mult decat zidirea totului.
Nascatoarea de Dumnezeu din cele zise se aseamana, cum zice Sf. Grigorie al Tesalonicului, in “Cuvantul I la Botez si in Cuvantarea la Nasterea lui Hristos”, cu livada plantata pentru a da pomi si care mai incolo dau rod; tot astfel lumea vazuta si fizica in intregime, a fost facuta in acest scop – pentru Doamna Nascatoare de Dumnezeu, iar Ea s-a nascut pentru Domnul nostru Iisus Hristos.
Astfel s-a implinit sfatul cel de demult si intaiul scop al lui Dumnezeu, caci toate s-au incheiat in Hristos, s-a unit zidirea cu Ziditorul, nu in modul firesc, nu prin invoire, nici dupa har, ci dupa Insusi Ipostaza Dumnezeiasca, cea mai inalta treapta a unirii, si nu va mai fi una mai inalta.”
La facerea de odinioara a stramoasei Eva, Dumnezeu a luat coasta insufletita a lui Adam si a zidit-o ca femeie. De aceea n-a mai suflat in ea ca in Adam, suflare de viata, ci a facut partea pe care a luat-o din Adam trupul intreg al femeii si parga Duhului, pe care au luat-o impreuna cu trupul insufletit, a facut-o suflet viu deplin, facand deodata amandoua partile omului. La fel, luand trup insufletit din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, ca o mica parga din framantatura firii noastre, adica din suflet si trup, Facatorul si Ziditorul Dumnezeu a unit-o cu dumnezeirea Sa necuprinsa si neapropiata. Mai bine zis unind fiintial cu fiinta noastra intreg ipostasul dumnezeirii Lui, a unit fiinta noastra in chip neamestecat, cu aceea, adica fiinta omeneasca si fiinta Sa, zidind fiinta omeneasca ca templu sfant Siesi. Astfel Insusi Facatorul lui Adam s-a facut om desavarsit in chip neschimbat si neprefacut. Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, intrand in pantecele Preasfintei Fecioare si luand trup din ea si facandu-Se om, s-a nascut om desavarsit si Dumnezeu desavarsit, fiind acelasi amandoua in chip neamestecat.
O data ce nasterea noastra in stricaciune s-a facut prin femeia Eva, trebuia ca nasterea noastra duhovniceasca si nasterea noastra din nou sa se faca prin barbat, adica prin al doilea Adam si Dumnezeu. Priveste potriveala rationala a lucrurilor: samanta celui stricacios a nascut si naste fii stricaciosi si muritori; iar Cuvantul nemuritor si nestricacios al Nemuritorului si Nestricaciosului Dumnezeu a nascut si naste pururea fii nestricaciosi si nemuritori; dupa ce S-a nascut El Insusi din Fecioara, prin Duhul Sfant. Potrivit acestora, Maica lui Dumnezeu este Stapana si Imparateasa si Doamna si Maica Tuturor sfintilor, iar sfintii toti sunt slujitorii ei, precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de alta parte sunt fiii ei, intrucat se impartasesc din preacuratul trup al Fiului ei”.
„La Dumnezeu toate sunt cu putinţă”. Nu în sensul că ne dă totul pur şi simplu, ci poate să ne facă să primim totul. Poate să ne dea pocăinţă, iertare, curăţenie, iluminare, poate să ne sfinţească, să ne îndumnezeiască, să ne facă să fim foarte aproape de El, să fim purtători de duh şi dumnezei după har. Aşa cum a învrednicit-o pe Maica Domnului să zămislească, la fel şi pe noi să ne facă vrednici să-L zămislim înlăuntrul nostru, dacă putem să spunem aşa, încât să ne naştem în Hristos, născându-L pe Acesta. „Zămislit-am, durere de facere am avut, şi am născut duhul mântuirii pe pământ” (Isaia 26,18), cum grăieşte profetul. Duhul Acesta este Hristos, Hristos în Duhul Sfânt, Duhul Sfânt în Iisus Hristos.
Minunea cea mare şi nespusă care s-a săvârşit în toată creaţia, sus în Cer şi jos pe pământ, minunea care se numeşte Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, numai acatistele ei, scrise cu harul şi cu insuflarea ei, o pot tâlcui şi cânta după vrednicie, pe cât este aceasta cu putinţă şi pe cât poate face aceasta limba omenească.
De aceea, Maica Domnului, arătându-se multor Sfinţi – Sfântului Ioan Cucuzel, Sfântului Antipa Românul, Sfântului Alexandru egumenul mănăstirii din Svir (Rusia), Sfântului Cosma de la Mănăstirea Zografu, Cuviosului Filaret înainte-văzătorul de la Mănăstirea Constamonitu, le-a spus: – Deoarece îmi plac foarte mult frumoasele stihuri ale Acatistului, îl voi iubi, îl voi ocroti, îl voi acoperi şi îl voi păzi întotdeauna de tot răul pe creştinul care mă va lăuda odată pe zi cu aceste cântări. Şi de va trăi potrivit legii lui Dumnezeu, în cea din urmă zi a vieţii lui voi mijloci pentru el înaintea Fiului meu.
„Sfântul Nicodim Aghioritul consideră cântarea Maicii Domnului («Măreşte suflete al meu… Ceea ce eşti mai cinstită…») mai înaltă decât toate celelalte cântări ale Bisericii, aşa cum Maica Domnului este mai presus decât robii ei. De aceea Sfântul Nicodim ne spune următoarele despre Cântarea a noua, care este cântarea Maicii Domnului: «…atât de multă mângâiere şi bucurie a primit Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu de la troparul acesta («Ceea ce eşti mai cinstită…»), încât s-a arătat îndată Sfântului Cosma şi cu faţa veselă şi plină de Har i-a mulţumit spunându-i că această cântare îi place mai mult decât toate celelalte cântări şi că acolo unde se cântă această cântare, este prezentă puterea dumnezeiască cea nespusă şi că ea, ca o Maică a Stăpânului, îi binecuvintează pe cei ce o binecuvintează.
Şi cu adevărat, mulţi bărbaţi curaţi şi duhovniceşti au văzut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în timpul Cântării a noua, arătându-li-se potrivit făgăduinţei ei şi binecuvântând pe cei ce o binecuvântau şi cântau cântarea aceasta împreună cu «Ceea ce eşti mai cinstită». Iar sfinţitul Cosma este numai cu numele alcătuitorul cântării «Ceea ce eşti mai cinstită», căci de fapt adevărul este că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost cea care l-a insuflat în taină să alcătuiască noimele şi melodia, povăţuind mâna şi pana celui ce a scris. De aceea cântăm această cântare stând descoperiţi, cu frică şi cu evlavie, ca şi cum am vedea-o cu mintea noastră pe însăşi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stând de faţă şi binecuvântându-ne pe noi, cei ce o lăudăm»”.
Un monah din Mănăstirea Marea Lavră (Sfântul Munte) povesteşte următoarea vedenie, pe care a văzut-o un monah simplu ce avea ascultarea de paraclisier. Monahul Iliodor, din Mănăstirea Marea Lavră, în timpul unei privegheri pregătea tămâia, ca cei doi diaconi să tămâieze biserica la Cântarea a noua, atunci când se cântă „Ceea ce eşti mai cinstită”. Acesta este un moment deosebit închinat Maicii Domnului, căci ea se bucură foarte mult atunci când ascultă cântându-se acest imn.
Această cântare: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim” este Irmosul, începutul Cântării a noua a Canonului treimic (Tripesneţ) din Sfânta şi Marea Vineri, pe care l-a alcătuit Sfântul Ierarh Cosma, episcopul Maiumei, în cinstea celei căreia i se cuvine toată cântarea şi lauda îngerească şi omenească. Această cântare a fost compusă de Sfântul Cosma cu noime atât de înalte, tocmai pentru a mângâia şi a linişti inima Maicii lui Dumnezeu cea îndurerată din pricina păcatelor noastre. Într-o zi Stăpâna Născătoare de Dumnezeu s-a arătat Sfântului Ierarh Cosma şi i-a mulţumit pentru această cântare, care o odihneşte mai mult decât oricare alta.
Părintele Iliodor s-a bucurat de ceea ce i-a descoperit Maica Domnului şi i-a mulţumit, vărsând alte râuri de lacrimi: „Tămâiez strănile care sunt goale, pentru că ele sunt locurile monahilor care se află la ascultările mănăstirii şi care, deşi lucrează, îşi au mintea la rugăciunea din biserică şi se roagă cu cei care se află aici. Aceştia sunt cei pentru care se roagă preoţii: «pentru cei care din binecuvântate pricini nu sunt aici» şi «pentru cei ce sunt în slujbe». Iar pe unii care sunt prezenţi în biserică nu-i tămâiez, pentru că fie nu se roagă, mintea lor aflându-se în altă parte, fie discută cu aproapele lor. Să mai ştii că mult mă întristez pentru unii creştini care, deşi merg la slujbele bisericii, nu se roagă, ci stau de vorbă, clevetesc, privesc cum sunt îmbrăcaţi ceilalţi, dacă au haine mai frumoase ca ale lor. Deşi se află într-un loc sfânt, prin ceea ce fac dispreţuiesc credinţa şi îl cinstesc pe diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc“..
Cuviosul monah Efrem de la Mănăstirea Grigoriu (Sfântul Munte Athos) ne-a povestit următoarea întâmplare: „Unul din evlavioşii monahi din mănăstire – părintele Efrem, pentru motive necunoscute nouă, dar cunoscute numai lui, nu ne-a descoperit numele monahului – la o priveghere a Sfintei Anastasia Romana, în vremea când psalţii cântau: «Ceea ce eşti mai cinstită…», a văzut-o pe Stăpâna Născătoare de Dumnezeu, exact aşa cum este reprezentată în icoana ei, ca o împărăteasă plină de măreţie, cu coroană de aur pe cap, înconjurată de lumină cerească. Era însoţită de o tânără îmbrăcată în negru, care semăna cu Sfânta Anastasia. Maica Domnului umbla prin biserică şi îi cerceta pe monahi şi le dăruia bani, atât cântăreţilor, cât şi celorlalţi care ascultau slujba şi se rugau în taină. Monahii primeau banii şi se închinau în semn de respect, după care îi sărutau mâna, în timp ce Sfânta Anastasia tămâia”.
Iubiți credincioși, Fecioara Maria sta in centrul vietii de evlavie a Bisericii, atat a celei personale, cat si a celei comunitare. Sta de asemenea si in insusi centrul credintelor dogmatice ale Bisericii ca parte inseparabila a credintei crestine ca Dumnezeu S-a facut om. Aceste doua „centre” ale Bisericii - viata sa de rugaciune si credintele ei dogmatice - sunt absolut inseparabile in crestinismul ortodox. Din acest motiv icoana Fecioarei impodobeste orice biserica si pe orice casa, iar Preasfanta Fecioară Maria, Nascatoarea de Dumnezeu este pomenita la toate slujbele si aproape la fiecare din ele, are dedicate stihuri și cântari legate de praznuirea și sărbatoarea respectivă, legate binemeritat de locul ei în Bserică.
Biserica Ortodoxa a dat Fecioarei Maria doua titluri principale care corespund locului ei in aceste doua „centre” ale vietii Bisericii: „Theotokos” („Nascatoare de Dumnezeu” sau „Maica a lui Dumnezeu”) si „Panaghia” („Preasfanta”). Termenul „Theotokos” o asaza in centrul dogmei ortodoxe, pentru ca marturiseste credinta ca ea a dat nastere unui Dumnezeu facut om, nu unui om in care a locuit ulterior Dumnezeu. Termenul „Preasfanta” se refera la pozitia Mariei intre credinciosi, ca una „mai sfanta decat toti sfintii”, ceea ce o asaza in centrul Bisericii si a vietii ei de rugaciune. De fiecare data cand o pomenim in cererile noastre liturgice folosim amandoua aceste titluri: o numim „Preasfanta [Panagia] …
Nascatoare de Dumnezeu [Theotokos] si …Pururea Fecioara [Aeiparthenos] Maria”.
Astfel in icoanele ei ca Theotokos e intotdeauna pictata tinandu-l in brate pe Fiul ei. Ca Panagia e pictata intotdeauna cu bratele intinse in rugaciune ca un membru al Bisericii, Fiul ei fiind de asemenea cu ea, dar nu tinut de ea. Nu este aproape niciodata pictata fara Fiul sau.
Cuvantul grec „Theotokos” care se traduce literal prin „Nascatoare de Dumnezeu”, a fost creat in secolul II de teologul alexandrin Origen.
La Sinodul III Ecumenic din 431, termenul a ocupat locul central ca o confirmare a credintei crestine ca Iisus Hristos e Dumnezeu adevarat si om adevarat. Maria n-a dat nastere unui simplu om in care a locuit Fiul lui Dumnezeu, ci insusi Fiului lui Dumnezeu facut om. Titlul s-a raspandit repede devenind central in imnologie si rugaciunea populara.
Traducerea „Nascatoare de Dumnezeu” nu trebuie sa ne faca sa credem ca Fecioara Maria a fost un simplu instrument al lui Dumnezeu, ca I-a dat nastere si nimic altceva. Dimpotriva, ea a fost cu adevarat mama Sa. Cu alte cuvinte, a fost cea care L-a vazut prima pe pruncul Hristos, pe Care L-a iubit si hranit de copil, ceea ce inseamna ca a facut toate lucrurile care leaga un copil de mama sa, dezvoltandu-i prin aceasta sufletul si formandu-i personalitatea.
Preasfânta Fecioară reprezintă este persoana cea mai iubită în folclorul religios ortodocs. Acest lucru se vede atât din mulțimea de sărbători închinate ei în cercul calendaristic, cât și din multitudinea și varietatea de obiceiuri care însoțesc aceste sărbători. În plus, multe biserici și mănăstiri de la Sfintele Locuri îi sunt închinate Născătoarei de Dumnezeu, reprezentând adevărate atracții pentru pelerinii care poposesc pe Tărâmul Sfânt, întrucât frumusețea acestor biserici și mănăstiri reflectă caracterul religios al poporului.
Așadar și noi voim, fraților, ca nu pe pământ, ci în cer să locuim, nici să cădem pe pământ și cele pământești să ne tragă la păcat, ci ca să tindem neîncetat la dumnezeiasca înălțime, să ne temem de Dumnezeu, să lepădăm de la noi răutățile, să ne întoarcem prin faptele cele bune către El, să ne sârguim, prin înfrânare și rugăciune, să dezrădăcinăm răutățile răsărite în noi înșine și să ne schimbăm gândurile noastre rele în gânduri bune și duhul propriei mântuiri în dureri să-l zămislim.
După spusa prorocului, și să-l naștem, având ajutor prin pomenire pe cea dăruită nouă astăzi prin rugăciunile și petrecerea cea bineplăcută lui Dumnezeu a bunilor părinți Ioachim și Ana, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Fecioara Maria, cea care a schimbat întristarea celor ce au născut-o în bucurie și care a dezlegat blestemul protopărinților și a pus capăt durerilor nașterii maicei începătoare a neamului omenesc, născându-L fără dureri și în feciorie pe Hristos.
Sa o laudam pe Fecioara Maria și pe Fiului ei Iisus Hristos căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinciunea, împreună cu cel fără de început al Său Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Lui Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (postat pe fb de ioan monahul)