Înainte-prăznuirea Nașterii Domnului
Înainte-prăznuirea Nașterii Domnului, în Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ! Toate praznicele dumnezeiesti: Nasterea Domnului, Invierea, Inaltarea Sfintei Cruci, toate au inainte si dupa sarbatoare, o pregatire a sarbatorii, care te face sa inaintezi catre ea, sa traiesti acel moment suprem al ei si apoi sa cresti in ea, sa cresti din sarbatoare; sarbatoarea inteleasa ca un eveniment dumnezeiesc, un fapt al lucrarii lui Dumnezeu in opera Sa pentru ca lumea neîncetat sa se înrădăcineze în acest fapt dumnezeiesc si sa creasca asa ca dintr-o radacina, sa se implineasca si sa mearga din desavarsire in desavarsire, neîncetat, cum spune dumnezeiescul Pavel: “Sa mearga din slava in slava”, in acest orizont divin, insorit. Pregatirea noastră pentru cinstirea Nasterii Domnului, a faptului unic in creatie, in care Dumnezeu coboara la om si in lume pentru ca pe om si lumea intreaga sa le inalte la dumnezeire.
Hristos Iisus vine sa-l îndumnezeiasca pe om, și tot ceea ce se întâmplă la Nasterea lui Hristos este de la Dumnezeu, pentru că Zamislirea si Nasterea se desfasoara sub imediată si nemijlocită interventie dumnezeiasca., de aceea este prezent si amintit Duhul Sfant, de aceea este prezent si ingerul care gestioneaza absolut totul. El i se arata lui Iosif, il incredinteaza, ca nu cumva sa faca gesturi necugetate…
...Toata lumea marcheaza sarbatoarea și vrem nu vrem, lumea, omenirea sunt marcate de eveniment. Este o participare generala la sarbatoare, desi, in grade diferite de intensitate si in moduri diferite. Toti suntem cuprinsi de sarbatoare! Dar ne intrebam de ce este o sarbatoare atat de mare, totusi? Unde este temeiul atentiei generale care inconjoara aceasta sarbatoare? De ce este cuprinsa lumea intreaga de aceasta sarbatoare?
Gravitatea si adancimea evenimentului sarbatorit ne cheama la mai multa sobrietate si la mai multa adâncire in rosturile existentei noastre pe pământ, pentru că Iisus a venit să ne aducă mântuirea, să dea o dimensiune nouă existenței noastre, veșnicia.
Când Iosif şi Maria au ajuns la Betleem, oraşul era foarte aglomerat. Mulţi oameni sosiseră înaintea lor pentru a fi înregistraţi, astfel că în camera de găzduire nu mai era loc. De aceea, Iosif şi Maria au fost nevoiţi să înnopteze într-un grajd. Cât de îngrijorat trebuie să fi fost Iosif când pe soţia lui au cuprins-o durerile cumplite ale naşterii, dureri pe care nu le mai simţise niciodată. Şi tocmai într-un asemenea loc! Deci, când au sosit la Betleem, ei au găsit orăşelul plin de mişcare şi zgomot, gemând de numărul străinilor. Toate casele erau ocupate. Pentru acest grup neînsemnat din Nazaret, acest tâmplar din Galilea, această mama suferind pe magarus, acest copil care urma să se nască nu găseau nici un locuşor, după cuvântul atât de simplu, dar şi plin de mustrare al sfântului Luca.
Ce era de făcut? Probabil că, alungaţi dintr-un loc în altul şi negăsind adăpost nicăieri, Iosif şi cu Maria şi-au îndreptat gândul spre Hebron, care era la numai 2 km depărtare de Betleem şi unde, daca s-ar fi silit să ajungă, ar fi putut găsi găzduirea care i-ar fi scutit de toată osteneala. Au ieşit, prin urmare, din oraş prin poarta dinspre miazăzi si au luat drumul Hebronului. Dar, fie că venise ceasul Mariei şi ea simţi acolo, la porţile Betleemului, primele semne de naştere, fie că i-a prins noaptea şi osteneala drumului nu le-a mai îngăduit să meargă mai departe, ei au fost nevoiţi să se oprească.
Au zărit, deci, o peşteră care slujea drept staul de vite, un fel se scufundătură cu un acoperiş mic, în felul acelora pe care le construiau arabii. Acolo, în sărăcia cea mai desăvârşită, Preacurata Mamă aduce copilul său pe lume. El a ieşit din trupul ei neprihănit ca o rază de soare, ca un fulger, fără să jignească sânul ei de Mamă. ,,Cuvântul” s-a nascut într-o peșteră care a devenit palatal lui Dumnezeu.
Să ne cazam și noi în apropiere de câmpul pastorilor și asemenea lor să mergem la Pruncul Iisus. Chiar din prima noapte în Betleem simți respirația îngerilor în ceafă ca primă percepție a fricii de Dumnezeu. De fapt, aceea este starea de început al înțelepciunii. Această frică de Dumnezeu, paradoxal, te eliberează de frica de noapte și de artizanii ei de la bad-news. Cu frică de Dumnezeu să pornim fără frică, liru-i lir și leru-i ler, pe strazile din Viflaim, amintind înainte-praznuirea Nașterii Domnului.
Iată un loc în care simți cum liniștea dinaintea tainei Mariei, Fecioara care va naște pe Cel necuprins, liniștea care acoperă decibelii celor ce ascultă zgomotul veacului, pentru că n-au curajul să-și audă sufletul și nu pot percepe colindul ceresc al cetelor de îngeri. Acum luminile lumii ostentative sunt întuneric, iar Pruncul Lumină ascultă colindele pastorilor sosiți la El:Ziurel de ziuă, la Betleem colo-n jos...
... Ne plac colindele, ne plac obiceiurile, ne plac felicitarile de Craciun, spectacolele… Toate acestea nu ar avea, totusi, nici un sens si nici un temei, daca nu ar exista realitatea Nasterii lui Hristos. Daca Hristos S-a nascut cu adevarat – si S-a nascut cu adevarat - altfel nu ar fi existat o traditie de doua mii de ani atat de bogata, atat de consecventa si atat de raspandită... azi trebuie sa ne intrebam cine este Hristos si ce raportare trebuie sa avem noi fata de El? Altfel, daca nu ne intrebam, ramanem intr-o zona superficiala, intr-o zona de suprafata, in care vom si trai. Indemn, asadar, sa luam seama la temeiul lucrurilor, la sensul lor adanc. Sa ne intrebam de ce se intampla ele, de ce este Craciun, de ce este Pasti, ce se intampla duminica, etc?
Când vom ajunge aici Maica Domnului Betleemita o vom vedea cum râde duios la noi, pelerinii marturisitori și încrâncenați de o stare de pioșenie provocată. Ea ne va atenționa cu un zâmbet glumeț că suntem în ieslea Zilei nașterii Anului Nou, plămădit din clipa de lut a veacului și din cea de infinit a Tatălui.
Să ne pregatim să mergem la Fecioara fericită de toate neamurile, care este veselă că i s-a născut un Fiu sănătos și frumos în cei în care vom trăi și-n care-I vom purta Numele, creștini, în înțelepciunea isihastă. Cred că cel mai frumos suvenir cu care poți pleca din Betleem este zâmbetul icoanei, Maica Domnului Betleemita. Inainte de a intra în iesle să ne umplem de El. Zâmbetul din icoană îți arată drumul către binecunoscuta stea din Betleem, locul marcat al nașterii Domnului Iisus Hristos.
În curând vom coborî din păruta noastră grandoare de călător de occident-class, ca să vedem măreția Răsăritului. Atunci, magii priveau steaua cea cu dumnezeiască mergere în suișul firesc al astrelor. Acum noi, cei din har – dar fără de dar – vom coborâ în locul în care ni se așterne Cerul la picioare.
Să ne pregatim că doar aici, la Steaua Nașterii din Betleem, ne putem ruga în minunatele noastre colinde. Și tot aici vom primi o... veste minunată... și acum, aici, vom putea cere ... raza soarelui și floarea soarelui... poleită cu glas îngeresc, și atunci când cânți cu sufletul, toată firea îti pare o lumină.
Toată politețea pelerinilor de la răsărit și apus se va traduce prin micul ghid de zâmbet din icoana Maicii Domnului. Prin zâmbetul inspirat de la intrarea în iesle vom putea înțelege și-n engleză, și-n rusă și-n toate graiurile pamântului, vestea tainei cea din veac ascunsă, pe care împreună cu noi o descoperă și îngerii. Atunci vom simții ca suntem neamurile Mariei, mătușile, unchii și verii Copilului cu ochi senini, ce azi și-n orice zi se naște nu printre străini, ca-n colindul nostru, ci printre pelerini.
Noi la Viflaim am fost, unde S-a născut Hristos! Și-am văzut și pe-a Sa mamă, ce ne-a zâmbit din icoană!
Atunci, poate, ne vom strădui să plecăm cu dar de Duh și impresii de călători prin Evanghelii, lăsăm cereri și nevoi în dar, și apoi zburăm spre țara colindelor noastre. Și ne întoarcem lin spre seară, în a pruncilor mirare și glas, din Betleemul cu un pom de Crăciun.
Vom afla aici, în pronaosul Bisericii Naşterii Domnului din Betleem, că în cel de-al şaselea stâlp din dreapta, se găsește o Cruce cu o istorie aparte. Tradiţia ne vorbeste despre cinci viespi mari, care s-au ivit într-un moment de grea cumpănă şi au secerat oştirea păgână adunată în faţa Bisericii. Spre Slava Domnului și întru mărturia vitejiei lor, viespile au săpat cele cinci găuri în formă de cruce.
Tot aici, în peşteră, sub un perete de piatră, vom descoperii primii martiri ai pruncului Hristos, aici unde se păstrează o parte din moaştele celor 14.000 de copii sfinți ucişi de Irod cel Mare, alături de cele ale unor călugări martirizaţi de perşi în anul 614. Lângă osuar, în subsolul peşterii se găseşte şi un mic paraclis, închinat pruncilor-mucenici. „Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt»”
Betleemul, acest permanent Craciun, cu colinde, cu Nasterea Domnului, cu magi, pastori, îngeri care canta si cu Fecioara Maria cu Pruncul Iisus culcat in iesle, sunt cele dintâi cuvinte din Sfanta Evanghelie pe care ni le-au rostit mamele noastre. Sunt cele mai sfinte cuvinte care s-au intiparit adanc in memoria si in inimile noastre, când îl așteptam cu înfrigurare pe Prunc dar și cu sacul plin de daruri al Moșului.
Pentru noi, romanii, care venim din tara nemuritoarelor colinde de Craciun, cuvantul Betleem are o rezonanta cu totul sacra. El exprima mai mult decat orice alt oras din Tara Sfanta iubirea lui Dumnezeu pentru lume, smerenia Pruncului Iisus, nevinovatia pruncilor martiri si ascultarea pastorilor credinciosi, a magilor purtatori de daruri, a ingerilor din cer, a Fecioarei, a dreptului Iosif si a tuturor crestinilor. Betleemul cu toate împrejurimile lui are multe semnificatii pentru sufletul atat de sensibil al românului. Neamul românesc pasnic, adânc legat de Hristos, de Biserica Sa Ortodoxă, de munti, de natura, de turmele de oi, de colinde, de flori si de cerul senin! Desi a trecut prin atatea drame in istoria sa, poporul român a ramas tot așa de credincios, blând, linistit si plin de speranta. De aceea noi purtăm în scuflet și în cântari si Betleemul, cu pestera, cu Fecioara, cu Pruncul Iisus, cu magii, cu pastorii si ingerii care canta, și toate acestea au, de veacuri, atâtea semnificatii pentru sufletele noastre, care, atât de minunat se oglindesc, toate, în inimile noastre de pastori creștini mărturisitori ai Nașterii Domnului.
Turiştii care vizitează Ţara Sfântă au posibilitatea de a vedea în preajma Betleemului mai multe locuri considerate, tradiţional, drept câmpurile unde s-au aflat păstorii în noaptea naşterii lui Iisus.
Scena adorării lui Iisus de către păstori a fost evocată adeseori în arta de inspiraţie creştină, fiind valorificată de artişti ca Andrea Mantegna (1451-1453), El Greco (1541-1614) sau Guido Reni (1630-1642).
Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (265-340) aminteste de acest „câmp al pastorilor”, pe care il localizeaza aproape de Turnul Ader, aflat la aproape un kilometru de Betleem. Fericitul Ieronim (331-420) noteaza si el acelasi lucru.
In anul 384, pelerina Egeria a vazut intr-o vale din apropierea Betleemului „o biserica ce se numeste La Pastori, cu o gradina mare, inconjurata de un zid drept si, de asemenea, cu o foarte frumoasa grota, adapostind un altar”.
Pelerinul Arculf (670) a lasat marturie despre o biserica ridicata in acest loc, facand precizia ca aceasta se afla la un kilometru si jumatate distanta inspre rasarit de Betleem.
Calendarul Bisericii din Ierusalim (secolele VII-VIII) aminteate existenta unei manastiri inspre est de Betleem, numita sugestiv „Poememium”, adica „Manastirea Turmelor”. Un staret al acestei manastiri, anume Daniel (1106), numeste locul de langa manastire drept „Pasunea Sfintita”, in vreme ce un diacon numit Petru (1137) numeste biserica de aici drept „Biserica Pastorilor”. Diaconul mentioneaza si existenta unei pesteri, sub biserica amintita. Aceasta manastire exista inca in anul 1177, ea fiind mentionata si de Focas.
Dupa perioada de ocupatie a cavalerilor cruciati, Biserica Pastorilor a cazut in ruina, pelerinii ce se indreptau spre Locurile Sfinte incepand a merge spre un alt loc, din apropiere, numit „Deir el-Raawat”, adica „Manastirea Pastorilor”. Incepand cu anul 1859, locul numit „Siyar el-Ganam”, adica „Stana Oilor”, a fost ales drept loc al aratarii ingerului catre pastori.
Bserica romano-catolica a Pastorilor
In urma sapaturilor arheologice intreprinse intre anii 1951-1952, calugarii franciscani au descoperit un vechi complex monahal. Dupa scoaterea la lumina a mai multor prese de ulei, cisterne, magazii si grote s-a ajuns la concluzia ca ocupatia principala a vietuitorilor de aici era agricultura. Potrivit estimarilor arheologice, locul a fost ocupat de oameni inca din vremea regelui Irod cel Mare. Cu toate acestea, abia in secolele VI-VII locul se afla pe o culme a prosperitatii.
Printre ruinele scoase la lumina s-a descoperit si o veche biserica crestina, datand inca din secolele IV-V, biserica largita in secolul al VI-lea. La zidirea acestei biserici, constructorii au folosit pietre de la Biserica Nasterii din Betleem, zidita in forma octogonala, de Sfantul Constantin cel Mare, inaintea celei actuale. Biserica are doua altare semicirculare, in acestea pastrandu-se si cateva fragmente de mozaic si inscriptiile.
In anul 1953, in partea nordica a campului, langa aceste ruine, calugarii franciscani au construit o mica biserica in forma de cort pastoresc, numita sugestiv „Slava intru cei de sus”. Biserica franciscana a fost construita de arhitectul Antonio Barluzzi. In interior, bisericuta este pictata cu fresce ce stau in legatura cu Nasterea Domnului: aratarea ingerului, pastorii si oile, drumul spre pestera din Betleem si Nasterea Pruncului Iisus Hristos.
Manastirea ortodoxa a Pastorilor se afla in partea estica a aceluiasi camp, pe locul unde a fost descoperita o pestera foarte veche. Podeaua pesterii pastreaza fragmente foarte vechi de mozaic, acestea datand inca din secolul al IV-lea. Locul pe care se afla biserica crestinilor-ortodocsi corespunde mai bine marturiilor aduse de pelerina Egeria si de Arculf.
Potrivit traditiei locului, in aceasta pestera erau adapostiti pastorii, cand ingerul Domnului le-a aparut spre a le vesti Nasterea. Folosita initial drept loc de adapost, in cele din urma pestera a ajuns sa fie folosita drept mormant pentru trei pastori din zona.
In pelerinajul ei prin Tara Sfanta (325-326), Sfanta Imparateasa Elena, mama Sfantului Constantin cel Mare, oprindu-se si in acest loc, a randuit sa se construiasca aici un Sfant Altar. Potrivit cercetarilor arheologice efectuate in acest loc, Altarul din pestera dateaza cu adevarat inca din perioada bizantina (secolul IV).
In secolele urmatoare, deasupra pesterii s-a zidit o biserica, undeva prin secolul al V-lea, apoi o mareata basilica crestina, in secolul al VI-lea. Biserica si pestera au fost restaurate si intarite in secolul al VII-lea. Pelerinii secolului al X-lea au aflat biserica si manastirea ce s-a dezvoltat in jurul acesteia in stare de ruina.
In anul 1972, calugarii ortodocsi greci vor construi pe acest loc o noua biserica. Noua biserica, numita „Keniset er-Raawat”, adica „Biserica Pastorilor” a fost zidita imediat langa pestera subterana. In aceasta pestera a fost construit un paraclis inchinat Maicii Domnului, cu zi de praznuire pe 26 decembrie. Peretii pesterii sunt imbracati cu multe icoane ortodoxe vechi.
Din Sfânta Evanghelie stim ca ajungând, la Ierusalim, craii au spus lui Irod şi arhiereilor despre această stea fără de asemănare, care a arătat ca semn că S-a născut noul împărat iudeu. Irod, împreună cu cărturarii şi învăţaţii lui Israel, în loc să se bucure şi poporul Ierusalimului să strige cu bucurie că li s-a dat să vadă ce mulţi prooroci şi regi au voit să vadă… dar n-au văzut (Luca 10:24) – în loc să se bucure, Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul dimpreună cu el. De ce s-au tulburat, când vorbeau despre El în fiecare zi şi se rugau stăruitor lui Dumnezeu ca El să vină? De ce să se teamă de venirea Unuia pe care strămoşii Lui Îl aşteptaseră mii de ani? Păcatul lor i-a tulburat şi faptele cele rele ale sufletelor lor i-au făcut să le fie frică. Drepţii Îl aşteptau pe Mesia ca prieten, dar păcătoşii Îl aşteptau ca judecător.
Nedespărţindu-şi mintea şi trupul de pământ, Irod şi cărturarii s-au temut că noul Împărat îi va sili să se desprindă de pământ. Irod şi căpeteniile poporului se temeau mai ales că noul Împărat îi va găsi nevrednici, îi va alunga din rosturile lor, şi Îşi va lua noi împreună-lucrători şi ajutători mai mici şi cărturari şi toţi se temeau că El va scoate toate cele câte învăţaseră ei, şi le va cere, la vârsta lor înaintată, să înveţe lucruri noi. „Ce ne este El nouă?”, se poate să fi gândit ei; „Nouă ne este foarte bine fără El. Să vină pentru vreun neam care va urma după noi, nu la noi.
Este vreme. El ne va tulbura şi ne va duce să facem multe lucruri noi. El va vădi fărădelegile noastre, va afla vicleniile noastre, ne va alunga de la locurile noastre şi va aduce alţi oameni, oamenii Lui. Ne va înfometa cu orice preţ; fără pâine sau putere; El va lua poporul în mâinile Sale şi pe noi ne va da deoparte, probabil ne va întemniţa, ne va judeca şi ne va ucide”.
Toate acestea le vor simţi şi le vor gândi făcătorii de rău din zilele noastre, auzind cuvintele: „Vine Hristos”, simţeau şi gândeau răufăcătorii Ierusalimului, ascunşi sub un înveliş de înţelepciune şi purtând sprijinul puterii.
Când Domnul S-a arătat pe pământ, lumea era cu adevărat însetată şi înfometată de hrană sufletească. Că aceasta era starea lumii, se vede cel mai lămurit din două fapte din vremea naşterii Mântuitorului: primul este că magii din ţările îndepărtate au pornit într-o călătorie lungă şi primejdioasă ca să vină la El, despre Care socoteau că este bogat în hrană duhovnicească; şi al doilea, că singurii înţelepţi din lume din vreme, care Îl cunoşteau pe Dumnezeu Cel Unul şi Viu – adică înţelepţii Ieursalimului – se făcuseră atât de înfometaţi, aşa cum nu mai simţiseră foamea, fiind ca morţi.
Cultura noastra este una care consuma realitatile exterioare, fara sa se mai intereseze de sensul acestor realitati. Ar putea cineva sa citeasca, cu mai multa atentie zilele acestea, Evanghelia dupa Luca sau Evanghelia dupa Matei, ca sa-si improspateze istoria despre Hristos. Ar putea, daca este mai staruitor, sa citeasca din Comentariul sau Omiliile Sfantul Ioan Gura De Aur la Evanghelia dupa Matei,care, desi scrisa in secolul al IV-lea, este o carte absolut mobilizatoare. As putea sa recomand o carte despre pacat si despre pocainta care se adreseaza constiintei de sine a omului. Scrieri contemporane cunoscute, ca si parintii greci atoniti, care consemneaza marturii contemporane ale unor oameni, care au trait o viata inchinata exclusiv lui Dumnezeu si au facut personal experienta unirii cu Dumnezeu. Ar afla din ele de ce acesti oamenii s-au lepadat de ofertele acestei lumi, pentru a trai inchisi intr-o manastire si ce bucurie au avut si cum si-au implinit ei sensul existentei traind intr-o chilie si lepadandu-se de toate bucuriile acestei lumi. N-ar fi putut sa-si intemeieze un astfel de demers, daca n-ar fi trait si n-ar fi simtit ca la celalalt capat exista o chemare si o implinire reala in raportarea si in relatia lor cu Dumnezeul cel adevarat. Toate aceste carti dau marturie despre faptul ca Dumnezeu nu este numai o idee, nu este doar o realitate distanta, cu care ne vom intalni cand vom muri, ci este o Persoana vie, cu care putem intra acum in legatura, de la care putem beneficia de multe daruri duhovnicesti cum spunem, care ne umplu sufletul, care ne aseaza intr-o liniste reala, intr-o pace reala cu noi insine si cu oamenii din jurul nostru, intr-o bucurie profunda.
Pentru noi crestinii, steaua calauzitoare care ne conduce la Hristos ce s-a nascut la Betleem este Biserica. In clipa in care parasim aceasta calauza cereasca si intram in cele ale credintei la cei ce nu cred, steaua calauzitoare a Bisericii ni se ascunde. Si numai cand iesim de la sfatul celor necredinciosi, tulburati de cele intamplate cu noi, steaua Bisericii din nou straluceste si ne calauzeste pe calea care duce la Betleem, unde aflam pe Cel ce s-a nascut si ca om pentru mantuirea noastra. Iata pentru ce psalmistul de demult zicea: "Doamne iubit-am casa unde locuiesti Tu si locul unde salasluieste gloria Ta" - "Fata Ta, Doamne, voi cauta! Sa nu-ti intorci fata de la mine". Intr-adevar, acest magisteriu al Bisericii este "stalpul si intarirea adevarului" pentru noi. Biserica este steaua calauzirii noastre. Ea este glasul etern al Sfantului Duh prin Sfintele Scripturi si Sfanta Traditie, prin care ne face sa aflam pe Iisus Hristos Cel ce s-a nascut la Betleem.
Evenimentul s-a răspândit foarte repede: îngerii și păstorii s-au bucurat, iar Steaua magilor a vestit și ea din cer nașterea Pruncului. Tot atunci, acolo, la marginea câmpului, în Noaptea Sfântă, Îngerul Gavriil a vestit păstorilor Naşterea Mântuitorului lumii. Tot acolo, în pragul colibei în care se afla pruncul abia născut, s-au oprit cei trei magi din lunga lor călătorie, spre a aduce copilului sărac daruri împărăteşti. În Evanghelia sa, Ioan Gură de Aur , arhiepiscop al Constantinopolului, vorbea despre nașterea Pruncului: ”Dumnezeu le-a trimis Magilor steaua care i-a călăuzit în locul unde era Pruncul”. Scrierile religioase menționează și faptul că magii nu s-au temut de Irod și l-au întrebat unde s-a născut pruncul împărat. Magii nu s-au speriat că întrebarea lor a adus panică în rândul conducătorilor iudei, că au pus în pericol și viața Pruncului, și propria lor viață. Despre acest episod, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: ”Magii au trecut înainte . Așadar, lor să le urmăm și noi exemplul. Să ne depărtăm de păgânătate, pentru ca să vedem pe Hristos, precum şi ei s-au depărtat de patria lor cea păgânească, spre a-l vedea pe El. Să părăsim lucrurile pământeşti ca şi Magii, care, după ce au părăsit Persia, l-au văzut pe Soarele dreptăţii. Ei au venit să I se închine și să-I aducă daruri alese : aur, smirnă şi tămâie . Așa cum spuneau Sfinții Părinți, aurul era simbolul demnității împărătești, tămâia era demnitatea preotească, iar smirna prevestea patimile prin care urma să treacă Mântuitorul. Aşadar lasă toate şi aleargă la Vithleem. De eşti păstor şi te vei duce acolo vei vedea Pruncul în colibă. De eşti împărat şi nu te duci acolo, şi porfira nu-ţi va folosi nimica. De eşti înţelept, şi aceasta nu te poate împiedica de a te duce acolo şi a te închina fiului lui Dumnezeu”
Toate cântările ortodoxe mărturisesc aceste două mari adevăruri ale teologiei Bisericii: că Domnul S-a născut din Fecioară fără împreunare sexuală și că Maica lui Dumnezeu a fost Fecioară și înainte și în timpul nașterii și după naștere, fiind pururea Fecioară. Pentru că nașterea Lui din Fecioară a fost suprafirească, El Însuși, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, construindu-Și trupul în uterul Maicii Sale, pentru că Și-a asumat sufletul și trupul omului. Și cu toate că nașterea Lui a fost reală, iar El S-a născut ca un Prunc în peștera din Bitleem, cu toate acestea, nașterea Lui a fost mai presus de fire, pentru că Fecioara a rămas Fecioară născându-L pe Domnul.
Să avem în fața noastră Nasterea Dumnezeiasca Icoană, care este subțiată la maximum, transfigurată, descărcată de surplusul de istoricitate, pentru ca să sublinieze relația unică și irepetabilă a Maicii cu Fiul ei. Căci, în îmbrățișarea ei prea duioasă, Născătoarea de Dumnezeu se face una cu Pruncul ei, ca și când L-ar purta încă în pântece. E o îmbrățișare ca în pântece: plină de intimitate și de dragoste. Pentru că niciodată Maica lui Dumnezeu nu a fost, nu este și nu va fi despărțită de Fiul și de Domnul ei. După cum nici sufletul nostru nu e despărțit niciodată de trup, ci își ajută și își înduhovnicește trupul, dacă sufletul și trupul sunt una în slujirea Domnului.
Iar îmbrățișarea Maicii Domnului e cât peștera, dar și cât cerul. Sau, mai bine zis, ea este mai mare decât tot pământul și decât toate cerurile. Pentru că ea este mai încăpătoare decât cerurile.
Pentru că Maica lui Dumnezeu s-a făcut locaș conștient al Stăpânului, iubitor, care L-a cuprins cu îmbrățișare sfântă, cerurile și pământul fiind o icoană palidă a îmbrățișării ei.
Tocmai de aceea cu puțin înainte de praznicul nașterii Domnului, să știm că noi prăznuim adevărata și singura întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul dar, totodată, și adevărata îmbrățișare cu care El a fost îmbrățișat. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu a fost aceea care L-a îmbrățișat cu adevărat pe Dumnezeu și Dumnezeu doar în ea a binevoit și din ea Și-a luat trup, făcându-Se om cu adevărat, aidoma noastră, dar fără păcat.
George Coșbuc subliniază în poemul În seara de Crăciun frigul peșterii: „Cum S-a născut Hristos în frig,/ În ieslea cea săracă,/ Cum boul peste El sufla/ Căldură ca să-I facă”
Minuni s-au împlinit în toată lumea la nașterea Pruncului Iisus
S-au împlinit multe minuni în vremea naşterii Pruncului Iisus în toată lumea: În Roma a ieşit din pământ un izvor de untdelemn şi acesta a curs în râul Tibrului. O capişte idolească, ce se credea veşnică, a căzut şi idolii s-au sfărâmat şi tot acolo s-au arătat pe cer trei sori. În Spania, în aceeaşi noapte, s-a arătat un nor mai luminos decât soarele. În ogoarele Iudeii, fiind iarnă, au rodit viile cele din Engadi.
După cum se menționează în Evanghelie, au coborât îngerii din cer și s-au arătat oamenilor.
Cam la o mie de stânjeni distanță de ieslea în care S-a născut Hristos era un turn ce se numea Ader, iar acesta era folosit ca locuință unor păstori. În acea noapte, s-a întâmplat că nu dormeau trei păstori, care îşi păzeau turma lor. Atunci, binevestitorul Gavriil, cel mai întâi stătător între puterile cereşti, așa cum îl numește Sfântul Ciprian, ”s-a arătat lor în mare lumină, strălucind cu slavă cerească şi cu aceeaşi lumină strălucindu-i şi pe dânşii, iar ei, văzându-l, s-au înfricoşat. Dar îngerul ce s-a arătat, le-a poruncit să lase frica şi să nu le fie teamă pentru că el a venit să le vestească bucuria ce venise la toată lumea prin naşterea Mântuitorului. Apoi le-a spus şi semnul bunei sale vestiri, celei nemincinoase:”Veţi afla un Prunc înfăşat culcat în iesle”.
Sfintele scripturi vorbesc despre cele povestite de Arhanghelul Gavriil și, după aceea, s-au auzit în văzduh cete îngereşti, care-l lăuda pe Dumnezeu zicând: ”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.
După vederea aceea a îngerului şi după cântările auzite, păstorii s-au sfătuit și s-au dus degrabă până la Bethleem ca să vadă de sunt adevărate, cele ce li s-au spus lor de către înger. Şi acolo au aflat pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfântul Iosif, logodnicul ei, precum şi Pruncul înfăşat şi pus în iesle.
Păstorii au crezut, fără îndoială, că pruncul înfășat este Hristos Domnul, Mesia cel aşteptat, Care a venit în lume să mântuiască neamul omenesc. Atunci, ei s-au închinat Lui şi au mărturisit ceea ce le-a spus îngerul despre Pruncul Acela. Atunci toţi martorii care ascultau spusele păstorilor, adică Fecioara Maria, Iosif și cei ce veniseră în acea vreme acolo, se mirau de cele grăite de păstori. Şi ei s-au întors lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.
La răsărit de Betleem, la circa doi kilometri de centrul locuit, se găseşte Satul Păstorilor - Beit Sahur. După tradiţie, aici este locul în care îngerul le-a destăinuit păstorilor Naşterea Domnului (Luca 2, 8-15).
În anul 384, pelerina Egeria a văzut, într-o vale aproape de Betleem „o biserică ce se numeşte «La Păstori», cu o grădină mare înconjurată de un zid drept şi, de asemenea, cu o foarte frumoasă peşteră adăpostind un altar”. Iar Fericitul Ieronim identifică acest câmp cu locul unde „Iacob şi-a întins cortul, dincolo de turnul Migdal-Eder” (Facere 35, 21) şi menţionează că acel turn se găseşte la o distanţă de o mie de paşi de Betleem, înspre est.
Iniţial, un mic altar a fost ridicat într-o peşteră naturală pardosită cu mozaic. Pe la mijlocul secolului al V-lea, peştera a fost lărgită în mod considerabil, pentru a permite construirea unei biserici. În acelaşi timp, a fost înălţată o biserică în formă de U, deasupra peşterii.
În scurt timp, nici noua biserică nu a mai făcut faţă valului masiv de pelerini şi, de aceea, la începutul secolului al VI-lea a fost ridicată o biserică impunătoare, cu coloane de marmură şi pardoseală de mozaic, decorată cu motive creștine. Surse istorice şi ecleziastice prezintă Satul Păstorilor drept punctul de pornire al ceremoniei organizate cu ocazia Naşterii Domnului către Betleem. În anul 614, perşii au distrus această biserică, dar a fost reconstruită mai apoi de către Patriarhul Modest. În 670, episcopul francez Arculfus, peregrinând prin Ţara Sfântă timp de nouă luni, menţionează că a vizitat şi el acea biserică, în care se găsesc şi mormintele a trei dintre păstori. El menţionează că locul se afla situat la 1,5 kilometri est de Betleem.
După cucerirea arabă, biserica a fost folosită de monahii ce se nevoiau în pustiul Iudeii. În secolul al X-lea, doar peştera mai era accesibilă pelerinilor.
În anul 1972, în urma unor săpături arheologie făcute la iniţiativa Patriarhiei Ierusalimului, s-au descoperit urmele a trei biserici, din secolele V, VI şi VII. Pentru păstrarea acestor valoroase mărturii istorice, o nouă biserică a fost ridicată în apropierea peşterii. Biserica are trei altare închinate Maicii Domnului (centru), Sfântului Mare Mucenic Pantelimon (dreapta) şi, respectiv, Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril (stânga).
În prezent, Beit Sahur este în majoritate creştin, dar există şi o minoritate de musulmani veniţi după 1948.
Manastirea ce s-a dezvoltat in jur, de-a lungul timpului, a fost complet ruinata in sec. al X-lea. Calugarii greci au construit in 1972 o noua biserica, numita Keniset er-Raawat, „Biserica Pastorilor“. In subteran, pe locul vechii pesteri, a fost amenajat un paraclis, cu hramul „Soborul Maicii Domnului“. Lacasul este destul de mic si intunecat, cu altarul orientat spre est si o mica absida in spatele lui. Peretii sunt decorati cu fresce si icoane, mai vechi sau mai noi.
Întâlnirea cu Dumnezeu este cutremurătoare. Nu este cuvânt de spus. Cine se întâlneşte măcar o clipă, într-o undă de gând cu Dumnezeu, nu uită o viaţă întreagă clipa aceea, nu mai poate s-o uite. Şi nu numai că n-o uită, dar clipa aceea se face ca un mosor, ca un ghem care se dezveleşte tot mai mult, tot mai mult şi tot înveţi din ea şi nu se mai sfârşeşte, pentru că e o întâlnire cu Dumnezeu, nu e o întâlnire cu un om; întâlnirea cu un om te învaţă atâtea, dar cu Dumnezeu! Greu e de spus ce se întâmplă atunci când se întâlneşte omul cu Dumnezeu! Altfel se întoarce omul după ce dobândeşte cu greu un lucru. Devine mult mai atent la ceea ce a primit, pe de o parte. Pe de alta, văzând cât de greu se dobândeşte un lucru, îi preţuieşte şi pe alţii care se roagă şi îşi doresc acel lucru, îi preţuieşte şi pe alţii care au aceste lucruri, îi preţuieşte şi pe alţi bolnavi necăjiţi, care stau şi ei în durere şi se roagă şi ei la fel şi astfel îi ajută şi sare şi el în ajutorul lor. Se petrec în inima omului care stăruie îndelung multe schimbări şi, la majoritatea dintre noi, de calitate.
Sunt şi oameni care primesc orice, şi suferinţa şi aşteptarea, spre rău şi o transformă în ceartă şi în supărare şi în mâhnire şi în întoarcere de la Dumnezeu, dar aceştia sunt puţini. Celor mai mulţi, care stăruiesc în rugăciune şi au nădejde la Dumnezeu, care stăruiesc mult în rugăciune pentru ceva, li se curăţesc sufletele, li se deschid inimile spre celălalt, spre Dumnezeu, spre sine însuşi, și devin oameni cu totul şi cu totul altfel, sar în ajutorul celor care au necaz. Deci, până la urmă, prin această strădanie, prin această osteneală, se şi dovedesc sufletele cucernice, sufletele lui Dumnezeu. Oamenii lui Dumnezeu aşa se vădesc. În vreme de bine avem de toate și n-avem nicio nevoie şi nu se poate dovedi nimic – de exemplu, acum, aici, în biserică, nu se poate dovedi cine e mai curajos. Dacă ar fi un necaz în momentul acesta şi ar trebui să sară mai mulţi să ajute undeva, atunci s-ar dovedi care e mai curajos. Aşa, nu se ştie cine e.
Aşa, la vreme de încercare, la vreme de ispită, de răbdare, de strădanie, acolo se vede sufletul curat, acolo se vădesc caratele de aur ale sufletului, nu când omul n-are nicio nevoie și nicio necesitate, nu poţi să ştii care-i mai bun şi care-i mai rău. Şi acesta e unul dintre motivele pentru care Dumnezeu întârzie, pentru că aşa se vădesc sufletele curate, adevărate, vii și devin pilde şi pentru alţii.
Alt motiv pentru care Dumnezeu ar putea să ne lase aşa, într-o încercare sau într-o ispită, mult timp, fără să ne asculte rugăciunea – dar, de fapt, El, aude – este acela că ştiţi că smerenia omului e foarte greu de dobândit. E cea mai mare virtute pentru că, pentru ea, stă sau cade şi dragostea. Dragostea care nu e smerită nu mai e dragoste şi, de aceea, smerenia e temelia cea tare a tuturor virtuţilor. În răbdarea aceasta a omului, în osteneala lungă, lungă, în care simţi că Dumnezeu parcă nu te aude, nu te vede, nu mai ştii ce să crezi, coboară în sufletul omului încetul cu încetul smerenia cea adevărată, smerenia aceea neprefăcută, nu cea de genul: <A, eu sunt cel mai nevrednic dintre toţi!>, dar ştiu că Dumnezeu mă aude şi mă vede și mă iubeşte şi mâine îmi va împlini tot ce Îl rog şi se rezolvă. Nu mai ştii nimic, eşti smerit până la pământ și zici: Doamne, nu merit nici să trăiesc pe pământ… Uite, de ani şi ani cer un lucru și Tu nu mă bagi în seamă. Cu siguranţă nu sunt bun de nimic… Deci se coboară în inima omului o smerenie mult mai adâncă şi mai puternică decât smerenia aceasta a vorbelor pe care o folosim noi de obicei și pe care o înfăţişăm și o arătăm. Or această smerenie e o calitate…, asta dă caratele de aur ale credinţei. La această smerenie Se pleacă Dumnezeu. Aşa cum mândria este înainte-mergătoarea căderii, – adică unde vezi mândrie să ştii că va fi cădere în scurt timp, aşa ziceau Părinţii – aşa smerenia este înainte-mergătoarea harului şi a tot darul! Această smerenie este o dobândă, este un folos absolut al sufletului. Faptul că omul se smereşte e un folos absolut.
„Adevarul vesnic Se naste! Dreptatea vesnica Se naste! Dragostea vesnica Se naste! Binele vesnic Se naste! Viata vesnica Se naste!” Noi, in aceste zile sfinte si marete, ne salutam unul pe altul cu salutul dumnezeiesc de bucurie: „Hristos Se naste”. Ce spunem prin aceasta? Noi de fapt slavim, caci Se naste Dumnezeu, Se naste Hristos – Dumnezeu-Omul in aceasta lume.
Dumnezeu Se naste, Dumnezeu-Omul Se naste. Dumnezeu desavarsit in om desavarsit. Prima data pe pământ S-a aratat om nou, S-a aratat om desavarsit, S-a aratat om deplin. Ce fel de om S-a aratat in Hristos, Dumnezeu-Omul? Om desavarsit, om deplin, om in toata desavarsirea; adevarat, singurul adevarat, singurul Om Adevarat – acesta este Hristos, Omul indumnezeit. A venit in aceasta lume pamanteasca, S-a coborat, S-a facut Om indumnezeit, pentru ca sa ne arate noua in chipul Sau ce este adevaratul om, ce este omul desavarsit. Şi a aratat aceasta in modul cel mai desavarsit. Cum? Asa cum in trup omenesc S-a aratat om desavarsit.
Caci intru El locuieste, trupeste, toata plinatatea Dumnezeirii, se spune in Sfanta Scriptura (Coloseni 2,9). Da, toata plinatatea Omului. Fara El si pana la El, omul nu era deloc fiinta desavarsita, omul era fiinta nedesavarsita, neimplinita. Prin El omul a obtinut pentru prima data desavarsirea sa cea mai deplina, a realizat telul sau dumnezeiesc in aceasta lume, s-a implinit intru El; mai intai intru El, apoi in toti ucenicii Care L-au urmat pe deplin sinceri, constiinciosi. Pentru prima data s-au implinit cuvintele evanghelice ca Domnul a intemeiat Biserica in aceasta lume, a daruit-o Apostolilor, Prorocilor, Evanghelistilor, Invatatorilor, Facatorilor de minuni, spre zidirea trupului lui Hristos, care este Biserica Sa – pana vom ajunge toti oameni desavarsiti
Şi cum este acest om desavarsit la masura varstei deplinatatii lui Hristos ? Iata, acesta este omul desavarsit care s-a aratat in chipul Domnului Hristos, Dumnezeu-Omul. Astfel este intru El, alaturi de El, si prin El omul, de fapt fiecare dintre noi este chemat sa devina – ce? Dumnezeu-om dupa har. Ceea ce este Domnul Hristos dupa natura, ca Dumnezeu-Om desavarsit, aceea trebuie sa devina fiecare dintre noi in Biserica lui Hristos, sa devina dumnezeu-om dupa har, ca astfel sa se desavarseasca, pentru a atinge telul dumnezeiesc al fiintarii si al vietuirii sale in aceasta lume. Astfel Domnul il reprezinta pe om si desavarsirea acestuia. Ceea ce este valabil, oare, si pentru destinul omenesc? Adevarul omenesc, daca nu se sfarseste in Dumnezeu-Omul, nu este deplin. Atata timp cat nu se desavarseste in El, adevarul omului se dezintegreaza in sine insusi, decade, si omul nu are niciun folos din aceasta. Oare este adevar in om fara Domnul Hristos? Se ofileste si nimic nu ramane din el. Insa daca omul traieste in Trupul Omului indumnezeit, al Bisericii Sale, adevarul sau se dezvolta treptat, sporeste in Adevar dumnezeiesc si devine Adevar dumnezeiesc – Adevarul Vesnic al desavarsirii dumnezeiesti. Astfel stim pentru ce a daruit Dumnezeu omului adevarul: ca el sa devina desavarsit si sa se desavarseasca intru el desavarsirea dumnezeiasca si implinirea dumnezeiasca.
Şi ce se intampla cu dreptatea omeneasca? Asa cum dreptatea omului daca nu se savarseste in Hristos -Dumnezeu-Omul -, in Dreptatea Sa dumnezeiasca, o, indata piere, indata dispare atacul din toate partile prin minciunile acestei lumi, prin minciunile care roiesc din inima intunecata a fiecarui demon si a fiecarui om care se lasa stapanit de el. Atunci dreptatea omeneasca moare si dispare cu totul. Ea traieste vesnic, traieste dumnezeieste numai daca se uneste cu Dreptatea lui Hristos, daca devine Dreptatea dumnezeiasca, Dreptatea evanghelica, toata de la Dumnezeu si dupa Dumnezeu.
O, oamenii se lauda in lumea aceasta cu dragostea, cu dragostea fata de om, fata de lucruri, in general cu toate categoriile de dragoste. Insa dragostea omeneasca, daca nu se desavarseste in Dragostea lui Hristos – ce se alege din ea? Ea se transforma in gelozie obisnuita, se transforma in incapatanare, apoi in dusmanie. Aceasta putere a dragostei care este in firea omeneasca, daca cu credinta lui Hristos se uneste cu Domnul Hristos, ea creste treptat, si aceasta dragoste devine Dragoste sfanta, Dragoste desavarsita, Dragoste dumnezeiasca, Dragostea lui Dumnezeu. Aceasta este singura Dragoste adevarata in aceasta lume. Şi venind in aceasta lume, devenind Dumnezeu-Om, Domnul Hristos a daruit aceasta Dragoste desavarsita si de la noi cei care I-am urmat Lui cere aceeasi dragoste. Toate celelalte iubiri nu au valoare atata timp cat nu se sfintesc, cat nu se sfintesc prin dragoste, prin Sfanta Dragoste dumnezeiasca, prin Dragostea lui Hristos.
Şi ce sa spunem despre averile omenesti? Deseori oamenii se lauda cu averile lor, cu proprietatile lor, cu vredniciile lor. Ce este averea omeneasca in aceasta lume? Ce avere poate supravietui raului din aceasta lume, raului care este cu totul de la diavol.Nimeni nu este bun decat numai Unul Dumnezeu (Matei 19, 17), a spus Domnul Hristos, nimeni! Nimeni dintre oameni. Noi suntem oameni pacatosi si in asa masura amestecam raul cu binele in noi insine incat binele nostru niciodata nu este un bine autentic, binele nostru nu este niciodata Bine dumnezeiesc.
Daca ne predam Domnului Hristos cu credinta, cu rugaciune si cu dragoste, El face sa creasca in noi binele, il inmulteste, il desavarseste, si abia dupa aceea binele nostru devine Bine desavarsit, Bine dumnezeiesc, devine Binele lui Dumnezeu. Şi ce sa spunem despre viata noastra lumeasca? Ce este viata noastra lumeasca fara Domnul Hristos, atata timp cat El nu S-a aratat in ea? Viata fara Dumnezeu nu este nimic altceva decat o moarte treptata si necontenita, moarte chinuitoare, moarte infioratoare, de cosmar. Iar viata adevarata este Viata vesnica in Domnul Hristos! Daca omul cu toate mijloacele sfinte pe care i le-a dat Biserica lui Hristos se umple inlauntrul sau de puteri dumnezeiesti, de viata dumnezeiasca, viata sa se transforma treptat in viata lui Dumnezeu, in Viata vesnica. Omul devine fiinta vesnica.
Iata, de aceea de la Nasterea Domnului Hristos in aceasta lume este o bucurie sa fii om. De aceea de la nasterea Sa minunata si de la aratarea Sa pe pamant ca om este asa de placut sa fii om! Este ingrozitor sa fii om fara Hristos!
De aceea Domnul Hristos aratandu-Se pe pamant, nascandu-Se pe pamant ca Dumnezeu-Om, toata bucuria noastra, toata nadejdea noastra, toata viata noastra, sensul deplin al tuturor oamenilor lumii este El – Hristos, Dumnezeu-Omul! El este singurul Adevar in toate universurile in care omul traieste si se misca. Şi pe El si Atotdumnezeirea Sa, Atotdesavarsirea Iubitorului de oameni, a Dumnezeu-Omului o slavim. Iata, acesta este Craciunul, maretul, minunatul si stralucitorul Praznic. De aceea, daca ne salutam unul pe altul cu urarea plina de bucurie de la Craciun: „Hristos Se naste!”, avem intotdeauna in inima, in simtire, in sufletele noastre, acea bucurie ca omul este chemat sa devina desavarsit, ca in Sfanta Sa Biserica dumnezeiasca, Domnul Hristos i-a dat toate mijloacele pentru aceasta. De aceea, fie ca toate sufletele noastre, intreaga noastra minte, intreaga noastra constiinta, toata fiinta noastra, pururea sa-L slaveasca deplin pe Minunatul Domn Hristos, Care atat de mult S-a smerit (Filipeni 2, 7), atata dragoste ne-a aratat, S-a coborat la noi oamenii, ca sa ne ridice din iadul nostru in Imparatia Cerurilor si ca sa ne cheme la desavarsire dumnezeiasca. Lui fie slava si lauda, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin (postat pe fb de ioan monahul)