Înainte-praznuirea Bunei Vestiri
Mâine sărbatorim Buna Vestire, ce veste minunată! Tatal Ceresc, dezlegând taina cea din veci ascunsă, în iubirea Sa de oameni trimite pe Unicul Său Fiu să salveze omenirea de moartea veșnică, Îl trimite să moară ca să ne daruiască nou învierea.
Mâine îngerul Gavril coboară la Fecioara Maria, iar ea în ciuda tuturor pericolelor care presupune aceasta, ea cea vulnerabilă pentru că putea să fie ucisă, dar cea ascultătoare, smerită și plină de credință, raspunde: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!
Începând de astazi fiecare din voi, în această perioadă de cruntă încercare pentru toți, poate fi un mesager al buneivestiri. Sunt atât de multe lucruri de facut, deși fizic sunteți desparțiti unul de celalat, ajutați pe cei care au nevoie, batrâni, prieteni care nu pot iesi din domiciliu, oameni care nu-și pot asigura cele necesare, oameni singuri, un telefon, un mesaj, un commision atunci când faceți cumparaturi pentru voi, toate acestea aduse în casele lor, în singuratatea lor sunt bucuria buneivestiri.
Buna Vestire este cea dintâi sărbătoare confirmată în documente, dintre cele închinate Maicii Domnului. În primele secole creștine, sărbătoarea Bunei Vestiri avea un caracter local, iar data de prăznuire varia. Astfel, unii o sărbătoreau în ajunul Bobotezei (5 ianuarie), iar în unele Biserici din Apus, precum cele din Spania, Galia şi Milano, Buna Vestire era sărbătorită în data de 18 decembrie. În secolele IV-V, eretici precum Colliridienii şi Nestorienii înjoseau fiinţa Fecioarei Maria și contestau dogma Întrupării Mântuitorului. De aceea, Biserica „a mărit solemnitatea acestei sărbători, în contra acelor eretici, şi a împodobit-o cu cântări, cuvântări şi privegheri de noapte. Mai târziu, serviciul divin al acestei zile s-a îmbogăţit cu imnele de bucurie făcute de loan Damaschn, Teofan, Mitropolitul Niceei şi alţi imnologi mari”, după cum afirmă liturgistul Badea Cireșanu.
Atat de mult ne-am obisnuit cu vestile (mai mult proaste) de zi cu zi si intr-atat viata noastra sta sub semnul grijilor, al stresului, al amagirilor, al simulacrelor de tot felul si al cenusiului cotidian, incat chiar si cei care si-au pastrat aprinsa candela plapanda a credintei abia daca mai pot percepe, prinsi in mijlocul intunericului acestei lumi, intelesul acestei mari Sarbatori. Despre Vestea cea Buna pe care o primim inca o data si noi acum, Sf. Isaac Sirul spunea ca este “cel mai binecuvantat si mai imbucurator fapt care ar fi putut sa se intample neamului omenesc“. Este un eveniment care ne priveste pe fiecare personal si care, daca i-am constientiza “miza” pentru viata noastra vesnica, ar trebui sa ne umple de bucurie negraita.
Dar cum sa pretuim acest Dar coplesitor care ni se face si cum sa ne bucuram de el cu adevarat daca noi nu am avut si nu avem “Sus inimile” (cum ni se cere in Liturghie), daca noi nu am ajuns sa insetam si sa flamanzim efectiv dupa Dumnezeu, daca noi ne-am indestulat din roscovele desertaciunilor acestei lumi, cautand “implinire” si “satisfactie” in cele pamantesti? Bucuria mantuirii, cum ne spune acelasi mare Isaac Sirul, vine numai cand simtim ca totul este pierdut, ca noi suntem pierduti si cand ne-am dezlipit inima de orice nadejde a lumii acesteia. Ce folos sa ni se spuna ca astazi incepe Mantuirea noastra, daca noi nu am asteptat cu “disperare” aceasta Mantuire, daca noi nu am tanjit sa fim salvati de nimic, daca nu ne-am simtit sufletul bolnav pe moarte si fara sansa de vindecare, daca nu ne-am simtit singuri si straini in aceasta lume si nu am asteptat cu mainile tremurande intinse spre cer “minunea straina” care sa ne smulga din deznadejde?
“Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor bucura“.
Oamenii din Vechiul Testament aflați sub povara păcatului înstrăinării de poruncile lui Dumnezeu nu mai puteau suporta această stare sufletească ajunsă la marginea răbdării; simțeau, erau pe deplin încredințați că viața nu poate fi trăită fără legătura sufletească cu Dumnezeu și, ca urmare, cereau, strigând din adâncul sufletului lor, ajutorul lui Dumnezeu; cereau lui Dumnezeu să Se apropie de ei, să-i elibereze din robia păcatelor. Aceasta trebuie să înțelegem prin cuvintele „plinirea vremii“. Oamenii căutau pe Dumnezeu precum „cerbul izvoarele apelor“ (Ps. 41, 1). Proorocul Isaia ne-o spune foarte limpede: „Am ajuns ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpânești și care nu mai sunt chemați cu numele Tău. Dacă ai rupe cerurile și Te-ai pogorî, munții s-ar cutremura“ (Isaia 63, 19). La acest soroc de criză sufletească a lumii din Vechiul Testament, numit „plinirea vremii“, Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, ca să răscumpere pe oameni din robia păcatelor „scoțându-i de sub puterea întunericului și strămutându-i în împărăția Fiului iubirii Sale“ (Coloseni 1, 13), „dându-le putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 12).
Zille acestea omenirea învată, pentru a câta oară și cât ne va mai răbda Cel de Sus, ca viata și sanatatea sunt darurile lui Dumnezeu și trebuie să le prețuim. Zille acestea omenirea învată, pentru a câta oară și cât ne va mai răbda Cel de Sus, ca viata și sanatatea sunt în mainile Datatorului de Viata și trebuie Să-L slăvim pe Dumnezeu, să-I mulțumim și să ne bucurăm chiar și în necazuri, știind că necazurile sau încercările din viața noastră pământească sunt cercetări ale lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră. Să-l ascultăm pe Sf. Ap. Pavel, vorbindu-ne despre necazuri: „…Ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă“ (Romani 5, 3-5). Omul cuprins de necazuri se întoarce mai ușor la Dumnezeu. Necazurile sunt crucea vieții noastre creștinești. Mântuitorul ne întărește în acest sens spunându-ne : „…Dacă M-au prigonit pe Mine și pe voi vă vor prigoni…“(In 15, 20), iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „…Prin multe suferințe trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu“ (FA 14, 22). Povara necazurilor o purtăm cu ajutorul lui Dumnezeu: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întărește“ (Fil. 4, 13). Dar „…Dumnezeu nu se lasă batjocorit“, spune Sfântul Apostol Pavel (Galateni 6, 7). Astfel, cuvintele Evangheliei au fost primite nu numai de oamenii din părțile Țării Sfinte, ci și de cei din alte părți ale pământului, inclusiv cei din Europa. Aceștia au creat o cultură ale cărei rădăcini sunt creștine. Oamenii, o parte din ei, cu timpul, treptat-treptat, călăuziți numai de puterea minții, s-au înstrăinat însă de învățătura și morala Evangheliei și o dată cu aceasta s-au înstrăinat și de cultura cu rădăcini creștine, încât astăzi acești oameni plănuiesc și se silesc să realizeze o uniformizare, o globalizare a lumii europene, mai mult, o comunitate umană fără Dumnezeu. Aceasta a vrut să facă în trecutul nu prea îndepărtat și Stalin sub stindardul ideologiei comuniste - atee -, dar, cum știm, nu a reușit, a pierit așa cum au pierit și Nero, Dioclețian și alții ca ei.
Acest plan diabolic îngrijorează astăzi tot mai mult pe toți cei care ne străduim să trăim călăuziți de învățătura și morala creștină, respectând valorile culturii cu rădăcini creștine, contribuind la păstrarea și îmbogățirea lor. Această îngrijorare se risipește din sufletele noastre, dacă luăm aminte la cuvintele Mântuitorului: „Porțile iadului nu vor birui Biserica Mea“ (Mat 16, 18).
Niciodată omul n-ar fi putut de unul singur să înţeleagă iubirea infinită pe care o nutreşte Dumnezeu faţă de această binecuvântată făptură, omul, care constituie şi coroana întregii creaţii. Şi deoarece iubirea adevărată nu este cu putinţă să se exprime doar prin cuvinte emoţionante, ci şi prin fapte care dovedesc autenticitatea cuvântului, de aceea şi ucenicul iubirii, Sfântul Ioan Teologul, în puţine cuvinte rezumă „explozia” de iubire a lui Dumnezeu: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3: 16). Adică: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea oamenilor, care trăia în păcat, încât L-a dat morţii pe unicul Său Fiu, pentru a nu se pierde tot omul cu moartea cea veşnică, ci aceia care cred într-Însul să aibă viaţă veşnică. Dumnezeu-Tatăl L-a predat pe unicul Său Fiu la moarte pe cruce!
Dumnezeul Treimic se întristează şi se necăjeşte atât de mult din cauza păcatului, care l-a zdrenţuit pe om, prin alegerea liberă a omului însuşi, aşa încât pentru a-l mântui, Dumnezeul-Om, Domnul Iisus se suie pe Cruce, „ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3:15).
Smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurată a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Fil. 2,8). Dar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Fil. 2,10). „Smerenia este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit a veni în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită”.
Astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să stăpânească; fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul, fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri. Iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate, iar fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute poate în vremea morţii să mântuiască pe om. De aceea şi Mântuitorul nostru pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cei dintâi, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia cerurilor” (Mt.5, 3). Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoteşte pe sine sărac şi că n-a făcut nici un bine înaintea Domnului.
Ne aflam în raza de lumina a Buneivestiri si a cuvintelor celor mai importante rostite vreodata de un om pana la Fiul Omului, cuvintele celei mai smerite Fecioare de pe fata pamantului: “Iata roaba Domnului! Fie mie dupa cuvantul Tau!“. Cuvantul liber al celei care avea sa devina Nascatoarea de Dumnezeu si Maica Luminii este Da-ul, Amin-ul omului prin care acesta L-a lasat pe Dumnezeu sa-i lucreze mantuirea. In cuvantul cu rezonanta vesnica al Preacuratei sta principiul fundamental al legaturii sanatoase si mantuitoare a omului cu Facatorul lui. Nevointa de intrare a mintii si a inimii noastre in duhul ascultarii de Cuvantul lui Dumnezeu si ravna pentru a nu iesi din gandul Sau si din voia Sa reprezinta nimic altceva decat rostul implinit al existentei noastre ca “musafiri” ai acestui pamant si acestei vieti foarte scurte. Asa cum spunea foarte direct parintele Rafail Noica, mantuirea noastra se “joaca” in pendularea noastra de aici – prin alegerile si deciziile noastre – intre Rai si Iad, unde Raiul este reprezentat de trairea noastra in duhul rugaciunii: “Faca-Se voia Ta!”, iar Iadul nefiind altceva decat momentul in care Dumnezeu ne zice noua: “Faca-se voia ta”.
Exista un mers al lumii asteia, pe care Dumnezeu il vede si care ar trebui sa fie privit cu mai multa adancime. Sa nu vrem sa-l schimbam nici macar cu rugaciunile noastre. Stiti de ce? Pentru ca Dumnezeu, tot pentru fagaduinta Sa, ne poate indeplini o cerere care nu este potrivita cu viata noastra si cu planul Sau pentru noi. Veti intreba de ce totusi, Dumnezeu indeplineste o astfel de cerere? Pentru ca… i-o ceri cu toata credinta! Si daca insisti, El ti-o da. Ca dupa aceea sa intri intr-un drum gresit, un drum paralel cu viata ta. Sa nu dorim sa schimbam viata noastra exterioara prin rugaciuni nepotrivite. Nici viata celorlalti, cu atat mai mult! De asta, rugaciunea desavarsita pe care ne-o arata Mantuitorul este aceea: „Nu precum voiesc eu, ci precum Tu voiesti!” e unde stim noi ce sa cerem si ce sa nu cerem lui Dumnezeu?
Tocmai pentru ca nu stim, spunem: “Nu precum eu voiesc, ci precum Tu voiesti!“. Si stiti ce?; ce mi se pare mie? Eu pot gresi, asa cum am facut o multime de greseli in parerile mele, dincolo de alte greseli. Atunci cand dorinta asta a noastra devine o obsesie, atunci cand credem ca doar asa va fi cel mai bine, cred ca nu e sanatos. Si cand cerem de la Dumnezeu sa faca asa, si nu altfel: “Doamne daca faci sa ajung acolo…. iti multumesc… nu stiu… si facem cruci si peste cruci. Deci cand incepem sa gandim viata noastra prin prisma acestei dorinte,(…) cand punem obiectul dorintei noastre in centrul vietii noastre – “daca voi avea asta, sau daca voi face asa….va fi asa… si asa… si voi fi mai bun…. si de-acum voi face mai multe… si…” – cred ca de-acuma am intrat pe un fagas gresit si, atunci, ar trebui sa lasam sa se raceasca treaba asta, sa nu cerem cu atata insistenta.
Va spun drept, de cate ori mi-am dorit ceva asa, foarte tare si m-am rugat cum am putut eu, numai la asta ma gandeam, mi-a si dat Dumnezeu tot, dar niciodata nu mi-a iesit nimic bun din asta. Nimic. Cele mai mari greseli din viata mea, pe care le-am avut si le mai am, sunt urmari a unei dorinte din astea indeplinite. V-o spun cu toata sinceritatea. Asa că asta cred eu, ca este un semn al lucrurilor care trebuie cerute sau nu. Lasati-L pe Dumnezeu: “Doamne, fa precum voiesti Tu!” Intotdeauna in fata dorintei, a cererii noastre, sa ne intrebam “daca ma pot desparti de asta”: “daca n-ar fi asa, ce-as face eu?“ Si sa fim gata sa primim de la Dumnezeu si altceva. Atunci suntem linistiti. Atunci incepem sa ne rugam intr-un mod placut lui Dumnezeu. Sa nu te temi atunci cand nu ti se indeplinesc rugaciunile, dar sa te temi atunci cand ti s-a indeplinit o rugaciune. Pentru ca va trebui sa duci la bun sfarsit ceea ce ai fagaduit sa faci. Iata, ai primit? Teme-te de acum inainte! Ce faci acuma? Dumnezeu ti-a aratat incredere si ti-o dat. Na, poftim: fa! E ca si cum ai facut, nu vreau sa fac o comparatie nepotrivita, un imprumut la banca fara sa te gandesti de unde o sa-l dai inapoi, fara sa ai niciun venit, dar sa cheltuiesti… Nu pentru ca Dumnezeu ar cere ceva, dar asa, ca atitudine. Sa ne temem atunci cand am primit! Vom fi responsabili de darul asta. Cui mult i se da, mult i se cere… “.
Nu te întrista pentru că nu vezi în tine nimic bun, chiar nici nu căuta nimic bun în tine. Binele omenesc este urâciune în faţa lui Dumnezeu. Bucură-te de neputinţa şi de slăbiciunea ta. Adevăratul bine este Dumnezeu, El este înţelepciunea, El este şi puterea. Roagă-te ca El să-ţi umple inima, ca El, ca o lumină adevărată, să-ţi lumineze mintea, ca El să fie puterea ce lucrează în tine, ca El să domnească în tine. Iar tot ce este al tău va rămâne pentru totdeauna neputincios şi slab. Să te rogi aşa: facă-se voia Ta în mine, Doamne, fie puterea Ta în mine, care biruieste toate si înfricoşează toate. Toată viaţa ta să fie o năzuinţă către Dumnezeu. In timpul ispitelor şi al bolii, în orice stare s-ar afla sufletul tău, printr-un singur cuvânt îndreaptă-ţi gândurile către Dumnezeu. Trebuie să treci prin toate neputinţele fireşti şi să tinzi către Dumnezeu. Tu eşti călugăr, iar cinul călugăresc de aceea se şi numeşte îngeresc, pentru că monahul, asemenea îngerului, trebuie să tindă către Dumnezeu”.
Drumul spre El trece în noi prin neputinţa noastră, prin recunoaşterea păcătoşeniei noastre. Da, acesta nu este un drum mincinos, născocit, ci Însuşi Dumnezeu a spus să nu-L căutăm nicăieri, în nici un fel de „stări”, că El va veni Singur. Intr-adevăr, vine, aducând pace, putere, lumină în sufletul pierdut, neputincios, întunecat. Dumnezeu ne trimite suferinţe si aceste suferinţe ne rup de pământ sau, mai bine zis, de împătimirile de prisos faţă de tot ce este pământesc, înseamnă că si suferinţele sunt un dar de la Dumnezeu. De ce atunci să nu le primim cu recunoştinţă, la fel cum primim bucuriile? Oare nu din pricina păcătoşeniei inimii noastre neînstare să se rupă de tot şi să caute doar voia lui Dumnezeu? Voia lui Dumnezeu trebuie nu doar sa fie primita, ci trebuie sa fie lucrata, iar pentru aceasta, mai intai de toate, trebuie s-o cunoastem. Ea se cunoaste cu sufletul, atunci cand Dumnezeu descopera sufletului voia Sa. El o descopera sufletului cand acesta merge in fata Lui pe cararea cea dreapta. Aceasta dreptate consta in intentia sincera a implinirii voii lui Dumnezeu, in hotararea ferma de a se dezice de a sa proprie, si fara cracnire sa primesti tot ce-ti trimite Dumnezeu, fara niciun rationament si autoindreptatire.
Temeiul scripturistic al acestui praznic îl găsim în Evanghelia după Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. Spre deosebire de ceilalți evangheliști, Luca nu începe relatarea Evangheliei sale cu Nașterea sau Botezul Domnului, ci cu alte două evenimente, petrecute înaintea acestora: vestea nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și Buna Vestire. Citim, astfel, în primul capitol, că la șase luni după zămislirea Sfântului Ioan Botezatorul, Arhanghelul Gavriil a fost trimis din nou pe pământ spre a duce veste, de această dată în orașul Nazaret din Galileea, la o fecioară pe nume Maria:Şi intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus” (Luca 1, 28-31).
Cu toate că, în Sfânta Scriptură, nu găsim niciun indiciu legat de locul în care se afla Maica Domnului în momentul Bunei Vestiri, s-a transmis până în zilele noastre tradiţia locală conform căreia Fecioara era la fântâna din apropierea casei unde locuia, pentru a scoate apă. Astăzi, această fântână este alimentată cu apă din izvorul Maicii Domnului, aflat sub Biserica închinată Sfântului Arhanghel Gavriil.
Praznicul Bunei Vestiri este sărbătorit în fiecare an în Postul Mare și este consemnat în calendarul ortodox cu dezleagare la untdelemn, vin şi peşte, indiferent în ce zi ar cădea. Părintele Nicolae Necula spune că permisiunea consumului de carne de pește în timpul postului este „o derogare pentru cei ce se ostenesc, nu o hrană permanentă, zilnică. Prin compoziția chimică, această carne se deosebește de cea a animalelor sau a păsărilor dinafara mediului acvatic”.
În plan liturgic, sărbătoarea Bunei Vestiri a fost cinstită de-a lungul timpului prin cântări și imne alese, dintre care o importanță deosebită o are Acatistul Bunei Vestiri. Acesta a fost închinat Maicii Domnului, ca laudă și mulțumire pentru eliberarea miraculoasă a Constantinopolului în urma unei invazii a perșilor și avarilor, în anul 626 și este prototipul tuturor acatistelor pe care le cunoaşte Biserica noastră. Praznicul Bunei Vestiri a fost legat în mod direct, încă din cele mai vechi timpuri, de data Naşterii Mântuitorului, aflându-se exact la nouă luni înainte de Crăciun. Cele două sărbători nici nu ar putea fi gândite separat, Naşterea fiind urmarea firească a Bunei Vestiri, fiecare dintre ele constituind, în felul său, începutul mântuirii neamului omenesc. Buna Vestire înseamnă, dincolo de toate aceste informații, bucurie – primul cuvânt pe care Arhanghelul Gavriil l-a rostit atunci când a venit să-i aducă Fecioarei Maria vestea cea bună: „Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1, 28). De aceea, în fiecare an, în preajma acestui praznic împărătesc închinat Maicii Domnului, suntem chemaţi să ne bucurăm și noi, purtând în suflete nădejdea sfântă a mântuirii.
În zilele acelea Elisabeta, soţia lui Zaharia, a zămislit şi s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: Astfel mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Şi, intrând Îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei! Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi Îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele Lui, Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către Înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi, răspunzând, Îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei, şi aceasta este a şasea lună pentru ea, care se numea stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi Îngerul a plecat de la ea.(Lc.1,24-38)
Fraţilor, Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc dintr-Unul sunt toţi; de aceea, nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zicând: «Spune-voi fraţilor mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda». Şi iarăşi: «Eu voi fi încrezător în El»; şi iarăşi: «Iată Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu». Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa. Pentru că, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat. Drept aceea, dator era întru toate să Se asemene fraţilor, ca să fie milostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului. Că, prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute.(Ev.2,11-18)
Praznicul acestei zile dă bucurie, risipind vechea întristare, dă bucurie, izgonind blestemul lumii și reînnoind ridicarea celui ce a căzut oarecând și dând tuturor mântuire. Îngerul vorbește cu Fecioara și se nimicește șoapta șarpelui și se înlătură atacul uneltirii. Îngerul vorbește cu Fecioara și se slăbește înșelarea Evei și firea osândită se arată mai înaltă decât osânda, ca și mai înainte de osândă și agonisește dobândirea Raiului ca moștenire. Acesta vorbește cu Fecioara și arvunește eliberarea lui Adam și șarpelui începător al răutății îi este răpită tirania asupra neamului nostru și stăpânirea lui este zdrobită și află acum că în zadar s-a înarmat împotriva făpturii. Căci slăbesc măiestriile lui împotriva noastră, fiindcă firea cea netrupească, aducând vestirea, pune trofeu de biruință nebiruit împotriva păcatului. Căci crucea lui Hristos și Pătimirea cea de voie este înghițirea morții și a păcatului de biruință, pe lângă pătimirea prin întrupare. Îngerul aduce bună vestirea Întrupării de care astăzi ne veselim și al cărei praznic îl prăznuim.
Îngerul este trimis la Fecioară și firea oamenilor se înnoiește, căci a băut vestirea ca pe un leac al mântuirii și varsă tot veninul balaurului și se curăță de solzii bolii. Îngerul este trimis către Fecioara și zapisul păcatului este rupt și pedeapsa neascultării este anulată și chemarea tuturor este arvunită. Astăzi a venit bunăvestirea bucuriei, fiindcă arhanghelul schimbă cuvinte cu Fecioara, fiindcă arhistrategul puterilor celor nevăzute vorbește cu Maria care era logodită cu Iosif, dar care a fost mai dinainte rânduită și păstrată pentru Iisus. Dar ce vorbește și ce îi aduce? O, înfricoșată taină, cuvânt negrăit și mod necuprins al unui cuvânt străin! Încerc să spun ce îi vorbește și ce îi aduce, dar sunt oprit de neliniște? Sunt oprit, fiindcă încep să măsor noianul iubirii de oameni a Stăpânului. Sunt oprit, fiindcă cer să scrutez adâncul dumnezeieștii iconomii. Și mintea amețește să se apropie, cuvântul se retrage, limba încetează să grăiască. Și apoi prin râvnă, cuvântul iarăși, ca și cum s-ar îndârji, vrea să îndrăznească, dar nedumerirea înarmând tăcerea împotriva lui, o face să poarte biruința.
Dar tu, o, cel mai înțelept dintre evangheliști vino ca, începând cu mine împreună cuvântul, să arunci departe de mine, prin împreună-lucrarea ta, neliniștea mea și, alungându-mi frica, fă-te chezaș îndrăznirii mele prin împreună-vorbirea cu mine, zicând: În luna a șasea a fost trimis de Dumnezeu arhanghelul Gavriil într-o cetate a Galileei, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat al cărui nume era Iosif din casa și neamul lui David, și numele Fecioarei era Maria. Și intrând îngerul la ea a zis: Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Vezi care erau cele aduse ei și cele pe care le-a grăit către ea? Vezi pricina vorbirii? Bucură-te, zice, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. O, străină taină care scapă oricărei înțelegeri și oricărei cuprinderi cu mintea! Taina este crezută ca atare, nu este investigată, este admirată, nu cercetată, taina este închinată, nu examinată, mărturisită, nu scrutată, cinstită, nu cântărită, dorită, nu înțeleasă. Îngerul este trimis la Fecioara, anunțând stăpâneasca venire, vestind venirea lui Dumnezeu la oameni, binevestind replăsmuirea făpturii noastre. Îngerul este trimis la Fecioară făcând cunoscută pogorârea Stăpânului, și Stăpânul, odată cu vestirea, vine. Acela aduce bunele vestiri și Stăpânul împlinește cuvintele. Acela strigă Fecioarei: Bucură-te, ceea ce ești plină de har și Stăpânul împlinește cu fapta bucuria. Acela îi spune Fecioarei: Bucură-te, ceea ce ești plină de har și lumea întreagă prin ea adună roadele bucuriei. Acesta rostește închinarea Fecioarei celei fără de pată și Fecioara se tulbură de străina închinare, iar toată făptura tresaltă de buna vestire mântuitoare.
Se tulbură cinstita Fecioară, dar nu refuză salutarea. Se tulbură de cuvinte, dar nu se întoarce de la binefacere. Căci văzând, s-a tulburat de cuvântul lui și se gândea ce fel de închinăciune să fie aceasta. S-a tulburat, dar nu s-a întors de la închinăciune. S-a tulburat, dar se gândea în sinea ei. Se gândea, căutând modul acestei închinăciuni, dar vedea rațiunea ei scăpând cugetelor ei. Ce fel de închinăciune să fie aceasta? Văd, zice, că nu este cuprinsă în limitele obișnuinței, depășește rânduielile firii, nu poate fi descrisă de faptele omenești: Ce fel de închinăciune să fie aceasta? Îl văd pe mesager stând cu evlavie ceea ce mă convinge să primesc vestirea cu bucurie, dar îmi pune înainte cuvinte pețitoare și bucuria se schimbă în frică și îmi tulbură sufletul cu mesajul. Văd fața reținută de respect, dar îmi vestește venirea Mirelui. Îl văd vorbind cu înțelepciune, dar îmi vestește cuvintele zămislirii și dorul fecioriei mă silește să bănuiesc cuvântul ca înșelător. Ce fel de închinăciune să fie aceasta ? De aceea mă tulbur văzând lucrul cântărind egal în mintea mea de ambele părți. Rânduiala mesagerului și întreaga lui stare împreună cu frumusețea chipului învață că mesajul vine de la Dumnezeu, dar cuvintele care îmi semnifică venirea unui pețitor mă conving să refuz învoirea. Căci, zice evanghelistul, văzând s-a tulburat. Ce a văzut și pentru ce s-a tulburat? Văzându-l pe înger privind cu ochi curați, dar aducând mesajele unui pețitor. Luând aminte cu ochi curat, dar vorbind despre legăminte de nuntă. Auzind aceste cuvinte de nuntă și văzând felul vorbirii că nu este părtaș patimilor, Sfânta Fecioară s-a tulburat de contradicțiile cugetelor și fiind stăpânită de frică înțeleaptă, se uimea de străina închinare.
Dar ce spune către ea îngerul? Oare a lăsat-o pe ea să se tulbure de cugetele contradictorii? Oare a privit-o cum se zbuciuma de valurile nedumeririlor? Și atunci cum nu ar fi fost mustrat ca un rău slujitor al poruncii? Cum nu i s-ar fi răsplătit cu pedeapsă pe drept cuvânt că a lăsat-o pe Fecioară să se tulbure. Ce îi spune: Nu te teme, Marie, nu am venit înșelare să-ți grăiesc ție, ci să-ți vestesc nimicirea înșelării. Nu am venit ca să înșel, ci să mă fac chezașul izbăvirii din înșelare. Nu am venit să-ți prad neprădata feciorie, ci să-ți binevestesc sălășluirea întru tine a Plăsmuitorului și păzitorului fecioriei. Nu te teme, Marie, nu sunt slujitor al vicleniei șarpelui, ci trimis al Celui ce nimicește șarpele. Acela prin cuvânt și-a vărsat veninul în firea omenească și amestecând otrava cu moartea, a vărsat vătămarea în toți, iar eu am venit până la margini, concentrând în poruncile stăpânești viața cea fără de sfârșit, prin care se îndepărtează de la neamul oamenilor boala și capătă îndrăznire fericirea cea din Rai. Acela prin amăgirea îndumnezeierii l-a prăvălit pe Adam în neascultare și a schimbat petrecerea aceluia liberă de chinuri cu viața aceasta împovărătoare, iar eu îți binevestesc pe Creatorul tuturor că va îndumnezei pe om cu-adevărat în preacuratele tale sânuri feciorelnice și va dezlega amăgirea îndumnezeirii. Am venit ca trimis al Mirelui, iar nu ca uneltitor, dătător de bucurie, iar nu pricină de întristare, mai înainte vestitor al mântuirii, iar nu sfătuitor al pierzaniei. Nu te teme, Marie, eu voi tămădui gândurile tale cu poruncile cele stăpânești, eu voi dezlega legăturile nedumeririi. Ai aflat har la Dumnezeu. Închinarea mea este a harului dumnezeiesc, nu slujitoare a firii omenești. Este a harului dumnezeiesc, iar nu a omeneștii uneltiri, este a harului dumnezeiesc, iar nu al comuniunii trupești. Este a harului dumnezeiesc care întrece orice cuget omenesc.
Dar când auzi de har, omule, să nu socotești că în zadar i s-a dat harisma Fecioarei, nici să nu presupui că darul era din iubire de cinste deșartă. A aflat har Fecioara la Dumnezeu, fiindcă s-a făcut pe sine vrednică de Creatorul, fiindcă prin frumusețea curăției și-a înfrumusețat sufletul și s-a pregătit pe sine să fie locaș vrednic de iubit Cuvântului, Celui ce a întărit cerurile. A aflat har la Dumnezeu, nu numai fiindcă și-a păzit fecioria fără de prihană, ci și fiindcă și-a păzit neîntinată dispoziția liberă a inimii, fiindcă din pruncie a fost sfințită lui Dumnezeu templu însuflețit netăiat de mână omenească, ci zidit de Împăratul slavei, din pricina nepătării trupului, a strălucirii fecioriei, a neîntinării curăției, a dispoziției inimii celei curate, din pricina neplecării sufletului spre păcat și a neschimbării din bine. Pentru aceasta,vei lua în pântece și vei naște Fiu, pe Care Heruvimii Îl slăvesc cu cutremur.
Vei lua în pântece și vei naște Fiu, pe Care cetele îngerilor se înfricoșează să-L privească, pe Care făptura întreagă nu-L poate cuprinde, pe Creatorul pântecelui nestricăcios, nu stricând fecioria, ci pecetluind încuietorile fecioriei, Care prin naștere nu va nimici curăția, ci o va arăta nestricată de toată întinăciunea. Vei lua în pântece pe Cel ce este pretutindeni, dar neîncăput nicăieri, pe Care numai pântecele tău este crezut că poate să-L încapă fără strâmtorare. Vei lua în pântece pe Plăsmuitorul strămoșului tău. Despre tine a strigat și prorocul, zicând: Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuil care se tâlcuiește „Cu noi este Dumnezeu”. Acesta Dumnezeu tare este, Stăpânitor, Domn al păcii și părinte al veacului ce va să vie.
Cele prorocite despre tine le binevestesc și eu astăzi și nu vin să-ți aduc cuvintele mele, ci aducând poruncile Celui ce m-a trimis. Acela l-a insuflat pe Isaia să prorocească despre tine. Acesta iarăși mi-a încredințat mie astăzi să binevestesc împlinirea prorociei de atunci care este pe cale de a se înfăptui. Și iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vor chema numele lui Emmanuil, care se tâlcuiește cu noi este Dumnezeu, dar fiindcă prin El se vor bucura de mântuire Îl vor numi Iisus, pe Cel ce i-a mântuit pe ei din păcatele lor. Căci numele Lui vine de la binefacere, chemarea numelui este de la folosul Lui, din fapte este lauda. Îl vor numi Iisus, prin Care le curge lor bogăția nesecată a mântuirii, prin Care sunt zdrobite boldurile morții, prin Care înflorește harul nemuririi. Și cade stăpânirea păcatului, poartă biruință firea celui căzut. Acesta mare va fi și Fiu al Celui Preaînalt Se va chema. Mare va fi, cum și era, chiar dacă va îmbrăca strâmtorarea trupului, chiar dacă Își va încinge smerenia trupului. Mare va fi căci nici asumarea omenității nu-I va micșora măreția dumnezeirii, ci mai degrabă va înălța împreună cu ea smerenia omenității.
Mare va fi și după întrupare, sau dacă vrei, și după osteneli și după sudorile care curg în picuri mari și după ce a primit a pătimi toate câte obișnuiește să pătimească firea trupului. Pentru aceea, chiar dacă Îl vei vedea flămânzind, asudând, ostenind, ocărât, biciuit și la sfârșit răstignit, mort și îngropat, să nu presupui nimic nevrednic de Dumnezeu, cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Căci Acesta mare va fi, precum și era, chiar dacă a primit de voie cele ale trupului și s-a supus legii firii noastre prin propriul trup. Mare va fi și Fiu al Celui Preaînalt Se va chema. Căci nu tu Îl vei numi, ci Acela Se va chema. Căci nu tu Îl vei numi cu numele, ci Acela va fi numit. Și de cine va fi numit? Fie în mod vădit că de Tatăl cel de o ființă Care cunoaște exact firea Fiului, Căci nimeni nu a cunoscut pe Fiul decât numai Tatăl și nimeni nu a cunoscut pe Tatăl, decât numai Fiul, de la Care este nașterea negrăită și mai înainte de veci a Fiului, Acesta are și cunoașterea Lui nemincinoasă. Cel ce are și cunoașterea adevărată a Odraslei, Acesta este vrednic de crezare că I-a pus și numele potrivit. Pentru aceea și zice Dumnezeul tuturor și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit, de El să ascultați. Așadar numele Lui este dintotdeauna, chiar dacă abia acum i-a fost pus numele spre învățătura și cunoașterea noastră. De aceea și spune că va fi numit, iar nu că va fi. Căci era și mai înainte de veci, șezând împreună cu Tatăl cel de o ființă. Pe Acesta Îl vei lua în pântece și te vei arăta Maică a Lui. Pe acesta Îl va primi sânul tău feciorelnic, Care nu a încăput în sălaș ceresc, al Cărui pumn ține toate și a Cărui lucrare a proniei este ținerea și menținerea ființelor, pe Acesta Îl vei lua în pântece.
Dar ce răspunde la toate acestea Preasfânta Fecioară? Oare nu cumva a fost îndată înmuiată de cuvinte sau deschizându-și auzul cu plăcere gândurilor, și-a dat fără cercetare încuviințarea? Nicidecum. Dar ce zice? Știu acum limpede că îmi descrii în cuvinte zămislirea și nașterea și pe Fiul meu, dar prin acestea și mai mult mi-ai mărit nedumerirea. Cum va fi mie aceasta de vreme ce eu nu știu de bărbat? Căci orice naștere este prin unirea cu bărbat pe când înstrăinarea de unirea cu bărbat nu îngăduie nici auzului să conceapă zămislirea. Cum îmi va fi mie odraslă, al Cărei Născător nu este cunoscut? Cum va fi aceasta? Și cine știe să tâlcuiască sfatul cel stăpânesc? Cine îndrăznește să afle pricină poruncii împărătești sau să expună rațiunea tainicei iconomii? Cine poate să vestească modul străinei nașteri? Cine poate pătrunde taina cea nepătrunsă? Cum va fi aceasta? Una știu, una am fost învățat, una am fost trimis să spun, și pe aceasta o spun: Duhul Sfânt va veni peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri. Acesta te va învăța cum vei naște, acesta îți va tâlcui cum vei zămisli, căci El este părtaș sfatului stăpânesc, ca fiind de un tron, iar eu sunt rob, slujitor al poruncilor stăpânești, nu tâlcuitor al poruncii, plinitor sunt al voii Lui, nu interpret al sfatului. Acesta va rândui toate, Acesta toate le cercetează, și adândurile lui Dumnezeu. Eu însă strig: Bucură-te, ceea ce ești plină de har și laud minunea și mă închin nașterii, dar ca să spun modul zămislirii nu știu. Dar dacă vrei să primești credința celor vestite ție și prin alte exemple, asemănând cele mari cu cele mici, crezând prin cele întâmplate deja pe cele viitoare, astfel vei lua în pântece și vei naște Fiu, precum toiagul lui Aaron a odrăslit nelucrat, lucrând cele ale celor ce aveau rădăcină, și precum ploaia a căzut din cer pe lână și a udat-o numai pe aceasta, iar pământul nu l-a rourat, tot așa și tu vei lua în pântece și vei naște Fiu. Aceasta o vestește mai dinainte strămoșul tău David, însuflat mai dinainte de Dumnezeu să vadă nașterea ta: Pogorî-Se-va ca ploaia pe lână și ca picăturile ce cad pe pământ. Precum rugul a primit focul și cum hrănind flacăra nu se strica, tot așa și tu vei zămisli Fiu, împrumutându-I trup, dând hrană focului nematerialnic și atrăgând în schimb nestricăciunea. Căci acestea toate au preînchipuit zămislirea ta, au făcut cunoscută mai dinainte nașterea, au zugrăvit de departe nașterea ta. Acestea au fost preînchipuite ca să adeverească negrăita ta naștere. S-au întâmplat mai dinainte ca să zugrăvească umbrit necuprinderea tainei. Căci rugul aprins, și roua care roura, și toiagul care dădea frunze, nu aduceau niciun folos vieții, nici nu îl atrăgea pe om spre lauda celui ce săvârșea minunea, ci minunea se întâmpla cumva fără rost, afară numai dacă nu preînchipuiau icoane și propovăduiri ale nașterii tale, ca și cum ar preceda venirea Stăpânului. O ai, dacă vrei, și pe vecina și ruda ta Elisabeta spre exemplu. Iată și aceasta, a zămislit fiu, la bătrânețea ei, și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă, că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Căci Cel care desface legăturile sterpiciunii, Acesta poate să gătească naștere de la sine fără mijlocirea bărbatului. Cel ce reînnoiește rădăcina uscată și o face butuc roditor, Acesta și țarina cea nearată o va înnoi Sieși ca pe un ogor roditor.
6. Dar acestea arhanghelul le-a spus ca să o facă pe fecioara cea fără de pată să se învoiască. Ce răspunde la toate acestea Preacinstita Fecioară, patul cel ceresc, Muntele cel sfânt, izvorul cel pecetluit, păstrat pentru Cel ce l-a pecetluit? Fiindcă Duhul cel Sfânt va veni lămurit, nu mă mai împotrivesc, nu mai spun nimic împotrivă: Fie mie după cuvântul tău. Dacă sunt socotită vrednică de Stăpânul, voi sluji bucuros voii Lui. Dacă Îi este drag Ziditorului făpturii ca eu să fiu templu Ziditorului, să zidească El Însuși casă cum a binevoit. Dacă Plăsmuitorul se odihnește în făptură, să plăsmuiască întru mine trupul Lui, cum știe El și cum voiește. Iată roaba Domnului fie mie după cuvântul tău. Să-mi fie mie cuvintele tale duse la împlinire cu fapta. Fie mie cuvintele tale potrivite cu faptele.
Dar sfânta și nestricata Fecioară arătând prin aceste cuvinte ascultare trimisului Stăpânului, a încheiat cuvântul, dar noi ce vom aduce Fecioarei? Ce laudă desfătătoare îi vom țese ei? Care altele decât cele ale căror temeiuri ni le-a dat nouă de la început Arhanghelul Gavriil, zicând: Bucură-te, ceea ce ești plină de har. Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Bucură-te, fiindcă vedem pe soarele dreptății răsărind din tine și lumea cerească împreună cu cea pământească strălucind și alungând întunericul înșelării și strălucind lumii lumina harului. Bucură-te, ceea ce ești plină de har că lucrând nearat spicul care ne hrănește sufletul, ai nimicit semințele lăstarului celui stricător de suflet. Bucură-te, că pâinea dătătoare de viață care s-a copt în pântecele tău purtător de foc, ca într-un cuptor, ne-o oferi nouă ca ambrozie, risipind vătămarea mâncării celei aducătoare de moarte, ca pe o frământătură. Bucură-te, că ne-ai rodit nouă pomul vieții, uscând odrăslirile mâncării din pom, și dându-ne nouă dulceața cunoștinței. Bucură-te, ceea ce ești plină de har, că învistierindu-ți mărgăritarul cel de mult preț, ai transmis până la marginile lumii bogăția mântuirii. Binecuvântată ești tu între femei, că ai nimicit înfrângerea căderii femeii, preschimbând ocara înșelării în lauda neamului. Că întru tine, Fecioara, Cel ce a plăsmuit din feciorelnic pământ pe Adam la început îl replăsmuiește pe om astăzi din feciorelnicele tale sângiuri, fiindcă, țesând veșmântul trupului Cuvântului, ai acoperit goliciunea celui întâi zidit. Și pentru ce să le mai înșir pe toate? Bucură-te, ceea ce ești plină de har, că întru tine s-au săvârșit cele mai presus de om și binecuvântarea tuturor bunătăților prin nașterea ta nouă ne-a înflorit.
Dumnezeu Duhul Sfant are multe salasuri in aceasta lume intinsa, dar inima neprihanita a omului este locasul in care Ii este cel mai bine-placut sa Se salasluiasca. Acesta este adevaratul Lui salas; toate celelalte sunt numai locuri in care Isi face lucrarea.nima omului nu poate fi niciodata pustie. Intotdeauna este plina cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se afla in inima este prin sine legat de curatia ei. Era o vreme cand inima omului era plina numai cu Dumnezeu – o oglinda a frumusetii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme cand totul se afla intru adevar, in mana lui Dumnezeu, in afara de primejdii; dar cand omul, in nebunia lui, a luat lucrurile in mainile sale, multe fiare salbatice au atacat inima omului; si de aici a venit inlauntru robia inimii omului si, in afara, ceea ce se intelege ca istorie a omenirii.Fiind neputincios sa ia in mainile sale purtarea de grija a inimii, omul a cautat sprijin in lucrurile – insufletite si neinsufletite – pe care le avea in jurul sau. Dar tot ce a gasit omul ca sa-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti si a i-o rani.
O, sarmana inima de om, care esti stapanita de multi care nu au nici un drept sau putere asupra ta – ca un margaritar in mijlocul porcilor! Cat de greu ai strabatut robia ta indelungata si cat de innegurata esti de povara intunericului! Domnul Insusi S-a coborat din Ceruri ca sa te slobozeasca din robie, sa te izbaveasca din intuneric, sa te tamaduiasca de lepra pacatului si sa te intoarca iarasi in mana Lui.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai inalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curata si a celui mai zguduitor eveniment pentru inima cea necurata.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stalp care arde in intunericul cel mai adanc. Vestea acestei veniri a inceput cu un inger si o fecioara, cu o convorbire intre curatia cea cereasca si cea pamanteasca.Cand o inima necurata sta de vorba cu o inima necurata, se isca un razboi. Cand o inima necurata sta de vorba cu una curata, se isca un razboi. Doar atunci cand o inima curata sta de vorba cu o alta inima curata este veselie, pace si minune mare.
Arhanghelul Gavriil este primul purtator de cuvant al vestii celei bune pentru mantuirea omului, al faptei celei minunate a lui Dumnezeu – intrucat mantuirea omului nu putea veni fara fapta cea minunata a lui Dumnezeu. Preacurata Fecioara Maria a fost prima care a primit aceasta veste buna si a fost cel dintai om care s-a cutremurat de frica si de bucurie. Cerul se oglindea in inima ei curata precum soarele in apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi si Innoitorul celei vechi, urma sa-si odihneasca capul in inima ei si sa se imbrace in trup.
Însăți, o, Fecioară și Maică, singurul lucru nou și străin sub soare, tinde-ne nouă rugăciunea ta spre ocrotire și trimite ajutorul tău spre pază, întărește pe robul tău cel credincios și pe împăratul nostru dreptcredincios în virtute și în cinstirea de Dumnezeu, povățuindu-l să cârmuiască în chip înțelepțit de Dumnezeu cârmele împărăției celei de aici, arătându-l moștenitor al împărăției celei de dincolo, a lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Fiul tău și Stăpânul, pe care fie ca noi toți să o dobândim cu harul și cu iubirea de oameni ale lui Hristos Însuși, adevăratul Dumnezeul nostru, Cel zămislit fără de sămânță, odrăslit negrăit și născut netâlcuit din tine. Că El ne-a făcut pe noi, și noi suntem poporul Lui și oile pășunii Lui, și Lui îi trimitem slavoslovia și închinăciunea noastră, împreună cu Tatăl cel împreună-fără de început și deoființă și cu de viață dătătorul Duh Cel de o fire și împreună-veșnic, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)