„Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”
1 aprilie 2020, calendarul ortodox: Sfanta Cuvioasa Maria Egipteanca; Denia Canonului Mare, iar pe 5 aprilie este Duminica a 5-a din Post a Sf. Cuv. Maria Egipteanca. În această seară în Bisericile Ortodoxe unde se fac slujbe se săvârșește Denia Canonului cel Mare a Sfântului Andrei Criteanul, aceasta fiind Utrenia pentru ziua de joi. Canonul cel Mare se citește astăzi integral. El a mai fost citit în primele patru zile ale Postului Mare, în patru părți, fiind citit în cadrul Pavecerniței Mari. În cadrul slujbei se va citi și viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca.
Sinaxarul din Triod a zilei de joi din săptămâna a V-a a Postului Mare ne aduce mai multe informații cu privire la acest Canon. Astfel, Canonul cel Mare a fost compus și scris de Sfântul Andrei, Arhiepiscopul Cretei, numit și Ierusalimiteanul. Acesta era din Damasc. La 14 ani după ce a fost dat la școală și a învățat toate științele vremii s-a dus la Ierusalim și a îmbrățișat viața monahală. Trăind într-un mod bineplăcut lui Dumnezeu a lăsat Bisericii și alte scrieri, cuvântări și canoane, dar s-a evidențiat prin cuvântări de laudă în cinstea sfinților, a Maicii Domnului și a Mântuitorului Hristos. A alcătuit multe canoane, împreună cu acest Mare Canon plin de umilință care se întinde de la Adam până la Înălțarea lui Hristos și predica Apostolilor. Prin acest canon Sfântul îndeamnă tot sufletul să urmeze, după putere, toate faptele bune ale istoriei Vechiului și Noului Testament, să fugă de toate faptele rele și să alerge totdeauna la Dumnezeu, prin pocăință, prin lacrimi și mărturisire și prin alte fapte bine plăcute lui Dumnezeu. Acest Mare Canon poate înmuia și cea mai învârtoșată inimă și să o conducă spre săvârșirea binelui. Sfântul Andrei Criteanul a alcătuit acest canon pe timpul când și Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, a scris viața Sfintei Maria Egipteanca. Viața Sfintei și stihurile din Canonul Cel Mare ne pune înainte o mare pildă de umilință și dă multă mângâiere celor ce greșesc și păcătuiesc, numai dacă ar voi să se depărteze de rele.
Cuvioasa maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Tu-mi da har luminator, din osardia ta cea dumnezeiasca de sus, ca sa scap de intunericul patimilor; si sa laud din inima faptele vietii tale cele frumoase, Marie. Plecandu-Te dumnezeiestilor legi ale lui Hristos, la Dansul ai venit, lasand pornirile desfatarilor cele neoprite, si toata virtutea, ca pe una singura, cu multa cucernicie ai savarsit-o…
Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi.Intins-ai mainile tale catre induratul Dumnezeu, Marie, afundata intru adancul rautatilor, si ti-a intins mana de ajutor cu milostivire, ca si lui Petru, cautand cu adevarat intoarcerea ta. Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Cu toata osardia si cu dragoste ai alergat catre Hristos, urand calea cea dintai a pacatului; si in pustiile cele neumblate hranindu-te, si poruncile Lui cele dumnezeiesti curat savarsind…
Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Cuprins sunt de tulburarea valurilor si de furtuna pacatelor. Dar tu, maica, mantuieste-ma acum si ma scoate la limanul dumnezeiestii pocainte. Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Rugaciune cu osardie aducand si acum, cuvioasa, catre prea milostiva Nascatoare de Dumnezeu, cu rugaciunile tale deschide-mi dumnezeiestile intrari…
Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi.Petrecand viata fara de trup, cuvioasa, fiind cu trup, ai luat mare har de la Dumnezeu cu adevarat, ca sa folosesti celor ce te cinstesc cu credinta. Pentru aceasta ne rugam tie, izbaveste-ne pe noi cu rugaciunile tale de toate incercarile. Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Intru adanc de necuviinte mari pogoran-du-te, nu te-ai oprit acolo, ci te-ai suit cu gand mai bun in chip lamurit la virtutea cea desavarsita prin fapta, minunand, Cuvioasa Maica Marie, firea ingereasca…
Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi.Cu neasemanata dragoste, preafericita, dorind sa te inchini lemnului Crucii, te-ai invrednicit de dorire; invredniceste-ma dar si pe mine, sa dobandesc slava cea de sus.Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Repejunea Iordanului trecand-o, ai aflat odihna, fugind de placerea trupeasca cea cu durere; din care si pe noi, cuvioasa, scoate-ne cu rugaciunile tale…
Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi.I Ca sa stingi vapaia patimilor, ai izvorat pururea paraie de lacrimi, Marie, arzandu-ti sufletul. Al caror har da-mi-l si mie, robului tau. Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Nepatimire cereasca ai dobandit, prin vietuirea cea preainalta de pe pamant maica; pentru aceasta roaga-te, sa mantuiasca din patimi, cu rugaciunile tale, pe cei ce te lauda pe tine…
Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Strigand catre Preacurata Maica lui Dumnezeu mai inainte, ai gonit turbarea poftelor celor cu sila suparatoare, si ai rusinat pe vrajmasul cel ce te-a facut sa cazi in cursa. Ci da-mi acum ajutor in necazuri si mie, robului tau. Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Pe Hristos pe Care L-ai iubit, de Care ai dorit, pe urma Caruia ai mers, Acesta a aflat pocainta si ti-a daruit-o, ca singur Dumnezeu milostiv; pe Care roaga-L neincetat, sa ne izbaveasca pe noi de patimi si de primejdii…
Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi.Maica Luminii celei neapuse, pe tine luminandu-te, te-a dezlegat de intunericul pacatelor; de unde primind tu harul Duhului, lumineaza, Marie, pe cei ce te lauda cu credinta. Stih: Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Minune noua cu adevarat vazand in tine, maica, dumnezeiescul Zosima s-a spaimantat; ca inger in trup vedea si cu totul de minune s-a umplut, laudand pe Hristos in veci…
Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi.Toate cetele ingeresti si adunarile omenesti le-ai uimit cu viata ta cea minunata; ca cei fara de trup vietuind si firea covarsind; pentru care ca si cum ai fi fost fara materie, te-ai suit cu picioarele pe apa, Marie, si Iordanul ai trecut. Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi. Fa milostiv pe Ziditorul pentru noi, cei ce te laudam pe tine, Cuvioasa Maica, sa ne izbaveasca de rautati si de necazurile care ne impresoara. Ca izbavindu-ne din incercari, sa marim neincetat pe Domnul, Cel ce te-a slavit pe tine.(Canonul cel Mare)
S-a rânduit ca Viața Mariei Egipteanca să fie citită în cadrul acestui canon, deoarece Sfântul Post se apropie de sfârșit și ca nu cumva oamenii să se îngrijească mai puțin de nevoințele cele duhovnicești. De aceea, Sfântul Andrei îi pregătește prin Marele Canon pe cei care se nevoiesc cu postul să se poarte cu mai mult curaj și să se îndrepte cu bărbăție spre nevoințele postului ce-l mai au în față. Iar Sfântul Sofronie, prin minunata istorisire a vieții Mariei Egipteanca, înduplecă pe oameni să ajungă din nou cumpătați, îi ridică spre Dumnezeu, îi sfătuiește să nu mai cadă și să nu deznădăjduiască, chiar dacă au căzut înainte în unele păcate. Viața Sfintei înfățișează cât este de mare iubirea de oameni și dragostea lui Dumnezeu față de cei care doresc din tot sufletul să se întoarcă de la păcatele lor de mai înainte. Sfântul Andrei Criteanul a fost cel dintâi care a adus la Constantinopol acest preafrumos și mare canon, odată cu viața Sfintei Maria Egipteanca, când a fost trimis de Teodor, patriarhul Ierusalimului, să fie de ajutor la al șaselea sinod ecumenic.
„Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.
„Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Și… cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi… fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi… tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Sfintei și Marii Patruzecimi a postului, cu smerenie și credintă : „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Aşadar, suntem chemaţi la un război duhovnicesc. Şi precum soldaţii au arme, aşa şi noi, soldaţii lui Hristos, trebuie să fim înarmaţi cu armele pe care Apostolul Pavel le numeşte astăzi „armele luminii” (Romani 13, 12). Iar armele pe care ni le recomandă Sfânta noastră Biserică în această perioadă sunt patru: postul, rugăciunea, milostenia, iubirea vrașmașilor.
Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.
Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post…! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.
Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.
Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.
Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci…, atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.
De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fii sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: „Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Mt.18,21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (Lc15,7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti…
Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuv. Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească…
De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale… În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă“.
Sfanta Maria Egipteanca este icoana celor care se abat sau ratacesc de la calea mantuirii, a celor care calatoresc cu poticniri si caderi, dar nu mai putin, si acestora le sta in putinta sa se ridice la cea mai inalta sfintenie, precum ne-o dovedeste minunata viata a Cuvioasei Maicii Maria Egipteanca.
Precum ne-o arata si numele, patria Cuvioasei Maria a fost Egiptul, si anume, orasul cel mare al Alexandriei, iar Cuvioasa a trait in primele veacuri crestine, intre anii 340-420. Dupa cum ea singura povesteste, tineretea si-a petrecut-o in cele mai urate fapte de stricaciune si desfranare. Odata, vazand niste corabii plecand spre Ierusalim pentru praznicul Înaltarii Sfintei Cruci, a plecat si ea cu un grup de tineri, nu pentru a se inchina, ci pentru ca avea prilej sa-si implineasca si mai mult nesaturata pofta a desfranarii. Ajunsa la Ierusalim, dupa o calatorie plina de pacate, a voit si ea sa intre cu lumea ce se grabea la inchinarea Sfintei Cruci, dar n-a putut intra mai departe de pridvorul bisericii oricat s-a silit, pentru ca o oprea o putere nevazuta. Abia atunci s-a trezit in ea simtamantul vinovatiei si al pacatoseniei in care se gasea. Vazand aproape icoana Maicii Domnului, inalta o rugaciune plina de cainta si zdrobire sufleteasca, si simtindu-si inima putin alinata, incearca din nou sa intre in biserica si acum nu o mai opreste nici o putere. Se inchina cu mare umilinta la Sfanta Cruce a Domnului si la iesire din nou inalta o rugaciune fierbinte catre Maica Domnului si aude un glas care o indemna sa treaca Iordanul, in pustie. Dupa un scurt popas in fiserica Sf. Ioan Botezatorul de la Iordan, unde se invredniceste de impartasirea cu Sfintele Taine, trece in pustie hotarata sa inceapa o viata noua.
Intr-adevar, viata pe care o duce de aici inainte pana la sfarsitul vietii este mai presus de puterile omenesti. Patruzeci si sapte de ani a trait in pustie cu doua paini si jumatate, pe care le luase din Ierusalim la plecare, chinuita de foame, de sete, arsa de soarele zilei si inghetata de frigul noptii hartuita necontenit de duhurile necurate.
In cele din urma din dumnezeiasca randuiala, se intalneste cu Cuviosul Zosima, care ii va aduce Sfanta Impartasanie inainte de moarte si care va povesti viata Cuvioasei, asa cum a aflat-o din gura ei. Dupa cei patruzeci si sapte de ani de nevointa in pustie, Cuvioasa Maria se aseamana mai mult cu ingerii decat cu oamenii: cand se roaga pluteste in vazduh, merge pe apa ca pe uscat, cunoaste gandurile altora si vede cele de departe si cele viitoare ca si cum ar fi de fata.
Prin doua lucruri ne uimeste Cuvioasa la inceputul schimbarii vietii ei: hotararea neclintita de a incepe o viata noua si ruperea desavarsita cu pacatul. Pacatul este robie, mantuirea – eliberare. Nu exista mantuire in tara pacatului. Poporul evreu, ca sa ajunga in pamantul fagaduintei a trebuit sa iasa mai intai din robia Egiptului; fiul risipitor numai intors la casa parinteasca a fost pus in drepturile cele dintai. Cuvioasa Maria nu in Egipt, locul pacatului, ci departe, in pustia Iordanului, s-a eliberat de pacat si s-a sfintit. Deci pentru a incepe o viata noua, cu Hristos, trebuie sa o curmam desavarsit cu pacatul. Nu putem pune inceput bun daca nu uram pacatul din adancul sufletului.Augustin, care in tinerete dusese si el o viata pacatoasa, se ruga cu mare cainta: „Doamne, ajuta-mi sa Te iubesc, asa cum mai inainte am iubit pacatul”.
Aceasta este prima invatatura din viata Cuvioasei Maria, pe care se cade sa nu o uitam. Daca vrem sa reusim ceva cu rugaciunea, cu postul si cu celelalte nevointe crestinesti, trebuie sa iesim din Egipt si sa mergem in Ierusalim, sa luam Crucea, sa trecem Iordanul si sa ne salasluim in pustie. Sa ne ocupam adica de pacat, sa ne salasluim in pamantul nepacatuirii, cu hotararea nestramutata de a face voia lui Dumnezeu.
Daca aceasta hotarare nu este usor de luat, apoi adevarata greutate abia acum incepe: cei patruzeci si sapte de ani de pustie, izbavirea de tirania patimilor care ne chinuieste chiar si dupa ce ne-am lepadat de ea. Sf. Maria se afla in pustie, in foame si sete, nu vedea si nu auzea pe nimeni, si totusi, saptesprezece ani a fost chinuita ca de foc de gandurile cele pacatoase, de aducerile aminte curvesti, de cantecele si de betiile in care traise.
De unde intelegem, dupa cum am vazut si la fiul cel desfranat, ca pacatul este cel mai mare vrajmas al sufletului nostru. E unealta diavolului, diavolul insusi, care cu fatarnicie si viclesug, cu minciuna si cu rautate, isi ascunde dusmania impotriva omului pana ce il prinde in latul obisnuintei cu pacatul. Abia atunci isi arata toata ura de moarte impotriva noastra, nu ne cruta, ne chinuieste si nu vrea sa plece decat cu sufletul nostru in muncile iadului.
De aceea, toti Parintii ne indeamna necontenit sa fugim de muscatura viperei, de prima experienta a pacatului, de curiozitatea de a gusta din otrava cu care ne momeste cel viclean. Cine fuge de pacat va scapa de razboiul cel cumplit care urmeaza si de care nu este sigur ca va scapa cu zile. Cine poate avea vointa si hotararea Mariei Egipteanca? Intr-adevar, cand ne gandim la viata ei, la luptele si la rabdarea ei, ne cupinde spaima si cutremurul. Calea ei ni se pare ca intrece orice putere omeneasca. Asa este, dar nu este alta. Otrava pacatului nu se poate taia cu apa de flori, trebuie leacuri puternice; nu cu jumatati de masura, ci cu lupta pe viata si pe moarte.
Parintii Patericului au o vorba: “Da vointa si ia putere” si alta: “Da sange si ia duh”. Esti neputincios, dar Mantuitorul a venit pentru cei slabi si pentru cei bolnavi. „Voiesti sa fii sanatos?”, ne intreaba El. Trebuie sa vrei din toata inima, da vointa si iei putere. Iei putere sa rabzi necazurile, sa te impotrivesti vrajmasului sa nu cazi in lupta, ca fara osteneala nu este mantuire; trebuie sa dai sange ca sa iei duh.
Duhul intareste puterile slabanogite de pacat, vindeca ranile sufletesti, dar ceea ce am stricat prin voia noastra, singuri trebuie sa indreptam prin spovedanie curata, prin cainta sincera si prin fapte bune, prin post si rugaciune.
Daca ne-a placut mincinoasa dulceata a pacatului, se cade sa gustam si amaraciunea cea dulce a leacului. Asa cum bolnavul rabda operatie, taiere, leacuri amare, stiind ca acestea ii aduc mult dorita sanatate, asa cum rabdam ostenelile postului in nadejdea ca degraba se apropie Pastile cele luminoase si vesele, tot asa sa rabdam si patimirile cele curatitoare de pacat si mantuitoare, care ne invrednicesc de bucurie neintrerupta si de Pastele cel vesnic, de stralucirea, mangaierea si odihna celor ce s-au ostenit in necazuri si in toate felurile de chinuri.
Pomenirile saptamanii au stransa legatura cu ele si un adanc inteles duhovnicesc. La Utrenia sambetei, se citeste in patru rastimpuri Acatistul Bunei Vestiri, in chip sarbatoresc si cu repetarea de mai multe ori a primului condac, anume alcatuit in cinstea acestei praznuiri:
Praznuirea aceasta s-a randuit pentru pomenirea si cinstirea biruintelor castigate de crestini cu ajutorul minunat al Maicii Domnului. Intai impotriva scitilor si persilor, a doua oara impotriva saracinilor si a treia oara impotriva agarenilor, care, cu nenumaratate osti, pe mare si pe uscat, asediasera Constantinopolul. Patriarhul, impreuna cu clerul si credinciosii, a facut privegheri si rugaciuni neintrerupte si procesiuni cu sfintele icoane si indeosebi cu icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, care n-a intarziat sa-si arate puterea Sa nebiruita. Pentru ca ostile paganilor, mult mai numeroase decat ale crestinilor, au fost biruite de de istov, iar corabiile lor inecate de furtuna, s-a randuit aceasta praznuire de „multumire pentru biruinta” catre Ceea ce are „stapanire nebiruita si izbaveste de-a pururi din toate nevoile pe credinciosii robii Sai”.
Condacul intai, „Aparatoare Doamna“, alcatuit de patriarhul Serghie cu acest prilej, ne aduce aminte de-a pururi si ne da incredere in ajutorul cel mare si grabnic al Preacuratei impotriva tuturor vrajmasilor vazuti si nevazuti.
Asa cum altadata Constantinopolul, cetatea cea imparateasca, era asediata de neamurile barbare, ca sa o jefuiasca, tot asa si in viata aceasta pamanteasca, si mai ales in vremea nevointelor duhovnicesti, cetatea cea imparateasca a sufletului este asediata de agarenii si saracinii cei nevazuti, ca sa o jefuiasca de bogatia virtutii si sa o arunce in moartea pacatului. Avem insa, Aparatoare tare si nebiruita, pe Preacurata Maica a lui Dumnezeu, Care de-a pururi ne izbaveste din toate nevoile.
Şi chiar daca se intampla vreodata, cand coboram de la Ierusalim la Ierihon – cand adica neglijam virtutea si ne irosim in grijile cele lumesti sa cadem intre talharii cei nevazuti si sa ne lase „mai mult morti” - avem nadejde in milostivirea cea fara de margini a Celui ce, nu din Samaria, ci din Nascatoarea de Dumnezeu, a venit pentru mantuirea noastra.
„Toate saltarile trupului infranandu-ti cu ostenelile sihastresti, ti-ai aratat viteaza intelepciunea sufletului tau, ca poftind sa vezi Crucea Domnului, te-ai rastignit singura pe tine lumii, tu cea vrednica de cantare…” „Ceea ce mai inainte erai plina de tot felul de intinari, te-ai aratat aleasa lui Hristos, prin pocainta urmand vietii ingeresti si cu arma Crucii calci in picioare pe demoni. Pentru aceasta te-ai aratat mireasa a Imparatiei cerului, Marie prealaudata” (Condacul).
Vedem astazi cum o femeie desfranata a atins desavarsirea.Si atunci ne aducem aminte de o intamplare in care Hristos a fost ispitit de catre farisei. Si L-au intrebat acestia, zicand: “Cu ce putere faci Tu toate acestea?“. Si Hristos i-a intrebat: “Am sa va intreb si Eu un cuvânt: botezul lui Ioan de unde a fost? De la oameni sau de la Dumnezeu?“. Si ei, fariseii vicleni, si-au dat seama ca au fost pusi in incurcatura, pentru ca daca ar fi raspuns “de la oameni“, poporul s-ar fi rasculat impotriva lor, pentru ca il cinsteau ca pe un proroc. Daca ar fi raspuns ca “de la Dumnezeu“, atunci n-ar fi avut ce sa raspunda lui Hristos cand i-ar fi intrebat: “atunci de ce nu credeti in el?“. Si au raspuns: “nu stim“. Iar Hristos le-a spus: “atunci nici Eu nu vreau sa va raspund voua la intrebare“.
Si le-a mai spus inca ceva: “Ce vi se pare? Un om avea doi copii si i-a trimis pe amandoi sa lucreze via. Primul dintre copii a zis: “ma voi duce”, dar nu s-a dus si celalalt a zis: “nu ma duc”, dar apoi, caindu-se, s-a dus. Cine dintre acesti doi a implinit voia tatalui lor?” Si fariseii au raspuns: “cel de-al doilea“. Si atunci Hristos le-a spus: “De aceea va spun voua ca vamesii si desfranatele merg inaintea voastra in Imparatia Cerurilor” – pentru ca ei au crezut in cuvantul lui Ioan. Ioan Botezatorul a venit mergand pe calea dreptatii si voi n-ati crezut, dar acestia au crezut.
Vamesii si desfanatele au crezut in cuvantul lui.
Iata cum vamesii si desfranatele merg inaintea noastra in Imparatia Cerurilor. Acest cuvant poate fi inteles si prin aceea ca vamesii si desfranatele ne deschid calea catre Imparatia Cerurilor, ne arata calea, ne arata un model de urmat. Bineinteles, nu trebuie sa fim asemenea vamesilor si asemenea desfanatelor ca sa putem urma pe Hristos, nu aceste lucruri trebuie sa imitam noi la ei, ci pocainta care a urmat acestora. Ei au crezut – a spus Hristos -, in cuvantul lui Ioan Botezatorul. Care este acesta? “Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor“.
Si iata-ne acum in fata lui Ioan Botezatorul, care zice: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor“.
Imparatia Cerurilor s-a apropiat, Dumnezeu a venit catre voi, intoarceti-va, fii ai oamenilor, cu fata catre El, nu mai stati cu spatele catre El, intoarceti-va cu fata catre El si pocaiti-va, intoarceti-va acolo de unde ati plecat, de langa Tatal! Acest cuvant l-au ascultat vamesii si desfranatele si, ascultandu-l, au intrat pe calea cea stramta si cu chinuri, pe calea cea care duce in inima lui Dumnezeu.
Auzim in Apocalipsa pe Hristos care zice: “Iata, Eu stau la usa si bat, de va voi cineva sa deschida, Eu voi intra si voi cina impreuna cu El si cu Tatal Meu“. “Iata, Eu stau la usa si bat“. Cine oare ii deschide lui Dumnezeu? Nu stam oare toti intr-o asteptare plina de ezitare, intr-o asteptare vinovata?
Orice om, spun Sfintii Parinti, va fi pus odata in viata inaintea vesniciei, inaintea inevitabilului acestei vesnicii. Orice om, oricat de cazut ar fi, va avea inaintea ochilor sai, in timpul vietii, aceasta alegere: lumea sau Dumnezeu. Il vom alege pe Dumnezeu sau vom alege lumea? Il vom primi pe Dumnezeu sau vom ramane cu lume, ai lumii ? Pentru ca nu se poate sa fii si al lumii si sa fii si al lui Dumnezeu.
Daca Il invitam pe Hristos in viata noastra, asta inseamna sa punem punct vietii noastre pacatoase, inseamna sa ne lepadam de noi insine, inseamna sa ne lepadam de ceea ce este necurat, pentru ca nimic necurat nu va intra in Imparatia Cerurilor. Dumnezeu nu se atinge de nimic necurat, trupul nostru nu poate sa fie cum spune Sf. Ap. Pavel, si templu al Duhului Sfant si un trup al desfranatei. Asa incat, ce vom alege? Pe Dumnezeu sau lumea?
Vamesii si desfranatele, de care vorbeste Hristos, au ales. Pentru ei, prezenta lui Dumnezeu nu mai este chinuitoare. Ei au simtit in modul cel mai brutal cu putinta ce inseamna ca viata ta sa fie chinuitoare cu adevarat, ce inseamna ca pacatul tau sa te arda, sa te arda cu foc nestins, cu foc care nu curata, ci numai ustura. Pentru ei alegerea a fost oarecum simpla, pentru ca ei simteau deja lumea aceasta si viata lor, o simteau chinuitoare. Pentru noi, ceilalti, prezenta lui Dumnezeu este chinuitoare, pentru ca nu ne lasa sa ne facem voia, nu ne lasa sa petrecem mai departe in placeri si in comoditate, si atunci nu vrem sa ne uitam in fata lui Dumnezeu, vrem sa amanam cat mai mult aceasta alegere, insa nu se va putea face asta la nesfarsit.
În Evanghelia Cuvioasei Maria Egipteanca auzim despre femeia cea pacatoasa care a spalat cu lacrimi picioarele lui Hristos si le-a uns cu mir. Acea femeie, mai inainte ca Hristos sa spele picioarele uncenicilor a spalat picioarele Stapanului, acea femeie nu contenea sa planga si sa spele cu lacrimile ei picioarele Stapanului. Ea, care nu era vrednica sa stea cu ceilalti oameni, ea, care ar fi trebuit [potrivit Legii vechi] sa fie omorata cu pietre, a indraznit si s-a apropiat de Hristos.
De aceea, Hristos, cand a vazut ca Simon fariseul carteste, i-a dat pilda aceea cu camatarul care avea doi datornici, unul cu 500 si altul cu 50 de dinari, si pe care i-a iertat. Si atunci Hristos il intreaba care este criteriul dupa care judeca Dumnezeu. Deci, intreaba Hristos, care dintre acestia doi il va iubi mai mult pe camatar? Desigur ca cel caruia i s-a iertat mai mult. Vedem asadar ca Dumnezeu face tot pentru ca sa fie iubit de catre noi. El doreste ca noi sa-L iubim. Ceea ce facem sa facem din iubire, nu din datorie. Si atunci s-a intors catre femeia pacatoasa si a zis: “Iertate sunt pacatele ei cele multe, ca mult a iubit“. Sf. Ioan Scararul talcuieste acest cuvant si zice ca aceasta femeie a putut sa schimbe toata iubirea ei trupeasca in iubire de Hristos si de aceea a primit acest dar al curatiei inimii.
Sfanta Maria Egipteanca este modelul poate cel mai bun, modelul perfect al pocaintei. Ea ne arata aceasta cale, aceasta trecere de la iad la rai. Si ea ne arata ca pocainta are doua parti. Prima parte este pocainta cea ascetica, sau, daca vreti, putem sa-i spunem pocainta psihologica.
Pocainta aceea care ne indeamna pe noi, avand pacatele noastre inainte, sa ne caim inaintea lui Dumnezeu, sa plangem, sa ne nevoim pana cand il vom convinge pe Dumnezeu, prin aceste cuvinte: “Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!“. Nu este intamplator faptul ca la inmormantarea unui calugar acest stih troneaza in toata slujba inmormantarii: “Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!“. Pentru ca viata de manastire este viata de pocainta, spun Parintii. Asadar prima parte a pocaintei este cea in care omul se chinuie pe sine insusi, convins fiind ca pacatele lui il murdaresc in asa masura incat harul lui Dumnezeu nu poate sa mai incapa in el. Durerea pentru indepartarea de Dumnezeu si chinul, arsura pacatului, spun Parintii ca sunt acelea care sondeaza pana in adancul sufletului, asemenea unui sfredel. Aceasta pocainta, aceasta cainta de inceput a omului sapa in adancul lui pana cand ajunge la chipul lui Dumnezeu care este ascuns acolo. Si acesta este momentul in care, asa cum citim in Pilda Fiului Ratacitor, omul isi vine in sine, adica isi aduce aminte cine este, ca este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu pe care el L-a lepadat si L-a parasit. Si atunci un singur lucru mai doreste, sa se intoarca in casa Tatalui, sa fie alaturi de el. Atunci, cu adevarat, toata inima lui striga: “Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!“. Acesta este punctul in care pocainta se transforma.
De aici incolo incepe cea de-a doua parte a pocaintei, cea despre care Sf. Ioan Gura de Aur zicea ca Dumnezeu-Hristos ne-a adus-o si nu numai ca ne-a adus-o, dar o si face pentru noi, o face in locul nostru. Pentru ca Dumnezeu, care este Parintele indurarilor si Dumnezeu a toata mangaierea, nu poate sa sufere pe fiul Sau chinuindu-se. Si atunci cand aude acest cuvant din toata inima lui: “Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!“, Hristos ii raspunde: “Fiul meu esti tu, eu astazi te-am nascut“. Si Hristos preia toata pocainta acelui om si acel om se simte unit cu Hristos in aceasta pocainta.
Gândul ne duce la Ierusalim, unde Hristos va fi dat la moarte într-un mod ruşinos. Ştiind toate acestea, s-ar putea să ni se pară ciudat, dacă nu chiar de necrezut, faptul că Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, s-au apropiat de Hristos şi i-au spus: „Voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine”. Incredibil, ce au putut să ceară! Ştim, desigur, că nu ar trebui să-L abordăm astfel pe Dumnezeu, cerându-I tot ce ne trece prin minte. Ceea ce doresc aceştia este nu mai puţin decât ca unul să-I stea de-a dreapta şi celălalt de-a stânga când Hristos va veni întru slava Sa.
Cum de pot să ceară aceasta, tocmai când Hristos le-a spus că va fi batjocorit, scuipat, biciuit şi ucis? Oare cer ei cu adevărat să fie părtaşi la toate acestea? Sau mai degrabă ei cred în continuare că Hristos va intra în Ierusalim pentru a îndeplini toate acele aşteptări omeneşti ce ţin de glorie: putere, întâietate, privilegiu? Ne-am putea întreba la fel de bine cum de pot să se gândească la aceasta când tocmai le-a spus ce se va întâmpla. Şi, de fapt, aceasta este a treia oară când Hristos vesteşte Pătimirea Sa viitoare. Nici nu este vorba doar de vreo doi ucenici, Iacov, şi Ioan, care se află într-o astfel de înşelare. Atunci când restul ucenicilor au auzit despre ceea ce au făcut Iacov şi Ioan, ei se revoltă, nu din cauza dorinţei acelora, ci fiindcă au fost lăsaţi pe dinafară! Ei sunt supăraţi că Iacov şi Ioan ar putea să le-o ia înainte în cursa pentru cele mai bune locuri.
Dacă ni se pare că gestul ucenicilor este greu de crezul şi de înţeles, atunci ar trebui să ne oprim pentru un minut să reflectăm asupra lui. Ce ni se pare că facem? Am fost avertizaţi cu privire la ce se află în faţa noastră; ştim încotro ne îndreptăm, ce călătorie facem; într-adevăr, o facem în fiecare zi. Am petrecut deja cinci săptămâni, pregătindu-ne prin rugăciune, post şi acte de milostenie, pregătindu-ne pentru a fi părtaşi la Pătimirile lui Hristos. Având în vedere intensitatea slujbelor care urmează, în nici un caz nu putem evita Pătimirea şi Crucea Lui. Vom petrece multe ore înaintea Crucii, citind pericopele despre Pătimiri şi apoi vom îngropa trupul mort al lui Hristos. Trebuie să ne întrebăm dacă facem toate acestea pentru ca, după ce am trecut prin toate, să putem, de asemenea, fi părtaşi la slava Sa… după ce am trecut prin toate… şi, prin urmare, lăsând totul în urmă…? Dacă este aşa, atunci slava în care sperăm să pătrundem cu siguranţă va fi slava aşa cum o concepem noi. Vom acţiona în acelaşi mod obraznic precum ucenicii.
Ucenicii, neştiind ce este ceea ce cer, au vrut să fie unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga lui Hristos când va veni întru slava Sa. Însă ce anume implică cu adevărat o astfel de cerere ni se dezvăluie de fapt atunci când Îl vedem pe Hristos aşezat pe Cruce, sau mai degrabă întronat, între doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga Lui. Hristos vine întru slava Sa pe Cruce. Acest adevăr demolează toate concepţiile noastre despre ceea ce este slava, toate ipotezele noastre despre cinste şi putere. într-adevăr, răstoarnă invers imaginea noastră despre cine şi ce este Dumnezeu; Dumnezeu nu este un despot care exercită puterea prin impunerea voinţei Sale, Care află slavă în slugărnicia supuşilor Săi sau care răspunde la cererile lor meschine.Nu!
Dumnezeu îşi dezvăluie puterea Sa în slăbiciune, înţelepciunea Sa în nebunie, slava Sa pe Cruce, iar voinţa Sa irezistibilă în dragostea pe care o face vădită în acest fel. Pericopa evanghelică culminează în acest punct. Hristos anume spune: Fiul Omului a venit să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru toţi şi, prin urmare, oricine vrea să fie cel dintâi, trebuie să fie robul tuturor.
Atunci când vorbeşte despre iminenta Sa Pătimire, Hristos foloseşte cuvinte care fac aluzie la ceea ce este temelia vieţii noastre în Biserică, chiar în zilele noastre: paharul pe care urmează să-L bea şi botezul cu care urmează să fie botezat. Hristos făgăduieşte că şi ucenicii Săi vor bea din paharul Său şi se vor boteza cu botezul Lui, arătându-ne semnificaţia deplină a actului de a primi botezul şi de a primi Sfânta Împărtăşanie. Acestea nu sunt nişte simple lucruri pe care le facem când venim la biserică. Acestea ar trebui să fie temelia vieţii noastre, ceea ce face ca întreaga noastră viaţă să fie o mărturie a lui Hristos în folosul altora.
Ca un exemplu în acest sens, avem astăzi înaintea noastră pe Sfânta Maria Egipteanca, femeia care, prin întâlnirea cu Crucea, şi-a schimbat total felul de viaţă, trăind în pocăinţă deplină şi nevoinţă, până când şi ea a băut din paharul mântuirii. Să ne rugăm să avem şi noi puterea de a-I răspunde lui Hristos, nu pentru a încerca să evităm crucea din dorinţa de a avea ceea ce noi numim slavă, ci pentru a o recunoaşte drept izvorul vieţii noastre în El.
Astazi, ne mai amintim de o sfanta asa cum este Sfanta Preacuvioasa Maica noastra Parascheva, sau Sfanta Preacuvioasa Maica noastra Teodora de la Sihla, care sunt din profilul biografic pe care l-am amintit la inceput al Cuvioaselor care au urmat dintru inceput vietii de feciorie, dupa modelul Maicii Domnului, o viata din pruncie traita in frica de Dumnezeu – ci ea, Maria Egipteanca, astazi pomenita, este, iata, un chip de sfintenie pe care Biserica ni-l pune in fata spre incurajarea noastra.
Ce intelegem de aici, fratilor? In primul rand ca Dumnezeu Cel iubitor de oameni Se uita dincolo, trece dincolo de aparente, si Dumnezeu vrea sa scoata un bine atunci cand raul este cel mai mare. Sf. Apostol Pavel spune ca „Acolo unde s-a inmultit pacatul, acolo prisoseste harul”. Noi avem in limba romana doua versuri extrem de frumoase ale unui mare poet – Tudor Arghezi, care zice asa: „Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si chipuri noi”. Acesta este Dumnezeul nostru: El Se pogoara in mizeria cea mai adanca a firii umane ca sa scoata de acolo margaritarul cel de mult pret. Nu Se rusineaza sa stea la masa cu vamesii si pacatosii, nu este atat de mult interesat de chipul pe care il are in ochii oamenilor cand sta de vorba cu cei pe care oamenii ii alunga, ii scot din sfera importantei in viata civila, Dumnezeu merge acolo ca sa scoata un suflet. De ce? Pentru ca Dumnezeu stie ca in lumea aceasta nimic nu este mai scump decat un suflet de om. Ca El a spus: „Ce-ti foloseste tie, omule, daca lumea intreaga o vei castiga, si daca iti pierzi sufletul …?”
Deosebirea dintre noi și sfinții despre viața cărora citim, începând cu apostolii și încheind cu mărturisitorii contemporani ai credinței. Aceștia au decis să bea până la capăt paharul propriei rușini și să-și înfigă în inimă, în conștiință, în toată făptura lor durerea acută a ceea ce reprezentau ei înșiși.
Însă când se întâmplă aceasta, nu trebuie nici să cădem în disperare, nici să ne oprim aici.
Iată, în acest moment, când a fost cuprins de rușinea propriei trădări, a necredincioșiei și a lașității sale, a lăudaroșeniei sale, inima i-a fost străpunsă de groaza și a plecat amărât. Când însă l-a întâlnit pe Hristos, Acesta nu l-a întrebat: „Oare nu-ți este rușine? Cum de mai îndrăznești să Mi te înfățișezi după ce te-ai lepădat de Mine de trei ori?“, Ci „Petre! Ma iubești mai mult decât aceștia?“ (adică decât ceilalți apostoli, care erau de fata).
Fiecare mărturisire pe care o aducem trebuie să o aducem ca și pe cea din fata morții: fiecăruia moartea ii suflă în spate. Nimeni nu știe dacă va reuși să se pocăiască sau nu; nu pentru că va muri mâine, ci deoarece chiar și peste zece ani acesta poate să nu-și amintească și să nu se trezească… Dacă am sta în fața fiecărei mărturisiri cu gândul la faptul că acesta este momentul decisiv al vieții: sau pășesc acum în Viata cea Veșnică, încă de aici, de pe pământ, sau rămân în afara ei, orice as spune, — că, de, cică aș regreta că nu sunt desăvârșit, — cu toții am privi altfel la lucrurile mari și mărunte din viața noastră.
De altfel, ce înseamnă lucru mare și lucru mărunt? Uneori măruntul ne ține mai strâns decât orice în captivitate. Apostolul Iacob spune că frâul mic ne permite să conducem un cal mare. Asa e și cu noi: uneori suntem dispuși să renunțăm la tot ce e păcătos doar pentru a nu renunța la ceva anume. Si diavolul ne ține în frâul său. S-ar părea că suntem cu tot trupul și sufletul în libertate, afară doar de un amănunt. Dar, fiind captivi într-o privință, suntem captivi în general. De noi depinde, însă, atitudinea treaza, chibzuită și serioasă asupra stării noastre.
Dacă am examina păcătoșenia noastră, depărtarea noastră de Dumnezeu, diferența dintre ceea ce am fi putut fi și ceea ce suntem, nepăsarea noastră față de oameni dacă am conștientiza astfel toate acestea, le-am putea privi cu groază și, îngrozindu-ne cu adevărat de ele, vom putea auzi chemarea Mântuitorului: „Spune: dacă vei fi iertat, dacă iți voi spune acum că te iubesc cu toată viața Mea și toată moartea Mea, cu Crucea, cu Răstignirea și cu Învierea Mea, ai putea oare să răspunzi cu bucurie și recunoștință?” „Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă!”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)