În numele Tatalui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin

18.07.2019 07:17

Așa ne începem și ne terminăm fiecare zi, cu gândul la mântuire și la Împaratia Crerurilor si multumim Celui care s-a jertfit pentru noi. Murind cu braţele întinse pe Cruce, Iisus a cuprins în îmbrăţişarea Sa pe toţi oamenii şi întreaga creaţiune. El Însuşi a murit în forma Crucii. De atunci şi de aceea, toate crucile făcute după chipul lemnului pe care a fost răstignit Iisus au o putere deosebită. Ele sunt nu numai imaginea celei pe care a fost crucificat Mântuitorul. Fiecare cruce continuă să poarte – tainic – pe Iisus Hristos răstignit. După cum cuvintele Lui rostite o singură dată dau putere, ca prin Duhul Sfânt, pâinea şi vinul să se transforme, la Sfânta Liturghie, în Trupul şi Sângele Lui, tot aşa Crucea care L-a purtat atunci continuă să-L poarte până în veac.

Putem spune că cine a înţeles taina Crucii a înţeles viaţa, şi cine a înţeles viaţa, acela poate cunoaşte şi fericirea ei. Crucea este cel mai înalt simbol al creştinismului, scară pe cer rezemată, drapel al omenirii. Prin Cruce a fost biruit satana; Crucea alungă pe demoni. Ea întruchipează pe linia verticală legătura dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi om, iar pe linia orizontală legătura dintre om şi om, ancorată în Dumnezeu. Ea uneşte totodată mintea cu inima, umăr cu umăr, adică putere cu putere în Hristos. Crucea ne este dată ca arma cea mai puternică împotriva satanei, a satanizaţilor, a ispitelor, a greutăţilor căci noi nu suntem singuri ci cu Iisus Hristos care a biruit prin ea.

În viaţa aceas­ta suntem, asemenea evreilor de odinioară, călători în pustie. La fel ca şi ei, ne confruntăm cu situaţii-limită, necazuri grele, întâmplări de tot felul şi ne prăbuşim, temporar sau definitiv. De multe ori, îi cerem socoteală lui Dumnezeu, adre­sân­du-I cuvinte aspre, de reproş. Însă, aşa cum evreilor o­di­nioară li s-a oferit soluţia să privească la şarpele de aramă pentru ca să se tămăduiască, tot aşa şi Mântuitorul Iisus Hristos Cel răstignit a venit în lume şi poate fi privit de toţi cei care-şi înalţă privirea către Cruce.

Până când nu ne trezim să vedem întunecimea condiţiei noastre spirituale, trăim în sincronism cu „acest veac rău ” şi cu conducătorul ei, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acu în fii neascultării (Ef.2:2) Fără să ştim eram lacheii diavolului, iar ceea ce simţeam a fi libertate era de fapt robie. Dumnezeu Cuvântul vorbeşte direct mofturilor, distracţiilor şi dependenţelor secolului XXI atunci când spune: promiţându-le libertatea, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii; căci omul este robul lucrului care l-a biruit (2 Pt. 2:19). Strigătul eliberator care răsună din Noul Testament este: Şi să nu vă conformaţi cu lumea aceast, ci să vă transformaţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună plăcută şi desăvârşită. (Rom. 12:2) Adică: fii liber! Nu te lăsa păcălit de idolii veacului căci azi sunt aici,dar mâine nu vor mai fi. Un capriciu care te înrobeşte este urmat de un altul, iar tatuajele „eliberatoare” de azi peste treizeci de ani nu vor mai fi însemne ale libertăţii ci marcaje de neşters ale conformării.

Înţelepciunea acestui veac este o absurditate din perspectiva eternității. Nimeni să nu se înşele, dacă cineva dintre voi se crede înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea Lui Dumnezeu, fiindcă este scris: El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor (1Cor 3:18,19). Fiindcă marturisirea crucii este o nebunie pentru cei care pier (1 Cor 1:18). Atunci ce este înţelepciunea Lui Dumnezeu în acest veac? Este măreaţa moarte eliberatoare a Lui Iisus Hristos. Cei care au început să Îl urmeze la început au spus: dar noi marturisim pe Hristos cel crucificat, Hristos Iisus este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (1Cor 1:23,24).
Atunci când Mântuitorul a mers la cruce, a mers pe Drumul Crucii, a eliberat milioane și milioane de captivi, a demascat frauda diavolului şi i-a strivit puterea. Aceasta a vrut să lase de înţeles în ajunul rastignirii când a spus: Acum are loc judecata acestei lumi, acum stăpânitorul acestei lumi va fi aruncat afară (In 12:31). Nu urma un duşman viclean care care este înfrânt, urmează-L pe Hristos și Crucea Sa. Este greu, este incomod, este impotriva celor multi, a curentului care-l urmează pe diavolul, deosebiți-vă de ei, spune Pavel, deşi adesea vei fi un exilat în lumea aceasta, privit ca un nebun, dar vei fi liber, pentru că mergând împreună cu Cel care a ales pentru tine propria moarte, tu vei alege viata, viața veșnică.

Daca Dumnezeu doreste mantuirea oamenilor, este din mila si din dragoste pentru fapturile Sale. Si totusi, Celui Atotputernic ii este cu neputinta, dupa cum spuneau Sfintii Parinti, a-l sili pe om sa-L iubeasca, pentru ca asteapta de la el o dragoste izvorata din libertate. Tocmai pentru aceasta L-a trimis El pe Fiul Sau in lume si a ingaduit ca Acesta sa sufere moarte muceniceasca spre a-l mantui pe om prin iubire, tara a-l aduce cu sila la credinta. Hristos, urmand indemnul Tatalui, accepta sa moara pentru om, spre a-l convinge, asa cum spunea Nicolae Cabasila, ca il iubeste cu o dragoste nebuna (manikos eros). Pentru El crucea apare ca punctul unde se intersecteaza dragostea Sa fata de Tatal cu aceea fata de omul cazut. De aceea moartea pe cruce constituie implinirea, la modul desavarsit, a vocatiei Sale de Fiu si de Mantuitor.

Pe cruce, Sfanta Treime Si-a aratat ca niciodata iubirea fata de om: Tatal L-a daruit pe unicul Sau Fiu pentru mantuirea noastra, iar Fiul a patimit pentru noi impreuna cu Sfantul Duh, caci, dupa cuvantul apostolului, Hristos S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fara de prihana "prin Duhul cel vesnic" (Evr. 9, 14). Sfantul Duh a participat deci impreuna cu Fiul la aducerea sfintei Sale jertfe. Insa ceea ce poate parea straniu si greu de inteles, mai ales pentru omul de astazi, este legatura dintre jertfa si rascumpararea omului. Pentru a incerca, pe cat este posibil, dezlegarea acestei taine trebuie sa patrundem mai adanc in semnificatia notiunii de jertfa, a carei finalitate nu se poate reduce la ispasire, caci originea ei este anterioara caderii. Plecand de la comentariile patristice, indeosebi de la acelea ale Sfantului Maxim, s-a ajuns la concluzia ca jertfa este structural legata de creatie, a carei taina o descopera. insasi zidirea lumii a constituit un act jertfelnic din partea Creatorului, caci Fiul Tatalui a cunoscut mai inainte de a o zamisli din nefiinta cata suferinta ii va pricinui acest rod al dragostei divine. De aceea Sfantul loan Teologul il contempla pe Miel injunghiat inca de la intemeierea lumii (Apoc. 13, 8). Jertfa este deci inscrisa la temelia creatiei si tot ea va deveni, dupa cadere, mijloc de rascumparare a omului si a lumii, de restaurare a lor in har.

Astăzi și aici lăngă locul Crucii, pe Golgota, suntem chemaţi să conştientizăm că Sfânta Cruce nu poate fi despărţită de Mân­tuitorul Iisus Hristos şi că tai­na ei constă în aceea că este deo­potrivă prilej de bucurie, ea fiind unealta mântuirii noastre, dar şi de pioasă aducere a­mi­nte a Patimilor Domnului.

Într-adevăr, Crucea este cea care Îl apasă pe Domnul mer­gând spre Patima Sa cea de bu­nă­voie; Crucea este cea pe care este răstignit Domnul şi pe care moare în chinuri, însă tot Crucea este cea care apare ca semn al biruinţei la Înviere. Este dureros că adepţii cultelor neoprotestante elimină crucea pe motiv că aminteşte de su­fe­rinţa Domnului şi consideră că ea este un lucru de batjocură. Ori noi trebuie să facem un efort şi să trecem dincolo de Vi­ne­rea Paştilor pentru ca să ne întâlnim cu Duminica Învierii. Mântuitorul Hristos a fost răs­tignit, a fost muşcat de moarte, însă El nu a fost biruit de moarte.

Există o icoană a Învierii Dom­nului care ne ajută să apropiem de sufletul nostru taina Sfintei Cruci. Icoana ni-L arată pe Mântuitorul Iisus Hristos ieşind biruitor din iad şi trăgând după sine pe Adam şi Eva. Sub picioarele Dom­nului se află porţile iadului, smul­se din ţâţâni şi aşezate una peste alta în semnul crucii. Dacă în Vinerea Mare în faţa ochilor noştri se arată crucea în partea ei cutremurătoare, şo­can­tă, în această icoană vedem crucea în tainica ei lucrare, în ceea ce are ea nevăzut. Crucea devine punte peste prăpastie, este cea care mijloceşte trecerea de la moarte la viaţă, este cea care ne ajută să trecem de la iad la lumină.

„Crucii tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mă­rim“. Iată de ce crucea este una din evlaviile care nu se cuvin a fi părăsite, după cuvântul părintelui Nicolae Steinhardt. Pentru că, prăznuind Crucea, vorbim de fapt de înviere şi de omorârea morţii. De aceea nu dăm crucea la o parte, ca şi cum ar fi o aducere aminte a su­fe­rin­ţei Domnului, ci o purtăm la piept, ne însemnăm chipul cu ea, o punem în case, la răspântii, pentru a fi pururea aducere aminte de certitudinea biru­in­ţei. A nu pomeni Crucea, a ne feri de amintirea celor ce s-au petrecut pe Golgota, înseamnă a minimaliza Pătimirile Dom­nu­lui şi a nesocoti Învierea Lui.

Prin cruce nădăjduim să căpătăm şi noi biruinţă asupra tuturor necazurilor şi sufe­rin­ţe­lor din viaţa aceasta şi binecuvântare de la Hristos Dum­nezeu. Evanghelia Utreniei săr­bătorii Înălţării Sfintei Crucii ne spune că astăzi este judecata acestei lumi. Iar El, când se va înălţa pe Cruce, îi va trage pe toţi la El. Avem, aşa­dar, o speranţă conştientă vis-ŕ-vis de Crucea Domnului, că, binecuvântându-ne Domnul cu crucea, noi vom fi traşi la El. De aceea, prin Sfânta Cruce, ce­rem ajutorul lui Dumnezeu în toate împrejurările de viaţă. Nu doar atunci când vrăjmaşul ne tulbură viaţa şi când nu putem face nimic fără Sfânta Cruce, ci în orice încercare de ispită, de grea încercare, ne facem semnul Sfintei Cruci. Şi avem credinţa că, dacă Hristos Domnul a biruit prin Cruce, şi pe noi ne va ajuta să ieşim biruitori din toate necazurile şi suferinţele acestei vieţi, dar şi din experienţa teribilă a morţii.

Fiecare om îşi are crucea sa de dus pe acest pământ, porţia sa de suferinţă, mai mare sau mai mică. Orice suferinţă este grea şi neplăcută, pentru că este o înfrângere a voii şi a planurilor noastre, o piedică pusă de-a curmezişul drumului pe care noi înşine ni l-am ales. Există o cruce a căsătoriei, care trebuie dusă cu multă răb­dare şi jertfelnicie, dar şi una a fecioriei; există o cruce a bă­trâ­neţii când omul este părăsit de puteri, de sănătate, de copii, de prieteni; există o cruce a văduviei, a sărmanilor şi a orfanilor, există o cruce a bolilor de tot felul şi a suferinţei. Vrând sau nevrând, crucea este de ne­în­lă­turat pentru fiecare. Însă, pentru unii, crucea aduce mântuire, în timp ce pentru alţii aduce pieire. Suferinţa şi ne­ca­zurile de care ne temem atâta şi pe care vrem să le înlăturăm cu orice chip sunt lăsate de Dumnezeu ca să ne modeleze, să ne facă mai buni, mai în­gă­duitori cu suferinţele altora, într-un cuvânt, să nu batem pasul pe loc în viaţa noastră duhovnicească.

Mai mult, fiecărui om îi este dat să se confrunte în această via­ţă cu experienţa dură, co­ple­şi­toare a morţii. Şi ori de câte ori el se află faţă în faţă cu moartea unei persoane dragi, experimentează câte puţin propria sa moarte. Cel care se află singur în faţa acestei încercări poate înnebuni, sau poate considera că nu mai are rost să tră­iască pe mai departe. Însă orice om care a fost batjocorit de moarte trebuie să înţeleagă că în acest univers este o rază de nădejde. Nu trebuie decât să ne alipim de Cel care a biruit moartea, astfel încât să existe o speranţă. Toţi murim, dar nu ca şi când acesta este finalul, ci murim ca şi când adormim, pen­tru că este o biruinţă a mor­ţii pe care Mântuitorul Hristos o va face în numele tuturor oamenilor.

Mântuitorul Iisus Hristos aşteaptă de la noi o minimă implicare în destinul Lui de pur­tător de Cruce şi de răstignit pe Golgota. Dacă nu ne purtăm fiecare din noi crucea şi nu ne asumăm acea minimă respon­sabilitate de osteneală şi de jertfă, prescrisă fiecăruia dintre noi ca o reţetă sau ca un medicament amar, nu ajungem unde trebuie, adică la înviere, la biruinţă. Ba, din contră, ne trans­­formăm în răstignitori. Ori de câte ori refuzăm să pur­tăm crucea noastră, cu smerenie şi răbdare, aşa cum a dus-o El dimpreună cu toţi sfinţii, atunci El este răstignit în sufletul nostru, în viaţa noastră.

Asumarea conştientă a ori­că­rei suferinţe în viaţa aceasta cu credinţa că urmează ceva mai înalt decât prezentul ştirbit, amărât pe care-l trăim, acesta este chipul crucii din via­ţa noastră cea de toate zi­le­le, a crucii care duce la bi­ru­in­ţă, la înviere. Cu această perspectivă au trăit toţi sfinţii, cu această speranţă au trăit toţi semenii noştri care au trecut prin temniţele comuniste, astfel în­cât închisoarea a devenit un loc binecuvântat al întâlnirii cu Hristos, un loc în care au iubit şi au iertat mai mult ca ori­şi­când şi prin aceasta au fost biruitori. Dacă nu trăim şi noi cu credinţa că după Vinerea Pa­timilor urmează Duminica În­vi­erii, atunci crucea este fina­lul, este tristeţe, este nenoroci­re, este condamnare, nu bi­ru­inţă.

Sfântul Apostol Pavel nu do­rea să se laude cu altceva decât cu crucea Domnului, despre care spunea că pentru cei care se mântuiesc este puterea lui Dumnezeu, iar pentru cei care pier este nebunie. Trebuie să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem cu ce ne lăudăm fiecare din noi, spre ce anume sunt îndreptate inimile noastre, care este relaţia noastră cu Cru­cea lui Hristos. Pentru că ori de câte ori ne raportăm la lucrurile credinţei cu superficialitate, cu interes vremelnic sau pur şi simplu din convingeri sociale şi nu tindem să avem o legătură vie cu Mân­tu­i­torul Hristos Cel răstignit şi înviat, atunci suntem în postu­ra de răstignitori ai Dom­nului.

Daca de esenta Dumnezeirii tine autodaruirea jertfelnica, iar omul a fost zidit dupa chipul lui Dumnezeu, rezulta ca jertfa este una din modalitatile de manifestare ale chipului divin din om, modul specific prin care creatura raspunde la iubirea lui Dumnezeu. Fata de darul pe care i l-a facut Dumnezeirea omului, aducandu-l la existenta si facandu-l stapan al intregii zidiri, omul ar fi trebuit sa se daruiasca pe sine Tatalui ceresc, din strafundurile fiintei sale. Pe aceasta cale a dragostei jertfelnice ar fi trebuit sa paseasca Adam, pentru a face ca chipul divin sa atinga dezvoltarea sa plenara, a carei tinta finala era dobandirea asemanarii depline cu Divinitatea. Caderea insa l-a abatut pe om de la adevarata sa menire si a facut ca pacatul sa se interpuna intre el si Ziditorul sau.

Omul cazut, in care totusi, sub pojghita groasa a pacatului, mai licarea chipul divin, a intuit ca numai prin daruire generoasa se mai putea apropia de Dumnezeu si putea obtine astfel iertarea. De aici aparitia sacrificiilor prezente in toate religiile, prin care omul, nemaigasind calea unei ablatiuni personale, incerca sa-L omagieze pe Creator prin oferirea de daruri smulse naturii, ce constituiau totodata rodul muncii si al stradaniilor sale. insa aceste sacrificii nu puteau totusi sa stearga pacatul si sa aduca impacarea cu Tatal.

Asadar, jertfa, care initial trebuia sa fie cale spre desavarsire, plinire a destinului uman, a devenit dupa cadere, sub forma specifica a aducerii de prinoase, mijloc de impacare a omului cu Dumnezeu. Totusi, jertfele aduse inainte de intruparea lui Hristos, chiar si cele practicate in cadrul iudaismului, nu aveau decat o valoare de simbol, deoarece nu puteau sa-l elibereze pe om de pacat si sa-l repuna in comuniune cu Dumnezeu. Ele indicau cel mult o anumita deschidere a sufletelor fata de Divinitate, dar in finalitatea lor profunda ramaneau sterile.

Numai o suferinta infinita, purtata de Dumnezeul cel intrupat, putea sa topeasca tot raul si tot pacatul care deformau creatia. Nimeni in afara de Fiul Tatalui nu poseda o asemenea capacitate de suferinta, nascuta din compatimirea iubitoare pentru omenirea cazuta, care sa contrabalanseze pacatul intregii omeniri, anulat astfel de iubirea Sa mistuitoare. Totodata, numai El - adica numai o fiinta neprihanita, neintinata nici de pacatul stramosesc, nici de vreunul personal - Se putea aduce pe Sine jertfa desavarsita, menita sa-l impace pe om cu Dumnezeu.

Jertfa presupune acceptarea de a indura chinuri pentru altul, mergand pana la nimicirea propriei fiinte. De esenta jertfelor, aduse de omul cazut, tinea consumarea pana la disparitie a prinoaselor oferite sub forma de sacrificiu. Obscurele intuitii prezente in mai toate religiile anterioare intruparii lui Hristos au sesizat necesitatea arderii de tot, adica a distrugerii totale a animalelor consacrate, in vederea obtinerii iertarii pacatelor.

Hristos insa nu numai ca a suferit pentru pacatele noastre, dar a primit de buna voie sa Se impovareze cu pacatul universal. "El a purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii: cu a Carui rana v-ati vindecat", spune Sfantul Petru (I Petru 2, 24), iar Sfantul Pavel se exprima intr-un mod si mai cutremurator: "Hristos ne-a rascumparat din blestemul Legii, facandu-Se pentru noi blestem" (Gal. 3, 13). Cum a fost cu putinta ca Hristos, fiind fara de pacat, sa-Si asume pacatul intregii omeniri ramane o taina in veci nedezlegata. Bulgakov subliniaza ca Iisus nu numai ca patimeste pentru pacatele lumii, dar Si le si insuseste prin dragoste compatimitoare. El, Cel fara de pacat, preia natura pacatoasa a vechiului Adam, devenind astfel in mod real Mielul lui Dumnezeu care poarta pacatul lumii. Totusi, modalitatea asumarii pacatului universal de catre Fiul Tatalui nu poate fi inteleasa de mintea omeneasca. Aceasta este marea antinomie, asa cum o numeste Parintele Staniloae, marea taina a solidaritatii lui Iisus cu omenirea pacatoasa. Impropriindu-Si natura umana, intinata de caderea lui Adam, Hristos Se identifica cu tot neamul omenesc, pentru care sufera, spre a-l mantui. in calitatea Sa de cap al omenirii cazute, al carei pacat Si-l asuma, El Se jertfeste pe Sine, aducand suprema Liturghie, care are darul de a sterge pacatele tuturor.

Caderea primului om pricinuise o umbrire a chipului divin din om, o deformare a fiintei sale; era deci necesara o restaurare a omului. Totodata insa, deoarece pacatul se interpusese intre om si Dumnezeu, instrainandu-l de Creatorul sau si izolandu-l intr-o lume ce-i devenise vrajmasa, era nevoie de o actiune mai energica, menita sa taie raul din radacina si sa faca posibila revenirea omului la Dumnezeu si reunificarea creatiei sfartecate prin pacat. Dar prima si cea mai dureroasa urmare a pacatului lui Adam fusese aparitia mortii, care tindea sa-l nimiceasca pe om si intreaga zidire, caci "printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea" (Rom. 5, 12). Omul trebuia deci eliberat de povara pacatelor si izbavit de tirania mortii, iar acest lucru nu-l putea face decat Fiul lui Dumnezeu cel intrupat.

Jertfa Fiului nu era deci ceruta de un Dumnezeu cu chip de despot, Care intelegea sa Se razbune pe omul care ii gresise si de la care astepta plata pentru faradelegile sale, ci de cauze mai adanci, care tineau de insasi structura fiintei umane si de randuiala acestei lumi, asa cum a fost ea conceputa de Ziditorul ei. Intreaga creatie, intinata din pricina pacatului, va trebui sa sufere o adevarata mutatie, spre a continua sa fiinteze, transfigurata, dincolo de hotarul actualului eon. Dar numai sacrificiul Fiului lui Dumnezeu, care singur reprezenta plenitudinea jertfei, avea darul de a topi pacatul universal si de a-l mantui pe om si tot ceea ce exista.

Sfantul Grigorie Teologul subliniaza ca taina rascumpararii nu poate fi explicata cu ajutorul conceptelor rationale. Tatal accepta jertfa Fiului nu pentru ca El ar fi pretins-o, ci din iconomie, pentru ca omul sa fie mantuit si sfintit.

Din marturia autorilor neotestamentari, ca si din scrierile tuturor Sfintilor Parinti, rezulta ca rastignirea lui Hristos era singura cale de izbavire a omului, singurul mijloc de regenerare a naturii umane intinate de pacat. Hristos, cap al intregii umanitati, pe care avea sa o mantuiasca, trebuia sa sufere atat in trupul cat si in cugetul Sau. Sfantul Maxim a aratat ca Hristos a biruit atat ispita placerii, odinioara, pe muntele Caran-taniei, cat si pe aceea a durerii. Comentand un pasaj din Sfantul Maxim, Parintele Staniloae subliniaza ca prin infrangerea atat a afectelor de placere, cat si a celor de durere, Iisus a supus aceste afecte vointei omului. Astfel a neutralizat El trasatura patimitoare din firea umana, ce aparuse in urma caderii lui Adam, dand omului posibilitatea de a nu se lasa dominat nici de placere si nici de durere.

Cel rau a crezut ca afectele naturale, proprii firii omenesti de dupa cadere, pe care Fiul Si le-a asumat o data cu conditia umana, se vor putea preface in pricini de razvratire impotriva Tatalui. Apare din nou cat de marginita era viziunea sa. El nici nu banuia macar ce putere salasluia in Hristos, Care prin suferintele indurate in trupul Sau a slobozit natura omeneasca de sub stapanirea puterilor intunericului si a facut-o apta de a se invrednici de viata vesnica.

Pe cruce Logosul infrana dumnezeirea din Hristos, pentru ca toate sa le rabde si sa le invinga omul, si nu Dumnezeul. Sfantul Pavel si toti Sfintii Parinti accentueaza asupra suferintelor reale indurate de Iisus "in trupul carnii Lui" (Col. 1, 22). Firea divina din Hristos nu a patimit pe cruce, spun toti Sfinti Parinti. Totusi, daca se tine seama de distinctia dintre natura si energii, se poate spune ca Cuvantul a suferit in trup prin mijlocirea energiilor Sale.

Parintele Staniloae face o analiza subtila, subliniind ca energiile sunt manifestari voluntare si libere ale Divinitatii, prin care Dumnezeirea dezvaluie ceva din fiinta Sa si intra in legatura cu lumea creata. Prin energii Dumnezeul Se impartaseste de suferinta spirituala indurata de om si astfel divinul si umanul se intalnesc in patimirea inchinata Tatalui. Exista deci o intrepatrundere a celor doua firi din Hristos pe planul energiilor. Sfantul Chirii al Alexandriei spune ca, desi Logosul este mai presus de patimire, totusi El Si-a impropriat patimile propriului Sau trup.

Sfantul Maxim arata ca pe cruce puterea divina din Hristos a patruns pana in strafundurile firii umane, realizandu-se astfel "capatul lucrarii tainice a inomenirii lui Dumnezeu", precum si a indumnezeitii depline a naturii omenesti. Abia atunci se desavarseste deci complexul proces inceput o data cu intruparea Cuvantului, care avea sa duca la perfecta sudare a celor doua firi, fara ca totusi acestea sa se amestece sau sa se contopeasca vreodata. Hristos patimeste cu omenitatea Sa, dar Dumnezeul nu ramane total strain de aceasta suferinta, tocmai pentru ca in acea clipa unirea dintre cele doua naturi atinsese punctul culminant.

Restaurarea omului se indeplineste deci atat prin tamaduirea inclinarilor pacatoase ale trupului, cat si prin starpirea egoismului si a tendintei de autoafirmare. Deoarece pacatul aparuse ca o consecinta a libertatii si ca o manifestare a vointei autonome, el nu putea fi biruit decat printr-o libera renuntare la vointa proprie si prin desavarsita ascultare. "Caci precum prin neascultarea unui om s-au facut pacatosi cei multi, tot asa prin ascultarea unuia se vor face drepti cei multi", spune Sfantul Pavel (Rom. 5, 19).

Supunandu-se intru totul Tatalui si lepadand orice pornire egoista, Hristos taie radacinile pacatului, la originea caruia se afla totdeauna o hipertrofie a eului. in modul acesta, El inlatura si vrajmasia dintre oameni, separati si dezbinati de tendintele lor egocentrice, readunandu-i in aceeasi dragoste fata de Dumnezeu, "ca prin El avem si unii si altii apropierea catre Tatal, intr-un Duh" (Efes. 2,18).

Nimicind pacatul si tamaduind firea umana, pe care o face apta sa dobandeasca nemurirea, Domnul daruieste omului capacitatea de a reveni in comuniune cu Tatal. Astfel ia nastere un nou univers spiritual. Lumea se zideste din nou, asa cum glasuieste o cantare a Bisericii Ortodoxe. Este vorba de o restaurare a intregii creatii, care incepe o data cu rastignirea lui Hristos, dar se va desavarsi abia la transfigurarea finala, cand toata zidirea va fi integrata in imparatie.

Totodata, nimicind temeiurile ontologice ale pacatului si dand omului putinta sa se elibereze de el, Hristos a dat prin cruce lovitura de gratie imparatiei intunericului: "Dezbracand (de putere) incepatoriile si stapaniile, le-a dat de ocara in vazul tuturor, biruind asupra lor prin cruce" (Colos. 2, 15). Acum, pe cruce, il biruieste definitiv Fiul lui Dumnezeu pe satana. Chiar daca ulterior, in cuprinsul istoriei, spiritul cel rau isi va mai manifesta prezenta, uneori in mod foarte dramatic, acestea nu sunt decat ultimele zvarcoliri ale celui care, stiind ca a pierdut vesnicia, incearca sa se faca stapan pe clipa, concentrand in aceasta cele mai rafinate si subtile ispite.

Pe cruce, asadar, Hristos sufera si ispaseste pentru noi toti, intemeind un nou legamant, al carui Arhiereu este. Jertfa adusa de El are o valoare universala; ea ridica pacatele tuturor oamenilor, savarsite in cuprinsul intregii istorii, deci si cele infaptuite dupa ce va fi avut loc rastignirea Sa. Sfantul Ioan il vede pe Miel injunghiat pana la sfarsitul istoriei, pentru ca jertfa Fiului continua sa fie adusa in cer si pe pamant pana la mantuirea ultimului pacatos. De aceea Sfantul Pavel II numeste pe Hristos "Arhiereu in veac" (Evr. 6, 20), intrucat Jertfa Sa este pururea lucratoare. Pe scaunul slavei, El Se afla asezat de-a dreapta Tatalui, prelungindu-Si acolo slujirea arhiereasca (Evr. 10, 12), dar asumandu-Si simultan si demnitatea imparateasca, manifestata plenar prin inviere.

Dar pentru ca omul sa se poata bucura de roadele jertfei lui Hristos, el trebuie sa raspunda la chemarea lui Dumnezeu, sa-si deschida sufletul fata de Cel care, insufletit de o dragoste nemarginita, a venit in apropierea lui si Si-a dat viata pentru el. Dumnezeu vrea ca omul sa-si recunoasca greseala si sa se intoarca in mod liber la El. Hristos nu a suferit pentru a-l scuti pe om de suferinta, ci pentru a-i ingadui sa ispaseasca suferind, caci de acum inainte suferinta sa nu mai este inutila, ci devine treapta spre cer.

El a evitat miracolul spectaculos pe care i-l cereau, pana in ultima clipa, fariseii si arhiereii, desi multimile s-ar fi convertit mai usor si ar fi crezut mai degraba intr-un mag, facator de minuni, decat intr-un osandit, care murea spanzurat pe lemn, deoarece omul trebuia mantuit prin jertfa si suferinta, si nu printr-un act de putere. Numai chenoza Fiului lui Dumnezeu, umilirea Sa extrema au putut sa-l rascumpere pe acesta si sa-i redea puritatea pierduta. Dumnezeu, asadar, renunta la puterea Sa si Se face ca unul dintre noi, lasand in umbra insusirile Sale divine, si astfel ne mantuieste, iar pentru a se putea izbavi oamenilor li se cere sa creada in Cel rastignit, iar nu intr-un dumnezeu care se descopera numai sub chipul maiestatii si al atotputerniciei.

Crucea - care, dupa cuvintele Sfantului Pavel, este nebunie pentru cei ce pier si prilej de sminteala pentru multi - deschide celor ce cred calea spre mantuire. Numai cine crede ca Cel ce a murit pe cruce este Fiul lui Dumnezeu, Care Si-a varsat sangele pentru pacatele tuturor oamenilor, poate sa se mantuiasca. Rastignirea lui Hristos este un fapt istoric, obiectiv, ce a avut loc o data pentru totdeauna, dar pentru ca ea sa aiba darul de a ne izbavi ni se cere un act de credinta, izvorat dintr-o adeziune libera si din dragoste fata de Cel care a patimit pentru noi. Este drept ca dupa cruce va urma invierea, care reprezinta biruinta definitiva si plenara asupra mortii, dar trebuie observat ca, in timp ce Patimile Domnului au avut loc in vazul tuturor, nimeni, chiar dintre adversarii crestinismului, nu poate contesta faptul rastignirii, pe cand invierea este negata de necredinciosi. Tinea insa tot de planul divin, care urmareste mantuirea omului in libertate, ca invierea sa nu fie cunoscuta decat de cei care au crezut ca Cel rastignit era cu adevarat Fiul lui Dumnezeu.

Crucea lui Hristos sta infipta in centrul istoriei, ea constituie linia de demarcatie dintre cele doua etape ale devenirii istorice. Parusia, spune Evdokimov, se inaugureaza pe cruce, deoarece Sfantul Duh initiaza in Biserica o Parusie sacramentala. Asadar, din clipa cand Iisus a fost judecat si rastignit, se intra, dupa cum s-a mai subliniat, in etapa eshatologica. Crucea insa nu delimiteaza numai cele doua etape istorice; ea ii separa, de asemenea, pe adevaratii inchinatori ai lui Hristos de cei care ii tagaduiesc dumnezeirea, constituind pentru multi o pricina de cadere. Dar tot in jurul crucii se readuna omenirea impovarata de pacate. Hristos singur spusese: "Cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine" (In 12, 32). Intreaga creatie, care suferea de pe urma caderii, este reunificata prin jertfa mantuitoare a Fiului. Sfantul Pavel afirma ca Hristos pe toate le-a impacat, "fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, facand pace prin El, prin sangele crucii Sale" (Col.1, 20), iar Sfantul Maxim Marturisitorul, intregind viziunea paulina, spune ca Hristos, prin sangele jertfei Sale, a impacat cele ceresti cu cele pamantesti, a surpat puterile vrajmase care umpleau vazduhul dintre cer si pamant si a aratat unirea fiintelor pamantesti cu cele ceresti, adica impartasirea lor din aceleasi dumnezeiesti daruri.

Ceea ce fusese intrezarit in noaptea sfanta a nasterii Domnului se desavarseste acum pe Golgota. Judecata cea din urma se va desfasura tot la umbra crucii, caci "semnul Fiului Omului", de care se vorbeste in Evanghelia dupa Matei, pare sa fie tot crucea, in jurul careia se va readuna Israel impreuna cu toate neamurile pamantului. Crucea se infatiseaza deci mereu investita cu insusiri si misiuni antinomice: ea este instrument de supliciu, dar si treapta spre inviere, pricina de sminteala si arma impotriva puterilor intunericului, mijloc de despartire a oilor de capre, dar si de readunare si sfintire a tuturor.

Insasi pozitia crucii lui Hristos pe Golgota indreptateste asemenea afirmatii. Domnul este rastignit intre doi talhari, dintre care unul se va converti, trecand astfel in ceata dreptilor. Crucea ii desparte deci pe cei drepti de cei pierduti. În spatele crucii se afla calaii lui Iisus, iar la picioarele ei Maica Domnului si sfintele femei. Mereu aceeasi virtute a crucii: ea delimiteaza si divide, uneste si readuna

Trebuie să luăm aminte la faptul că Sfânta Cruce ne în­so­ţeşte întreaga viaţă, de la naş­te­re până la moarte, fiind semnul cu care se face sfinţirea şi se întrupează sfinţenia. Fără semnul Sfintei Cruci schiţat de mâna preotului peste Sfântul Potir şi Sfântul Disc nu se face sfinţirea, respectiv prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului. Fără afundarea mâinii preotului în apă, făcând întreit semnul Sfintei Cruci, nu se sfin­ţeş­te apa nici la Agheasma mică, nici la Bobotează. Cu Sfânta Cruce este pecetluit pruncul la botez, cu Sfânta Cruce se bine­cu­vântează inelele la logodnă şi cununiile şi tot Sfânta Cruce îl veghează pe creştin la mormânt. Împărtăşirea oricărui dar în cadrul Sfintei Liturghii, sau a altor slujbe divine, se face în chipul Crucii.

Sfinţii Părinţi ne arată că braţul vertical al Crucii în­seam­nă puterea Dumnezeirii, care stăpâneşte toate în cer şi pe pământ, iar braţul orizontal înseamnă lumea cea zidită, care atârnă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Acolo unde se întâlnesc braţele crucii, acolo se întâlneşte Dumnezeu cu omul. Astfel, Sfânta Cruce este mijlocul de sfinţire al vieţii noastre şi al lumii întregi, este semnul prezenţei lui Dum­nezeu, este o chemare la continuă depăşire de sine, un în­demn ca viaţa noastră să nu mai curgă aşa cum curgea în mod obişnuit. Ori de câte ori stăm în faţa Domnului şi facem semnul Sfintei Cruci, atunci noi pe noi înşine ne sfinţim şi ne dăruim lui Dumnezeu. Aşe­zând Crucea lui Hristos la loc de cinste în Biserică, în casă, în vieţile noastre, ne afirmăm de fapt pe noi înşine. Să iubim, aşadar, Crucea lui Hristos, şi ea ne va ajuta să iubim crucile noastre! Amin (postat pe fb de ioan monahul)