În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
Iubiți credincioși ne aducem aminte de Sfânta Treime, Care S-a descoperit, S-a făcut cunoscută deplin, la puterea noastră şi la măsura noastră de înţelegere şi de a putea primi, de a ne putea curăţa ca să primim Sfânta Treime și de aceea Sfânta Treime este prăznuită după Pogorârea Duhului Sfânt, pentru că o dată cu Pogorârea Duhului Sfânt cunoaştem şi a treia Persoană a Sfintei Treimi și prin aceasta putem spune că cinstim sau ne aducem aminte în mod deosebit de întreaga Sfântă Treime, de descoperirea Sfintei Treimi. Dar mai prăznuim descoperirea Sfintei Treimi imediat după Pogorârea Duhului Sfânt și pentru faptul că de-abia după Pogorârea Duhului Sfânt în Biserică şi în noi, ca și membri ai Bisericii, ca şi fii ai lui Dumnezeu, Duhul Sfânt vine şi dă mărturie despre Tatăl şi despre Fiul şi despre întreaga Sfântă Treime și atunci de-abia acum putem vorbi despre o cunoaştere a Sfintei Treimi.
Dogma credinţei creştine învaţă că Fiul se naşte din Tatăl şi Duhul Sfânt purcede din Tatăl mai înainte de toţi vecii, adică din eternitate. Cum se poate aceasta? Nu este cu neputinţă de răspuns: Fiul s-a născut din Tatăl cum se naşte cuvântul din minte şi Duhul Sfânt purcede din Tatăl cum purcede fapta din voinţă. Cuvântul se naşte din minte, nu purcede; şi fapta purcede din voinţă, nu se naşte. La fel se naşte Fiul şi purcede Duhul Sfânt din Tatăl... Dumnezeu Tatăl e soarele universului, care există din veşnicie. Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veşnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile şi să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina şi căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt — Preasfânta Treime
Persoana şi Tainele lui Dumnezeu pot fi înţelese, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, prin credinţă şi tăcere; acolo unde mintea omului nu mai poate cuprinde, credinţa poate să aducă un spor de înţelegere, atât cât este de trebuinţă mântuirii. Credinţa este darul lui Dumnezeu, puterea de înţelegere a celor duhovniceşti, pentru a ne simţi mai aproape de Dumnezeu, pentru a iubi pe Dumnezeu şi iubim pe Dumnezeu numai în măsura în care iubim pe aproapele nostru (I Ioan 4, 20), iubire arătată în faptele de ajutorare a celor din neam (I Ioan 3, 18; Mat. 24, 34-45).
Un părinte al Bisericii, Fericitul Augustin, frământat cu mintea cum ar putea înţelege mai bine taina învăţăturii Bisericii cu privire la Sfânta Treime şi aflându-se pe marginea mării, vede un copil care cu mânuţele sale se căznea (se chinuia) să facă o mică groapă în nisip; întrebându-l ce vrea să facă, copilul răspunde: "Vreau să vărs marea în această groapă"; atunci Fericitul Părinte şi-a zis, în inima sa: "Precum copilul crede că apa mării poate fi cărată în acea gropiţă, aşa şi noi, oamenii, credem că Dumnezeu poate fi cuprins de mintea noastră".
Sfinţii Părinţi ai Bisericii îndeamnă permanent la strădania de a ne curăţi inima de negura păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi a o lumina prin împărtăşirea cu dumnezeiescul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a spus: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu".
Nu ispitirea rece cu mintea ne duce la înţelegerea Tainelor lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, ci cercetarea cugetului nostru de păcat, care mai întâi întunecă şi apoi omoară sufletul omului.
în duhul rugăciunii mărturisim pe Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, ori de câte ori ne însemnăm cu Sfânta Cruce şi rostim în numele Său: "Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh". Ori de câte ori pomenim Persoanele Sfintei Treimi, ne însemnăm cu Sfânta Cruce, de aici înţelegem că numai ea ne păstrează în duhul jertfei Mântuitorului, căci numai Sfânta Cruce adevereşte şi mărturiseşte mereu dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii (I Ioan 4; Luca 3 ; Filip. 2).
Ceea ce face ca cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, să fie unde este iubirea, cum a mărturisit Sfântul Evanghelist Ioan: "Dumnezeu este iubire, iar cine nu iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său nu poate să cunoască pe Dumnezeu" (I Ioan 4, 8); "Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi aceştia Una sunt" (I Ioan 5, 7).
Mântuitorul în ultima clipă le-a spus despre Duhul Sfânt! Şi multe le-ar mai fi spus, dar nu erau ei pregătiţi să le ducă. Și punerea mâinilor, şi felul cum hirotoneau ei, cine le-a arătat? Cum? De unde ştiau ei să hirotonească? Duhul Sfânt le-a descoperit în inima lor cum să facă hirotoniile. Cine a hirotonit până la Înălţarea Mântuitorului la cer, cine a hirotonit vreodată vreun preot sau vreun episcop? Nu se ştia cum să facă asta. Mântuitorul NU le-a spus la Cina cea de Taină: <Iar când mergeţi prin oraş, aşa să hirotoniţi episcopi, aşa să vă puneţi mâinile peste bolnavi, în chipul ăsta sau în celălalt, sau să ungeţi cu untdelemn aşa…> Nu le-a spus asta! Au mai văzut ei cum făcea El în anumite momente, dar Mântuitorul era atât de nou tot timpul și, aţi văzut, putea să vindece în orice fel: să atingă cu saliva tina şi să facă nămol şi să vindece aşa, putea să vindece numai prin cuvânt, putea să vindece în atâtea şi atâtea feluri și nu era un mod în care să le spună: <Aşa trebuie să faceţi!>, nu le-a spus nici cum să se îmbrace ca preoţi, ca ierarhi, nu le-a spus nici cum să împodobească biserica, nu le-a spus nici cum s-o facă, nici cum să se roage, nici la ce ore – ei ţinuseră regulile vechi, iudaice. Și înainte de a fi arestat Mântuitorul în Grădina Ghetsimani rosteau împreună, cântau Psalmii care se rosteau după cina Pascală. Deci ţinea rânduiala veche. Din când în când L-au văzut că Se retrage să Se roage singur pe munte, dar asta e altceva.
Multe din cele pe care le facem noi și le-a făcut Biserica primară din început – Biserica primară a hirotonit, a ţinut duminica, avea episcopi, avea preoţi, avea Maslu, îşi puneau mâinile peste bolnavi, avea veşminte preoţeşti, era un început de rânduială de altar, aveau naos, pridvor dacă era nevoie, gropniţă, toate acestea nu le-a dezvăluit Mântuitorul, ci s-au plinit toate prin descoperirea Duhului Sfânt, aşa cum Mântuitorul a zis: Nu vi le pot spune, că nu le puteţi duce. Nu le puteau duce nici pentru mulţimea lucrurilor pe care trebuiau să le afle şi a sfaturilor pe care trebuiau să le dea, nici prin puterea de pătrundere a minţii, de înţelegere, şi cred că nici prin puterea de a crede cu desăvârșire că aşa trebuie făcute lucrurile şi că aşa este bine. Aşa cum, după vreun an şi jumătate de la începutul propovăduirii şi de când era cu ei, Mântuitorul le spune: De nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă veşnică, dăinuitoare în voi, nu puteau pricepe cuvântul acesta, le era foarte greu să înţeleagă. N-au plecat de lângă El pentru că, aşa cum a spus Petru: Tu ai cuvintele vieţii fără de sfârşit, la cine ne vom duce?, dar de înţeles nu înţeleseseră. Abia au înțeles într-o anumită măsură la Cina cea de Taină, abia au înţeles acolo. Vă daţi seama câte alte multe lucruri trebuiau să înţeleagă în timp şi nici Apostolii nu le-au înţeles pe toate. Mai târziu au trebuit să treacă generaţii şi generaţii ca să poată înţelege şi să cuprindă alte taine pe care Dumnezeu le descoperea. Prima dată au crezut că doar prin moarte martirică te poţi mântui și că trebuie să-L imite pe Hristos doar aşa, mulţi dintre ei au crezut asta. N-a fost aşa, Dumnezeu a descoperit că şi prin strădania, prin osteneala de zi cu zi, prin a pune viaţa ta pentru Hristos în fiecare zi este mântuire, cum o au ostenitorii din veacul acesta, din pustietăţi şi că sunt alte moduri de mântuire. Deci pe toate acestea le-a descoperit Duhul Sfânt.
Cei care cred – o parte a neoprotestanţilor, dar există această ispită şi în rândul creştinilor ortodocşi – că trebuie să ne întoarcem la cum se făcea atunci, în primele zile, imediat după ce Mântuitorul S-a înălțat la cer, cum făceau Apostolii atunci, [ca doar] aceasta este valabil, aceasta este bine, aceasta este în Duhul lui Dumnezeu. Ei fac o mare greşeală, aceasta era şi o oarecare dispută între părintele Alexander Schmemann şi părintele Serafim Rose, în sensul că Alexander Schmemann insista cam mult pe întoarcerea la cum era în primul veac, în al doilea, în al treilea și privea tot ce s-a făcut în timp – și aţi văzut, poate, în jurnalul şi în cărţile lui, că vorbea de partea aceasta – de toată cultura bizantină, de slujbe, dar chiar de toată rânduiala, care nu ţine numai de Bizanţ, de toată rânduiala celor şapte laude, care nu ţine numai de Bizanţ, ţine şi de Siria creştină și de Egiptul creştin și de marea catedrală de la Constantinopol, ţine de toate părţile creştinismului care au adăugat şi au aşezat la rândul lor fiecare rânduială pe care o avem noi acum. Și el privea toate acestea ca pe un balast care s-a adăugat şi socotea că trebuie cumva să renunţăm la acest balast și de multe ori vorbea cu depreciere despre tot ce înseamnă cultura duhovnicească bizantină, şi nu numai a lor, ci şi a slavilor. Ei, alta era părerea părintelui Serafim Rose, care cred că, în privinţa acestei probleme, primea şi înțelegea mai bine Duhul lui Dumnezeu. El spunea că tot ceea ce a lucrat Duhul Sfânt în timp, toate aceste lucrări, tot ce s-a descoperit în timp şi s-a adăugat şi s-a curăţit și s-a finisat sau chiar s-a scos, că au fost și lucruri care s-au scos, toate acestea sunt lucrări ale Duhului Sfânt. Nu sunt întâmplătoare, nu s-au făcut de capul lor, s-au făcut prin lucrarea Duhului Sfânt, s-au făcut prin hotărâri ale sinoadelor, dar în primul rând prin lucrarea directă a Duhului Sfânt. Aşa este, să ştiţi. Şi dacă luăm şi toată învăţătura dogmatică şi toate cele ce s-au întâmplat, o să vedeţi că sunt lucrări tainice ale Duhului Sfânt. În timp, omul care doreşte să înţeleagă înţelege tot mai mult, i se descoperă tot mai mult, pe fiecare treaptă i se dă şi mai mult şi încearcă Dumnezeu să toarne din Harul Său, din înţelepciunea Sa, din măsura Sa mai mult peste om, dar această măsură a omului nu creşte dintr-o dată, nu arzi etapele, ci treaptă cu treaptă trebuie să le urci. Cred că, într-un fel, am putea zice că Dumnezeu poartă Biserica Sa spre sfârşitul veacurilor, îi poartă pe cei care sunt în Biserica Sa din treaptă în treaptă de înțelegere, veac după veac, încât atunci, la vremea sfârşitul veacurilor, cei care sunt în Biserică sunt grâul cel copt pentru cules, pentru Judecata cea Mare a lui Dumnezeu, vor ajunge să se apropie cel mai mult de cunoaşterea adevărată a chipului lui Dumnezeu, dintre toţi cei care au fost până atunci. Este o dreptate, o lucrare dreaptă a lui Dumnezeu. Aşa cum, pe de o parte, noi ne îndepărtăm cât mai mult de prezenţa fizică, reală pe care au simţit-o Apostolii și urmaşii lor în istorie a Duhului Sfânt, Care a grăit în limbi de foc, și simţim că ne îndepărtăm tot mai mult de întâlnirea aceea clară, zguduitoare cu Dumnezeul Cel viu faţă către faţă, cum s-au întâlnit Apostolii şi există o îndepărtare care pare tot mai mare și se pierde acel entuziasm şi oamenii, cu cât de apropie de sfârșitul veacurilor, pare că se răcesc, asta ar părea că este o nedreptate pentru noi: <Cum, dar eu de ce n-am trăit atunci? De ce n-am fost în veacul de aur al monahismului egiptean? De ce n-am fost în veacul de aur al Sfinţilor Trei Ierarhi, al credinţei creştine manifestate, luminate, înţelepte? De ce n-am fost în vremurile de mare credinţă ale Bizanţului? Ce bine ar fi fost de mine atunci… Poate că mă ţineam de credinţă, poate înţelegeam mai mult…>
Şi avem tot timpul acest simţământ de nedreptate, că suntem nedreptăţiţi, că trăim într-un veac departe de Dumnezeu, rece, ca şi cum ne-am îndepărta de un foc, creştinul se răceşte tot mai mult, cum zice și Mântuitorul: Oare va mai găsi Fiul Omului credinţă când va veni din nou pe pământ? Şi aşa simţim și noi, că se răceşte credinţa tot mai mult. Dar, pe de altă parte, există o urcare, o finisare, o subţirime, o înțelegere pentru cei care vor să înţeleagă şi, cu fiecare veac de oameni, parcă tainele Scripturilor se dezleagă şi mai mult, Dumnezeu descoperă veac după veac, începând de la faptul că Fiul Său este Fiul Său cu adevărat şi nu este prima zidire, ci Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat, Fiinţă din Fiinţă, stabilit la primul Sinod Ecumenic, după aceea că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi că este Dumnezeu adevărat, fără discuţie, şi tot aşa urcăm treaptă cu treaptă şi înţelegem și mai mult, e ca şi cum ai spune că, după ce înfloresc ghioceii, că ce poate fi mai frumos? Dar imediat înfloresc zambilele și zici: <Extraordinar! Ce poate fi mai frumos?>. Mai trece puţin timp, le priveşti cum se sting şi apar bujorii, te întrebi ce poate fi mai mult de atât! Se sting și bujorii, apar crinii, care sunt incomparabili, după aceea apar trandafirii şi tot mai mult, tot mai mult, pe fiecare treaptă parcă ai zice că asta a fost maximul care putea fi, dar nu este! Și, pe de altă parte, deşi nouă ni se pare că suntem nedreptăţiţi că ne îndepărtăm de acest foc, dar să ştiţi că ar putea zice şi cei din primele veacuri și după aceea şi din următoarele, care urcă până la rugăciunea isihastă din secolele 13-14, Sinoadele în care s-a lămurit Harul şi ce se întâmplă, dacă Harul este creat sau nu este creat şi toată această unire a omului cu unirea dumnezeiască şi aceste taine despre care n-au vorbit Apostolii, ei le-au trăit dar nu le-au putut lămuri, nu era vremea să le lămurească, au fost alţii mai târziu ca Grigorie Palama, care, având toată experienţa din învăţătura tuturor din spatele lui, a putut să le lămurească, să le descopere prin darul lui Dumnezeu.
Şi tot aşa, treaptă cu treaptă, şi alte lucruri tainice ne descoperă Dumnezeu, ajungând într-un fel de coacere la sfârşitul veacurilor, încât cei care vor rămâne în Biserică și se vor ţine de Dumnezeu, vor fi într-un fel sau în altul, îndrăznesc să spun, pregătiţi să-L vadă pe Dumnezeu aşa cum este. Pregătiţi de Duhul Sfânt în toată istoria, în toate generaţiile lămuriţi încât să-L poată recunoaşte, încât să nu fie înşelaţi să creadă că este El şi să nu fie El.
Aşa cum primele dăţi, pe copilul tău, dacă vrea cineva să-l înşele, îl poate înşela cu o bombonică să meargă cu el şî după ce păţeşte o dată lucrul acesta, a doua oară trebuie să facă mult mai multe eforturi hoţul să-l înşele pe copilul tău ca să îi poată ameţi conştiinţa. Gândiţi-vă că dacă urmăm toată această învăţătură a Sfinţilor, toată această revărsare a harului Duhului Sfânt în istorie, veac după veac, toate aceste trepte ale ispitelor şi ale ereziilor care au încercat Biserica și prin care ea s-a întărit şi au ridicat din nou Biserica si cetăţile, dacă mergeţi să vedeţi Tesalonicul sau Constantinopolul, au mai multe ziduri de apărare unul după altul, vă închipuiţi fiecare întâlnire cu greutăţile istoriei, dar și cu ereziile veacurilor, cu mrejele diavolului aruncate înspre Biserica au însemnat un nou zid construit. Noi suntem în spatele tuturor acestor ziduri!
Care dintre credincioși mai este tentat, să zicem, de monofizism? Sau care mai este tentat de monotelism? Nici n-aţi auzit mulţi ce-i aia. Care dintre voi îşi mai pune problema sau se îndoieşte că Duhul Sfânt o fi sau n-o fi Dumnezeu? Ştiţi ce probleme au fost acestea? Imperii s-au rupt pentru acestea în două, oameni, generaţii poate s-au pierdut crezând greşit, pentru toate acestea s-a vărsat sânge, s-a dat sânge ca să se ia har. S-a vărsat sânge nu în sensul de ucideri și de crime, ci au întrebat în rugăciune luni și ani Părinţii prin pustietăţi: <Doamne, cum este?> Au pus în raclele sfinţilor hârtii, au zis: <Scrie tu, arată-ne, cum este? Aşa sau aşa?>. Deci este o osteneală de mii de ani în urma noastră, care ne-a învăţat și ne ţine. Noi suntem ca pe un piedestal foarte înalt, unde diavolul, măcar în privinţa asta, nu ne mai poate atinge, pe cei care cred. Foarte greu îi mai poate atinge pe cei care citesc și cunosc învăţătura de credinţă şi lupta Părinţilor și tot ce s-a întâmplat de fapt, nu-i mai poate atinge.
Lupta diavolului în veacul acesta nu mai e cu erezii decât pentru cei slabi sau pentru cei care sunt foarte îndepărtaţi de credinţă, slabi prin nepăsare faţă de credinţă. Lupta cu creştinii ultimului veac e prin patimi, prin ispite, acolo mai încearcă. Pe când lupta în primele veacuri ale creştinismului a fost mai ales pe calea ereziilor. Mai puţin, poate, sau n-a fost atât de puternică și de grea lupta aceasta pe calea patimilor, a pornirilor trupeşti sau sufleteşti păgâne din noi. Şi am putea zice că mulţi ar fi vrut să trăiască vremurile acestea şi n-au trăit. Aşa cum Mântuitorul a spus: Mulţi împăraţi și regi au vrut să vadă ce vedeţi voi și n-au văzut, aşa mulţi Părinţi şi oameni ai lui Dumnezeu şi sfinți ar fi vrut să vadă vremea aceasta, când lucrurile s-au lămurit până la cea mai înaltă măsură în care s-au temeluit, s-au strâns în chingile cuvintelor de foc ale lui Dumnezeu şi se ştie clar. Nimeni nu se mai îndoieşte de Maica lui Dumnezeu! Cine se mai îndoieşte de Maica lui Dumnezeu că este Născătoare de Dumnezeu? Au fost sinoade care s-au disputat şi în care unii au zis că nu putem să spunem că este Maica lui Dumnezeu. Vă daţi seama? Lucruri grele. Şi să nu vă închipuiţi că numai episcopii ăia aveau îndoială sau numai acei teologi, avea îndoială jumătate din imperiu în privinţa asta sau habar n-aveau ce să creadă despre asta, noi nu mai avem această problemă.
Şi am zice că mulţi dintre cei care au vrut atunci pace în Biserică şi învăţătura cea bună şi înălţimea ei şi măsura ei să fie înaltă şi curăţită şi descâlcită de toate învățăturile omeneşti, ar fi vrut să trăiască acum. Știu că pare nemaiauzit ce spun și pare puţin probabil, dar mulţi ar fi vrut să trăiască acum şi să cunoască această învăţătură pe care ei n-au cunoscut-o atunci desăvârșit şi Dumnezeu a rezolvat-o acum acestor oameni şi generaţii de sfârșit de lume, de sfârşit al omului pe pământ, că ne apropiem de vremea aceea, nu ştim când va fi, […] oricum, ne apropiem, a rezolvat-o nouă şi noi nu o preţuim. Când s-au scris mai multe cărţi? Credeţi că oricare dintre marii Părinţi aveau atâtea cărţi câte aveţi voi, oricare, în biblioteca voastră? Poate Fotie să fi avut ceva. Ştiţi, Fotie era cel mai înţelept om al imperiului, era patriarh și avea o bibliotecă vestită, deci poate el. Dar, oricum, cele mai multe dintre cele pe care le aveţi voi el nu le avea şi s-ar fi bucurat să le aibă. Niciodată nu s-a scris atât de mult. Niciodată nu au fost atâtea reazeme în credinţă cum sunt acum. Și ispitele sunt mari, dar și reazemele, în orice domeniu.
Dacă citiţi Vieţile Sfinţilor mai noi, din secolele 17-18-19, ştiţi cum s-au ridicat acei oameni? Au auzit de un părinte sau de un om mai credincios dintr-un sat sau de un părinte din apropiere și ce făcea el făceau şi ei. Pe cine să urmeze? Altă experiență nu aveau. Sau pe mama sau pe tata sau ce ştiau de la ei şi erau în stare să-l urmeze oriunde pe acel părinte, pentru că acela ştia mai mult decât ei. A avut experiența asta mai mult decât ei, cunoaşte ce trebuie să facă, îl urmau oriunde. Or noi avem şi noi, cine ştie, oameni ai lui Dumnezeu, ne mai dă Dumnezeu, dar pe lângă aceştia avem mii de oameni ai lui Dumnezeu care ne stau împrejur traduși din toate limbile şi care ne vorbesc de toate problemele. Nu cred că există problemă sufletească care să nu fie abordată de mai mulţi oameni ai lui Dumnezeu, ca să te lămurească, să te dezlege, să te scoată din înşelare, dacă cumva eşti în înşelare. Or asta era ceva de neînchipuit în vechime. Cei ce n-aveau marea şansă să trăiască lângă un părinte duhovnicesc trăiau ori în întuneric ori le descoperea Dumnezeu pentru curăţia lor şi a inimii lor ori trăiau în mare înşelare sau nepăsare sau neştiinţă. Ce vremuri mai bune pentru mântuire decât acestea?
Să nu socotim vremurile acestea ca vremuri grele, de mare încercare, că de ce am fost adus eu aici pe pământ în vremea aceasta şi în ţara asta…? Nu, sunt vremuri coapte pentru cules, ale Bisericii care s-a copt în decursul veacurilor şi care aduce cu ea o învăţătură de foc și care ne înconjoară cu zeci de ziduri de apărare şi cine intră sub acest acoperământ al Bisericii iese de sub cerul de foc,
cum zice părintele Arsenie Boca,de foc şi de aramă al veacului acestuia, de pucioasă, până la urmă, care coboară şi intră sub mila lui Dumnezeu și sub ocrotirea lui Dumnezeu şi sub acoperământul aripilor Lui, care sunt mai vizibile şi mai clare ca oricând. Dumnezeu să ne ajută şi să ne mântuiască. Amin (poastat pe fb de ioan monahul)