În Mânastirea Ghighiu la Maica Domnului Siriaca și la Izvorul Tamaduirii
Marea lavră Ghighiu e apărată din două părţi – icoana făcătoare de minuni şi izvorul tămăduirii ce susură în spatele grădinii. Ca două suflete-pereche, icoana şi izvorul întregesc aceeaşi lucrare. Cu sticle şi bidoane în mână, oamenii se roagă şi aşteaptă o minune. Aşteaptă, fiecare după credinţa lui, fără să bănuiască măcar că minunea se află chiar în faţa lor – izvorul cuviosului Agapie şi dragostea Maicii Domnului „Siriaca”, care este una dintre cele mai renumite icoane cu Maica Domnului din tara.
Ca un luceafăr ai călătorit de la marginile lumii şi te-ai aşezat în sfânta mănăstire Ghighiu, spre bucuria credincioşilor, însă acum biruieşte Preacurată, întunericul sufletului meu şi împodobeşte cerul minţii mele cu stelele cântărilor de: Aliluia! (codac)
Aceasta icoana, foarte veche si mult iubita de credinciosi, in fata careia s-au petrecut nenumarate minunni, se afla in Manastirea Ghighiu, in biserica cea mare, in partea dreapta. Icoana Maicii Domnului – Siriaca este pictată pe lemn de santal și datează din secolul al șaisprezecelea.
Tradiţia spune că în spatele Mănăstirii Ghighiu, încă din vechime, era un izvor tămăduitor, cu o apă rece şi bogată, care a ţâşnit chiar pe locul unde s-ar fi arătat Maica Domnului, poruncind logofătului Coresi să ridice mănăstirea. De la acest izvor şi-a luat mănăstirea hramul Izvorul Tămăduirii.
De asemenea, tradiţia spune că este un izvor cu apă tămăduitoare, lucru dovedit în timp, prin mărturiile oamenilor care au băut această apă cu credinţă şi s-au vindecat de diferite boli.
În perioada comunistă, în anul 1958, izvorul a fost acoperit cu o dală de beton, dar apa a continuat să picure, făcându-şi cale pe lângă placa de beton, care a fost îndepărtată abia peste 30 de ani. Cel care a curăţat cu grijă izvorul a fost Părintele Pantelimon, care îndurase grele suferinţe în beciurile comuniste, unde a fost întemniţat. Izvorul mai există şi astăzi. Parcă pe măsura credinţei noastre, el şi-a împuţinat treptat-treptat debitul, dojenindu-ne fără cuvinte... De hramul mănăstirii, la marea sărbătoare a Izvorului Tămăduirii, curtea aşezământului se umple până la refuz de credincioşi, iar aleea care duce la izvor este parcursă de oameni în genunchi, în semn de smerenie şi recunoştinţă.
Manâstirea Ghighiu a fost ridicata acum mai bine de patru secole, in mijlocul unei paduri care facea parte din legendarii Codri ai Vlasiei, manastirea atrage credinciosi din toata tara. Doua sunt motivele pentru care oamenii vin sa se roage aici: icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului - Siriaca, adusa tocmai din Siria, si un renumit izvor tamaduitor.
Veche ctitorie, cu un istoric de peste două veacuri, Mănăstirea Ghighiu este unul dintre locașurile de rugăciune căutate adesea de pelerini veniți din toată țara. Însuși actul oferirii icoanei Mănăstirii Ghighiu a constituit o minune, episcopul Vasile Samaha fiind îndemnat de Maica Domnului, în urma unor descoperiri cerești, să o aducă la această mănăstire. Datând din secolul al XVI-lea, icoana Maicii Domnului Siriaca fusese păstrată anterior, un timp îndelungat, în satul Bhamdoun din Liban, unde împodobea biserica având hramul Sfântul Gheorghe.
"Unele icoane sunt vindecatoare de boli, izgonitoare de duhuri rele, iar altele sunt aducatoare de ploi binecuvantate si protectoare ale manastirilor si familiilor credincioase. Fara indoiala, toate icoanele sunt facatoare de minuni si ajutatoare credinciosilor. Dar unele poarta o harisma speciala, pe care o simte numai cel ce se roaga mult si cu lacrimi in fata sfintelor icoane" (Arhimandritul Ioanichie Balan).
Apa şi dragostea reprezintă începutul şi sfârşitul a toate câte sunt; îl reprezintă chiar pe Hristos – izvorul nesecat din care cine bea nu mai însetează niciodată.
În curtea Manastirii Ghighiu nu ai loc nici sa arunci un ac. Cu sticle si bidonase in mana, mii de oameni veniti din toate colturile tarii asteapta a doua sfintire a apelor, nadajduind fiecare la ajutorul lui Dumnezeu. Exista o zi anume din an, cand se deschide crucea apelor si unele izvoare capata puteri miraculoase. E Vinerea Tamaduirii - prima vineri de dupa Pasti, cand credinciosii se aduna la sipot, asteptand precum ologul din Videzda Evangheliei sa-si gaseasca vindecarea. E ziua "tulburarii apelor", ziua in care legenda spune ca imparatul Leon cel Mare.
Apa e sfanta prin ea insasi, e toata un miracol si, nu intamplator, taranii o respecta ca pe o icoana aparte, fara chip. Unii considera ca apa desparte si uneste deopotriva doua lumi (cea vazuta si nevazuta), ridicand izvoare si fantani in amintirea parintilor, asa cum se intampla si astazi in Gorj.
Altii arunca apa primei scaldari a pruncului la radacina unui par, pentru sporul intregii gospodarii, sau isi clatesc fata a doua zi de Pasti cu apa in care se afla asezate, in chip mistic si solemn, un ou rosu si un banut de argint. Prin apa, primim viata si curatirea de pacate, botezul si binecuvantarea (sfestania) casei. Apa este inceputul si sfarsitul a toate cate sunt; e chiar Hristos - izvorul nesecat din care cine bea nu mai inseteaza niciodata.
Maica care este cea care ingijeste izvorul, il curata si-i asterne jur imprejur delicate vesminte florale. Acolo isi face pravila si se roaga. Acolo plange cand e necajita si tot acolo isi gaseste linistea. Ca nimeni altcineva, maica Maria cunoaste puterea acestei ape. Maica oftează că știe prea bine ca izvorul pustnicului Agapie e unic si miraculos, ca, adeseori, se poarta de parca ar avea vointa proprie - fie se prelinge in picaturi lenese, fie se inalta intr-o coloana acvatica, de pana la 10 metri inaltime. Nu e o apa obisnuita. 30 de ani a stat ferecata intr-o temnita de beton, asteptand mana salvatoare a altui intemnitat, parintele Pantelimon - varat in sac si cu gura acoperita de carpe - care a suferit in beciurile comuniste batai si chinuri de neimaginat, ca să lacrimeze din nou.
In mai multe randuri s-a aratat Maica Domnului, in vis, episcopului vicar al Patriarhiei de Antiohia indemnandu-l sa duca aceasta icoana Maicii Domnului Siriaca in Romania si sa o aseze in aceasta manastire. In ziua de 25 februarie 1958 a fost adusa icoana la Manastirea Ghighiu, unde a fost asezata cu mare cinste in Biserica Sfantul Lazar, in cimitir, iar in anul 1992, icoana a fost adusa in biserica mare. În sunet de clopote şi cântări duhovniceşti, icoana a fost purtată pe braţe de vlădicii Vasile şi Teoctist, urmaţi de toate vieţuitoarele chinoviei, şi aşezată cu mare cinste în paraclisul mănăstirii, unde s-a făcut şi întâia rugăciune de obşte înaintea preţiosului chip al Maicii Domnului.
La inceputul pelerinajului nostru, dimineata, am mers la Ghiughiu să ne închinam Maicii Domnului și să ne înmuiem buzele cu apă tamaduitoare de la Izvorul Tamaduirii pentru putere, luminare și spor duhovnicesc.
Specialiștii au spus atunci că icoana datează din secolul al XVI-lea, este pictată pe lemn de santal și este de proveniență din Rusia. Cum a ajuns în Siria nu știm, se pare că Patriarhia Antiohiei avea legături strânse cu Rusia. Icoana este o reproducere a icoanei Maicii Domnului din Kazan. În şedinţa din 15 februarie 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2019, a cinstirii Sfintei Icoane a Maicii Domnului „Siriaca” de la Mănăstirea Ghighiu în ziua praznicului Izvorului Tămăduirii.
În orice moment al zilei, Mănăstirea Ghiughiu e închisă sub un clopot transparent de linişte si pace. Măicuţele sunt la chilii, făcându-şi pravila de peste zi. Când şi când, în dreptul porţilor de stejar masiv, opreşte câte o maşină.
Oamenii se abat din drum şi intră curioşi în biserică, atraşi de faima fără egal a icoanei Maicii Domnului „Siriaca”. E o icoană aparte, tulburătoare şi plină de forţă. Din orice colţ ai privi-o, Măicuţa Domnului pare că te urmăreşte cu ochii ei plânşi, îngreunaţi de durere şi, brusc, fără să înţelegi prea bine ce se întâmplă, nu te mai simţi singur. Ai cu cine vorbi. Ai cui cere sfat şi ajutor.
La icoana se ajungem mergând în genunchi pe covorul curat și special pregatit, in sir indian, smeriți, plini de credinta și nadejde; icoana plânge, sufletele noastre plâng asa cum plangea si donatorul ei, apoi ne rugăm și cântam toți plini de speranță Apărătoare Doamna.
In anul 1958, asezand icoana in biserica mare, pe care a adus-o in dar, brusc, oaspetele sirian episcopul Samaha, a izbucnit in plans. Cu lacrimile siroind pe obraz, a căzut in fata icoanei si a inceput sa-si ceara iertare Maicii Domnului ca a luat-o de la locul ei, pentru ca necredinta oamenilor a alungat-o din Siria. Icoana Maicii Domnului „Siriaca”, icoană grabnic ajutătoare, ce nu încetează nici astăzi a face minuni de vindecare şi de întoarcere la credinţă.
Povestea acestui mare dar făcut de fraţii noştri ortodocşi din Siria se întretaie mistic şi lucrător cu o altă bogăţie tainică a mănăstirii: Izvorul Tămăduirii, izvor ce a străpuns învelişul de beton, turnat din ordinul comuniştilor, chiar în clipa aducerii icoanei în mănăstire, iar astăzi izvorul picură sau izbucneşte în coloane înalte de câţiva metri, după credinţa fiecărui om în parte.
“Rugaţi-vă unii pentru alţii“ Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină ea vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui.
În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură cu niciunul dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia.
De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare, nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui Dumnezeu se comunică omului care se află în convorbire cu El. De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru alţii.
Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La rândul ei, grija pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, dă un plus de putere celui ce se roagă, face ca rugăciunea lui să fie şi mai caldă. Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele pline de un bogat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“.
„Siriaca” e o icoană smerită, căreia nu-i place fala deşartă – acoperământ cu pietre preţioase sau cuvinte exagerate de laudă. De cele mai multe ori, refuză să fie pozată în albume, aşa cum refuză să fie mutată de la locul ei, îngreunându-se peste fire, dacă cel ce se apropie de ea nu se află în post curat şi rugăciune. Fără nici o explicaţie şi fără legătură cu momentul zilei, uneori Măicuţa se înnegurează la chip, încât nu-i mai zăreşti nici o trăsătură; alteori, faţa i se luminează dumnezeieşte, dezvăluind o piele catifelată şi curată de femeie tânără şi fără prihană. Vindecă demonizaţi şi paralitici, dezleagă zămislirea de prunci şi aduce pace în casă, dar îşi ia darul înapoi dacă cei însănătoşiţi uită să mulţumească şi să facă la rândul lor milostenie.
„Icoana are ochi şi voinţă. Icoana vede cugetul omului aşezat în faţa ei şi se întristează sau surâde, după credinţa şi pocăinţa fiecăruia. Prin viu grai, am pomenit de maicile cele bătrâne să nu vorbim prea mult despre minuni. Chiar săvârşite sub privirea noastră, să le uităm pe dată, dacă se poate”.
La Ghighiu, Maica Domnului „Siriaca” veghează necontenit. Departe de zarva publicitară sau de spectacolul strident al vreunui posedat, icoana lucrează după credinţa şi râvna fiecăruia. Când şi când, îngăduie câte o mărturie spre luare-aminte, spre întărirea celor slabi. La Ghighiu nu se vorbeşte de icoana făcătoare de minuni. Pe peretele din pridvor nu găseşti decât un scurt istoric: „Mănăstire ridicată pe terenul donat de Uţa Râfoveanca prin sârguinţa călugărului Agapie, cu cheltuiala ctitoriei şi din agoniseala cuvioşilor călugări părinţi, în timpul lui Ioan Caragea Voievod”. Nicăieri nu se face vreo referire la icoana adusă cu atâta zbucium din îndepărtata Sirie.
La Ghighiu, istoria cea adevărată a locului se scrie în memoria măicuţelor. Sunt fapte şi întâmplări pe care nu le poate şterge nimeni şi nimic. Fiecare a văzut şi a trăit ceva peste fire: o lacrimă curgând din ochiul Preasfintei Fecioare, un tămăduit de cancer sau de epilepsie. Multe din întâmplările trecute s-au pierdut, dar asta nu înseamnă că nu au fost. Cea mai minunată dintre ele s-a petrecut chiar la aducerea icoanei din Siria, când episcopul Samaha a lăcrimat, aşa cum a doua zi avea să lăcrimeze, strop cu stop, din izvorul acoperit de comunişti cu o dală imensă de beton -, semn că puterea lui Dumnezeu era de neoprit, că ura şi vrăjmăşia celor fără de credinţă nu puteau în veci să dăinuie.
Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Ghighiu – Siriaca, renumita ca icoana facatoare de minuni, este o culme a artei sacre siriene, venita din partile crestinilor sirieni, in secolul al XVI-lea. Icoana a ajuns in Romania in anul 1958, ea fiind adusa de catre episcopul Vasilios Samaha si oferita Patriarhului Justinian Marina, in urma unui vis in care Maica Domnului i-a cerut sa ii duca icoana in acest loc. Icoana a fost adusa din Siria si depusa in Catedrala Patriarhala din Bucuresti.
Se spune ca Maica Domnului i-a cerut Preafericitului Patriarh, in vis, sa ii duca icoana siriaca la Manastirea Ghighiu. Parintii au hotarat ca icoana sa fie dusa la Manastirea Ghighiu, unde a inceput sa faca minuni. Sfanta icoana a fost adusa la Manastirea Ghighiu in data de 25 februarie 1958, de o delegatie condusa de catre vrednicul de pomenire Parinte Patriarh Teoctist, pe atunci episcop vicar patriarhal.
Asezand asadar, icoana in biserica mare, brusc, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit in plans. Cu lacrimile siroind pe obraz, a cazut in fata icoanei si a inceput sa-si ceara iertare Maicii Domnului ca a luat-o de la locul ei, ca necredinta oamenilor a alungat-o din Siria.
Această icoană, ce reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe. Este o icoană vie, icoană tristă, icoană foarte expresivă, Maica Domnului te priveşte cu ochi mari şi parcă plini de lacrimi de cum intri în biserică, parcă urmărindu-ţi fiecare pas. Nu poţi să n-o observi chiar dacă nu ştii că este deosebită.
Icoana a sporit faima manastirii, fiind inca o marturie despre indurarea lui Dumnezeu si demonstrand inca o data ca in acest loc „si-a facut biserica pentru a locui intr-insa”. Icoana făcătoare de minuni de la Ghighiu este aparte. E una din puţinele reprezentări în care Măicuţa suferă, pare întristată amarnic de suferinţele Fiului şi păcatele oamenilor.
Jos, la baza gâtului (după o străveche modă athonită), se înşiruie puzderie de lănţişoare şi inele de aur, ca semn de mulţumire şi recunoştinţă pentru toate minunile săvârşite prin mila şi rugăciunile Sfintei Fecioare.
Alături, în strana din dreapta, discretă ca o umbră, o maică îşi face canonul de rugăciune. Veche în mănăstire cum este, la cei 80 de ani ai săi, maica a văzut cu ochii ei nu numai vindecări şi împliniri minunate, dar, peste toate, a apucat să trăiască, în toată intensitatea clipei, momentul intrării Sfintei Icoane în biserica Ghighiului, adusă din Siria şi dăruită mănăstirii de episcopul Vasilios Samaha, icoana zugrăvită pe lemn de santal săvârşise deja prima minune, cerând în vis să fie adusă în România, chiar la Ghighiu, nu în altă parte.
,,Sărbătoare prea înfrumusețată a fost venirea ta la sfânta mânăstire Ghighiu, unde ai fost adusă de mitropolitul sirian Vasile, căruia Maica Domnului i s-a arătat în mai multe rânduri, spunându-i să te așeze aici, spre mângâierea celor ce cântă: Aliluia ! (codac din acatistul Maicii Domnului Siriaca)
Povestind şi amintindu-şi toate câte au fost în acea perioadă, maica cea bătrână cade pe gânduri. E limpede că nimic, dar absolut nimic nu e întâmplător. Pe vremuri, în spatele mănăstirii era un izvor tămăduitor, cu apă rece şi bogată, care ţâşnea chiar pe locul unde, se zice, ar fi călcat Maica Domnului, poruncind logofătului Coresi să ridice din nou mănăstire, cea veche fiind în ruină. Izvorul mai este şi astăzi, dar, parcă pe măsura credinţei noastre, a mai sleit, abia picură, cam cât s-ar umple o sticlă într-o oră. Da, orice ar fi şi orice s-ar întâmpla, maica nu poate să uite.
Pe 25 februarie 1958, când alaiul arhiereilor, în frunte cu patriarhul Justinian, a intrat în biserică, monahiile au încremenit de uimire. Nu numai că procesiunea era de o mare trăire emoţională, dar, la un moment dat, fără nici o explicaţie, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit în plâns. Cu lacrimile şiroind amarnic pe obraji, a căzut în faţa icoanei şi a început să-şi ceară iertare Maicii Domnului că a luat-o de la locul ei, că necredinţa oamenilor a alungat-o din Siria, din biserica ei.
Cei de faţă au amuţit. Din toate minunile, cea mai grea şi mai răscolitoare este pocăinţa şi darul lacrimilor, roua sufletului şi rugăciunea cea adevărată a inimii. De fapt, numai prin lacrimi putem discuta cu Dumnezeu. Ţâşnite din străfundurile necazurilor sau ale bucuriei, lacrimile vorbesc singure. Se urcă slobode direct la cer.
La icoana, dupa o straveche moda athonita, se insiruie puzderie de lantisoare aurite – in semn de multumire si recunostinta pentru toate minunile savarsite prin mila si rugaciunile si mijlocirea Maicii Domnului la Fiul ei si Dumnezeu nostru. Icoana este zugravita pe lemn de santal. Icoana isi pastreaza numele de „Siriaca” datorita provenientei sale, ea fiind renumita mai ales pentru ajutor in nastere de prunci si tamaduirea unor boli.
În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dumnezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi.
Este o bucurie şi o mângâiere să putem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim“ . Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor, sau chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor.
Şi aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această unitate este înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii.
Rugaciune catre Maica Domnului Siriaca:
O, Stăpâna mea, Preacurată Fecioară şi Maica Cuvântului, cu picăturile rugăciunii Tale curăţeşte mintea mea de toată cugetarea cea deşartă şi străluceşte-mi raza înţelepciunii, ca să Te măresc pe Tine cu laude, punând înaintea Ta toate nădejdile mele de mântuire. Din îndepărtata Sirie ai binevoit să Te adăposteşti în mănăstirea Ghighiu, unde izvorul minunilor Tale curge neîncetat spre bucuria celor ce au trebuinţă de a Ta fierbinte mijlocire. Deci, nu ne lăsa nici pe noi lipsiţi de comoara rugăciunilor Tale, ci în marea bunătăţii Tale cufundă adâncul păcatelor noastre, arătându-ne neosândiţi la Judecata Fiului Tău şi izbăvindu-ne de focul cel veşnic. Lacrimi de pocăinţă ai făcut să se verse din ochii episcopului siriac, descoperindu-i în chip tainic adevărul despre plecarea icoanei Tale. Preacurată, fă ca şi din inimile noastre încremenite în împietrire să se reverse râul rugăciunii smerite spre curăţirea mulţimii păcatelor noastre.Amin.
Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta să avem unirea cu Tine şi cu ceilalţi, să avem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci viaţa este una cu dragostea şi dragostea în veci nu piere. Dă-ne să Te lăudăm cu o gură şi cu o inimă, adică în deplina unitate a dragostei neîncetate şi veşnice.Amin (postat pe fb de ioan monahul)