În Kiriakonul Kafsokaliviei, Athos, există o pictură a unui sfânt necunoscut

20.08.2018 07:39

De voieşti să fii desăvîrşit, mergi, vinde-ţi averile tale tale şi le dă săracilor şi vei avea comoară în cer. După aceea vino şi urmează-Mi. Tânarul n-a reușit, multe sunt întinarile lumii, iar noi nu ne putem desprinde de ele. Idealul fiecărui creştin pe pămînt este mîntuirea sufletului, adică dobîndirea vieţii veşnice. Pînă la întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mîntui, căci raiul era închis şi nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfînt. De aceea toţi drepţii Vechiului Testament aşteaptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.

Omul a fost întotdeauna speranţa lumii, speranţa animalelor, speranţa plantelor, a naturii, speranţa pământului şi a cerului. Acestea singure nu se pot izbăvi, singure nu se pot sfinţi; dacă le sfinţeşte omul, se sfinţesc; dacă le întinează omul, se întinează. Uite, de exemplu, apa: dacă sfinţim apa noi, oamenii, cu binecuvântarea lui Dumnezeu devine aghiasmă. Dacă o lăsăm însă precum este, se va strica, va face viermi, iar dacă, mai mult, o vom folosi să înecăm pe cineva, atunci am întinat-o deplin, am făcut-o apă „păcătoasă”, instrument al răului, instrument al iadului.

Închipuiţi-vă ce ar fi zis apa dacă ar fi avut gură: „Te rog, omule, nu mă duce în păcat, nu mă folosi spre păcat şi spre crimă, ci, te rog, ai milă de mine, sfinţeşte-mă cu harul lui Dumnezeu pe care ţi l-a dat cu Înseşi mâinile şi Însăşi suflarea Sa, când a suflat Acela înlăuntrul tău. Te rog, omule, ai milă de mine!”.

Acestea le-ar zice apa omului, acestea ar zice pietrele, cuţitul, praful de puşcă, energia atomică şi toate celelalte, animalele, plantele, întreaga lume: „Te rog, omule, ai milă de mine!”. Omul a luat de la început harul lui Dumnezeu şi de la om aşteptau toate lucrurile lumii să le predea mai departe acest har. Înţelegeţi că dacă omul are harul lui Dumnezeu, poate să-l dea şi lucrurilor lumii, dacă omul pierde harul lui Dumnezeu, nu poate să dea nimic lucrurilor lumii, căci, dacă nu ai, de unde să dai?

Şi te întreb, dacă îţi pierzi portofelul cu toţi banii şi te întâlnesc în acea clipă şi îţi cer o datorie, îmi vei da? „Nu, desigur, căci pur şi simplu nu am”, îmi vei spune.

Aşa deci, şi atunci când omul a pierdut harul lui Dumnezeu, nu a mai avut de unde să dea acest har lumii. Înainte de cădere, înainte de păcat, omul avea harul dumnezeiesc şi îl dăruia mai departe lucrurilor lumii, împreună cu numele lor adevărate şi starea lor adevărată.

În extremitatea sud-estică a Muntelui Athos, exact la jumătatea ei, se află Schitul Kavsokalivia. Denumirea acestui schit vine de la renumitul isihast Maxim Kavsokalivitul.

Schitul a fost întemeiat în secolul al XVIII-lea de către Cuviosul Acachie (†12 aprilie 1730). Acesta s-a stabilit aici şi s-a nevoit într-o peşteră. Călugării care s-au adunat în jurul lui sufereau din pricina lipsei de apă. El însă s-a rugat şi îndată a ieşit un izvor de apă deasupra bisericii de azi a schitului. Izvorul se numeşte Agheasma Cuviosului Acachie şi iese din trei locuri „întru slava Dumnezeirii Celei în trei Ipostasuri”. Deasupra peşterii Sfântului Maxim Kavsokalivitul, unde mai apoi s-a nevoit şi Sfântul Acachie se află Chilia Adormirii Maicii Domnului, cunoscută mai bine sub numele de Chilia Sfântului Acachie.

În Schitul Kafsokaliviei trăiau mulţi călugări deosebiţi; unii care se distingeau prin virtuţile lor, alţii prin educaţia dobândită în lume, iar alţii prin amândouă.
Printre aceştia era Iona, ucenic al Sfântului Acachie Kafsokalivitul, care a murit în 1665; Pelaghie, un ucenic al lui Iona, care a adormit în Domnul în 1754; Rafael; Neofit, de origine evreiască, care a fost un profesor înţelept; Evghenie Vulgaris, care s-a ocupat de Şcoala Athoniades de pe Sfântul Munte; Teoclit Karatzas, Bizantinul, care a murit în 1777; Metodie, cel cu barba lungă din Bizanţ, care a murit în 1811; Filotei din Smyrni, care a murit în 1789; monahul Petru, care s-a nevoit în Chilia «Naşterea Maicii Domnului» şi a murit în 1865; renumitul Nicodim duhovnicul, ucenic al lui Arsenie, marele sculptor, care a lăsat în urma sa două sculpturi legendare: «Răstignirea» şi «A doua Venire», la care a lucrat 15 ani; şi părinţii duhovnici Pavel şi Pantelimon, amândoi fiind harismatici şi cu discernământ, serioşi şi tăcuţi, blânzi când trebuiau să sfătuiască pe cineva

Vechea biserică a schitului era în locul unde astăzi se află biserica cimitirului. Acolo a fost tuns monah Cuviosul Mucenic Romano din Karpenisia, care a suferit mucenicia în Constantinopol (†1694), el fiind primul dintr-o serie de Noi Mucenici care s-au nevoit la Kavsokalivia: Nicodim (†1722), Pahomie (†1730), Constantin (1819).

Biserica actuală a schitului, cu hramul Sfânta Treime, a fost zidită în anul 1745. Clopotniţa a fost ridicată în 1897 cu cheltuiala Patriarhului Ioachim al III-lea care adeseori se retrăgea la Kavsokalivia, în vremea când locuia în Sfântul Munte (Milopotamu).

Astăzi schitul are 30 de chilii şi 5 colibe, iar părinţii din schit se ocupă cu scrierea de vieţi de sfinţi, sculptura în lemn şi împletirea de metaniere.

În partea stângă a schitului, într-o stâncă, se afla peşteră unde s-a nevoit Sfântul Nifon (1315-1411), împreună-nevoitor cu Sfântul Maxim şi primul său biograf. În aceeaşi zonă a schitului se afla Chilia Sfântului Metodie al Constantinopolului. Aici s-a nevoit învăţatul monah şi scriitor Metodie Bizantinul (†1811).

Tot aici, la Kavsokalivia, la Chilia „Sfântul Gheorghe” şi-a început nevoinţa călugăreasca Cuviosul Porfirie (†1991).

La Athos - în Kiriakonul Kafsokaliviei există o pictură a unui sfânt necunoscut care are inscripţia: «Sfinţitul Eufrosin al Mănăstirii Iviru, care a trecut în lumea drepţilor». În mâna sa dreaptă ţine un sul desfăşurat pe care scrie: «Având o inimă curată şi trăind în mijlocul tulburării, a adormit în Domnul». El poartă o haină călugărească, îngenuncheat la rugăciune.

„Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Că iată, vin zile’n care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n’au născut şi sânii care n’au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor: Acoperiţi-ne! Că dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?“

Voi spuneti:Putini sunt cei întinati? Oare nu sub ochii vostri barbati desfranati ademenesc si pierd fete curate si dragute? Oare nu pervertesc sub ochii vostri femeile desfranate oameni tineri curati?…Sa fugim de nerusinare, care este atat de multa in lume si pe care o vedeti in ju­rul vostru. Oare voi nu vedeti femei goale, nerusinate, pe strazi? Oare nu este aceasta intinare? Oare nu este mare intinare daca o crestina oarecare se va face partasa la aceasta nerusinare? Sigur ca da! Dar, pentru a fi cucernici, trebuie sa stiti calea spre aceasta, trebuie sa stiti ce este adevarata cucernicie.Sfantul Apostol Iacov spune:Cucernicia cura­ta si neintinata inaintea lui Dumnezeu si Tatal este aceasta: sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor si sa te pazesti pe tine fara de pata din partea lumii. Sa te pazesti pe tine fara de pata din partea lumii — in aceste cu­vinte trebuie sa patrundem noi. Ce inseamna sa te pazesti pe tine fara de pata din partea lumii? In ce consta intinarea lumii? De ce fel de pata trebuie sa ne pazim?

Sfanta Scriptura vorbeste despre intinarile lumii. Vorbeste de intinarea pamantului prin sange. Stiti voi cat de mult a fost intinat pamantul de sange omenesc, cand in toate timpurile popoarele multor tari se nimiceau unele pe altele intinand pamantul cu sange? Dar niciodata nu a fost intinat pamantul ca in timpurile noastre pe care le-am trait. Niciodata nu s-a varsat atata san­ge crestinesc, niciodata nu s-au nimicit crestinii unii pe altii cum se nimicesc in prezent.Nu este, oare, aceasta cea mai mare intinare a pamantului, calcarea deplina a poruncii lui Hristos, a iubirii unuia fata de celalalt? Se intineaza pamantul tot mai mult prin varsarea de sange.Dar noi toti suntem liberi de aceasta intinare? Nu participam noi singuri la ea? Intr-o masura sau alta, toti suntem de vina. Ce a dus de fapt la aceas­ta intinare a pamantului de sange?Nemasurata mandrie a poporului care s-a inaltat peste alte popoare, vina grea a acelor conducatori, a acelor militanti, a acelor nazisti care au respins legea lui Hristos si in locu ei au asezat legea vi­olentei, legea sangelui. Dar oare, in inima fiecaruia dintre noi, nu se ascunde macar o mica parte din acest pacat? Sigur ca da! Toti suntem de vina ca suntem departe de impli­nirea deplina a legii lui Hristos, a iubirii unuia fata de altul. In inima fiecaruia dintre noi se incuibeaza multa aroganta, mandrie, ura, dispret fata de oameni. Daca intr-o mare masura aceste trasaturi s-au incuibat in inimile principali­lor vinovati de razboi, atunci intr-o masura mica sunt incuibate si in fiecare dintre noi.

Stiti si voi ca nu doar cu arma se nimicesc oamenii unii pe altii, ca nu doar aceia sunt ucigasi, care nemijlocit lipsesc de viata pe apropiatii lor. Stiti si voi ca si cu un cuvant rau il poti ucide pe aproapele tau. De o asemenea ucidere se fac vinovati multi dintre noi.,,Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos,,. Asadar luati aminte la intinarea pamantului cu varsarea de sange. Si priviti: nu cumva exista in inimile voastre ceva care duce la ucidere?
Biograful Sfântului Acachie de la Athos, părintele Iona de la Kafsokalivia, a scris la sfârşitul lucrărilor sale despre sfinţii mucenici contemporani cu Sfântul Acachie: «Aceşti mucenici sunt pietre preţioase, plecate la Dumnezeu, cum a fost binecuvântatul Eufrosin, care a strălucit ca un alt soare în Sfânta Mănăstire Iviru. Din cauza faptului că se purta foarte simplu şi era înainte-văzător, el vorbea în sens figurativ, fiind capabil să vadă faţa interioară, nevăzută, a oricui. Moaştele sale n-au fost găsite în mormânt în ziua pregătită pentru mutare. Şi în Muntele Athos încă mai există călugări ca el».

O alta intinare a lumii despre care ne vorbeste Sfanta Scriptura o reprezin­ta desfranarea si preadesfranarea. Este intinarea inimilor omenesti de poftele trupesti. Nu multi dintre voi ati citit Biblia, dar daca ati citi-o, v-ati ingrozi cu ce cuvinte infricosatoare infiereaza Sfanta Scriptura pofta trupeasca, v-ati infricosa de asprimea cu care se refera Scriptura Vechiului Testament la acest pacat greu, ati afla ca, dupa Legea lui Moise, preadesfranarea se pedepsea cu moartea.

Acum mai avem, oare, o asemenea asprime? Oare sunt putini desfranati si desfranate chiar printre crestini, spre rusinea noastra?

Oare pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, nu i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari. Sfantul Apostol Pavel spune destul de clar ca desfranatii nu vor mosteni imparatia cerurilor.,,Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic,,Sfanta Scriptura vorbeste despre intinari, intinatori si intinati. Sunt putine astfel de intinari in prezent? Putini sunt cei intinati? Oare nu sub ochii vostri barbati desfranati ademenesc si pierd fete curate si dragute? Oare nu pervertesc sub ochii vostri femeile desfranate oameni tineri curati? Acestia sunt intinatorii, iar cei pe care i-au intinat sunt numiti in Sfanta Scriptura intinati. De aceasta intinare a lumii temeti-va ca de foc, fiindca pes­te tot in Sfanta Scriptura se spune ca aceasta este cea mai mare necuratie in fata lui Dumnezeu. Dar prin ce ne mai intinam de la lume?

Prin ce se deosebeste viata lumeasca, viata oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care resping calea lui Hristos, de viata dreptilor, a oamenilor cu­rati, a celor care sunt placuti lui Dumnezeu? Caile vietii lumesti sunt cu totul diferite de caile aratate de Hristos. In lume nu exista dragoste, in lume este cumplit de putina dragoste, domneste ura, vesnica lupta dintre oameni, lupta pentru putere, stapanire, lupta pentru bunastare, pentru prosperitate, pentru indestularea poftelor trupului propriu, o lupta vesnica, continua. Si in aceasta lupta inimile omenesti fierb de ura, de rautate.Oamenii se imping unii pe altii, isi croiesc cu pumnii si cu coatele calea spre bunastare, apasa unul asupra altuia, se imping de pe cale, clevetesc si se parasc unul pe altul.

Pe aceasta cale a vietii stapaneste legea mandriei, vanitatii, iubirii de sine, dispretul fata de cei slabi si necajiti. Pe aceasta cale lumeasca nu exista loc de compatimire pentru cei slabi, nici grija pentru ei. Acolo stapaneste legea pu­terii, violentei si urii. In lumea aceasta ne inconjoara multi astfel de oameni, despre care spunea Sfantul Apostol Petru in a doua sa Epistola Soborniceasca.

Domnul stie sa-i scape din ispite pe cei credinciosi, iar pe cei nedrepti sa-i pastreze spre a fi pedepsiti in Ziua Judecatii, dar mai ales pe cei ce umbla dupa imboldirile carnii, in pofte spurcate si dispretuiesc Domnia Cereasca. Indrazneti, ingam­fati, ei nu se cutremura sa huleasca Slavile, in timp ce ingerii, desi sunt mai mari in tarie si in putere, nu aduc in fata Domnului judecata defaimatoare impotri­va lor. Acestia insa, ca niste dobitoace fara minte, din fire facute sa fie prinse si nimicite, hulind ceea ce nu cunosc, vor pieri in stricaciunea lor, luandu-si plata nedreptatii din propria lor nedreptate. Ei cred ca e o placere aceea de a se desfata in fiecare zi; pete si ocara sunt cei ce-n ratacirile lor isi fac o placere de a se ospata cu voi la agapele voastre. Avandu-si ochii plini de desfranare si nesatiosi de pacat, ei amagesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsa la lacomie si sunt fii ai blestemului…acestia sunt izvoare fara apa si neguri purtate de vifor, carora li se pastreaza, in veac, intunericul cel de nepatruns. Caci rostind ei vorbe trufase si desarte, cu poftele trupului ii momesc la desfranari pe cei care de-abia au scapat de cei ce traiesc in ratacire. Iata de cine trebuie sa ne indepartam tot mai mult – acestia sunt intinatorii, acestia sunt cei care ne indeparteaza de la calea lui Hristos. De la comuni­unea cu ei, de intinarea de la ei trebuie sa fugim, de ei trebuie sa ne temem, de ei trebuie sa ne ferim. Dar ei sunt multi, ei sunt peste tot, ei sunt in jurul nostru.

Iata ce spune Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei:veghind ca nimeni sa nu se lipseasca de harul lui Dumnezeu si ca nu cumva vreo radacina a amaraciunii, odraslind deasupra, sa va faca tulburare si prin ea sa se intineze multi; sa nu fie cineva desfranat sau necurat ca Esau, care pentru o singura man­care si-a vandut dreptul de intai-nascut. Apostolul ne cere sa urmarim ca in mediul nostru sa nu apara vreo radacina oarecare, care sa reverse amarul pelinului si otrava de sarpe, care otraveste sufletele noastre, care intuneca in ochii nostri lumina lui Hristos. Astfel sunt toti cei care traiesc impotrivindu-se legii lui Hristos. Astfel sunt toti marii pacatosi, fiindca paca­tul este molipsitor si fiecare pacatos imprastie in jurul sau acest amar, aceasta infectie, aceasta otrava. Despre asemenea oameni vorbeste Sfantul Apostol Iu­da in Epistola sa Soborniceasca: Dar voi, iubitilor, amintiti-va de cuvintele pre­zise de Apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, ca ei va spuneau: in vremea de pe urma vor fi batjocoritori umbland dupa poftele lor nelegiuite. Acestia sunt cei ce fac dezbinari (de la unitatea credintei), oameni firesti, care nu-L au pe Du­hul.

Athos. Părintele Gherman, care şi-a trăit viaţa de nevoinţă pe lângă un părinte român din Hairi (în zona Lavrei), a visat într-o noapte trei părinţi cuvioşi, care-i spuneau: Ai grijă, noi trei stăm aici. Să nu ne deranjezi şi spune celorlalţi să facă la fel.
Părintele Gherman a povestit această descoperire părintelui său duhovnic, renumitului Neofit Karamanlitul, care vieţuia în muntele Karmilion, pe versantul vestic al Kerasiei, în pustia Sfântului Vasile. Părintele Neofit a căutat insistent, cu râvnă şi mare dorinţă, în toate peşterile şi schiturile pustii din acea zonă, dar nu a putut să găsească sfintele moaşte ale pustnicilor. Puţin după aceea, cei trei părinţi s-au arătat din nou părintelui român astfel: Odată, pe când mergea la Paraclisul Sfântului Nil, pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, a simţit o mireasmă deosebită, sfântă, aşa cum au simţit-o mulţi părinţi mai înainte (printre care şi prezentul scriitor, aşa cum este el, nevrednic şi ultimul dintre toţi). Oricum, în acel moment, evlaviosul părinte Neofit a simţit foarte puternic mireasma. De aceea, el s-a hotărât să-i caute izvorul şi s-a rugat sfinţilor să-i arate unde odihnesc sfintele lor moaşte. În acel loc era un zid. Pe când dădea deoparte pietrele zidului, a văzut în spatele lui deschizându-se o peşteră. Din acel loc venea mireasma sfântă. El a încercat să intre în peşteră, dar a fost oprit de o voce care i-a spus:  Nu ne deranja. Noi suntem trei şi locuim aici. Vrem ca nimeni să nu ne deranjeze.
Bunul şi evlaviosul părinte a blocat intrarea peşterii şi a plecat, lăudând pe Dumnezeu şi pe aceşti necunoscuţi sfinţi, preţioşi crini de pustie ai Muntelui Athos. El a dezvăluit locul peşterii numai ucenicului său, Ilarion. Părintele român Gherasim, care a repovestit această întâmplare, a trăit timp de 40 de ani în Muntele Athos.

Renumitul pustnic Damaschin de la Sfânta Ana, în timp ce săpa în jurul chiliei sărăcăcioase din apropierea Schitului Sfânta Treime, a descoperit trei sfinte trupuri întregi, care răspândeau o mireasmă cerească. Dis-de-dimineaţă, plănuia să anunţe Schitul Sfintei Mănăstiri Lavra despre această minunată descoperire. În timp ce se ruga, trei oameni cereşti au apărut în faţa lui cu priviri aspre şi au spus:  Dacă am fi dorit, părinte Damaschin, să fim slăviţi de oameni, nu am fi venit să trăim pe aceste stânci, unde eram lipsiţi chiar şi de apă, pentru dragostea lui Hristos şi împărăţia cerurilor. Deci, pune aceste trei moaşte într-un loc ascuns, până la învierea morţilor.
Cu evlavie şi bucurie, cuviosul pustnic a făcut exact cum i s-a spus. A pus moaştele într-un loc ştiut doar de el şi neştiut de părinţii schitului.

În zona dintre Marea Lavră şi Kafsokalivia, cu mult timp în urmă, a locuit un bătrân călugăr numit Panaretos. Într-un timp, s-a hotărât să facă o grădină în faţa chiliei cu scop dublu: pentru a se osteni şi pentru a avea o mângâiere în asprul deşert din recolta grădinii. După trudă şi sudoare, timp de multe zile, săpând în acel loc pietros, a lovit o piatră netedă, a ridicat-o cu greutate şi acolo a văzut un mormânt în care zăcea un trup îmbrăcat în veşminte sfinte de preot, ca şi cum ar fi fost îngropat ieri. Acest trup răspândea o minunată mireasmă.
Părintele Panaretos fusese acolo pustnic timp de peste 50 de ani, dar nu auzise niciodată de viaţa sau moartea vreunui renumit pustnic, ca acela din mormânt. După primele emoţii, a început să plângă, rugându-se: «Sfinte al lui Dumnezeu, dezvăluie-mi cine eşti şi câţi ani ai trăit în acest loc pustiu. Îţi mulţumesc că mi-ai destăinuit sfântul tău lăcaş, mie, nevrednicului».
Părintele Panaretos, bătrân evlavios cum era, a rămas treaz toată noaptea, rugându-se şi cugetând, deoarece hotărâse să povestească despre găsirea sfintelor moaşte la Sfânta Mănăstire Marea Lavră. Dimineaţa devreme a adormit şi l-a visat pe sfântul necunoscut, care i-a vorbit aspru.
– Ce faci aici, Avva?
– Sfinte a lui Dumnezeu, m-am gândit să dau de ştire Mănăstirii Lavra să vină să te ia, pentru că eşti uitat şi părăsit aici, a răspuns părintele înspăimântat.
– Noi nu ne-am ostenit împreună, aşa că de ce vrei să-mi muţi trupul? M-am nevoit aici peste 50 de ani. Pune-mă înapoi, te rog. Pune piatra de mormânt la loc şi nu dezvălui nimic nimănui cât vei trăi.
Bătrânul Panaretos s-a trezit, a acoperit mormântul şi s-a simţit mai bine. S-a rugat totdeauna sfântului necunoscut. După ce a ajuns destul de bătrân şi a venit să locuiască în Kafsokalivia, puţin înainte de a muri, a povestit părinţilor ce s-a întâmplat, fără să dezvăluie locul sau alte amănunte.

Radacina amara a întănarii nostre nu sunt doar la acei oameni lumesti cei despre care v-am vorbit, mai sunt cei care se indeparteaza de unitatea credintei, cei care injura, care procedeaza dupa poftele lor proprii, cei care hulesc pe seama Crucii lui Hristos, cum hulesc asupra ei sectantii. Cine, daca nu sectantii, se separa de unitatea credintei? Ei sunt radacina amara, periculoasa, otravitoare si mortala pentru multi. Temeti-va de ei, temeti-va sa va intinati prin comuniunea cu ei, fiindca invatatura lor este eretica! În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. Ne intinam des si cu acea intinare a lumii manifestata in vorbirea de rau, barfe, clevetire. Ne intinam de fiecare data cand aplecam urechea la clevetire, dar mai ales cand singuri devenim partasi la barfe si la clevetire. Ne intinam cu vorbirea intinata cu care atat de multi dintre noi s-au deprins, fiindca Dom­nul a spus ca nu doar orice cuvant rautacios, rau si necurat, ci si orice cuvant desert la Dumnezeu este o vina grea. Sa nu ne intinam cu vorbirea murdara, cu judecati, barfe, clevetire! Sa fugim de nerusinare, care este atat de multa in lume si pe care o vedeti in ju­rul vostru. Oare voi nu vedeti femei goale, nerusinate, pe strazi? Oare nu este aceasta intinare? Oare nu este mare intinare daca o crestina oarecare se va face partasa la aceasta nerusinare? Sigur ca da!  Ascultati ce spunea Sfantul Apostol Pavel ucenicului sau Timotei despre felul cum trebuie sa se imbrace o femeie:Tot asa si femeile, in imbracaminte cuviincioasa, cu sfiala si cumintenie sa se impodobeasca: nu cu impletituri de par si cu aur sau cu margaritare sau cu vesminte scumpe, ci cu fapte bune, asa cum li se cuvine unor femei care fac marturie de evlavie. Voi stiti ca femeile care se dedica lui Dumnezeu, care merg in manastire, merg in haine negre lungi. Va voi spune ca credinciosii de rit vechi au un obi­cei frumos pe care ar trebui sa-l urmam. Cand vin femeile – credincioase de rit vechi – in biserica lui Dumnezeu, ele isi scot palariile si beretele si se acopera cu batiste negre, care acopera capul, gatul si spatele; si cu toate stau in fata lui Dumnezeu in aceasta haina smerita si decenta. Multe erau bune in vechime, si acestui bine trebuie sa-i urmam. Credinciosii de rit vechi sunt ravnitori ca cei din Biserica veche si multe putem invata de la ei; si sederea decenta in biserica lui Dumnezeu, si acest obicei de a acoperi smerit capul in biserica. Amintiti-va despre oamenii care se temeau intr-o asemenea masura de intinarea lumii, ca plecau departe de aceasta intinare, in paduri si pustiuri, in chiliile manastiresti, si acolo isi petreceau viata in comu­niunea de rugaciune cu Dumnezeu. O asemenea viata au trait toti sfintii, toti monahii si monahiile autentici. Ei cautau atmosfera duhovniceasca, opusa complet atmosferei lumesti, in care este atat de multa intinare. Ei nu uitau ce citeau zilnic in Acatistul lui Iisus cel Preadulce: „Vazand straina intruparea lui Dumnezeu, sa ne instrainam din lumea cea desarta si mintea spre cele dum­nezeiesti sa o suim, ca pentru aceasta Dumnezeu pe pamant S-a pogorat, ca sa ne ridice la ceruri pe noi, cei ce-I cantam Lui: Aliluia!” Ei tindeau intotdeau­na spre cer, spre Domnul, Care S-a rastignit pentru ei pe Cruce. Ei traiau cu aceasta viata, nu se intinau cu intinaciunile lumii de care s-au indepartat.O, daca si noi, care locuim in lume, le-am urma macar putin exemplul si daca am avea permanent in minte cuvintele lui Pavel, adresate filipenilor: In sfarsit, fratilor, cate sunt adevarate, cate sunt de cinste, cate sunt drepte, cate sunt curate, cate vrednice de iubire, cate sunt cu nume bun, daca-i virtute si daca-i de lauda, pe acestea sa le ganditi. Cele ce ati invatat si ati primit si ati auzit si ati vazut la sfinți, pe acestea sa le faceti, si Dumnezeul pacii va fi cu voi ! Amin!”(postat pe fb de ioan monahul)