Îmulțirea pâinilor
Hristos a înmultit pâinile, ca sa ne invete sa râvnim dincolo de “paine”, dincolo de orizontul acestei lumi, ca sa întelegem religia dincolo de ideologie, ca adevarata viata in Duh, ca sa-L gustam real si sa vedem ca El este Pâinea Vietii, Cel care ne va da si noua viata vesnica din belsug. Hristos ne-a invatat sa-L iubim nu prin vorbe mari, ci ascultandu-i si implinindu-I Cuvantul; ne-a invatat sa-L urmam pe El in Duh si-n Adevar, ca acolo unde este El, sa fim si noi! Iar daca Hristos pe Cruce a fost rastignit, sa nu ne inchipuim ca putem sa fugim, prin mijloace omenesti, de aceeasi Cruce, sa nu cautam sa ne agatam cu orice pret si cu disperare de aceasta viata si de aceasta lume, ca si cum aici ar fi intregul nostru sens. Sa ne amintim ca “cine va voi sa-si scape viata, o va pierde” si ca “ nu este sluga mai mare decat Stapanul ei”.
Minunea înmulţirii pâinilor este prezentată de Sfinţii Evanghelişti în două situaţii distincte. Prima înmulţire, episod care premerge cu un an Patimile Domnului, este relatată de toţi Sfinţii Evanghelişti (Matei 14, 13-22; Marcu 6, 30-45; Luca 9, 10-17 şi Ioan 6, 1-13); a doua este relatată doar de Sfinţii Evanghelişti Matei (15, 32-39) şi Marcu (8, 1-10).În cazul celui de-al doilea episod se vorbeşte despre săturarea unei mulţimi estimată la aproximativ patru mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, cu doar şapte pâini şi puţini peştişori. Prisosul de firimituri a fost adunat în şapte coşuri. Minunile legate de înmulţirea pâinilor vor să evidenţieze puterea dumnezeiască a Mântuitorului.
În cadrul Sfintei Liturghii din Duminica a VIII-a după Rusalii Sfinţii Părinţi au rânduit citirea pericopei evanghelice care relatează prima înmulţire. Aşadar, după ce ucenicii au înmormântat trupul Sfântului Ioan Botezătorul, s-au dus să-I spună lui Iisus despre martiriul acestuia. Întristat, Iisus „S-a dus de acolo, singur, cu corabia, în loc pustiu” (Matei 14, 13).
Sfântul Evanghelist Marcu motivează plecarea oarecum fortuită a lui Iisus prin dorinţa de a le oferi Apostolilor un moment de linişte. Fuseseră într-o misiune de probă: „Şi s-au adunat apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat. Şi El le-a zis: Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin” (Marcu 6, 30-31). Se aflau în plină misiune. Şi acest fapt cerea un spor de osteneală din partea lor: „Căci mulţi erau care veneau şi mulţi erau care se duceau şi nu mai aveau timp nici să mănânce” (Marcu 6, 31). Apostolilor li se cerea să asigure mulţimilor atât cele spirituale, cât şi pe cele materiale. De aici misiunea socială a Bisericii.
“Dorinţa unui semn din cer a fost arătată câteodată şi de popor. Astfel, după minunata înmulţire a celor cinci pâini şi saturarea cu ele a unei numeroase adunări, ce cuprindea cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, înşişi-văzătorii [martorii oculari] ai acelei minuni, părtaşii acelei trapeze, îi spuneau Domnului: Ce semn faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi? Părinţii noştri mană au mâncat în pustie, precum este scris: Pâine din cer le-a dat lor de au mâncat (In. 6, 30-31). Pentru ei a părut neîndestulătoare minunata înmulţire a pâinilor în mâinile Mântuitorului: ea a fost săvârşită cu linişte, cu sfântă smerenie, de care erau pătrunse toate lucrările Dumnezeu-Omului – în vreme ce ei aveau trebuinţă de spectacol, le trebuiau lucruri de efect. Aveau nevoie ca cerul să fie acoperit de nori groşi, să răsune tunetul şi să scapere fulgerul, să cadă pâini din cer“.
Şi luându-i cu Sine, S-a dus de o parte, într-un loc pustiu, aproape de cetatea numită Betsaida” (Luca 9, 10). Însă acolo unde este Hristos, pustiul se transformă în rai, spune profetul (Isaia 51, 3). Betsaida era situată în Transiordania, dincolo de Marea Galileii (Ioan 6, 1). Ţinutul se afla sub stăpânirea lui Filip, fratele lui Irod Antipa şi fiul lui Irod cel Mare.
Mulţime multă s-a dus după El, chiar şi în acele ţinuturi. Erau flămânzi şi însetaţi duhovniceşte (Ioan 6, 1-2). Unii, după ce „i-au văzut plecând” (Marcu 6, 33), iar alţii aflând că S-a retras în loc singuratic, n-au ezitat să-L urmeze. Astfel, mulţi dintre ei „au sosit acolo chiar înaintea lor” (Marcu 6, 33). Cetatea (Hristos) de pe munte şi mai ales lumina Sa dumnezeiască nu puteau rămâne ascunse. Cei care au venit după El erau în număr mare, pentru că mulţi erau în drum spre Ierusalim. Era aproape sărbătoarea Paştilor (Ioan 6, 4). Dorinţa lor de a fi împreună cu Iisus a înlăturat orice barieră, a redus orice distanţă. Doreau să-L asculte şi să le tămăduiască bolnavii; doreau ca nişte prunci laptele cel dulce al cuvântului lui Dumnezeu (I Petru 2, 1-3). Atunci, Iisus, „ieşind din munte” (Ioan 6, 1-3), „a început să-i înveţe multe despre Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 6, 34; Luca 9, 11), „vindecându-i pe bolnavii lor” (Matei 14, 14). Deci, mai întâi i-a înnoit sufleteşte şi trupeşte şi apoi le-a descifrat tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. Era ceea ce le lipsea, asemenea Martei (Luca 10, 41): Împărăţia lui Dumnezeu. Însă, despre aceasta nu le putea vorbi fără a le crea mai întâi confortul necesar. Iar când ziua a început a se pleca – spune evanghelistul (Luca 9, 12) – adică s-a înserat, ucenicii au venit la Iisus şi I-au spus: „Locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare” (Matei 14, 15). Cuvântările lui Iisus fiind atât de captivante, ascultătorii biruiau foamea. Apostolii erau, omeneşte vorbind, exasperaţi văzând că Iisus nu intenţiona să-i lase să plece. Sfântul Evanghelist Marcu (6, 36) spune că ei chiar au insistat oarecum intrigaţi că Iisus nu-i slobozeşte ca măcar să-i lase să se ducă prin oraşe şi sate „să-şi cumpere pâine” Este stupefiant sa privesti tabloul orbirii si al nerecunostintei absolute ale omului fata de Dumnezeu. Hristos inmulteste in mod minunat painile si pestii, pentru a satura multimile care flamanzisera mergand dupa El si, nu mai tarziu de a doua zi, acestea ii cer socoteala cu obraznicie asupra semnelor si minunilor cu care-Si poate proba in fata lor Dumnezeirea! In dialogul care are loc intre evrei si Iisus, relatat de Sfantul Ioan Teologul – si completand referatul biblic de la Matei, care se citeste astazi – Domnul le da pe fata iudeilor motivul adevarat pentru care Il cautau, in proportie de masa si cu o fervoare care, pentru ochii nostri firesti si prea creduli aparentelor, ar fi putut sa fie luate foarte drept dovezi ale unei credinte si ale unei evlavii extraordinare. deci al unui “succes” extraordinar al misiunii Fiului lui Dumnezeu. “Nu judecati dupa infatisare, ci judecata dreapta judecati!”, ne invata tot Mantuitorul, in aceeasi Evanghelie! Si dupa cum stim si din alt loc, Hristos nu se incredea deloc in om, “pentru ca nu avea nevoie sa-I marturiseasca cineva despre om, caci El insusi cunostea ce era in om”.
La fel si astazi – sau poate cu atat mai mult astazi – navala uimitoare a oamenilor catre biserici si manastiri, inghesuiala sufocanta de la marile hramuri ori umplerea pana la refuz a arhondaricelor pe timp de vara, cozile imense pentru inchinarea la sfintele moaste sau buluceala anuala pentru Aghiazma de la Boboteaza ar putea fi pentru observatorul superficial semnele unei efervescente religioase mai mult decat imbucuratoare. In general, omul este aplecat sa judece realitatile duhovnicesti dupa criterii exterioare, “trupesti”, lasandu-se pacalit de “imagine”, de ceea ce fura repede ochii, de aglomeratie, de gesticulatie si de zgomot, de tot ceea ce iese in evidenta, face impresie si creeaza “spectacol”
Să intrăm în miezul problematicii. Mai întâi, textul Sfântului Matei este clar. Locul unde Hristos avea să ne prezinte „universul euharistic“ „era pustiu“. El alege „pustiul“, pentru că acesta conţine vidul existenţial, ariditatea unei fiinţări întru absenţa lui Dumnezeu. De altfel, pustiul este locul predilect al meditaţiilor hristice. Mântuitorul a atras mulţimile în pustiu pentru a le întări credinţa, nădejdea şi dragostea. Le-a vorbit până seara şi a tămăduit bolnavii lor, adică S-a preocupat de problemele lor sufleteşti, întărindu-i în credinţă, dându-le speranţă, arătându-le incomensurabila Sa dragoste. „Şi făcându-se seară, ucenicii s-au apropiat de El, zicându-I: Dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare“ (Mt. 14, 15). La aceste vorbe, Iisus le răspunde: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce!“ (Mt. 14, 16). Doreşte astfel să fixeze şi programul social al Bisericii. Acest „daţi-le voi să mănânce“ este important pentru veacurile creştine până la sfârşitul lor, dar nu-i primordial. Menirea Bisericii este în mod principal de a călăuzi lumea spre Împărăţia lui Dumnezeu, unde nimeni nu se însoară, nici se mărită, nimeni nu mai mănâncă din mâncarea biologică, ci doar din cea teologică şi se împărtăşeşte din festinul euharistic, unde Se jertfeşte Însuşi „Mirele Bisericii“, Care se consumă şi nu se epuizează niciodată. Deci scopul principal al Bisericii este ceea ce a făcut Hristos: să înveţe, să sfinţească şi să conducă pe credincioşi către această Împărăţie. Dar Hristos angajează instituţia Sa divino-umană şi la activitate social-filantropică. Altfel spus, Biserica, fie că face ea, dacă are din ce face, fie că determină pe cei cărora „le rodeşte ţarina din belşug“ să dea de mâncare celor lipsiţi şi defavorizaţi, trebuie să facă şi filantropie.
Omul asadar cauta numai “painea”, adica numai cele pamantesti, vrea sa-si rezolve cat mai bine problemele din aceasta lume, sa aiba succes si confort in aceasta viata, sa scape de necazuri, de nedreptati, de constrangeri si privatiuni. De aceea au dat buzna multimile la Iisus, fiindca, asa cum intelegem din acelasi capitol de la Ioan, voiau sa-L sileasca sa le fie lor rege, acel rege terestru care sa le rezolve “problema painii” si care sa-i si elibereze de sub jugul romanilor. Hristos fugea de ei si de slava lor, ascunzandu-Se in munti si ei nu-L intelegeau de ce e asa “salbatic”; le-a predicat saracia si plansul, le-a binevestit fericirea celor smeriti si blanzi, iar ei tot pentru placerea si intaietatea in aceasta lume alergau; le-a propovaduit lor porunca iubirii si le-a fagaduit Legea cea noua, a Duhului, dar ei tot nu stiau “ai carui Duh” sunt, pana acolo incat si ucenicii Sai scoteau sabia sau voiau sa se pogoare foc din cer peste vrajmasi; a intrat in Ierusalim calare pe manzul asinei si iarasi n-au inteles nimic, ba chiar, in cateva zile, L-au si dat sa fie rastignit, preferandu-l pe zelotul Baraba… care, vezi bine, macar facea ceva concret pentru neamul lor, luptand cu stapanitorii romani!
Tocmai de aceea, in contrast, Antihrist va fi cautat, cerut cu insistenta si va fi pana la capat adorat de mase: pentru ca le va fi lor “regele” visat, regele caruia sa-i predea toata libertatea, dar care, sa le asigure in schimb, painea si circul mult dorite… Acela va fi regele care va savarsi “minunea” pe care Hristos a refuzat-o: de a preface pietrele in paini!
Si din viata “religioasa”, precum arata adesea si Cuviosul Seraphim Rose, omul firesc doreste sa ia, cu precadere, partea cea mai facila si mai exterioara, iar Hristos, daca se poate, sa i se faca lui, sluga, sponsor si chezas al unei fericiri pamantesti. Sau, intr-un chip mai subtil, sa faca din Dumnezeu un nume de fala si un prilej de autosatisfacere a eului si a vointei lor de legitimare a propriilor patimi, adesea foarte ascunse si propriilor ochi.
Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor!
In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. Cum spuneam si altadata, primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul. Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in pieipt ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” Lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.
Foarte putini inteleg ca Hristos-Domnul, Imparatia Sa si viata intru El reprezinta Unicul Sens al vietii noastre, iar nu mijlocul sau unealta noastra catre implinirea propriilor scopuri din viata de aici, din societate, etc. Hristos nu poate sa fie transformat in temei ideologic sau intr-un apendice formal pentru o lupta politica sau pentru un scop lumesc, nici instrumentat pentru a gira cu numele Sau cel preasfant o iluzorie imparatie pamanteasca, in spiritul reinviatei rataciri milenariste (hiliaste), din nou foarte la moda astazi. Hristos – Dumnezeul cel Viu nu poate legitima nici lupta pentru “pace”, “fraternitate”, “justitie sociala” sau pentru o “lume noua”, dupa cum nu poate legitima nici razboiul “anti-sistem” dus ca simplu scop in sine sau pentru vreo utopica biruinta pamanteasca ori chiar politica a Ortodoxiei si/sau a neamului. Ca si cum sensul nostru ar fi eternizarea noastra in aceasta “vale a plangerii” sau chiar luarea in stapanire a acestei lumi. Pentru ca nu avem timp sau dorinta sa-L mai intrebam si pe Dumnezeu in Persoana daca ne da voie sa vorbim in numele Lui, sa-L mai intrebam si pe El care este voia Lui pentru noi, cum anume sa lucram sau sa marturisim pentru El astazi si acum; nici nu ne putem impaca (ne-fatalist, dar smerit si realist) cu proorociile sfintilor, de fapt cu dezlegarea pe care Insusi Tatal, precum este scris, o da astazi celui-rau sa-si dezlantuie rautatile si sa dobandeasca stapanire deplina peste fata pamantului
Astazi, ca niciodata, intr-o masura neintalnita altcandva in istoria omenirii, raul se dezlantuie fatis si in toate aspectele lui si poate isi arata fete pe care noi nu le cunosteam ca putea sa le aiba. Si socotesc ca se poate acest lucru numai fiindca Dumnezeu Cuvantul a zis: “Cel ce nedreptateste, mai nedreptatească. Cel ce se spurca, mai spurce“. Socotesc ca Hristos a putut fi prins in gradina Ghetsimani numai fiindca a spus cuvantul: “Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului“. Daca Cuvantul lui Dumnezeu nu ar fi zis asta, ar fi fost total cu neputinta sa Il prinda. Stim cel putin un moment in viata lui Hristos cand au fost trimisi ofiteri sa Il aresteze si n-au putut, fiindca, au zis dupa aia carturarilor si arhiereilor, ca niciodata om nu a grait ca Acest Om. Si pentru puterea cuvantului Lui, n-au putut sa-L aresteze. Ba si in Ghetsimani, cand a intrebat Domnul: “Pe cine cautati?” si au zis “Pe Iisus Nazarineanul” si le-a raspuns Domnul: “Eu sunt” au cazut “de-andaratelea” si… cazuti puteau sa ramana pana astazi. Asa ca daca Cuvantul lui Dumnezeu da voie si se pronunta, se va putea face acel lucru.
Si daca vedem rautatea dezlantuindu-se in lume este pentru ca Dumnezeu are o Pronie pe care nu o intelegem, o Pronie paradoxala (ba intr-o masura si intelegem ceva) prin care, cinstind libertatea omului – libertate care este poate semnul de capatai al asemanarii omului cu Dumnezeu si Dumnezeu Insusi cinsteste aceasta libertate – gaseste un moment in istorie cand da si raului libertate sa mearga; si sa mearga pana la capat! Dar asta nu inseamna ca raul poate birui [vesnic]
Urmărind mai departe firul Evangheliei, vedem că accentul nu cade pe acest aspect, că tocmai după această poruncă vine esenţialul. Pe fondul dialogului de surzi, Hristos deschide Universul Său: Apostolul Andrei prezintă pe un copil care avea cinci pâini de orz şi doi peşti, pe care Hristos porunceşte să le aducă la El (In.6, 9). De ce dar 5 pâini şi de ce doi peşti? Simbolistica acestor numere a fost evaluată de hermeneuţii biblici, astfel încât numărul pâinilor trimitea inevitabil la cele cinci simţuri cu care a fost învestită fiinţa umană şi care prin hrană duhovnicească trebuie să se spiritualizeze, având ca fundament adevărul exprimat de ideograma grecească. Pe de altă parte, minunea aceasta poate fi încadrată într-un tablou euharistic în care Hristos oferă umanităţii Trupul Său care dă viaţă şi care potoleşte foamea fiinţială de îndumnezeire a unei lumi ce îşi aştepta Păstorul. Proscomidia se oficiază din materia tainei: cinci prescuri, una principală, din care preotul slujitor scoate Sfântul Agneţ ce se va preface în Însuşi Trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Această prescură simbolizează pe Fecioara Maria-Născătoarea. Cei doi peşti simbolizează cele două firi pe care Iisus le are, dumnezeiască şi omenească, şi trimit pe de o parte la comuniunea celor două firi în persoana Domnului Iisus, iar pe de alta la comuniunea dintre Dumnezeu şi om. IXTYS, în limba greacă, înseamnă Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul şi nu este altceva decât sămânţa ce ascunde în ea adevărul care mărturisit aduce după sine câştigarea vieţii veşnice: „aceasta este Viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu“ (In 17, 3). Ofrandele aparţin unui copil, adică unei fiinţe curate, inocente, nevinovate. Tocmai de aceea, în tradiţia Bisericii, cel ce pregăteşte ofrandele pentru liturghie trebuie să fie curat trupeşte şi sufleteşte. Prin parohii, de regulă, prescurile sunt pregătite de o văduvă evlavioasă sau de o familie a cărei viaţă este conformă cu morala şi Evanghelia lui Hristos.
Instituirea „universului euharistic“. După această pregătire, pentru că locul era pustiu şi ceasul târziu, Hristos a poruncit apostolilor să aşeze mulţimile pe iarbă în grupuri separate a câte 100 şi a câte 50 de persoane. În felul acesta, pustiul Betsaidei a devenit un sfânt disc pe care miridele umane aşteptau prefacerea, transubstanţierea şi integrarea lor în comuniunea cu Dumnezeu. Trupul lui Hristos oferit omului îl face pe acesta ca, la rândul său, să devină trup al lui Hristos ca Biserică neprihănită: „ale Tale dintru ale Tale“. Apoi, luând pâinile şi peştii, privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor, iar ucenicii mulţimilor (Mt. 14, 19).Prin minunea aceasta, Hristos instituie „universul euharistic“ în care ne întâlnim „cei curaţi cu inima“ în Hristos Cel ce se aduce şi Cel ce este adus, Cel ce ne primeşte şi în acelaşi timp Cel ce se împarte şi niciodată nu se sfârşeşte. Preotul, după consumarea elementelor euharistice, după Epicleză, înainte de împărtăşirea sa şi a credincioşilor, adaugă în completare ce a zis la rugăciunea de la Heruvic: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte“. E tocmai ceea ce s-a petrecut la înmulţirea pâinilor: „au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline“ (v. 20). Iată ce miracol extraordinar! De la liturghie trebuie să pleci sătul trupeşte şi sufleteşte, mai îndreptat la casa ta, mai bun, mai înţelept, mai curat, căci euharistic, trupul lui Hristos, foc fiind, arde spinii păcatelor; intră în alcătuirea mădularelor, în rărunchi, în inimă; curăţeşte sufletul; sfinţeşte gândurile şi oasele; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează; pătrunde în fiinţa ta frica de Dumnezeu, care pururea acoperă şi păzeşte de tot lucrul pierzător de suflet; spală, îndreptează, înţelepţeşte şi luminează; arată locaş al Duhului; iar cel ce primeşte pe Hristos euharistic nu mai este sălaş păcatului, ci templu al Duhului Sfânt.
Hristos, prezent într-o infimă părticică euharistică. Important este şi că, după Împărtăşanie, s-au adunat douăsprezece coşuri pline cu firimituri. Grija apostolilor faţă de rămăşiţele ospăţului mesianic ne face să înţelegem realitatea prezenţei hristice în cea mai infimă părticică euharistică şi ne duce cu gândul la sfintele păstrate în chivotul de pe sfânta masă şi administrate pruncilor şi bolnavilor de către preoţi în împrejurările cele mai delicate ale vieţii de parohie.
Nu altcineva, ci apostolii care au primit din mâna lui Hristos pâinea, tot ei au adunat şi firimiturile; n-au lăsat pe alţii şi nu le-au lăsat la păsările cerului. Mai întâi, Hristos împarte pâinea euharistică, după ce o binecuvintează, apostolilor, nu altora, nu femeilor care erau din abundenţă acolo, care ar fi fost mai grijulii, mai îndemânatice. Dar nu era o mană ca oricare. Pâinea euharistică se împarte de cei consacraţi, cu mandat şi învestitură speciale în Biserică. Ceea ce înseamnă că numai cei aleşi, apostolii, şi după ei episcopii şi preoţii au acest mandat să fie miniştri ai tainelor lui Dumnezeu, prin hirotonie. Fiecare preot, după hirotonie, în aceeaşi Liturghie, până la împărtăşanie, după Epicleză, este chemat de ierarhul care l-a hirotonit, oferindu-i pe un taler special Trupul lui Hristos, zicându-i: „primeşte odorul acesta şi-l păstrează până la a doua venire a lui Hristos Care din mâinile tale îl va cere“. Deci, apostolii primesc din mâna Arhiereului veşnic pâinea euharistică şi aceasta este împărţită celor din „comunităţile“ aşezate pe iarbă. Şi acum, dacă este o bună organizare, la o liturghie, din cinci pâini poţi să împărtăşeşti tot atâţia oameni ca în pustia aceea!
Tot ce s-a petrecut în pustiu nu a fost altceva decât o pregătire spirituală pentru masa euharistică de la finalul zilei, un mod pedagogic de a-i face pe cei prezenţi să înţeleagă faptul că Hristos Cel ce acum le vorbeşte şi le vindecă neputinţele va fi cu ei „în toate zilele“ după Rusalii şi până la sfârşitul veacurilor în forma pâinii celei adevărate care dă viaţă. Cheia înţelesurilor euharistice ale înmulţirii pâinilor şi peştilor ne-o oferă Ioan Evanghelistul. În capitolul 6, după această minune, Iisus se retrage singur în munte „cunoscând că voiau să-L facă rege“, iar ucenicii au plecat cu corabia în Capernaum. A doua zi, mulţimile îl găsesc în sinagoga din Capernaum, când le vorbeşte deschis aceloraşi oameni pe care îi săturase în pustiu cu o zi înainte: „Eu sunt pâinea vieţii... cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu“ (In. 6, 51). Acum este momentul în care Mântuitorul dezleagă înţelesul euharistic al minunii din pustiu. De aceea, în concluzie, trebuie să spunem că mesajul lui Hristos de la înmulţirea pâinilor este imaginea liturghiei primare din lume. Credincioşii care vor gusta din această hrană „se satură“ din prezenţa lui Dumnezeu şi se adapă din apa vie care-i ajută să nu mai înseteze niciodată. Să ne străduim să vedem lucrurile în profunzimea lor! Amin.(postat pe fb de ioan monahul)