Imperiul demonic globalitar al porcilor
Demonii au nevoie de porci, de acceia se încearcă transformarea omului în porc. Spunea Sf. Paisie Aghioritul că “lucrul murdar nu se sfințește. Apa curata primește harul și se face aghiazmă. Urina nu se face aghiazmă. Piatra se face pâine prin minune. Necurăția nu primește sfințenie.”
Demonizarea lumii s-a instituționalizat. De aceea, nu mai putem respinge demonii, fără a respinge și instituțiile prin care lucrează. E ca și cum cei dreți vor sta la pușcarie pentru ,,reeducare”, cum spuneau statele totalitare ( comunismul, fascismul ș.a), paziți de raufacatori..
Cezarilor demonici nu le datorăm nimic. Cine citește viețile sfinților, vede că aceștia i-au înfruntat foarte direct și nepoliticos pe ighemonii demonizați ca actiune duhovnicească a istoriei noastre recente la integrării României în Ținutul Gherghesenilor. Stiu ca mai sunt 3,7 mil. de oameni care au inimile luminate de credință, dragoste, smerenie și Dumnezeu în neamul românesc, suflletele lor sunt candele aprinse în întunericul care cuprinde poprul nostru și omenirea, de aici vom avea viitorii sfinți. Este vorba, în primul rând, de integrarea poporului român în marea turmă de porci europeană. Pentru că această integrare are doi pași: transformarea omului în porc, prin Societatea mondială de aparea drepturilor omului de a fi un porc. Apoi urmează demonizarea turmei de porci. Și ultimul pas, desăvârșirea integrării turmei globale de porci în Iad.
Au la îndemâna toate instrumentele de falsificare a adevarului, cu porcii in mass-media, cu profesori de artă demonică, cu educatorii gay, cu filozofi farisei și învațători mincionoși, cu avocații diavolului pentru o guvernare prin legi demonice și promovarea drepturilor indraciților (droguri, sex, avorturi, homosexualitate, lesbianism, alcoholism, desfrânare, casatorii între oameni de acelasi sex,pedofilie ș.a), totul pentru a scoate pe Dumnezeu și Biserica din viața planetei. Acum câteva zile un homosexual, in plenul unei sesiuni mondiale, spunea că daca Biserica se opune, să restricționăm biserica. Vom ajunge ca în primele secole crestine, se va trece la oprimarea credincioșilor și numai cei cu credință puternica vor reuși să-și pastreze crucea și să-l urmeze pe Hristos.
Ei ne scormonesc mormintele stămosești, le ard crucile și le risipesc osemintele, ca să dispară isoria lor, fiindcă cine nu mai are trecut nu mai are viitor, iar neamul nu mai are radacini și va pieri.
Vin vremuri grele, fiindcă orice credinţa temătoare e credinţă fără valoare. Cuvântul temător are sunet secatuit și vlaguit. Hristos a vorbit ca unul ce are putere, nu în şoaptă precum fariseii şi păcătoşii. Cuvintele lui Hristos sunt ca nişte lumânări aprinse în întunericul acestei lumi. Cuvintele tuturor filosofilor dreptății s-au stins deja, ori se vor stinge. Chiar şi o adiere neînsemnată e în stare să le stingă. Dar nici pe pământ, nici în cosmos, nu se află vreo furtună care ar putea stinge lumina lui Hristos. De aceea, numai El a putut spune ceea ce, niciodată, nimeni altul dintre muritori nu a îndrăznit să spună: „Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece”(Mt 24, 35). Nu uitați Hristos e veșnic, iar puținii, câți mai sunt, vor ajunge să traiască cu El în Imparația Cerurilor.
Dumnezeu a creat toate cele ce se vad si le-a daruit oamenilor spre bucuria lor. Le-a dat si placeri, dar le-a dat si o lege a dreptatii. De la venirea lui Hristos insa, Dumnezeu cere o alta dreptate: o inima curata, ganduri nevinovate, cuvinte folositoare, sfintenie deplina, desavarsire. Si drept este sa ne ceara aceasta, pentru ca ne-a trimis si modelul de urmat, pe Fiul Său. N-au fost numai porunci scrise si graite, ca in Tablele lui Moise, ci a fost un trup viu, carne si oase, ca noi, inima si minte ca a noastra. Faptele lui Iisus si cuvintele Lui ne cere acum Dumnezeu sa le urmam. Si pe buna dreptate! Iar Iisus singur spune: „Daca n-as fi venit si nu le-as fi spus!“. Nu mai avem deci posibilitatea sa ne justificam, sa ne dezvinovatim vreodata.
Orice munca facuta asteapta un profit, o rasplata, un premiu. Cel ce ara munceste din greu in nadejdea recoltei. Cel ce isi ia sotie se gandeste sa aiba mostenitori. Orice munca, orice lucru sunt facute in vederea unui scop, altfel este inutil si fara sens. Tot asa crestinul se preda lui Dumnezeu, lepadandu-se de lume, in nadejdea venirii Domnului si a vietii vesnice. Crestinul lucreaza, munceste, se lupta in scopul castigarii Duhului Sfant. Mereu este cu frica si atentie in ostenelile lui si nu se increde niciodata in propriile lui puteri. Caci Insusi Iisus a spus: „Fara Mine nu puteti face nimic“. Numai Iisus singur daruieste in ascuns viata si ajutor si pe Sine Insusi Se ofera celui ce, la randul lui, I-a oferit mintea si inima sa. Este un schimb de duhuri. Celui ce leapada totul si se preda lui Dumnezeu si Dumnezeu ii trimite Duhul Lui sfintitor. Acestia devin alesii Domnului, pe care El ii hraneste in alt chip decat pe ceilalti oameni. Acestora le da o altfel de hrana decat restului lumii. Unii sunt servitorii demonilor si altii sunt fiii lui Dumnezeu! Cel ce voieste sa devina fiu al Tatalui si sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa dovedeasca aceasta dorinta a lui prin toata comportarea sa exterioara si prin toata gandirea lui ascunsa.
Vazand truda noastra, Domnul Se milostiveste de noi si ne curateste, ca sa putem deveni adevarati fii al Lui. Ne trimite mesageri care sa ne inflacareze ravna, caci o creatura creste si insufleteste o alta creatura. Precum norii, ploaia si soarele dau viata plantelor, tot asa si profetii, apostolii si sfintii au fost lumini calauzitoare pentru intreaga omenire. Fiecare specie isi are mediul ei de viata: aerul pentru pasari, apa pentru pesti, pamantul pentru animale. Nici una nu-si poate schimba locul si mediul in care au fost plasate de Creator fara sa piara. Tot asa exista si o imparatie a întunericului a satanei si a ingerilor cazuti impreuna cu el, dar si o imparatie a luminii, unde se bucura ingerii si duhurile sfintilor. Omul de carne nu poate vedea si nici pipai vreuna din aceste doua imparatii. Numai oamenilor duhovnicesti, care au un ochi al sufletului, in afara celui al corpului, li se arata aceste imparatii ascunse, nevazute, dar atat de reale.
Crestinul adevarat are ca hrana sufleteasca acel foc ceresc al harului. Acest foc il invioreaza, il spala, il curateste, il sfinteste, il face sa creasca in desavarsire, insa cand acest foc, din vreo neatentie oarecare, il paraseste pe om, imediat acesta cade rapus de duhurile rautatii. Asa precum mor creaturile scoase din mediul de viata al speciei lor, tot asa moare sufletul atunci cand este scos din focul harului dumnezeiesc. Sa priveghem deci neincetat sa nu iesim din focul hranitor si datator de viata adevarata.
Demonii au voie în porci, nu au voie în oameni. Deci, aritmetica demonizării e simplă: transformăm oamenii în porci și gata: Iadul poate intra în ei. Actul religios al posedării, trebuie premers de o cultură a porcirii. Deci, a fi om, a refuza să fii un porc, este deja o formă de rezistență la demonizare și, implicit, o formă de dizidență politică față de globalizare. Căci globalizarea e numele politic al demonizării planetei; mai scurt și mai evanghelic spus: numele Globalizării este Legiune.
E limpede că tot ce stă în calea acestei sinucideri colective este rău și trebuie anihilat, este mesajul lor pe care încerc să vi-l traduc, din limba porcilor în limba oamenilor:
Aici, în România, apasă pe noi, viclenii demoni ai lumii de azi, ca o dală de plumb. Ortodoxia atârnă încă neclintita și lupta împotriva integrării românilor în Iad. Demonizatorii strivesc și stâlcesc activitatea lui Hristos în mințile oamenilor, și îi prefac în porci! Bineînțeles că, la final, Hristos este alungat din Uniunea Europeană. Politicos, dar ferm este invitat să se urce în Corabia Crucii și să părăsească Ținutul Europenilor, cel atât de favorabil creșterii și înmulțirii porcilor…. După ieșirea lui Hristos de pe scena cultural-socială a Europei, politicienii și jurnaliștii vor putea, în sfârșit, să imobilizeze complet victima integrării spunând ca Demonicul este în noua viziune Democraticul ! Politicienii să le lege mîinile și picioarele prin legi, iar jurnaliștii, să fie mereu gata să injecteze rapid, serul ce va opri vocea care protestează și zbaterea membrelor legate. Apoi, sponsorii Bordelului Global, pot veni să-și abuzeze, spiritual și sexual, cum vor și cât vor, victima….
Singura democrație reală este cea în care românii, au libertatea lui Dumnezeu și mai pot încă alege dacă rămân în Ținutul globalizat al Gherghesenilor sau se întorc, cu Maica Domnului, cu Sfânta Parascheva și toți sfinții noștrii, în România Ortodoxă: singurul loc de pe pământ unde românii mai au acces la ei înșiși și la viața lor reală….
Sufletul omului este mireasa lui Dumnezeu, a Mirelui ceresc. Toata viata noastra este o pregatire pentru aceasta unire mistica, contopire si unire cu Dumnezeu. Dar aceasta mireasa, sufletul, trebuie sa se sileasca sa placa Mirelui Hristos, cu nimic sa nu-L scarbeasca, iar trupul in care salasluieste sufletul trebuie si el sa fie demn de aceasta mare cinste, sa fie un vas curat al Duhului, caci este imposibila curatenia si sfintenia unuia fara a celuilalt.
Sufletul nu se poate sfinti daca trupul nu traieste in curatenie, iar trupul nu poate fi curat daca sufletul este bantuit de ganduri necurate. Unul pe altul se purifica si impreuna se vor uni cu Dumnezeu la inviere, cand trup si suflet vor fi proslavite, asa cum a fost Hristos pe Tabor. Dar vai de sufletul care cade din har si moare, caci mare intristare se face pentru el in Ceruri! Asa vorbeste Ezechiel in profetia lui despre sufletul cazut si „gasit gol in pustie“. Asa a cazut poporul evreu si a fost parasit de Dumnezeu si dat prada rautatii neamurilor. Multi sfinti au cazut, desi primisera darul Duhului Sfant, dar apoi nu au mai dus o viata curata si dragostea lor a scazut si „caderea din urma a fost mai mare“, caci satana aceasta a urmarit neincetat sa-i insele, daca este cu putinta, chiar si pe cei alesi; iar aceasta straduinta a lui va fi aceeasi, pana la sfarsitul veacului. Pe insusi Hristos a indraznit diavolul sa-L ispiteasca, pe Fiul lui Dumnezeu, atata libertate i s-a dat!
De aceea, permanent sa luptam cu frica pentru mantuirea noastra, caci orice secunda de neatentie este prilej de biruinta si de patrundere in sufletele noastre a celui viclean. Nimeni niciodata sa nu se mandreasca cu harul pe care l-a dobandit, sa nu fie sigur de el insusi niciodata. Tocmai aceasta siguranta de sine o doreste satana; mandria este pacatul cel mai subtil care zace in fiecare din noi. Acesta a fost primul pacat care l-a prabusit pe lucifer din Cer, si dupa el a cazut Adam, amagit de aceeasi siguranta de sine. Mai usoare sunt celelalte pacate grosolane, ce se pot indeparta si se pot ierta decat trufia care sta ascunsa in sufletul nostru. Numai smerenia o poate scoate afara. Iar noi ne mandrim, ne credem ajunsi pe treptele cele de sus ale desavarsirii si judecam fara mila gresalele fratilor nostri. Cand il vedem pe aproapele nostru cazand, sa fim atenti sa nu cadem si noi, iar nu sa-l judecam. Asa priveste cel curat cu inima pe toti cei din jurul lui. Pentru ochiul curat, toate sunt curate. Ca pe niste bolnavi trupeste, de care ni se face mila, sa-i privim pe bolnavii sufletesti. De multe ori, fara ca noi sa stim, in acesti oameni aparent stricati in ochii lumii se ascund sfinti de-ai lui Dumnezeu, sau viitori sfinti. Cei ce se tem de Dumnezeu sunt stapani peste toate, chiar si peste moarte. Nu au frica de nimic si de nimeni in afara de Dumnezeu. La inviere, corpul omului va reveni din nou la forma in care a trait pe pamant, „Nici un fir de par nu se va pierde“. Toate vor fi luminoase, spiritualizate.
Acolo unde se afla Duhul Sfant, acolo se iveste si lupta cea grea. Unde nu este cruce si durere nu este nici Duhul. Toti profetii si sfintii au fost prigoniti. Cei ce nu sufera prigoane degeaba cred ca au primit harul; nu au nimic ! Numai crucea este semnul coborarii harului. Iisus ce exemplu ne-a dat, ce fel de suferinta a trimis Tatal peste El? „Ii veti avea de dusmani pe cei din casa voastra“. Iisus a fost omorât de poporul Său. Iudeii n-au fost prigoniti, semn ca Duhul Sfant Se retrasese de la ei. Doar crestinii au fost martiri, caci este necesar ca adevarul sa fie prigonit.
Pacatul nu vine niciodata din afara omului, ci din inima lui porneste. Provocarea vine din afara, dar consimtirea sau acceptarea momelii exterioare se produce inlauntrul omului, in mintea si in inima lui. Numai rugaciunea alunga gandurile ispititoare si pastreaza inima curata. Gresita este credinta ca, o data ce Hristos S-a rastignit ca sa stearga pacatele lumii, ele au si disparut, iar noi suntem gata mantuiti prin jertfa Sa. Cati crestini botezati, care au primit harul prin botez, continua inca sa duca o viata urata, si cati crestini din biserici n-au inca inima curata!
Pacatul ramane in lume, a ramas si dupa jertfa lui Hristos. El a venit doar sa ne arate cum il putem noi distruge, ne-a dat metoda vizibila, palpabila de a alunga pacatul din trupurile si sufletele noastre, de aceea El este denumit Mantuitorul lumii. Caci nimeni nu va mai putea spune niciodata ca pacatul a fost mai tare ca el si ca n-a stiut cum sa-l biruiasca. La judecata, nimeni nu se va mai putea justifica. Insusi Hristos spune ca cei din Sodoma si Gomora inca vor mai avea vreo scuza, pentru ca au trait inainte de venirea Lui. Omul simplu si curat este ocupat cu tainele dumnezeiesti si are groaza de stralucirile pamantului, pe care le considera un gunoi pe langa ceea ce simte el in sufletul lui.
Cine gusta harul ceresc știe sa nu se leneveasca, sa nu-si inchipuie ca a ajuns sus si nu mai are ce castiga, ci sa se munceasca mereu, fara incetare, pentru a pastra acest har – har care strabate trupul si sufletul deopotriva.
Tot astfel pacatul stapaneste toate membrele fiilor intunericului, caci „din inima ies gandurile cele rele“. Cei care se cred drepti pentru ca nu simt nici o pofta, dar nici calea lui Dumnezeu n-o urmeaza, se insala pe ei insisi. Caci, la prima provocare, se aprind si sunt invinsi de pacat in ganduri si in inima, chiar daca practic nu-l implinesc. Omul poate hotari singur, prin propria vointa, ceea ce voieste, raul sau binele – nimeni nu-l opreste; el este liber. Cel care voieste se poate infrana de la pofte si vicii si mintea lui invinge raul din el. Toate creaturile au acelasi tip de fire, numai omul poate avea doua firi: un om poate fi ca un miel bland si se lasa sfasiat, iar altul poate fi ca un lup rapitor. Amandoi sunt insa din aceeasi specie. Unul isi stapaneste gandurile rele iar celalalt nu, deci unul se lupta sa primeasca harul, iar celalalt nici nu se sinchiseste si asteapta sa-i vina de-a gata. Trebuie deci sa cautam lumina pentru a fi luminati, iar nu sa stam linistiti in intuneric, asteptand ca lumina sa vina singura la noi.
„Cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide; cereti si veti primi” – spune Iisus. De aceea crestinii sunt straini de lumea aceasta, pentru ca mângaierea lor vine din alta parte. Bucuria lor sunt lacrimile de pocainta, pacea duhului ceresc, nadejdea in bogatiile viitoare din Ceruri. Dispretuiți si respinsi, ei sunt totusi fericiti, nemaidorind iubirea si aprecierea oamenilor.
Dar vai de crestinul care se bizuie pe darul Duhului Sfant care, de fapt, nu-i apartine lui personal, ci numai ostenelilor de care s-a invrednicit mai inainte. Cel care considera Duhul Sfant ca pe o bogatie a lui personala il pierde cu siguranta si cade din nou prada firii lui pacatoase. Amagirea sarpelui este foarte perversa si „subtire”, nici nu se simte; din contra, pare o forma de evlavie si de sfintenie. Chiar si cu gandul se poate comite pacatul; acolo in minte se da lupta cea grozava si nevazuta.
Cei incercati si experimentati nu se intristeaza in nenorociri, in suferinte si mizerii. Nimic nu-i mai poate surprinde. Ei privesc saracia ca pe o bogatie, postul ca pe o placere, ocara si batjocura ca pe o cinste. Iar cand dau peste belsug, peste avere, peste multumire trupeasca, peste cinste, atunci ei se tem si fug de acestea ca de foc!
Dumnezeu ne-a pregatit Imparatia. El este gata sa ne-o dea in orice clipa, dar noi nu suntem gata inca s-o primim. Avem zeci de motive de invocat, zeci de amanari de facut. Oare nu este drept ca cel ce i-a poftit pe musafiri si a pregatit masa sa se supere pe musafirul care n-a venit si s-a scuzat, ca cel ce si-a cumparat boi sau cel ce si-a luat nevasta si n-au putut veni la pranzul Domnului, din Evanghelie? Omul, nenorocitul, nu-si da seama ce fericire si bogatie il asteapta in Ceruri la sfarsitul lumii. Se indoieste de fagaduinta lui Dumnezeu. Nu are incredere in promisiunile Lui, de aceea nici nu lupta impotriva satanei, ci se lasa ispitit de acesta. Toate nenorocirile pamantesti sunt, usor de suportat la gandul bucuriilor ceresti.
Mintea guverneaza gandurile, ca un conducator de cai care struneste haturile, intoarce caruta acolo unde vrea. Cel ce stie s-o conduca bine nu se lasa manat de animale. Multi oameni ce duc o viata corecta in aparenta si practica cultul religios cu constiinciozitate sunt linistiti in constiinta lor ca merg pe drumul cel bun. Se inseala insa, necautand sa analizeze ce se petrece in inima lor! Acolo trebuie sa fie adevarata corectitudine, nu numai in comportarile exterioare, care de foarte multe ori sunt false, ipocrite. Nu intotdeauna aparenta evlavie este urmare a sfinteniei inimii. Pacatul sta ascuns si tâșneste din cand in cand, prin diferite ganduri, in mintea omului. Cine nu duce lupta cu gandurile nu lupta cu satana si, mai curand sau mai tarziu, aceste ganduri rele se vor revarsa si in afara si-l vor conduce pe cel aparent corect la pacate fatise. Raul este ca un izvor ce tâșneste neincetat. Asadar, sufletul trebuie sa se sileasca in permanenta sa opreasca valurile rautatii care vin peste el sub forma de ganduri inca de la inceput.
Oamenii nu stiu, nu-si dau seama, ba inca nici nu vor sa stie, ca sunt permanent purtati de o putere straina si li se pare firesc tot ceea ce, de fapt, este contrar adevaratei lor firi, create dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Intreaga omenire, saraca, este amarnic inselata de satana. Numai cei luminati, care au castigat pacea lui Hristos, stiu si simt de unde vine toata agitatia lumii. Raul a pus stapanire pe lume prin placerea pe care o provoaca trupurilor si sufletelor. Este ca un foc ce aprinde inima si apoi coboara prin toate madularele trupului, indemnandu-l la desfranare, iar pacatul savarsit creeaza obisnuinta, incat omul nu mai este capabil sa iasa din el decat cu mare, foarte mare greutate. La fel se intampla cu patimile: toate devin ca niste munti ce apasa sufletul, il ingreuneaza, il strivesc de pamant, nu-i mai dau libertatea sa se inalte spre Dumnezeu.
Cei sarati cu sarea cea cereasca sunt foarte putini si numaidecat sunt cunoscuti cei ce vorbesc din comoara Duhului Sfant, iar vietile lor sunt exemple de sfintenie; acestia sunt vasele alese ale lui Dumnezeu. Cel ce vorbeste fara sa fie condus de lumina si harul ceresc nu poate convinge mintea oricui. Este nevoie de munca si osteneala multa pentru a transforma inimile oamenilor.
,,Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său“.
Avem momente în care, conștient sau involuntar, alegem să gustăm din „otrava” păcatului, mascată sub forma plăcerilor; clipe în care ne îndepărtăm și ne lepădăm de ceea ce cunoaștem deja, căutând călătoria și aventura, chiar dacă acestea vor duce la naufragiu. Ne îndepărtăm de familia de proveniență, ne lepădăm credințele, convingerile și crezurile personale, înlocuindu-le cu altele noi, dar nu totdeauna mai bune, doar din dorința schimbării. Viața însăși este o lepădare sau părăsire a celor din urmă, către cele dinainte, fie ele bune sau rele.
Roșcovele porcilor sunt dulci, ademenitoare la gust, dar îți lasă sufletul searbăd, strepezit, uscat. Foametea aceasta la care face referire pericopa evanghelică simbolizează starea de gol sufletesc în care a ajuns tânărul risipitor, sentimentul de vid spiritual pe care îl instalează în suflet păcatele și patimile. Îndepărtarea lui de casa părintească și de dragostea Părintelui nostru echivalează cu apropierea și trăirea în proximitatea întunericului, a păcatului și a răului. Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul ajunge să trăiască pe marginea prăpastiei existenței sale, cu iluzia plinătății, el nu se poate sătura nici măcar din roșcovele pe care le mâncau porcii. Parabola fiului risipitor ne înfățișează un adevăr suprem. Dacă toți suntem fii și fiice risipitoare, care părăsim, ne îndepărtăm și lepădăm, în viață, persoanele, credințele, convingerile, faptele noastre, tot astfel, cu toții avem un Tată Care ne oferă fiecăruia dintre noi, în mod absolut gratuit și egal, „partea noastră de avere”, adică deplinătatea darurilor Sale și, chiar și atunci când le-am uzurpat, când am părăsit casa Sa, Sfânta Biserică și dreapta credință, El ne cheamă, ne așteaptă și, cu o dragoste rănită, dar egală, ne primește, ne restaurează, ne reașază în cinstea cea dintâi. Condiția esențială, însă, o constituie răspunsul nostru la această iubire, întoarcerea prin pocăință.
Satana lucreaza si ispiteste in mod diferit pe fiecare om si mai ales il provoaca in punctul lui cel mai slab, cel mai delicat, cel mai lipsit de aparare. De aceea si spune Iisus: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita“. Așa să ne ajute Dumnezeu. Amin (postat pe fb de ioan monahul)