Iisuse, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă!
În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu (Lc, 18, 35-43)
Auzit-a orbul, Doamne... ...că Tu treci pe cale şi a strigat : Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă; şi chemându-l i-ai deschis ochii lui. Luminează cu mila Ta şi ochii cei cugetători ai inimii mele, ai celui ce strig şi grăiesc: Iisuse, ziditorul celor de sus; Iisuse, răscumpărătorul celor de jos; Iisuse, pierzătorul celor de dedesubt; Iisuse, înfrumuseţătorul făpturilor; Iisuse, mângâierea sufletului meu; Iisuse, luminătorul minţii mele; Iisuse, veselia inimii mele; Iisuse, sănătatea trupului meu; Iisuse, Mântuitorul meu, mântuieşte-mă; Iisuse, luminătorul meu, luminează-mă; Iisuse, izbăveşte-mă de tot chinul; Iisuse, mântuieşte-mă pe mine, nevrednicul; Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă ! (Icosul 4 din Acatistul Mântuitorului nostru Iisus Hristos)
Şi când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. (Lc. 18,35) Simbolul neamurilor este în acest caz un orb, care prin binecuvântarea dumnezeiască a primit vederea sa pierdută. Nu face nici-o diferență nu contează dacă neamurile au primit vindecarea printr-un orb sau doi, de vreme ce ei își au originea de la Ham și Iafet, fii lui Noe (Fc.10,1), avându-și astfel sorgintea neamului lor în doi orbi Această minune este săvârşită de Hristos către sfârşitul „urcării Sale la Ierusalim”..(Sf Ambrozie al Milanului). Domnul a străbătut toată Galileea şi o mare parte din Iudeea timp de doi ani şi jumătate, aducând „Vestea cea Bună” a Împărăţiei lui Dumnezeu şi făcând numeroase minuni pentru a arăta pe deplin adevărul cuvântului Său. Iisus porneşte la drum către Ierusalim, unde va mântui lumea.
Este un drum lung, pe care îl străbate pe jos împreună cu ucenicii Săi, nu numai cei Doisprezece, ci probabil şi cei Şaptezeci şi doi, ca şi Sfintele Femei: este un întreg alai pe care îl conduce şi care Îl înconjoară, un drum care este o „urcare” în sensul fizic, deoarece Galileea se află mai jos de Ierusalim, care este pe un munte, şi duhovnicesc, deoarece Galileea reprezintă lumea căzută, iar Ierusalimul Împărăţia lui Dumnezeu: prin moartea Sa, Învierea şi Urcarea Sa la cer, Hristos ne va ridica şi pe noi până la Ceruri, de‑a dreapta Tatălui. El predică în Galileea, adică în lume, dar săvârşeşte lucrarea sa mântuitoare ca pe o taină, ca „Mare preot din veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Ps 110,4), la Ierusalim, la Templul lui Dumnezeu. Un lucru de mirare este că Domnul nu merge pe drumul direct între Galileea şi Ierusalim. Trece „de cealaltă parte a Iordanului” (Mc 10,1; Mt 19,1), adică în Pereea: coboară de‑a lungul Iordanului şi trece din nou de cealaltă parte pentru a intra în Ierihon, care se găseşte în Iudeea, la aproximativ 10 km de fluviu. De la Ierihon va începe cu adevărat urcarea către Ierusalim, care de acolo se vede ca un munte înalt, cu o diferenţă de nivel de aproape 1000 m pe 23 km distanţă.
Cele trei evanghelii sinoptice relatează această minune, dar nu în acelaşi fel: la Sf. Ev. Matei (20, 29‑34) şi la Sf. Ev. Marcu (10, 46‑52), Domnul iese din Ierihon, în timp ce la Sf. Ev. Luca intră. La Sf. Ev.Matei, sunt doi orbi (şi unul singur la Marcu şi Luca), iar Sfântul Marcu ne dă şi numele orbului Bartimeu, adică fiul lui Timeu, lucru rar în Evanghelie. În rest, relatarea minunii este aproape aceeaşi.
Orbul Bartimeu este aşezat pe marginea drumului şi cerşeşte. Deşi este un personaj real, el simbolizează omenirea căzută. Omul căzut este orb, a pierdut „lumina cunoaşterii”, adică intimitatea cu Dumnezeu, şi a ajuns în tovărăşia demonilor, este aşezat, adică inactiv, nu conlucrează cu Dumnezeu, care „lucrează fără încetare”, pe marginea drumului, adică nu este pe drum, nu ştie încotro să meargă, şi‑a pierdut calea, direcţia, ţelul şi cerşeşte, pierzându‑şi unica bogăţie, „prietenia lui Dumnezeu”, a ajuns sărac şi neajutorat şi cere de pomană, ceea ce ne aminteşte de fiul risipitor, care ar fi vrut să mănânce din roşcovele date porcilor. Şi se găseşte „în josul apei” (Ierihonul este sub nivelul mării), amintind de potop.
Domnul vindeca rareori numai cu cuvantul sau numai cu rugaciunea. De obicei, vindecarii ii premerge un oarecare gest fizic sau o atingere; mai mult decat atât, metodele folosite de Mantuitorul sunt foarte diverse, nu se repeta aproape deloc si sunt intotdeauna adaptate particularitatilor cazului respectiv. Ba il ia pe bolnav de mana, ajutandu-l sa se ridice (Mc.1,31;5,41;9,27), ba isi baga degetele in urechile surdului (Mc. 7,33), ba isi pune mainile pe ochii orbului (Mc. 8,25), ba Se atinge de bubele leprosului, spunand: „Curateste-te!” (Mc. 1,41). Uneori cere de la bolnav sa faca ceva, o miscare (Mc. 2,11; 3,5). La randul lor, oamenii care cereau ajutor de la Domnul Iisus Hristos se straduiau, mai intai de toate, sa se atinga de El sau de haina Lui (Mc. 3,10), aceasta se explica, in parte, prin faptul ca de la El emana o putere harica, tamaduitoare (Mc. 5,30), care actiona asupra bolnavilor prin atingere, dar pe de alta parte e limpede ca Domnul folosind diferite metode de vindecare, urmareste niste scopuri ale Sale aparte.
Ştim deja ca o conditie indispensabila a vindecarii bolnavilor era credinta lor in Mantuitorul. Fie voua dupa credinta voastra, spunea Domnul de obicei, si, ca sa-l faca pe om mai receptiv la puterea harica a tamaduirii, Se straduia in primul rand sa destepte in el aceasta credinta. Gesturile si atingerile de care Se folosea slujesc aceluiasi scop, in domeniul credintei gestul palpabil sau faptul real, simtit sau trait personal de om, este incomparabil mai convingator decat vorbele. Atunci cand Domnul Se atingea de bolnav, acesta vedea si simtea ca este vindecat. La marturia auzului lui Iisus se adauga marturia de doua ori mai puternica a vazului si a pipaitului, si cu acest reazem credinta slaba se întarea.
„Credinta numai din auzire” este cu mult mai slaba decat credinta care vine din lucrurile traite personal, in care omul a participat in mod activ sau pasiv. Atingerea de rana sau de partea bolnava a corpului vorbea despre dragostea si compasiunea Domnului fata de omul suferind mult mai limpede si mai graitor decat ar fi putut s-o faca cuvintele. Dragostea cere intotdeauna o apropiere mare, palpabila, si doctorul ce isi examineaza pacientul de la distanta, temandu-se sa se atinga de el, nu va fi niciodata in stare sa insufle mare incredere si dragoste, ca sa nu mai vorbim de faptul ca in asemenea conditii este absolut imposibil sa simti si sa crezi in sinceritatea compasiunii lui; mai degraba poti presupune ca simte doar scarba si dezgust fata de pacient. In mod corespunzator, si in sufletul bolnavului apar diferite sentimente, fiindca sufletul, fara sa vrea, raspunde la dragoste cu dragoste, nu la nepasare si dezgust, cu dusmanie. Atingerile Mantuitorului, slujind drept expresie a compasiunii Lui fata de oamenii suferinzi si provocand in sufletul lor un raspuns pe masura, întărea, dragostea dintre Vindecator si pacientii Lui.
Vedem cum Farisei Îl observa cu atentie pe Domnul, Îi cunosc fiecare pas. Toate minunile Lui neobisnuite se savarsesc inaintea lor. Şi ei nu cred. Nasterea Lui este insotita de semne uimitoare, care i-au tulburat pe astronomii din tot Orientul. Invatatii pagani, magii, au venit de departe sa se inchine Dumnezeiescului Prunc, I-au gasit pestera, ieslea, si au crezut. Fariseii nu cred. Ei stiu prea bine prorociile cartilor Vechiului Testament. Vad limpede ca aceste prorocii se implinesc in persoana Domnului. Nu au cum sa nu vada asta, fiindca Domnul Însusi puncteaza in mod constant toate aceste vechi preziceri care se implinesc asupra Lui. Şi totusi, ei nu cred. Multime de popor Îl urmeaza pe Hristos. Bolnavii se napustesc spre El ca sa il atinga, fiindca atingerea Lui este de ajuns ca sa vindece. Puterea Lui este atat de mare, incat nu poate fi socotit un simplu om. Fariseii nu cred. Domnul potoleste viforul cu cuvantul, merge pe valuri ca pe uscat. Valurile, vantul, marea, toate stihiile lumii, Îi sunt supuse. Îl invie pe fiul vaduvei din Nain, o invie pe fiica lui Iair, Îl invie pe prietenul Sau Lazar, care începuse deja sa putrezeasca dupa petrecerea de patru zile in mormant. Impresia este uriasa. Intreg poporul este gata sa-L recunoasca drept Mesia pe Domnul. Numai fariseii nu cred. Ei cer dovezi noi si semne din cer, dar se poate spune cu toata convingerea ca ei n-ar fi dat crezare nici unui semn. Atunci când omul a hotarat sa nu creada in nimic este cu neputinta sa-l convingi. Nu il influenteaza nici macar faptele cele mai evidente, cele mai uimitoare. Nu degeaba îi numeste Domnul „calauze oarbe“ (Mt. 23,24), care ii calauzesc pe alti orbi si sunt gata sa cada in groapa (Mt. 15,14). Tocmai aceasta este orbirea duhovniceasca a credintei, despre care vorbind, Domnul Iisus Hristos lamureste că cei loviti de ea, vazand, nu vad, si, auzind, nu aud, nici nu inteleg, si ca se implineste asupra lor prorocia lui Isaia, care zice: Cu urechile veti auzi, dar nu veti intelege, si cu ochii va veti uita, dar nu veti vedea (Mt. 13,13-14).
Atunci cand Sf Ioan Gura de Aur, marele arhiereu al Constantinopolului, a inceput sa tina cuvantari indraznete in care o mustra pe imparateasa Eudoxia, imparateasa, turbata de furie, a obtinut un decret de exil impotriva lui, dar in aceeasi noapte capitala a fost zguduita de un cutremur puternic, ce s-a facut simtit mai ales in jurul curtii imparatesti si in palatul insusi. In toiul noptii, imparateasa Eudoxia, inspaimantata, plânsa, a dat fuga la imparat. „L-am surghiunit pe drept, a strigat ea, si pentru asta Domnul ne pedepseste. Trebuie sa-l aducem neaparat inapoi, altfel o sa pierim cu totii.” Ioan a fost adus inapoi, insa nu pentru multa vreme. Lectia a fost uitata, si orbirea de mai inainte a pus din nou stapanire pe imparateasa. Acesteia i s-a parut ca degeaba s-a speriat, ca nu glasul lui Dumnezeu a rasunat mânios prin cutremur, arhiereul a fost osandit din nou la exil si in aceeasi noapte, in Catedrala Sfanta Sofia a izbucnit un incendiu ce a distrus biserica, cladirea senatului, casele bogate care inconjurau piata, si a amenintat palatul imparatesc. Semnul mâniei lui Dumnezeu era limpede, însa orbirea închisese deja strâns ochii duhovnicesti ai imparatesei si ai cârmuirii. Acestia nu au vrut sa vada nimic, si Sfantul a ramas in exil. Atunci cand omul nu vrea sa creada, el este orb fata de cele mai limpezi dovezi si fapte.
Omul are două feluri de ochi, trupești și sufletești, apoi și orbirea omului poate fi tot de două feluri: trupească și sufletească. Orbirea trupească poate fi din naștere, din pricina unui accident sau din pricina unei boli. Din pricina orbirii trupești nu putem vedea lumea aceasta materială și nici pe noi înșine, nu putem merge fără călăuză și nu ne putem bucura de lumină, de culorile și de toate frumusețile lumii văzute. Orbirea sufletească este însă cu mult mai primejdioasă decât cea trupească și un asemenea orb este mai nenorocit decât orbul Bartimeu din Sfânta Evanghelie de astăzi. Dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptății și Părintele luminilor, cu strălucirea harului Său. Nu recunoaște pe Cel Care îi dă bunătăți nepieritoare: viața, suflet, nemurire și nu se vede nici pe sine însuși așa cum este cu adevărat. Este vorba de acea stare launtrica de intuneric duhovnicesc in care ne-am cufundat ca urmare a partasiei indelungate, nu atat cu pacatul, cat cu îndreptatirea mincinoasa a lui, cu mândria si cu viclenia de la nivelul cel mai profund al duhului nostru, patimi manifestate de multe ori extrem de subtil, la limita sau deja sub starea de constienta.
Apare acea stare in care omul nu-l mai poate primi cu adevarat pe Dumnezeu, nu mai poate auzi/asculta glasul Acestuia. Este starea de minciună față de sine, cea in care se gaseau si fariseii, carturarii si ceilalti iudei care L-au respins categoric si violent pe Hristos, ei nu au putut sa-L primeasca, ba au ajuns chiar sa-l vaneze spre a fi dat mortii, sa-l osandeasca si sa-l batjocoreasca. Despre acestia, dar si despre noi, in masura in care, in duh, ne asemanam lor, in contextul vindecarii altui orb, cel din nastere, spune Domnul urmatoarele cuvinte foarte importante: “Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi. Si au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, si I-au zis: Oare si noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: Noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra“. (In 9, 39-41).
In capitolul anterior al aceleasi Evanghelii, are loc un alt dialog încordat intre Iisus si farisei, in care Stiutorul inimilor scoate la lumina cauzele ascunse pentru care aceia nu-I primeau cuvantul: Eu vorbesc ceea ce am vazut la Tatal Meu, iar voi faceti ceea ce ati auzit de la tatal vostru. Ei au raspuns si I-au zis: Tatal nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Daca ati fi fiii lui Avraam, ati face faptele lui Avraam. Dar voi acum cautati sa Ma ucideti pe Mine, Omul care v-am spus adevarul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a facut aceasta. Voi faceti faptele tatalui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am nascut din desfranare. Un tata avem: pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Daca Dumnezeu ar fi Tatal vostru, M-ati iubi pe Mine, caci de la Dumnezeu am iesit si am venit. Pentru ca n-am venit de la Mine insumi, ci El M-a trimis. De ce nu intelegeti vorbirea Mea? Fiindca nu puteti sa dati ascultare cuvantului Meu. Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru. El, de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii. Dar pe Mine, fiindca spun adevarul, nu Ma credeti. Cine dintre voi Ma vadeste de pacat? Daca spun adevarul, de ce voi nu Ma credeti? Cel care este de la Dumnezeu asculta cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultati pentru ca nu sunteti de la Dumnezeu“ (In 8, 38-47). In alt loc al aceleiasi Evanghelii dupa Ioan, Domnul Hristos da in vileag inca o data resorturile launtrice care ii imping pe oameni sa iubeasca Intunericul si sa fuga de Lumina Adevarului: “Aceasta este judecata, ca Lumina a venit in lume si oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina. Caci faptele lor erau rele. Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca. Dar cel care lucreaza adevarul vine la Lumina, ca sa se arate faptele lui, ca in Dumnezeu sunt savarsite” (In 3, 19-21).
Sfantul Apostol Pavel completeaza Evangheliile cu descrierea realitatilor de la sfarsitul vremurilor, cand Antihrist, numit “omul nelegiuirii, fiul pierzarii, potrivnicul“, va avea parte, in schimb, de o primire entuziasta din partea majoritatii oamenilor: “Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, Si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca ei n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca. Si de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciunii, Ca sa fie osanditi toti cei ce n-au crezut adevarul, ci le-a placut nedreptatea“ (2Tes. 2,9-12). Avem asadar deja din Evanghelii un raspuns la intrebarea: de ce nu-L primesc (cu adevarat) oamenii pe Dumnezeu, de ce nu L-au primit pe Hristos (“Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit“) si din Apostol, acelasi raspuns dat intrebarii de ce il vor primi, in schimb, cu multa bucurie pe Antihrist, cel care va veni ca Imparat pamantesc. Iata o alta formulare a aceluiasi raspuns: “Dar daca nu recunoastem semnele vremii si pe Antihrist, daca nu-L vom avea pe Hristos salasluind in inima noastra, atunci la venirea lui Hristos ne vom afla (si noi, crestinii, nota noastra) cu acele neamuri ce se vor tangui fiindca sunt cu Antihrist. Acestea Il vor vedea pe Hristos venind, si intregul lor crestinism se va dovedi mincinos. Este un lucru tragic. O asemenea amagire este ingaduita, cum zice Sf. Ap. Pavel, fiindca in inima omului este o minciuna, si aceasta minciuna nu doreste ceea ce este adevarat, nu doreste adevaratul crestinism“.( Epilogul cartii despre “Viata Parintelui Seraphim Rose“)
Cel orb cu trupul își cunoaște nenorocirea prin mijlocirea minții – însă cine va putea încredința sufletul că este orb duhovnicește? Cel orb cu trupul nu își iubește starea, însă cel orb duhovnicește își iubește, de obicei, întunericul. Cel orb cu trupul iubește și năzuiește lumina cea materială, însă pentru cel orb cu duhul lumina duhovnicească este nesuferită. Cei orbi cu trupul nu își îngăduie niciodată să se sfădească cu cei ce văd în privința celor pe care nu le pot zări; cei orbi duhovnicește au însă neclintita încredințare că văd limpede și curat, ba chiar îi numesc orbi pe cei care nu gândesc și nu se poartă la fel ca ei. Cel orb trupește nu se apucă niciodată să fie călăuză altuia pe un drum pe care nu-l știe; cei orbi cu duhul însă chiar se propun ca îndrumători altora, ducându-i în rătăcire. Cine își dă seama de orbirea sa duhovnicească încetează a mai nădăjdui în sine și în dreptatea sa și, asemenea Prorocului David, strigă: „Doamne! Deschide ochii mei și voi pricepe minunile din legea Ta” (Ps 118, 18).
Iată un cerşetor este personajul principal şi în parabola citită în Duminica a XXXI-a după Rusalii. Nu ştim mai nimica despre el. Dacă am voi să facem un documentar prin intermediul căruia să aflăm ce a fost el, ce a făcut în viaţa lui, cum a ajuns el acolo lângă drum, cerşind, ar trebui să ne lăsăm bătuţi. Nu ştim nici dacă era orb din naştere, nu putem să ne lamentăm că nu ştia cum arată soarele sau floarea de cireş. Ştim că era orb şi atât, şi că stătea lângă drum. Drumurile leagă oamenii între ei, şi pe drumuri sunt mai tot timpul oameni şi caravane, cel mai bun loc de găsit oameni mulţi sunt drumurile. Acestea sunt spaţiile publice cele mai aglomerate. Aşa că şi orbul cu pricina se afla lângă un astfel de drum nădăjduind spre mila trecătorilor. Zic trecători, pentru că oamenii asta fac pe drumuri: trec încoace şi încolo, fără a se opri prea mult. Din întâlnirea trecătorilor cu orbul care cerşea lângă drum, ambele categorii au astfel de câştigat. Trecătorii nu sunt nevoiţi să suporte un cerşetor în alte locuri în care se stă, nu se umblă, iar orbul este scutit astfel de reproşuri şi de ghiontiri. Primii pot face astfel milostenie fără să se implice prea mult, cel de-al doilea este miluit fără măcar să ştie cui mulţumeşte. Lângă drum nu poţi zice nici un cuvânt de încurajare, nu poţi lega o prietenie, nu poţi să fii atent decât pentru scurtă vreme la cel de lângă tine. Ce mai, lângă drum se fac afacerile perfecte…
Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. (Lc. 18, 36) Orbul trebuie să fi înțeles că vederea orbilor nu poate fi redată prin căi omenești, ci din contră, necesită o putere dumnezeiască și o autoritate pe care numai Dumnezeu o are. La Dumnezeu nu este nimic cu neputință. Dacă orbul s-a apropiat de Hristos ca de Dumnezeu Atotputernicul, cum atunci Îl mai numește și Fiu al lui David? Cum putem răspunde la asta? Poate că explicația este următoarea: pentru că se născuse în religia iudaică, sigur profețiile din Lege și cele privitoare la Hristos nu au scăpat cunoștinței sale. A auzit cântându-se în cartea psalmilor, Juratu-S-a Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda: Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău (Ps. 131,11). Orbul știa și că prorocul Isaia a spus: O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da (Is. 11,1) și pentru aceasta, Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel (Is. 7,14). El credea deja că, fiind Dumnezeu, Cuvântul se va supune să se nască din trupul unei Sfinte Fecioare. Acum se apropie de El precum de Dumnezeu și spune: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Hristos mărturisește că, cu adevărat aceasta era credința, împlinindu-i cererea și spunându-i: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit! (Sfântul Ambrozie al Milanului) ,,Bartimeu se afla pe marginea drumului, complet orb, pierzand orice incredere, orice speranta in ajutorul omenesc, constrans sa cerseasca pentru a trai, sa se sprijine nu pe adevarata caritate (etimologic, “care iubeste“), ci pe acel fel de caritate care consta din faptul de a arunca cativa gologani cuiva pe care nici macar nu-l privesti. Si iata ca intr-o buna zi, acest om care a renuntat la orice speranta si se afla stand, orb, in praful drumului, aude vorbindu-se de cineva, de un nou profet, care face minuni pe tot cuprinsul pamantului sfant. Daca ar mai fi avut inca ochi, desigur ca Bartimeu ar fi sarit imediat, ar fi strabatut indata toata tara, sa-L gaseasca pe Acest profet! Dar el este orb, nu se poate tine dupa acest facator de minuni calator. Asa ca ramane unde se afla si faptul ca stie ca Cineva l-ar putea vindeca ii sporeste desigur disperarea, o face sa fie mai apasatoare Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! (Lc. 18, 37-38) Când a întrebat cine este, ei i-au răspuns: Iisus Nazarineanul. El știa că nu i-au răspuns din dragoste, de aceea a lăsat ceea ce aparținea vrăjmașilor și a luat ceea ce aparținea prietenilor. Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Ei încercau să-l țină, să-l oprească, de teama că ochii săi ar putea fi deschiși și fariseii, văzându-l vindecat, să-l recunoască și astfel, să se înfurie. (Sfântul Efrem Sirul)
Orbul aude zgomot, zgomotul unei mulţimi mari, ceea ce îl miră într‑un sat pierdut din Iudeea. Nu poate vedea, dar poate vorbi. Atunci întreabă pe cei din jurul său: ce este? Ce se petrece? Iar oamenii îi răspund: „trece Iisus Nazarineanul”. Acest nume îl mişcă: inima i se deschide. Rabbi Ieshua din Nazaret era personajul cel mai celebru din Israel: nu se vorbea decât de El. Intelighenţia evreiască, adică preoţii, cărturarii şi fariseii, era foarte scandalizată de acest lucru: gelozia lor faţă de El va fi cauza reală a osândirii Sale la moarte. Dar poporul proroceşte: poporul reacţionează după simţire (şi nu după minte, precum intelectualii), instinctiv. Orbul aparţine acestui popor: tresare în sinea lui şi strigă „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte‑mă”. Acest cuvânt este mare: „Iisuse”, Numele care este mai presus de orice nume şi care înseamnă Mântuitorul; „Fiul lui David” înseamnă Mesia, căci toţi evreii ştiau că Mesia avea să fie fiul lui David; „miluieşte‑mă”: este singura rugăciune a Omului, singurul strigăt al Omului către Dumnezeu, care ne îngăduie să regăsim legătura cu Dumnezeu, izvorul nostru (Ajutor, mor fără de Tine, scapă‑mă, izbăveşte‑mă…). Este aproape aceeaşi cu rugăciunea Numelui lui Iisus. Şi acest cuvânt nu‑l spune, ci îl strigă. Strigă pentru că este larmă şi vrea cu orice preţ să fie auzit de către Rabbi. Acest strigăt îi deranjează pe oameni, care îl ceartă (taci, nu e frumos, nu face gălăgie…). Dar el nu îi ia în seamă şi strigă „şi mai tare”. Strigătul este vital: un prunc nu poate face altceva decât să strige pentru a atrage atenţia mamei lui, nu are alt mijloc. Orbul ştie că este şansa vieţii sale şi nu vrea să o piardă. Nu mai contează convenţiile sociale… când cerșea striga și iată ... strigătul lui a rămas celebru.
Știa să facă ceva orbul din parabolă să strige… să strige tare, ca să fie auzit. Defect profesional, ar spune unii. Căci orice orb care voieşte să fie luat în seamă trebuie să audă mai bine şi să strige mai bine decât alţii. Este interesant că în imnele şi cântările Bisericii noastre, cuvintele şoptite nu sunt la mare cinste. Toată lumea strigă, chiar dacă o face în cămăruţa de taină a sufletului. Strigăm către Dumnezeu ca să ne audă şi să ne miluiască, iar către Născătoarea de Dumnezeu: Bucură-te Maică, pururea Fecioară! Strigăm împreună cu îngerii, cu oamenii şi la nevoie cu pietrele… Strigăm de bucurie şi strigăm la necaz, oricum strigăm cu glas mare, mărturisindu-ne astfel nevoia de a fi auziţi… Căci Dumnezeul nostru nu este surd… Pentru noi strigăm; pentru a ne auzi pe noi înşine că strigăm şi că astfel facem într-adevăr ceva pentru a fi luaţi în seamă… Şi orbul strigă: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Iar strigătul său este întemeietor pentru toate liturghiile şi rugăciunile Bisericii. Strigătul orbului din Ierihon se transmite şi astăzi, atât în celebrarea somptuoasă a Liturghiei bizantine, cât şi în plânsul smerit al celui ce caută mai presus de orice iertarea. Şi monahul şi vlădica, şi credinciosul şi învăţatul adaugă strigăt la strigătul orbului: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Şi aşa se păstrează şi se duce mai departe strigarea, doar, doar, va auzi Cel ce a făcut urechea şi a sădit auzul. Iată strigătul trist al bucuriei de a fi cu El.
Şi Iisus aude. Deşi era înconjurat de o mulţime, spune evanghelia, El aude strigătul orbului. Şi mulţimea îl ceartă pe orb... Cum, nu ştie orbul că oamenii trec pe drumuri fără a se întoarce mai apoi deloc înspre cei pe lângă care au trecut? Ce vrea orbul? Să strice învoiala? Să stea acolo, lângă drum, şi trecătorii să se prefacă cu isteţime că le pasă şi astfel el îşi va primi tainul... afacerea perfectă. Dar orbul nostru, pentru că ştia să strige, învaţă să strige şi mai tare. S-a săturat să mai fie lângă drum... el vrea pe drum... el vrea pe Cale. Şi Iisus aude... Nu aude El strigătul unui cerşetor mulţumit că primeşte, ci strigătul unui cerşetor nemulţumit cu ceea ce primeşte. Aude Iisus, fiul lui David, un om care nu mai voieşte ca lumea să treacă pe lângă el, un om care doreşte să fie şi el în centrul atenţiei. Atenţie dorea orbul... nu pomană! Atenţie dorea orbul... nu pleaşcă! Voia şi el să salute pe cel de lângă el şi să se uite drept în ochii lui pentru a-i mulţumi după cuviinţă, voia să vadă şi el cum este zâmbetul pe faţa unui copil şi cum dau rod merii. Voia să fie un om normal, şi mai ales, să fie tratat ca un om normal. Şi pentru asta vine la Iisus... acolo el şi Iisus este în centru, iar mulţimea este acum pe margine. El care a stat lângă drum se regăseşte împreună cu Cel ce este Calea spre Dumnezeu. Va găsi, oare, un Fiu al lui David?
Pentru orb aşadar nu era atât de anormal faptul că nu vedea ci faptul că nevederea îl scotea din rândul oamenilor care se credeau normali şi care făceau chiar mare caz de normalitatea lor. Excluderea îl durea pe orb mai tare decât nevederea. Şi de aceea doreşte să vadă, şi de aceea vine la Iisus, fiul lui David. Nevăzând încă, orbul ştie că normalitatea se dobândeşte numai în prezenţa lui Iisus Hristos. Şi de aceea vine la El... şi de aceea strigă cât îl ţin puterile. Şi cererea îi este îndeplinită pentru că a fost sincer şi pentru că a sesizat Cine este centrul acelei mulţimi care trecea pe lângă el, şi astfel s-a dus drept la ţintă, fără să mai întrebe sau să se codească. Iar Hristosul, care a venit să spună oamenilor tocmai aceste lucruri, îl priveşte cu simpatie pe acest om care îşi depăşeşte condiţia şi caută ceva mai încolo de drum şi de oamenii care trec pe dânsul. Şi atunci, îi laudă credinţa şi atunci o arată lucrătoare prin chiar faptul vindecării. Iar aceasta arată ca o mustrare faţă de toţi cei care trec fără să le pese şi faţă de cei care stau fără să le pese că celorlalţi nu le pasă. Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. (Lc. 18, 40-42) Lumina a venit ca să aducă lumii vedere și credință celor cărora le lipseau.Când Lumina s-a apropiat de orb, acesta a strigat: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Cerșetorul și-a întins mâna să primească un ban de la oameni și s-a aflat primind darul lui Dumnezeu. Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! (Mt.10,47). Orbul a înțeles cu adevărat că Iisus era Fiul lui David, David cel care a cruțat pe orbii și șchiopii iebusenilor (2Sam. 5,6-8). Iar Iisus ce i-a răspuns? Vezi! Credința ta te-a mântuit. Hristos nu i-a răspuns Credința ta ți-a adus vederea, ca să-i arate că prima dată credința i-a adus viața și mai apoi i-a adus vederea trupească.(Sfântul Efrem Sirul)
Vindecarea a confirmat faptul că orbul era mai sănătos decât ceilalţi care îi spuneau să tacă. Vindecarea a adeverit că orbul era mai văzător decât cei care vedeau şi mai sprinten duhovniceşte decât cei care mergeau pe drum şi mai bogat decât aceştia şi decât caravanele lor. Orbul stătea pe lângă drum, e drept, dar stătea şi în faţa lui Dumnezeu cu inima curată şi neprihănită. Pe drum treceau afacerile, problemele, frustrările în chip de oameni, pe lângă drum stătea el, orbul care ştia că o vorbă bună şi un dram de înţelegere, o mână aşezată prieteneşte pe umăr şi o rugăciune scurtă valorează mai mult decât orice. Iubiților, cand stim prea bine ca avem o nevoie, o lipsa, ca Hristos-Domnul poate sa ne ajute, dar de la stiinta pana la rezultat este un drum pe care uneori nu il strabatem si ramanem cu parerea de rau ca nu am facut asa cum am stiut ca trebuie. Acest orb a simtit inlauntrul sau impulsul: cere lui Iisus sa vezi! Si l-a ascultat, a cerut. Mai mult, a strigat si inca repetat! Credeti dvs. ca celor din jurul lui nu le-a spus Dumnezeu in constiinta lor sa faca loc acestuia, sa il lase sa mearga la Iisus? Cu siguranta ca le-a spus. Dar, pe cand orbul a luat aminte la glasul dinauntrul lui, acestia nu au luat aminte la ce le spunea Duhul in taina inimii lor si de aceea ii spuneau sa taca. Ziua de astazi a fost un moment esential al vietii acestui om. El a luat aminte la invapaierea duhului din sufletul sau si nu a trecut pe langa ea. De aceea, nici Hristos nu a trecut pe langa el, caci deja cel nevazator si-l apropiase pe Hristos. Daca el pierdea acest moment, daca nu asculta atunci vocea constiintei, nu stim daca s-ar mai fi intalnit a doua oara cu Iisus-Domnul. Si chiar daca s-ar fi intalnit, vocea constiintei ar fi palpait si mai slab in el, căci nu a ascultat-o prima data. Ca o candela care, daca nu o “faci” la timp, este din ce in ce mai slaba si, in cele din urma, se si stinge. Atunci se ridica, din culmea disperarii si a sperantei: o speranta nebuna caci Hristos e pe punctul de a trece si, in acelasi timp, disperarea sta gata sa tasneasca din penumbra constiintei.
Doar cativa pasi si Hristos va fi in dreptul sau; inca vreo cativa pasi si El va fi trecut, ca sa nu se mai intoarca niciodata. Acesta este momentul in care, impins de aceasta speranta disperata, incepe sa strige, sa urle: “Iisuse, fiule al lui David, fie-Ti mila de mine!“. Strigatul sau este ca o profesiune de credinta desavarsita; disperarea sa este, in aceasta clipa, de o asemenea intensitate, incat Bartimeu poate gasi in el insusi suficienta speranta nebuna pentru a indrazni sa ceara sa fie vindecat, salvat, regenerat. Si Hristos il aude. Iisus Hristos trecea pe alaturi, ultima lui nadejde trecea pe alaturi, insa oamenii care il inconjurau pe Hristos erau nepasatori sau se straduiau sa-l sileasca sa taca. Necazul si suferinta lui erau cu totul nelalocul lor. Acei pentru care Hristos era mai putin necesar, insa care Il inconjurau, voiau ca El sa se ocupe de ei. Oare de ce acest nenorocit orb ii impiedica? Insa Bartimeu stia ca pentru el nu mai exista alta nadejde daca se va duce si aceasta, cea de pe urma. Acest adanc al deznadejdii a si fost izvorul de unde a rabufnit credinta, rugaciunea plina de atata convingere si insistenta, ca a rupt toate zagazurile, una din acele rugaciuni care izbesc in cer ca o sageata, dupa cuvantul lui Ioan Scararul
Exista un grad al disperarii care coincide cu o speranta absoluta, desavarsita. Este tocmai punctul la care, ajunsi inlauntrul nostru insine, ne va fi posibil sa ne rugam. In acest moment, strigatul “Doamne, fie-Ti mila!” va fi de ajuns. Nu mai e nevoie sa-i tinem lui Dumnezeu discursurile complicate pe care le gasim in cartile de rugaciuni. E pur si simplu suficient sa strigam la ajutorul lui Dumnezeu din adancul disperarii noastre: vom fi auziti. Pentru ca orbul a ascultat de glasul constiintei in acel moment esential, el a intrat in lucrarea lui Dumnezeu. Atat este necesar omului: sa aiba buna vointa de a raspunde. Căci Dumnezeu ne stie si putinta, si neputinta si nu ne cere mai mult decat putem, dar ne cere mereu sa ne exprimam voia cea buna si sa facem aceasta liber – pentru ca suntem liberi. Adica Dumnezeu ne-a facut liberi si ne cere rodul libertatii, nu este deloc nedrept cu noi aici. Orbul intra in lucrarea lui Dumnezeu si o vedem desfasurandu-se: puterea creatoare a lui Hristos il vindeca, ii da vederea. Si, odata cu vederea, prin usa bunei lui vointe, orbul Il primeste pe Hristos in suflet. Asa ca, atunci cand Mantuitorul ii spune: credinta ta te-a mantuit!, El constata ca orbul Il avea deja in suflet si lucra de acolo.
Ni se pare cumva uşor să zicem că un om care este nevăzător vrea să vadă. Însă trebuie să ne gândim că acest om era un adult, era un bărbat în toată firea, nu se spune că ar fi fost tânăr sau bătrân. Acest om, toată viaţa lui de maturitate nu făcuse altceva decât să cerşească, aşa îşi agonisea venitul. De acum, el nădăjduind la vedere, era conştient că nu va mai putea să cerşească, trebuia să facă altceva să-şi câştige traiul zilnic. Deşi, e limpede că e mai bine să fii văzător şi să munceşti decât să fii nevăzător şi să nu munceşti, totuşi, în viaţa noastră duhovnicească vedem că se întâmplă ca cineva să-şi dorească să iasă dintr-o orbire sufletească, dintr-un păcat, dintr-o problemă mare, şi, după ce a ieşit, trezindu-se în faţă cu binele, dar, totodată, cu o altă responsabilitate, să prefere să se întoarcă la răul în care trăia ori la starea de boală sufletească, pentru că se leneveşte în a lucra de acum binele, pentru că n-a fost învăţat şi nu face efort. Spune un cuvânt: Fereşte-te de rău şi fă binele! şi aceste două acţiuni ale noastre se fac cu mult efort. Cu mult efort se fereşte omul de rău şi cu mult efort face omul binele. Caracterul acestui bărbat nevăzător, aşadar, era din acelea puternice în Dumnezeu, ca şi cel al femeii canaaneence, care insista şi se mulţumea cu fărâmiturile de la masa stăpânilor, dar nu s-a dat bătută până nu a obţinut de la Hristos ceea ce a dorit. Acest bărbat se luptă şi el până la capăt pentru ceea ce ştie că trebuie să facă, pentru că ştia că este drept şi ştia că vrea cu adevărat şi va fructifica ce va primi. Au această tenacitate nevăzătorul, femeia canaaneancă, multe persoane din Sfânta Scriptură şi mulţi Sfinţi ai Bisericii, persoane deosebite, de a merge neabătut spre izbăvire, de a lucra binele cu stăruinţă.
Există adesea multă moliciune în noi, de la lenevire, de la oboseală, de la teamă, de multe ori dăm înapoi, deşi ştim că ar trebui să mergem înainte spre bine. Aceste stări de moliciune, de șovăieli, de întoarceri, nu au fost fericite de Mântuitorul şi nu au fost date ca pildă bună şi nu sunt fericite de nimeni. Un creştin care-şi ia în serios chemarea de creştin se luptă până la capăt, până la ultima suflare pentru a merge după Hristos, în general în viaţa sa, dar şi în fiecare lucru pe care ştie că i l-a dat Dumnezeu să-l facă. Pentru că ştie că altă cale nu există în afară de El, în afară de a merge pe acest drum al lui Hristos. Şi, chiar dacă este învins, chiar dacă se întâmplă să cadă, se ridică şi merge mai departe, pentru că, încă o dată, ştie că nu are altă cale. Căci există doar lumină şi întuneric. Când ţi-ai întors faţa de la lumină, atunci întunericul te cuprinde. Şi ştie că doar pe drumul acesta al vieţii îşi poate afla o împlinire şi, dacă se întoarce de la lumina lui Hristos, întunericul – până la întunericul cel mai dinafară – este drumul pe care nu are încotro decât să fie tras de către cel rău.
Mântuitorul Iisus Hristos atotștiutor, atotcunoscător ştia caracterul acestui orb, felul său de a fi şi ce gândea. Ştia că-i va fi un următor pe termen lung, un următor pentru totdeauna şi de aceea nu mai pune nicio altă întrebare şi, după ce-l lasă să spună cererea: Vreau să văd!, îi dă vederea şi-i spune: Credinţa ta te-a mântuit. Această vindecare a fost o expresie văzută a faptului că s-a stabilit o relaţie duhovnicească, sufletească, personală, între acest bărbat şi Mântuitorul Iisus Hristos. Acest bărbat de acum merge după El, slăvind pe Dumnezeu. Aşa ne spune Sfântul Luca. Există mulţi oameni care se preocupă, intelectual sau personal, sincer, care chiar fac eforturi de a-L căuta pe Dumnezeu şi se plâng că nu-L găsesc. Poate că, în fapt, ei nu se lasă găsiţi de Dumnezeu, ei nu se lasă purtaţi de Dumnezeu pe drumul pe care El vrea să-i poarte spre El. Sau poate că se întârzie pe cale cu alte lucruri, poate se lenevesc, necontinuând lucrul, când dau fie de o greutate, fie de ceva plăcut, ceva rău care-i sperie sau ceva plăcut care-i atrage. Tuturor celor care fac astfel şi, în diferite măsuri, aproape toţi facem astfel, acest orb, Bartimeu îi spune, ne este o pildă de hotărâre nestrămutată, de încredere nețărmurită în Hristos şi de mulţumire sinceră, că şi mulţumirea ne duce şi ea înainte. El lucrează binele cu statornicie.
Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu. (Lc. 18,43) Cu o autoritate supremă, Hristos spune: Vezi! Expresia este minunată, demnă numai de Dumnezeu pentru că depășește hotarele firii umane! Care dintre sfinții prooroci a vorbit vreodată astfel sau a folosit cuvinte de o așa autoritate? Observă că nu a cerut de la altcineva putere pentru a reda vederea celui căruia aceasta îi lipsea. Nu a săvârșit dumnezeiasca minune ca un efect al rugăciunilor către Dumnezeu, ci mai degrabă Și-a atribuit Sieși această putere. Prin atotputernica Sa voință, Hristos a săvârșit tot ceea ce a dorit. Astfel a și spus: Vezi! Cuvântul a fost lumină pentru cel ce era orb pentru că a fost cuvântul Celui care este Lumina cea adevărată. Acum, după ce a fost vindecat de orbirea sa, a neglijat el oare datoria de a-L iubi pe Hristos? Cu siguranță că nu. Evanghelistul spune: mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Orbul a fost tămăduit de două orbiri. Nu numai că a scăpat de orbirea trupească, ci și de cea a minții și a inimii. Nu ar fi slăvit pe Hristos ca Dumnezeu, dacă nu ar fi avut vederea duhovnicească. Orbul a devenit mijlocul prin care au adus și alții slavă lui Dumnezeu, căci evanghelistul spune că și alții au slăvit pe Dumnezeu.(Sfântul Chiril al Alexandriei)
Privind la vindecarea lui si la cum Îl urmează pe Hristos, viaţa pare foarte frumoasă şi mântuirea foarte uşoară şi, desigur, ne mirăm: dar noi de ce suntem altfel?! Pentru că ne complicăm în părerile, în gândurile noastre, în fricile noastre, aşa cum am spus, şi de aceea nu este atât de limpede şi atât de direct mersul nostru în Dumnezeu precum s-a întâmplat cu acest om care și-a căpătat vederea şi, mai mult, şi-a sfinţit viaţa într-un timp atât de scurt şi într-un mod atât de simplu. Deci, el merge mai departe slăvind pe Dumnezeu; Îl slăveşte pe Cel pe care-L văzuse, pe Cel Care lucrase întru el. Şi, dacă înainte simţea, de acum se adăugase şi o încredinţare din vedere.
Întru ale Sale a venit, dar ai Lui nu L-au primit. Noi suntem orbi, de aceea nu-L primim pe Dumnezeu. Suntem orbi şi ori nu ştim acest lucru, ori nu vrem să recunoaştem acest lucru. Suntem orbi pentru că nu vedem ceea ce se ascunde în faţa ochilor noştri. Suntem orbiţi de strălucirea lumii din jurul nostru. Lumea din jur, şi cu frumusetea ei, şi cu ispitele ei, şi cu plăcerile ei, şi, mai ales, cu evidența ei, ne orbește. Lucrurile din jurul nostru nu au nevoie de prea mult ca sa fie crezute. Ele ni se prezinta de multe ori intr-un mod agresiv si nu ma refer la reclame sau la celelelte metode prin care media incearca sa ne manipuleze, ci la tot ceea ce cade sub simturi. Lumea aceasta trupeasca, lumea aceasta trecatoare nu are nevoie de prea multe efort din partea noastra ca să o vedem. Insa lumea cealalta trebuie cautata. Trebuie să sapi, trebuie să te adâncești, să te adâncești în tine, întâi în tine, pentru ca întâi să-ți descoperi nevoia adevărată a sufletului.
Pentru ca omul este singura creatura, singurul pe care Dumnezeu l-a creat, este singura creatură care poate şi are nevoie să cuprindă în sine infinitul, veşnicia. Pe om nu-l poate sătura nimic mai puțin decat veșnicia. Pentru că omul, atunci când era în rai, era în Dumnezeu şi Dumnezeu în el asemenea unui burete în apă. Buretele este în apă şi apa este în burete, tot aşa omul era în Dumnezeu şi Dumnezeu în el. Când a fost alungat din rai, Dumnezeu a ieşit din el, dar a lăsat un gol care tinde să se umple. Însă noi, din păcate, încercăm să umplem acel gol, să astâmpărăm acea sete interioară, cu lucrurile văzute, cu lumea care, dupa cum am zis, ne agreseaza. Insa aceste lucruri sunt mult mai finite decat noi, oamenii. Şi, fiind finite, nu pot să sature. Este ca şi cum am încerca să ne astâmpărăm setea cu apă sărată. Însa nu se poate; pe masura ce bem, in aceeasi masura setea devine mai chinuitoare. Asa se intampla când ne alipim de cele lumesti, de cele care cad sub simturi. Insa, daca ne interiorizam, daca ne adancim in noi insine, o sa vedem ca nevoia noastra este mai inalta de atat. Si acea nevoie va creste in noi acea disperare pe care a avut-o orbul cand a strigat: Doamne, miluieste-ma! Fiule al lui David, ajuta-ma! Asemenea psalmistului care a zis: Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne, Doamne, ajuta-ma! Din care adancuri? Din adancul firii, din adancul nostru, unde se stă chipul lui Dumnezeu din noi, acolo unde suntem si ne recunoastem si noi a fi dupa chipul lui Dumnezeu si fii ai Dumnezeului Celui Preainalt. Din acel adanc trebuie să strigăm către Dumnezeu. Dar trebuie să vedem şi să recunoaştem că suntem orbi. Pentru cele duhovniceşti n-avem ochi. Pentru cele lumeşti avem şi ochi şi urechi, avem toate simţurile, ne sunt lipite de cele înconjurătoare. Ai Săi nu L-au primit pentru că nu L-au înţeles.
Noi trebuie să privim asemenea lui Dumnezeu, să încercăm să vedem prin ochii Lui. De ce spun Sfinţii Părinţi că Dumnezeu Se ascunde în poruncile Lui? Şi Hristos spune că cel care Mă iubeşte pe Mine va împlini poruncile şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni şi vom face locaş la el. De ce spune acest lucru? Pentru că o poruncă nu trebuie inţeleasă doar ca o poruncă, ci trebuie înţeleasă aşa cum o vede Dumnezeu. Dumnezeu, daca zice să nu furi, El zice: Eu nu fur! Dacă vrei să fii asemenea cu Mine, nu fura nici tu! Dacă zice: Nu ucide, zice: Eu nu ucid! Şi nici tu să nu ucizi, fiul Meu nu face aceste lucruri, fiul Meu trebuie să se asemene Mie! De aceea au zis Părinţii că Dumnezeu Se ascunde în poruncile Lui. Poruncile lui Dumnezeu sunt spovedania lui Dumnezeu. Dumnezeu Se dezvăluie pe Sine in aceste porunci. Dar trebuie să vedem lucrurile aşa cum le vede El, să ne smulgem din această stare de simplă vieţuitoare care vede doar supravieţuirea, care trăieşte doar pentru plăcerea de o zi, şi să vedem că suntem mai înalţi de atât. Omul este, in acelaşi timp, şi foarte mic, dar şi foarte înalt. Dacă ne uităm la lucrurile din univers şi la pământ, suntem o fărâmă de praf, însă, dacă ne uităm la Dumnezeu, chiar dacă este Dumnezeul dumnezeilor, cinstea pe care ne-a făcut-o Acest Dumnezeu ne ridică deasupra creaţiei. Nu putem să înţelegem acest lucru dacă nu vedem asemenea Lui. (pr Rafail Noica)
Şi cum putem să vedem noi lucrurile la fel ca Dumnezeu? Este destul de simplu: trebuie să ne aşezăm lângă El şi să ne uităm din perspectiva pe care o are El. Luaţi un exemplu concret: să zicem că este un om care se uită din camera lui la fereastră. Şi tu stai în camera alăturată și el îţi spune ceva ce el vede afară, dar tu nu înţelegi ceea ce spune el. Pentru ca să poţi înţelege exact ce spune el trebuie să te aşezi lângă el şi să te uiţi şi tu pe acelaşi geam pe care se uită el. La fel trebuie să facem şi noi dacă vrem să înţelegem cum vede Hristos. Şi cum vede lucrurile Hristos? El ne-a arătat: Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima. Veniţi şi staţi lângă Mine! În Pateric este un cuvânt care cred că arată cel mai bine ce este aceea smerenie, adică cum se poate obţine smerenia. Un frate s-a dus şi l-a întrebat pe un bătrân: Părinte, cum să dobândesc eu smerita cugetare? Şi el a zis: Du-te şi stai lângă un om smerit şi el te va învăţa! Stând lângă el, sălăşluindu-te lângă el, vei învăţa să fii şi tu smerit! Într-un fel am putea spune că smerenia se molipseşte. De aceea spune şi Sfântul Isaac Sirul: Mă minunez văzând pe omul smerit cum stă la picioarele lui Hristos, aşteptând de la El să-i dea când vrea, dacă vrea, ce vrea şi cât vrea, nemaifiind conştient de sine, ci numai de Dumnezeu.
Incheiem cu Apostolul de astazi: Fraților, vrednic de credință și de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu. Și tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viața veșnică. Iar Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului Dumnezeu fie cinste și slavă în vecii vecilor. Amin! (1Tim 1, 15-17) (postat pe fb de ioan monahul)