Iisus Se ruga și sudoarea Lui s-a facut ca niste picaturi de sange ce cadeau pe pamant
Rugaciunea lui Iisus care se citește la Evanghelia din duminica a 7-a dupa Pasti vorbeste despre ultima rugaciune a Domnului nostru Iisus Hristos catre Tatal Sau cel Ceresc, este studiată și comnetată de multi parinți bisericești, așa că vom încerca și noi să aflam parerile lor autorizate. De ce citim aceasta rugaciune în Evanghelia din aceasta zii? Pentru ca aceasta rugaciune si-a aratat lucrarea la Primul Sinod Ecumenic. Prin puterea acestei rugaciuni, Dumnezeu a facut pe Sfintii Parinti de la acest Sinod aparatori credinciosi si neînfricati ai adevarului, si biruitori asupra iscodirii si rautatii oamenilor si dracilor. Rugaciunea lui Hristos din Gradina Ghetsimani e cea mai nobila dintre toate rugaciunile prin taria si puterea ei de a ispasi pentru pacatele lumii. Adusa Dumnezeului Vesnic, Care este Tatal, in duhul dragostei dumnezeiesti, ea continua sa straluceasca cu o lumina ce nu poate fi stinsa, atragand pe veci sufletele ce s-au asemanat cu Dumnezeu.
Iisus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a ( Ioan 12:23; Ioan 13:32) sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum ( Dan 7:14; Mat 11:27; Mat 28:18; Ioan 3:35; Ioan 5:27; 1 Cor 15:25; 1 Cor 15:27; Fil 2:10; Evr 2:8) I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe( Ioan 6:37; Ioan 17:6; Ioan 17:9; Ioan 17:24) care I i-ai dat Tu. Şi viaţa ( Isa 53:11; Ier 9:24) veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul (1 Cor 8:4; 1 Tes 1:9; Ioan 3:34; Ioan 5:36; Ioan 5:37; Ioan 6:29; Ioan 6:57; Ioan 7:29; Ioan 10:36; Ioan 11:42)Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. Eu ( Ioan 13:31; Ioan 14:13) Te-am proslăvit pe pământ, am (Ioan 4:34; Ioan 5:36; Ioan 9:3; Ioan 19:30; Ioan 14:31; Ioan 15:10)sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe (Ioan 1:1; Ioan 1:2; Ioan 10:30; Ioan 14:9; Fil 2:6; Col 1:15; Col 1:17; Evr 1:3; Evr 1:10) care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. Am (Ps 22:22; Ioan 17:26) făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care (Ioan 17:2; Ioan 17:9; Ioan 17:11; Ioan 6:37; Ioan 6:39; Ioan 10:29; Ioan 15:19) Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu vine de la Tine. Căci le-am dat cuvintele pe care (Ioan 8:28; Ioan 12:49; Ioan 14:10) Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut (Ioan 16:27; Ioan 17:25) că Tu M-ai trimis. Pentru ei Mă rog. Nu (1 Ioan 5:19) Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi – tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al (Ioan 16:15) Tău este al Meu – şi Eu sunt proslăvit în ei. Eu (Ioan 13:1; Ioan 16:28) nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte (1 Pet 1:5; Iuda 1:1; Ioan 17:21; Ioan 10:30) , în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca† ei să fie una, cum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu (Ioan 6:39; Ioan 10:28; Evr 2:13) am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat şi ( Ioan 18:9; 1 Ioan 2:19; Ioan 6:70; Ioan 13:18; Ps 109:8; Fapte 1:20) niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar, acum, Eu vin la Tine şi spun aceste lucruri pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am (Ioan 17:8) dat Cuvântul Tău, şi (Ioan 15:18; Ioan 15:19; 1 Ioan 3:13; Ioan 8:23; Ioan 17:16) lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum† Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i (Mat 6:13; Gal 1:4; 2 Tes 3:3; 1 Ioan 5:18) păzeşti de cel rău. Ei ( Ioan 17:14) nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i (Ioan 15:3; Fapte 15:9; Efes 5:26; 1 Pet 1:22) prin adevărul Tău: Cuvântul (2 Sam 7:28; Ps 119:142; Ps 119:151) Tău este adevărul. Cum (Ioan 20:21) M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi (1 Cor 1:2; 1 Cor 1:30; 1 Tes 4:7; Evr 10:10) Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr. Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca (Ioan 10:16; Ioan 17:11; Ioan 17:22; Ioan 17:23; Rom 12:5; Gal 3:28) toţi să fie una, cum Tu (Ioan 10:38; Ioan 14:11) , Tată, eşti în Mine şi Eu, în Tine, ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca (Ioan 14:20; 1 Ioan 1:3; 1 Ioan 3:24) ei să fie una, cum şi Noi suntem una – Eu în ei şi Tu în Mine –, pentru ca ( Col 3:14) ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine. Tată (Ioan 12:26; Ioan 14:3; 1 Tes 4:17) , vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă (Ioan 17:5) Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea (Ioan 15:21; Ioan 16:3) nu Te-a cunoscut, dar Eu ( Ioan 7:29; Ioan 8:55; Ioan 10:15; † Ioan 16:27; Ioan 17:8)Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu (Ioan 15:15; Ioan 17:6) le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu (Ioan 15:9) care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei.” (Ioan 17, 1-26)
Dar pentru că nu era de ajuns pentru oamenii fără de minte să le arate numai faţa plină de tristeţe, Hristos a adăugat şi cuvintele. Şi iarăşi, pentru că nu le erau de ajuns numai cuvintele, au trebuit şi faptele; şi a unit cuvintele cu faptele, ca şi cei mai cârtitori oameni să creadă că a fost om şi a murit. Dacă, după ce a făcut toate acestea, mai sînt încă unii care nu cred că a fost om cu adevărat, cu mult mai mult n-ar fi crezut de n-ar fi fost acestea. Vezi cu cîte dovezi arată adevărul întrupării Sale? Cu cele ce rosteşte, cu cele ce pătimeşte.
Iisus se roagă pentru Sine ca om, pentru Sfinții săi Apostoli și ucenici, pentru Biserica și credincioșii ei. Rugaciunea lui Iisus Hristos pentru Sine ca om (Ioan 17, 1-5) este urmatoarea: "Parinte, a sosit ceasul. Proslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul Tau sa Te proslaveasca, precum I-ai dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica la tot ce I-ai dat. Si aceasta este viata vesnica: Sa Te cunoasca pe Tine, unicul Dumnezeu adevarat si pe Cel pe care L-ai trimis, pe Iisus Hristos. Eu Te-am proslavit pe Tine pe pamant, lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit; si acum proslaveste-ma, Parinte, la Tine insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea."
Hristos a inclus intregul neam omenesc in aceasta rugaciune, de la Adam cel dintai pana la cel din urma om ce se va naste din femeie. Ne lipseste cunoasterea existentiala a unei atare iubiri si, astfel, sensul este permanent ascuns pentru noi. Biruitoare in vesnicie, dragostea lui Hristos implica in planul pamantesc o suferinta extrema. Nimeni nu a cunoscut vreodata o asemenea suferinta ca cea indurata de Hristos. El S-a pogorat pana la iad, in cel mai chinuitor iad dintre toate, in iadul iubirii. Acesta e un taram al existentei ce poate fi sesizat numai prin dragoste duhovniceasca – patrunderea noastra in aceasta taina atârna de masura iubirii ce ne-a fost dat sa o cunoastem de Sus. E vital sa fi experiat, fie si numai o data, focul ceresc pe care Hristos l-a adus cu El; sa cunoastem cu intreaga noastra fiinta ce inseamna a fi, chiar si numai in mica masura, asemenea lui Hristos.
“Si-n lupta [agonie] cu moartea fiind, cu mai mare staruinta Se ruga. Si sudoarea Lui s-a facut ca niste picaturi de sange ce cadeau pe pamant“ (Luca 22, 44).
Cei ce nu cunosc o astfel de iubire si nu au dorinta de a o cunoaste, sa se abtina de la a formula opinii cu privire la Hristos. Nimeni sa nu se avante in nebunia sa sa defaime aratarea intre noi a lui Hristos, Imparatul cel Nemuritor, ca nu cumva la sfarsit amarnica rusine sa-l sileasca sa strige “muntilor si stancilor: Cadeti peste noi si ascundeti-ne de fata Celui Ce sade pe tron si de mania Mielului” (Apocalipsa 6, 16). Desi accentul nu sta pe suferinta fizica a lui Hristos rastignit pe cruce, durerea trupeasca face ca agonia din Ghetimani sa fie totala in orice privinta. Cunoastem din experienta ca sufletul poate fi ranit mult mai infricosator decat trupul. Si daca asa se intampla cu sufletul in dimensiunea lui pamanteasca, ce va fi atunci cu sufletul ca duh ce aspira spre vesnicie?
Pentru a cunoaste, chiar si numai „prin oglinda, ca-n ghicitura“ (cf. I Corinteni 13, 12), felul in care S-a chinuit Hristos Insusi pentru a preface natura noastra fizica in rugaciune care sa reflecte fie si macar in chip palid rugaciunea Sa din Ghetsimani in cea mai tragica noapte din istoria lumii, trebuie sa acceptam stramtorarea. Adversitatea deschide inima suferintei din intreaga lume. (…)
Suferinta lui Hristos e cu neputinta de zugravit. In orice caz, nimeni nu o intelege. Asa cum copiii nu-si dau seama de sacrificiile pe care parintii si invatatorii lor le fac pentru a-i creste si a trece asupra lor experienta castigata cu greu de-a lungul unei vieti intregi, tot asa indeobste oamenii nu L-au inteles pe Hristos – si chiar si cei ce au facut o exceptie de la aceasta regula L-au inteles numai in parte. Astfel, Cuvantul lui Hristos care cheama la o schimbare radicala a intregii noastre vieti, a venit ca o rana cruda. Cand Hristos a vazut chinul nostru a suferit mai mult decat oricare dintre noi. Si a purtat aceasta cruce in toti anii activitatii Sale in lume.
Golgota a fost numai ultimul act, punctul culminant, care a unit totul: suferinta mentala a unei morti infame, rasul salbatic si razbunator al celor pe care i-a ofensat, suferinta fizica a rastignirii, mahnirea Duhului Sau pentru ca oamenii au dispretuit vestea iubirii Tatalui. A fost osandit din toate partile: de catre Imperiul Roman in zelul acestuia pentru legalitate si ordine; de Biserica Vechiului Testament intemeiata pe Legea lui Moise, primita pe Muntele Sinai; de multimea care primise atat de mult bine din mainile sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lasat singur, condamnat si pe cale de a pogori la cei ce sedeau in intunericul iadului.
Atunci cand, dupa cum spuneam, i se da chiar si numai o umbra de asemanare cu rugaciunea din Ghetsimani, omul transcende marginile propriei sale individualitati si intra intr-o noua forma de existenta, existenta personala intru asemanarea lui Hristos. Participand la suferintele iubirii Sale dumnezeiesti, si noi putem experia in duhul ceva din moartea si puterea invierii Lui.“Ca daca una cu El ne-am facut prin asemanarea mortii Lui (adica in adanca rugaciune pentru lume si mistuitoare dorinta pentru mantuirea tuturor) – atunci una vom fi si prin aceea a invierii Lui” (Romani 6, 5). Cand ni s-a dat de Sus sa intram in aceasta noua sfera a existentei, ajungem la “sfarsitul veacurilor” (I Corinteni 10, 11) si trecem in lumina Vesniciei Divine. Si orice om caruia Dumnezeu i-a acordat rarul si infricosatorul privilegiu de a cunoaste fie si intr-o masura cat de redusa agonia rugaciunii lui Hristos din gradina Ghetsimani, va da incetul cu incetul si chinuitor peste o constiinta convingatoare a invierii propriului sau suflet si peste o simtire a biruintei de netagaduit si definitive a lui Hristos. El va cunoaste ca “Hristos, odata inviat din morti, nu mai moare; asupra-I moartea nu mai are stapanire” (Romani 6, 9).Si inauntru, duhul sau ii va sopti: Domnul meu si Dumnezeul meu… Prin harul iubirii Tale care covarseste toata mintea, am trecut si eu, Hristoase, de la moarte la viata…”.
„Atunci a mers Iisus împreună cu ei la locul ce se numeşte Ghetsimani şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici pînă ce voi merge să Mă rog acolo”. Şi luînd pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a Se întrista şi a Se mîhni şi le-a zis lor: „întristat este sufletul Meu pînă la moarte. Rămîneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine“ ,,Pentru că aceşti ucenici erau nedespărţiţi de Hristos, Hristos i-a luat cu El şi le-a spus: „ Rămîneţi aici pînă ce voi merge să Mă rog“. Că Hristos avea obiceiul să Se roage singur, fără ei. A făcut aceasta ca să ne înveţe să ne rugăm în linişte şi înconjuraţi de multă tăcere. Şi i-a luat pe cei trei şi le-a spus: „întristat este sufletul Meu pînă la moarte“. Dar pentru ce nu i-a luat pe toţi? N-a luat pe toţi ucenicii, ca ucenicii să nu-şi piardă curajul, ci pe aceştia, care fuseseră privitorii slavei Lui. Dar şi pe aceştia i-a lăsat departe de El. „Şi mergînd puţin, S-a rugat zicînd: părinte, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta; dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu “.Şi a venit la ei si i-a găsit dormind; şi a zis lui Petru: „Aşa, n-aţi putut veghea un ceas cu Mine? Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită; că duhul este ostrduitor, iar trupul neputincios.”
Nu fără pricină S-a adresat numai lui Petru, deşi dormeau şi ceilalţi doi, ci a vrut să-l mustre şi cu acest prilej pentru pricina de care am vorbit mai înainte. Apoi, pentru că şi ceilalţi spuseseră acelaşi lucru – că spune evanghelistul: „Când Petru a zis: „Chiar de-ar fi să mor împreună cu tine, eu nu mă voi lepăda de Tine“, au spus la fel şi toţi ucenicii” -, deci pentru că spuseseră şi ceilalţi ucenici acelaşi lucru, Hristos le-a grăit tuturor, pentru a vădi slăbiciunea lor. Că ei, care spuseseră că voiesc să moară împreună cu El, n-au putut atunci să privegheze, nici să se întristeze cu El cînd era întristat, ci i-a biruit somnul. Hristos S-a rugat cu stăruinţă, ca să nu pară că rugăciunea Lui e o făţărie. Sudoarea Ii curgea din aceeaşi pricină, dar şi pentru ca să nu spună ereticii că agonia sufletului Său era prefăcătorie. Din pricina aceasta sudoarea Lui, ca picăturile de sînge; din pricina aceasta s-a arătat un înger întărindu-L; din pricina aceasta, atîtea nenumărate dovezi de frică, ca să nu spună nimeni că sînt plăsmuite cuvintele Evangheliei. Din pricina aceasta şi rugăciunea Lui stăruitoare. Prin cuvintele: „Dacă e cu putinţă să treacă” a arătat firea Lui omenească, iar prin cuvintele: „Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” a arătat virtutea şi înţelepciunea Lui, învăţîndu-ne să urmăm lui Dumnezeu, chiar când firea noastră ne trage în altă parte.
Iisus Hristos, Logosul intrupat, stie ca misiunea Sa pamanteasca este acum aproape de sfarsit. Doar cateva clipe il mai despart de momentut arestarii, dupa care va fi judecat de cei rai, rastignit pe Cruce si pus in mormant. Dar El merge spre Patimi nu ca un invins, ci ca un biruitor: de buna voie, stapan pe sine, constient de insemnatatea jertfei Sale pentru mantuirea lumii si sigur de puterea Sa dumnezeiasca asupra legaturilor mortii, diavolului si iadului. Cât a petrecut pe pamant, El a descoperit oamenilor pe Dumnezeu Tatal si I-a proslavit numele, intemeind religia cea adevarata, singura capabila sa ne ofere cu adevarat viata cea vesnica. In tot acest timp, El a renuntat da buna voie la prerogativele externe ale slavei Sale dumnezeiesti, primind a se intrupa din pantecele Fecioarei Maria, luand asupra Sa toate neajunsurile firii omenesti, cu exceptia pacatului, facandu-se ascultator pana la moartea pe Cruce (Fil. 2, 5-7). Acum, El cere Tatalui sa fie tratat ca Fiu al lui Dumnezeu, adica sa reintre in slava pe care a avut-o la El mai inainte de facerea lumii. El nu cere sa i se restitue slava intrinseca firii Sale divine, caci aceasta nu i-a lipsit nici dupa intrupare, ci voieste ca, drept ralsplata pentru sfintenia Sa morala ca om, de cinstea cuvenita dumnezeirii. Sale celei de-a pururi sa se impartaseasca si firea Sa omeneasca, adica intreaga persoana a Logosului intrupat. Iar aceasta; cerere va fi implinita de Dumnezeu-Tatal cand va invia pe Iisus Hristos din morti si-L va inalta la ceruri, ca sa-L faca Domn tuturor celor din cer si de pe pamant, vazutelor si nevazutelor. Atunci se va implini cuvantul grait de Mantuitorul in fata sinedriului: "De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta puterii si venind pe norii cerului" (Matei 26, 64), precum si cuvantul de incheiere scris de Sf. Marcu in Evanghelia sa: "Deci Domnul, dupa ce a vorbit cu ei, s-a inaltat la cer si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu" (Marcu 14, 19; Fapte. 2, 33; V, 31; 6, 55; Rom. 8, 34; I Cor. 15, 23-28; Col. 3, 1; Evrei 1, 3; 2, 8; 1 Petru 3, 22, etc).
Rugaciunea lui Iisus Hristos pentru Sfintii Sai Apostoli si ucenici (Ioan 17, 6-19) are urmatorul continut: "Aratat-am numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si cuvantul Tau au pazit. Acum au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat, de la Tine sunt; pentru ca cuvintele ce Mi-ai dat le-am dat lor, si ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit si au crezut ca Tu M-ai trimis. Eu pentru acestia Ma rog, nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, ca ai Tai sunt si ale Mele toate ale Tale sunt si ale Tale ale Mele si M-am proslavit in ei. Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau pe cei pe care Mi i-ai dat, ca sa fie una, ca si noi. Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau. Pe care Mi i-ai dat i-am pazit si nimeni din ei n-a pierit, decat fiul pierzarii, ca sa implineasca Scriptura; iar acum vin la Tine si acestea rostesc in lume, ca sa fie bucuria Mea deplina in ei. Eu le-am dat cuvantul Tau si lumea i-a urat, pentru ca ei nu sunt din lume, precum nu sunt Eu din lume. Nu ma nog sa-i iei din lume, ci ca sa-i pazesti de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinteste-i in adevarul Tau, caci cuvantul Tau este adevarul. Precum M-ai trimis pe Mine in lume, si Eu i-am trimis pe ei in lume; si pentru ei Ma sfintesc pe Mine insumi, ca si ei sa fie sfintiti in adevar".
Timp de trei ani si jumatate, Domnul nostru Iisus Hristos ia strabatut in lung si in lat localitatile mai de seama din tinuturile Palestinei, propovaduind Evanghelia imparatiei Cerurilor si vestind oamenilor pe Dumnezeu-Tatal si voia Sa cea sfanta. Desi a fost trimis pentru mantuirea tuturor, predica Sa n-a castigat insa decat un numar restrans de oameni. Intre acestia, grupul celor doisprezece - respectiv unsprezece - Apostoli ocupa un loc de frunte. Pe acestia, harul divin i-a despartit de restul lumii si i-a alipit cu totul de Mantuitorul, care i-a inconjurat cu toata dragostea Sa si i-a pregatit in chip special pentru continuarea operei Sale mesianice. Acestia, si mai ales acestia, au primit cu credinta cuvantul lui Dumnezeu, pastrandu-l cu sfintenie in inimile lor si modelandu-si viata dupa invatatura si pilda lui Hristos, Logosul intrupat. Acestia, si in deosebi acestia, cunosc acum si marturisesc, plini de fiorul credintei, filiatiunea divina a lui Iisus Hristos si sunt vrednici sa se bucure de predilectia lui Dumnezeu-Tatal, ca o recompensa pentru increderea, ascultarea si devotamentul lor fata de Fiul Sau cel iubit. Nimic deci mai firesc decat ea, dupa ce s-a rugat Tatalui pentru Sine ca om, Domnul sa se roage si pentru Sfintii Sai Ucenici si Apostoli.
Motivele care determina pe Mantuitorul sa se roage in chip cu totul special pentru cei unsprezece Apostoli, sunt in numar de cinci: ei apartin deopotriva si Tatalui si Fiului (Ioan 17, 8-10); prin credinta si ascultarea lor, ei au slavit inaintea oamenilor nu numai pe Dumnezeu-Fiul, ci si pe Dumnezeu-Tatal Care L-a trimis in lume (Ioan 17, 6-7); de acum, ei raman singuri in lume, nemaiavand alta ocrotire decat Pronia Divina (Ioan 17, 11-13); de acum, ei trebue sa infrunte singuri toata nepasarea, impotrivirea si rautatea lumii, din pricina credintei lor in cuvantul lui Dumnezeu (Ioan 17, 14-15); de acum, ei sunt cei chemati sa continue opera mesianica a Fiului lui Dumnezeu Celui intrupat (Ioan 17, 16-18). De aceea, ca incheiere, Mantuitorul spune: "Si pentru ei Ma sfintesc pe Mine insumi, ca ei sa fie sfintiti in adevar (Ioan 17, 19). Pentru intelegerea acestei ultime cereri din rugaciunea Mantuitorului pentru Sfintii Sai Apostolii, trebue sa amintim aci ca, in Sf. Scriptura, verbul "a sfinti" inseamna a desparti o persoana ori un obiect de contactul obisnuit cu mediul inconjurator si de orice folosinta profana, pentru a le consacra cu totul numai lui Dumnezeu si, cultului divin.
Din Vechiul Testament aflam ca Domnul Dumnezeu isi alege, dintre celelalte popoare, pe Israil, pe care-l sfinteste si-l transforma in pepiniera a monoteismului si nadejdii mesianice, ca El sfinteste pe Moise si-l deleaga sa scoata pe Evrei din Egipt, ca El sfinteste Sambata si o rezerva numai slujirii Sale, ca El sfinteste pe Prooroci, ca sa faca dintr-insii crainicii voii Sale in sanul poporului ales si ca Moisi sfinteste pe Aaron si pe fiii lui, spre a-i destina preotiei, precum si vasele si vesmintele liturgice, spre a le dedica trebuintelor cultului divin, si asa mai departe.
Din Noul Testament aflam, in acelasi sens, ca Mantuitorul isi alege doisprezece Apostoli si-i consacra continuarii operei Sale in lume, iar Apostolii, la randul lor, deosebesc pe crestini de ceilalti oameni, le dau numele de "sfinti" si-i organizeaza intr-o comunitate noua numita Biserica. Cand se roaga ca cei unsprezece "sa fie sfintiti in adevar", Domnul nostru Iisus Hristos voieste asadar ca Sfintii Apostoli sa fie consacrati, ca si El insusi, propovaduitorii cuvantului adevarului celui dumnezeiesc, sa fie investiti cu puterea deplina a sacerdotiului Legii celei Noi, ca sa poata continua opera de mantuire a lumii in Hristos, predicand Evanghelia administrand Sfintele Taine si conducand pe credinciosi spre viata ea vesnica. El voieste totodata ca Apostolii sa fie pastrati in unitatea Credintei, nadejdii si dragostei celei adevarate, adica in directa si indestructibila comuniune cu Tatal si cu Fiul in Duhul Sfant. Iar daca Mantuitorul si-a pecetluit opera prin Jertfa de pe Golgota, unde ni s-a aratat ,,mai" mult decat oricand, ca Mielul lui. Dumnezeu, care ridica pacatele lumii, El voieste acum ca si Sfintii Sai Apostoli sa primeasca dela Dumnezeu-Tatal nu numai puterea de a-I tine locul, in calitate de urmasi legitimi in conducerea Bisericii, ci si harisma de a-L imita intru totul, pana la jertfa de sine pentru raspandirea Evangheliei si triumful binelui in lume.
Rugaciunea lui Iisus Hristos pentru Biserica Sa (Ioan 17, 20-26) Are urmatorul cuprins: "Si nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei care vor crede in Mine, prin cuvantul lor, ca toti sa fie una, precum Tu, Parinte, in Mine si Eu in Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca sa creada lumea ca Tu M-ai trimis. Si Eu slava pe care Mi-ai dat-o am dat-o lor, ca ei sa fie una, precum Noi una suntem; Eu in ei si Tu in Mine, ca sa fie desavarsiti intru una si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si i-ai iubit, precum M-ai iubit pe Mine. Parinte, voiesc ca unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea, pe care Mi-ai dat-o, pentru ca M-ai iubit mai inainte de intemeierea lumii. Parinte Drept, lumea nu Te-a cunoscut, iar Eu Te-am cunoscut, si acestia au cunoscut ca Tu M-ai trimis; si le-am aratat numele Tau si-l voi arata, ca dragostea cu care M-ai iubit sa fie in ei si Eu in ei". Unitatea Bisericii constitue, in fata lumii necrestine, cea dintai dovada a dumnezeirii misiunii lui Iisus Hristos si a superioritatii Crestinismului fata de celelalte religiuni. Pentru crearea si pastrarea acestei unitati, Mantuitorul voieste ca toti credinciosii sa alcatuiasca o singura comunitate duhovniceasca, dupa modelul indisolubilei legaturi dintre persoanele Sfintei Treimi Ca Trup al lui Hristos, Biserica e o tainica prelungire a vietii si activitatii teandrice a Logosului intrupat. In sanul ei, slava daruita de Dumnezeu-Tatal lui Iisus Hristos se rasfrange haric asupra fiecarui credincios, asemenea sevei care porneste din tulpina vitei spre fiecare coarda si spre fiecare mladita.
Iisus Hristos a fost trimis de Tatal cel Ceresc sa rascumpere neamul omenesc din osanda pacatului si sa intemeieze religia cea adevarata, in care sa ne aflam mantuirea, viata cea vesnica. Cand Iisus Hristos si-a indeplinit misiunea, El a trimis pe Apostoli ca sa-I continue opera, iar acestia, la randul lor, pe Episcopi, preoti si diaconi, asa incat, prin colaborarea tuturor, numarul credinciosilor s-a inmultit necontenit. Inainte de a se inapoia la Tatal, de la Care a venit, Iisus Hristos cuprinde asa dar in rugaciunea Sa, printr-o viziune de ansamblu asupra viitorului si pe deasupra celor unsprezece Apostoli, pe toti cei ce vor crede intransul, prin cuvantul lor si cere lui Dumnezeu ca pe toti sa-i pastreze in aceeasi unitate de credinta, de nadejde si de dragoste, pentru ca toti sa fie vrednici de slava primita de El de la Tatal si fagaduita celor ce vor trai dupa invatatura Sa.
Sf. Chiril al Ierusalimului, in comentarul sau asupra Evangheliei a patra, ne spune ca in doua feluri se fac partasi crestinii de slava lui Hristos: unindu-se cu El trupeste si ca om, prin Sfanta Euharistie, si duhovniceste si ca Dumnezeu, prin lucrarea Sf. Duh din celelalte Taine.
Atenţie! Hristos este responsabil cu împărţirea vieţii veşnice. Viaţa veşnică, sau moştenirea împărăţiei cerurilor, presupune ca preamărirea lui Dumnezeu să fie vădită de credinţă şi fapte bune, căci spune Apostolul: "Credinţa fără fapte moartă este". Or, a-L cunoaşte pe Dumnezeu încă de aici, de pe pământ, presupune o pregustare a vieţii veşnice, iar aceasta trebuie să se oglindească în întreaga noastră viaţă. Este acel deja-şi-nu-încă al împărăţiei lui Dumnezeu, pe care-l trăieşte orice credincios şi mărturisitor al lui Hristos, spune părintele Dumitru Stăniloae.
În acest sens, începutul vieţii veşnice se pune de aici, de pe pământ; dacă nu punem - prin strădania credinţei şi a faptelor bune - început vieţii celei veşnice încă de aici, Hristos ne rămâne un necunoscut. Şi dacă va fi aşa, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog, cum vom năzui la sfârşitul veacurilor să ne întâlnim cu un necunoscut, cu cineva cu care n-am dorit să ne întâlnim toată viaţa?
Cunoaşterea lui Dumnezeu nu ar putea fi posibilă dacă nu ne-ar fi mijlocită de cunoaşterea Unicului Fiu al Tatălui şi de cea a Duhului Sfânt, întrucât unitatea nu se poate realiza decât în Treime, potrivit Scripturilor. Dumnezeu este Unic şi Adevărat, dar tot atât de Unic şi Adevărat este Fiul, cât şi Duhul Sfânt. Nu poţi să-L cunoşti pe Tatăl şi să intri în comuniune cu El, făcând abstracţie de Fiul şi de Duhul Sfânt. Îl cunoşti pe Dumnezeu privind la cuvintele, la faptele şi la viaţa pilduitoare ale Mântuitorului Iisus Hristos, Care L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ tocmai prin împlinirea lucrului care I-a fost încredinţat, adică vestirea împărăţiei lui Dumnezeu, împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa, naşterea de fii prin Taina Sfântului Botez.
Or, după această misiune împlinită de Fiul, misiune primită de la Tatăl pentru ca să ne facă împreună-lucrători la mântuirea noastră, Hristos a zis: "Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea". Este vorba despre slava Sa dumnezeiască, slavă care este una cu slava Tatălui, pentru că este slava Unuia-Născut din Tatăl. Cum, de altfel, El Însuşi a spus: "Toate câte are Tatăl ale Mele sunt".
Aşadar, slava Tatălui este şi slava Lui. Ca Dumnezeu adevărat, avea o slavă nemărginită. Sfântul Apostol Pavel Îl numeşte pe Hristos "strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui". Însă, acum, El cere ca strălucirea slavei Sale să copleşească şi Trupul Său, pentru că numai prin El - ca Om - putea trece slava lui Dumnezeu la oameni. Pentru că slava care ni se dă nouă, oamenilor, nu este din fire, ci este primită în dar sau după har de la Dumnezeu, ea ne este dată nouă prin Fiul Lui, făcut Om.
Mantuitorul nu are insa in vedere, in rugaciunea Sa pentru credinciosi, numai viata lpr pamanteasca, unde comuniunea cu Dumnezeu se realizeaza prin har, credinta si fapte bune, ci si viata viitoare, unde ne asteapta viziunea beatifica, adica desavarsita cunoastere a lui Dumnezeu si impartasirea directa din izvorul vesnicei fericiri. Mantuitorul voieste, asa dar, ca toti crestinii, printr-o justa rasplatire din partea dreptatii divine, sa fie impreuna cu El in ceruri, pentru ca sa vada slava cea dumnezeiasca si sa se impartaseasca deapururi diin dragostea cu care Dumnezeu Tatal a iubit din veci pe Fiul Sau cel Unul Nascut.Amin (postat pe fb de ioan monahul)