Iisus ”începătorul și plinitorul credinței”
”O stea răsare din Iacov.” (Numeri 24, 17).”Am văzut steaua Lui” (Matei 2,2). Venirea lui Iisus în lume e pecetea de taină scrisă pe istoria de extaz a 37 de secole. Atâta a fost așteptat Iisus în Israil. De mai multe ori și-au schimbat țarea și numele ei. De mai multe ori și-au schimbat numele neamului; ba odată și religia se clatină, dar așteptarea lui Mesia era o făclie de taină ce se transmitea din neam în neam. Descrierea vremii lui Mesia, strălucirea împărăției mesianice, era adusă aminte în fiecare veac poporului de oameni luminați, care au fost profeții. Însuși Mesia a fost descris cu de-amănuntul, și Sfintele Scripturi ale profeților supraviețuiau mărturie până la plinirea vremii. Israil era destinat de Dumnezeu să fie un popor întreg de apostoli ai Mântuitorului în lume. Aceasta era steaua destinului său. Ceea ce Avraam a fost în pământul pribegiei sale, ceea ce Iosif a fost în Egipt la curtea lui Faraon, și Daniel la curțile din Babilon, aceea trebuia să fie tot poporul evreu pentru toate neamurile pământului. Acesta-i sensul mesianic, sensul de destin al Cuvântului lui Dumnezeu către Patriarhul Avraam: ”Și se vor binecuvânta prin neamul tău toate neamurile pământului” (Facere 12, 2-3) și cuvântul către Isaia – ”Casa mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile.” (Isaia 56,7). Ei erau destinați – ”aleși”- să fie norul de martori ai lui Iisus în lume, și aceasta cu atât mai vârtos cu cât toată coloana de strămoși a crezut nestrămutat în steaua destinului neamului. Credința într-un viitor garantat de Dumnezeu, într-un Om al viitorului în care să se împlinească proorociile era nota cea mai caracteristică a acestui popor ales. De aceea, în afară de iudaism nicio altă religie nu făcea prozelitism. Ei o făceau din fire; prin ei așteptau și păgânii nașterea Izbăvitorului. Sfântul Apostol Pavel definind credința și făcând un larg pomelnic de strămoși, care au ilustrat-o cu viața lor, la urmă dezleagă taina neamului de martori. Iisus e ”începătorul și plinitorul credinței”. Deci steaua destinului strămoșilor, era ”Steaua Lui”. Iată idealul pribegilor de pe pământ, primă moștenire de preț în inima urmașilor, din neam în neam, ideal al sfintei făgăduințe a venirii Mântuitorului, pentru care Biserica creștină i-a trecut printre sfinți. Un ideal sfânt trăit te face sfânt, o stea a urmașilor. Și nu e decât o singură tristețe: aceea de a nu fi stea – de a nu fi ”sfânt”. Printr-o neînchipuită lucrătură a întunericului, însă, poporul lui Israil trăiește și tristețea aceasta. Căci la venirea Mântuitorului, așa cum a venit – învăluit de sme renie – poporul acesta și-a răstălmăcit destinul. Israil nu I-a făcut Lui absolut nicio primire. Și doar le era în ochi Sfânta Fecioară Maria, cu care au făcut unica excepție în toată istoria lor – de a o aduce în Sfânta Sfintelor, în care a stat 12 ani.
Magii, înțelepții Răsăritului, căutători și ei de Dumnezeu, conduși de ”Steaua Lui”, dădură pe la Irod Idumeul, regele Israilului, întrbând de Pruncul ce s-a născut, ca dovadă că pe umerii Lui atârnă destinul mântuirii tuturor neamurilor pământului. La auzul acestei vești, Irod, în loc să se bucure și tot Ierusalimul să se bucure împreună cu el, ”s-a tulburat și tot Ierusalimul împreună cu el”. Drept aceea, adunând pe toți arhiereii și cărturarii poporului, cercetă de la ei unde are să se nască Hristos? Atunci ei răspunseră: ”În Betleemul Iudeii, precum este scris!. Acesta e soborul care a răstălmăcit destinul lui Israil.Irod, văzând că magii nu l-au băgat în seamă, și că au ținut (au considerat) Pruncul mai mare ca el, a pus mâna pe sabie împotriva destinului. Soborul a fost inexistent (nu s-a opus). ”Întru ale Sale a venit și ai Săi nu L-au primit”. (Ioan 1, 11). Care este explicația, dacă este vreo explicație? Mai întâi explicația istorică: Interesul bevreilor era să scape urgent poporul de sub stăpânirea romană. Potrivit acestui interes politic erau interpretate și proorociile. Astfel, Mesia era identificat după profețiile care cuprindeau a doua Lui venire, venirea în slavă, și erau refuzate cele în care Mesia era ”Omul durerii”. (Isaia 53, 3) Deci pe primul plan al așteptărilor lui Israil nu erau adevărul și desăvârșirea interioară a omului, care se puteau câștiga foarte bine și sub stăpânirea romană- ba chiar cu atât mai asigurat – ci așteptau omul care să ridice stăpânirea politică a lui Israil asupra tuturor celorlalte neamuri, iar în materie de religie, monopolizarea ei și a adevărului. Nu așteptau împărăția lui Dumnezeu, ci așteptau de la Dumnezeu împărăția lor.
Prorocul Isaia a făcut profeţie despre Domnul Iisus în care l-a numit pe Mântuitorul “Emanuel” ceea ce înseamnă – Dumnezeu este cu noi. În prima lui profeţie spune astfel: De aceea, Domnul însuşi vă va da un semn: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanuel. În Sfintele Evanghelii, Mantuitorul este numit "Iisus Hristos”. In acelasi fel este marturisit si in Simbolul de Credinta: "Cred si intr-Unul Domn Iisus Hristos“. De ce atunci nu-l numesc Emanuel, în loc de Iisus Hristos? Deoarece textul nu spune: vei chema, ci vor chema, adică mulţimile faptelor săvârșite de Hristos vor face ca El să fie numit Emanuel. Căci aici el vorbește despre eveniment ca nume. Căci este un obicei în Scriptură să fie numit cineva nu cu numele său, ci cu faptele săvârșite de el. De aceea, a spus: Îl vor chema Emanuel, ceea cenu înseamnă altceva decât că vor vedea că Dumnezeu este cu noi. Totdeauna a fost Dumnezeu cu noi, dar niciodată atât de deschis ca acum. Numele Iisus a fost impus Fiului Mariei practic de Iosif după ce îngerul, în vis, i-a spus: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” . Deci, semnificaţia numelui Iisus este cea de mântuitor.
Pe Cel pe care lumea nici nu putea să-L cuprindă, nici nu era vrednică să-l primească, Maria a fost singura care a putut să-L țină în mica încăpere a pântecelui său. Iosif a văzut că avea să rămână fecioară după naștere. A văzut taina stelei care a strălucit deasupra capului copilului, arătându-L pe acesta magilor care au venit. Stând alături, a dat mărturie, deoarece era fără grai. Apoi, i-a văzut pe magi aducându-I venerare, dându-I darurile lor sfințite. I-a auzit vorbit despre cum au venit din Răsărit la Ierusalim, urmând steaua, care nu a disprețuit să slujească oamenilor, pentru a descoperi slava lui Dumnezeu. Așadar, nașterea de negrăit, deasupra măsurii tuturor nașterilor umane, a arătat dumnezeirea copilului nou născut și i-a demonstrat lui Iosif cinstea Mariei, cea care născuse. De aceea a spus evanghelistul: N-a cunoscut-o până ce a născut pe Fiul ei Cel întâi Născut. Adică, el a cunoscut cine era ea după ce născuse.
Te slavesc pe Tine, Parinte, Doamne al cerului si al pamantului… (Matei 11, 25). Cand Mantuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, a voit, dupa nesfarsita Sa bunatate, sa implineasca la sfarsitul veacurilor sfatul cel mai inainte de veci cu privire la mantuirea neamului omenesc care pierea din pricina pacatului si sa afle drahma imparateasca pierduta, sa caute oaia pierduta din turma Sa cuvantatoare, atunci, luand asupra Sa chipul omenesc si imbracandu-Se in intregul om de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, El si-a ales ca ajutoare Siesi, marii Sale lucrari, ucenici si apostoli simpli, pescari cu indeletnicirea, si prin ei a aratat in fapt ca lucrarea mantuirii noastre nu atarna de nobletea, de invatatura lumeasca sau de desarta intelepciune pamanteasca, ci este numai lucrarea lui Dumnezeu, lucrarea bunatatii Lui, intelepciunii Lui, puterii si milostivirii Lui. Cele neintelepte ale lumii Dumnezeu a ales, ca pe cei intelepti sa-i rusineze si asa mai departe (I Corinteni 1, 27-29).
Firea omeneasca este alcatuita in chip minunat, dupa chipul lui Dumnezeu, si pentru rezidirea ei era nevoie de un mijloc suprafiresc precum intruparea Fiului lui Dumnezeu: viata Lui pe pamant, minunile Lui fara numar, invatatura Lui dumnezeiasca, patimile, moartea si invierea Lui. – Chipul dumnezeiesc cazut, ce pretuieste mai mult decat intreaga lume, a fost pricina acestei purtari de grija suprafiresti a lui Dumnezeu . Oare pricep aceasta oamenii? Putini inteleg si pretuiesc, drept care multi si traiesc in chip nevrednic, cum nimeresc, parca la intamplare, necugetand la telul cel inalt al chemarii crestine, vietuind in desertaciunea tuturor impatimirilor. Neaparata nevoie de inomenirea si moartea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu si aratarea dreptatii lui Dumnezeu spre mantuirea neamului omenesc cazut in moarte sunt infatisate cel mai limpede in cuvintele Apostolului Pavel catre evrei: De vreme ce s-au facut partasi copiii (toti urmasii cazuti ai lui Adam) trupului si sangelui, si El asemenea S-a impartasit acelorasi, ca prin moarte sa surpe pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe aceia care cu frica mortii toata viata in robie erau supusi: Caci, intr-adevar, nu firea ingerilor a luat, ci samanta lui Avraam a luat (Evrei 2,14-17).
Mergem pe drumul care duce la Efrata (la Betleem), suntem pe drumul bun care ne duce spre Dumnezeu, am început să fim atenţi la obstacole si dacă se poate să le ocolim, dacă nu măcar să trecem peste ele făra să ne afecteze, să mergem în grabă spre Cel care acum peste 2000 de ani venea sa ne aduca mântuirea, şi cu siguranţă că atunci când ii vom vedea și îi vom simti sfinţenia, vom fi alți oameni.
Maria şi Iosif mergeau spre îndepărtatul Betleem. Călătoreau de multe ore, Maria călare pe un măgăruş, iar Iosif pe jos, ducând animalul de căpăstru. Maria încerca să-şi găsească o poziţie mai comodă şi a simţit încă o dată copilul mişcându-i-se în pântece. Cel zămislit în ea (Matei 1,20); iar Pavel spune: Cel născut din femeie (Galateni 4,4). Aceste cuvinte închid gura celor care spun că Hristos a trecut prin Fecioară ca printr-un canal. Dacă aşa s-ar fi petrecut lucrurile, ar mai fi fost oare nevoie de pântece? Dacă aşa s-ar fi petrecut lucrurile, atunci Hristos n-ar mai avea nimic comun cu noi, atunci trupul Lui ar fi din altceva, nu din aluatul nostru. Ar mai putea fi oare din rădăcina lui Iesei (Romani 15,12), ar mai putea fi numit toiag (Isaia 11, 1), ar mai putea fi numit Fiul Omului (Matei 8,20; Luca 19,10) şi ar mai putea fi Maria mama Lui, ar mai putea fi din sămânța lui David, s-ar mai putea spune că a luat chip de rob? Nu! Pentru ce atunci Ioan a scris: Cuvântul trup S-a făcut? Pentru ce atunci Pavel a spus în Epistola către Romani: Dintre care după trup este Hristos, Care este peste toate Dumnezeu? În aceste texte şi din altele mai multe încă, este limpede că Hristos este dintre noi, din aluatul nostru şi din pântece fecioresc.
, Ioan vorbește despre nașterea dumnezeiască a lui Iisus în prefața Evangheliei Sale: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (In 1,1-3). Evangheliștii ne ajută să recunoaștem atât nașterea divină, cât și cea trupească a Domnului, pe care ei o descriu ca o dublă taină și o dublă cale. Într-adevăr, atât nașterea divină, cât și cea trupească a Domnului sunt de nedescris, dar cea din Tatăl depășește cu mult toate mijloacele de descriere și de minunare. Nașterea trupească a lui Iisus a fost în timp; nașterea Sa dumnezeiască a fost înaintea timpului. Una în veacul acesta, cealaltă înaintea veacurilor. Una dintr-o mamă fecioară, cealaltă din Dumnezeu Tatăl. Îngeri și oameni au stat ca martori ai nașterii fizice a Domnului, însă la nașterea Sa dumnezeiască nu a fost nici un martor în afară de Tatăl și de Fiul. Dar deoarece Cuvântul nu putea fi văzut ca Dumnezeu în slava dumnezeirii Sale, El a luat trup vizibil pentru a demonstra divinitatea Sa invizibilă. A luat de la noi ceea ce este al nostru pentru a ne da cu generozitate ceea ce este al Său.
Mai avea puţin şi trebuia să nască. Probabil că, în timp ce Iosif şi Maria treceau pe lângă ogoare, unii agricultori ieşiţi la câmp să are sau să semene se întrebau de ce o femeie în această stare pornise la drum. Într-adevăr, de ce plecase Maria spre un oraş aflat atât de departe de casa ei din Nazaret?
Ce poţi găsi pe drumul care duce la Betleem? Au călătorit pe el şi magii (venind din Răsărit), au călătorit şi păstorii şi chiar Iosif cu Maria (venind din Galileia), pentru că nu există poziţie geografică pe Terra din care să nu poţi ajunge la Betleem. In timp ce păstorii stăteau de strajă în jurul turmelor lor (afară din Betleem), din cer au venit nişte îngeri care au vestit naşterea Mântuitorului. Cum au aflat această minunată veste păstorii au plecat cu repeziciune spre Betleem. Nu i-a mai interesat ce se intâmplă cu oile (deşi aceasta era slujba lor), ei au plecat in graba la Betleem. Și magii merg mai departe: ei sunt Cautatori. Magii nu s-au multumit sa fie doar observatori si sa priveasca indicatorii, sa-i admire, sa-i contemple si atat. Nu! Ei au mers mai departe! Nu au fost multumiti cu atat. Asa ca au portnit pe un drum al credintei spre Ierusalim stiind ca in aceasta zona avea sa se nasca Mesia. Pe drum probabil ca au avut indoieli, nu stim. Dar si-au continuat cu statornicie acest drum al gasirii lui Iisus. Din observatori s-au transformat in cautatori. Au avut curajul necesar, au avut tenacitatea necesară, au avut putere prin credința în misiunea încredințată de cer. Este nevoie de curaj, de credință, de marturisire, de ascultare sa-L cauti pe Iisus. Drumul este anevoios, plin de piedici dar duce catre destinatia corecta. Mesiia mântuitorul. S-au dus in Ierusalim, un oraș al religiei, un oraș al lui David, un oraș al prorocilor care vestiseră pe Mesiia. Se asteptau ca intregul oras sa fie in cunostiinta de cauza si in pregatiri pentru primirea noului rege. Arhiereii, fariseii, carturarii să fie pregatiți. N-a fost, însă, asa. Au gasit un oras total neconectat cu Dumnezeu si cu indicatorii Sai. Mai mult, Israelul si Ierusalimul aveau deja un rege, pe Irod, care nu primit deloc bine vestea de la magi, cum ca, se nascuse adevarul rege al poporului lui Dumnezeu. „Poporul lui Dumnezeu”, in loc sa fie calauza pentru magi in a-L gasi pe Mesia, au fost mai mult un obstacol. Conducatorii nu-l doreau, cum să vină Messia acum și să le ia locul, ce se va întâmpla cu ei, cu onorurile și averile lor? Chiar daca ar fi așa, poporul nu trebuie să afle iar noul rege omorât și scos din istorie. Noi ne vom preface că îl așteptăm, dar nu acum, ci cândva.
Asa zișii crestini (de 2000 de ani) vor fi intotdeauna piedici in cautarea celor sinceri care-l caută pe Dumnezeu. Daca esti cautator și nu observator, nu te poticni in cei ce se numesc crestini dar sunt doar cu numele, indiferent afirmarea lor afișată cu laudăroșenie și fațarnicie. Continua-ti drumul! Mergi la biserica, Domnul Iisus a fost omorat de cei ce se credeau singur neprihaniti. Regele Irod s-a simtit amenintat. A cautat informatii despre Iisus impreuna cu fariseii, carturarii, arhiereii, proroocii, insa cu alte interese. Acesti cautatori n-au fost sinceri, erau orbiti de eul lor, de interesele meschine pe care le nutreau. Elita oamenilor religioasi din Iudea, preotii, carturarii, fariseii, n-au putut, ori n-au vrut a percepe lucrarea lui Dumnezeu ce fusese promisa in Scripturi si care se desfasura sub ochii lor pentru ca au devenit necredinciosi fata de Dumnezeu, s-au socotit singuri intelepti si neprihaniti si n-au avut inima deschisa pentru adevar. Continuitatea și pozitia lor erau mai importante. Tot orasul Ierusalim „s-a tulburat”, la venirea magilor la Irod. O reactie graitoare, pentru ca orasul nu era pregatit sa-L primeasca pe Iisus ca Rege. Acest lucru ar fi zdruncinat ordinea lucrurilor stabilite, ierarhiile politice si religioase si multe altele. In drumul lor catre Iisus, singurul lucru care a facut ca magii sa piarda din vedere steaua (calauzirea lui Dumnezeu) a fost Ierusalimul.
Sfinţii Părinţi au socotit că această stea călăuzitoare, care i-a condus pe craii de la răsărit la Betleem, nu era o stea ca celelalte, ci era o ,,putere duhovnicească” care avea chip de stea. Dacă Dumnezeu a putut să-i apară păstorului Moise ca un rug aprins, şi lui Avraam în chipul celor trei bărbaţi şi proorocului Ilie ca un vârtej şi un glas, de ce să nu apară Domnul sau îngerul Lui crailor în chip de stea? În marea Lui milostivire, El coboară la oameni şi le apare acestora în chipul în care ei se aşteaptă cel mai mult. El S-a arătat crailor, care Îl căutaseră printre stele, ca o stea. Dar nu I-a fost bineplăcut Lui să apară iudeilor ca o stea, întrucât aceştia nu-L căutaseră niciodată în stele. Şi de aceea steaua, care strălucise înaintea crailor de-a lungul călătoriei lor prin ţările de răsărit, a dispărut deasupra Ierusalimului.Dumnezeu S-a arătat la Ierusalim altfel căci nu trebuia să apară în chipul unei stele. Ieremia scrie în „Comentariu la Matei”: „Steaua a strălucit în răsărit pentru ca iudeii, spre ruşinea lor, să afle despre naşterea lui Hristos de la păgâni.” Parintii Bisericii ne invata ca magii de la Rasarit, detin un rol foarte important in iconomia mantuirii, pentru ca inchinarea acestora la ieslea din Betleem reprezinta sfarsitul idolatriei pagane si chemarea tuturor neamurilor la credinta in adevaratul si unicul Dumnezeu. De altfel, in Canonul cel Mare, Sfantul Andrei Criteanul ne aminteaste chiar de actul mantuirii magilor: „Hristos pe magi i-a mântuit, pe pastori i-a chemat, multimea pruncilor a facut-o mucenici, pe batran l-a marit si pe vaduva cea batrana. De la care n-ai ravnit, suflete, nici faptele, nici viata. Dar vai tie, cand vei fi judecat“ Chiar daca in Biserica Ortodoxa nu exista o sarbatoare, respectiv un cult inchinat celor trei magi, acestia sunt intalniti in doua creatii esentiale ale Sfintei Traditii ce constituie fiecare, o adevarata sinteza teologica a Nasterii Domnului: troparul si icoana praznicului. Iata textul troparului, pe care il auzim atunci cand preotul ne binevesteste Nasterea Domnului venind in casele noastre cu icoana, dar si de mai multe ori in slujba de Craciun: „Nasterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei; ca intru ea cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie!” De asemenea, magii sunt amintiti in multe alte tropare si stihiri in cadrul slujbelor ce preced Nasterea Domnului, fiind puse in evidenta mai ales aspectele duhovnicesti.
Magii apropiindu-se de Ierusalim nu s-au mai concentrat asupra stelei, au pierdut din inimi cerul, ci au fost atrasi de mirajul lumescului, al cladirilor impunatoare al palatului lui Irod, ei cautau un rege si au crezut ca aici, între conducatorii vremii, este locul potrivit pentru nasterea unui Rege. Dar aveau sa-si schimbe parerea. Lucrarea lui Dumnezeu nu a avut loc nicioadata in locurile care izbesc privirile, in sisteme cu oameni corupti si concepții daunatoare. Puterea lucrarii lui Dumnezeu s-a desfasurat, si istoria sta marturie in acest sens, in afara zidurilor semete si a sistemelor religioase departate de credință și avide pe glorie. Fiindcă Gloria și Slava sunt ale lui Dumnezeu și au coborât pe pamânt prin Fiul Său. Poate ai inceput drumul cautarii, dar ai indoieli cu privire la Dumnezeu, Iisus, Evanghelia și Biserica Sa ortodoxă. Poate cineva iti sopteste ca totul e doar un mit, o poveste. Ca să-l gasești pe Hristos Iisus ai nevoie de credinta, de sarguinta, de smerenie, de iubire! Pana nu primesti crucea și jugul lui Hristos in viata ta nu ai cum sa-ti dai seama daca totul este adevar sau minciuna. Cand Îl accepti ca Domn si Mantuitor al vietii tale iti va schimba viata! Și această viată în adevar și duh este dovada. Domnul Iisus s-a nascut sa fie rege. El nu se poate naste altfel in viata ta, decat cu acest statut. Insa, ca Rege, El este o amenintare pentru eul noastru, de aceea, pentru a-L primi pe El trebuie sa renunti la tine. Probabil că au fost mulţi care l-au căut pe Iisus după ce Irod a dat porunca ca toţi pruncii de la doi ani în jos să fie omoraţi, dar nu l-au mai gasit la Betleem pentru ca el plecase. Suntem pe drumul spre Efrata, suntem pregatiți spiritual, duhovnicește să-l gasim pe Iisus. Nu ştium cât timp ne va mai aştepta pe noi Domnul Iisus la Betleem, s-ar putea să fie ultimul nostru drum spre Betleem, de aceea vă îndemn, mergeți în grabă, cu sufletul pregatit să-l închinați lui, care să fie aurul, tămâia și smirna noastră.
Una din cele mai frumoase cantari ce ne prezinta succint intreaga istorie a magilor este slava Litiei Nasterii Domnului: ”Magii, imparatii persilor, cunoscand lamurit pe Imparatul ceresc, Cel ce S-a nascut pe pamant, de stea luminata fiind povatuiti, au ajuns la Betleem, aducand daruri alese: aur, tamaie si smirna. Si cazand s-au inchinat, ca au vazut pe Cel fara de ani Prunc culcat in pestera.” O alta cantare ne arata in chip minunat raportul dintre stea, magi si fiecare dintre noi: ”In taina Te-ai nascut in pestera, dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovaduit, punand steaua inainte ca o gura, Mantuitorule. Si a adus Tie pe magi care Ti s-au inchinat cu credinta; impreuna cu care miluieste-ne pe noi.” Teologii se afla in acord cu Traditia atunci cand vad exemplul magilor ca rod al revelatiei dumnezeiesti naturale in sanul lumii pagane: „Taine invatand pe magi, Intelepciunea lui Dumnezeu, cheama parga cea din pagani, pe cei mai inainte necuvantatori sa-i ospateze prin cuvant, masa de taina fiind pusa in ieslea animalelor; catre care, calatorind alearga cu daruri, stralucindu-le inainte steaua.” Deloc intamplator, Biserica a stabilit a ne pune inainte tuturor pilda magilor peste veacuri prin Scriptura, icoana si cantare. Daca odinioara, Crestinismul a luat nastere in mijlocul unei lumi pagane, in prezent, paganismul renaste in mijlocul unei lumi crestine. Multi dintre crestini au ajuns a se inchina, asemenea paganilor, creaturii, lumescului si nu Creatorului. Magii deschid lunga serie nou testamentara – ce se continua in viata Bisericii pana la sfarsitul acestei lumi – a acelor pagani , a acelor pacatosi, care ajung sa-L cunoasca si sa-L marturiseasca pe Hristos ca Dumnezeu, inaintea celor „dreptcredinciosi”. De aceea, intr-un anumit sens, magii sunt exceptia de la regula, insa numai de la regula umana, nu si de la „cea dumnezeiasca”. Uitam ca Lui Dumnezeu toate-i sunt cu putinta, si mai uitam ca si noua, oamenilor, ne sunt toate cu putinta prin Dumnezeu. Si noi putem fi „magi” aducandu-ne, „pe noi insine si unii pe altii”, dar bineplacut lui Dumnezeu.
In omiliile sale la Evanghelia dupa Matei, Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca „magii nu numai ca I s-au inchinat (lui Hristos), ci, deschizand vistieriile lor, I-au adus daruri; si daruri nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu. Ca tamaia si smirna sunt simboluri ale lui Dumnezeu, i-au adusa daruri lipsite de toata greutatea legii iudaice; ca nu i-au jertfit oi si vitei, ci daruri care erau aproape de filosofia Bisericii noastre, adica: credinta, ascultare si dragoste.” Intr-o cuvantare la Nasterea Domnului, PF Parinte Patriarh Daniel, ne arata semnificatia duhovniceasca a darurilor magilor: „Aurul inseamna ca Pruncul va fi un Imparat si Imparatia Lui nu va avea sfarsit. Anticamera si arvuna Imparatiei Lui fara de sfarsit sunt acum in lumea aceasta, Biserica lui Hristos”. ,,Tamaia preinchipuie lucrarea Lui de Mare Preot, de Arhiereu Vesnic Care nu aduce jertfe de animale la templu, ci Se aduce pe Sine Insusi Jertfa lui Dumnezeu ca sa arate iubirea Sa mai tare decat moartea, caci Cel Rastignit va fi si Cel Inviat din morti. Iubirea Lui fata de Dumnezeu si fata de semeni este mai tare decat moartea”.
Pe drumul care duce la Efrata (la Betleem) suntem aproape de tintă. Iată noi ramânem pe drumul spre Dumnezeu unde am învațat să fim atenţi la obstacole, cum se poate să le ocolim și cum să trecem peste ele făra să ne afecteze, cum să mergem spre Cel care acum 2000 de ani se afla la Betleem, şi atunci când ii vom vedea sfinţenia, vom fii determinaţi să luam noi hotărâri, acesta este spiritul și scopul pelerinului. Simțim ca suntem ai lui Dumnezeu, simțim atingerea lui, privirea lui, ne-am dori să fim ca El, să ne sfințim, să ne umplem sufletul și viața de sfințenie. Iosif, făcând parte din familia lui David, a cărui obârşie se trăgea din Betleem, a fost nevoit să se ducă în acest oraş ca să-şi dea numele. Se pare că şi Maria, în calitatea ei de moştenitoare, care reprezenta o seminţie ce se încheia prin ea, era de asemenea obligată la acest act. Dar, cu siguranţă, nu acesta a fost motivul pentru care a pornit spre Betleem şi ea.
Cum ar fi putut Iosif să o lase pe sfânta lui logodnică în starea în care se găsea singură la Nazaret? Dar și cât de greu îi va fi Mariei la drum? Îndoială exista dar Dumnezeu le conduce pașii dupa planul Său, atunci când te lași în voia și în mâinile Sale. Este vorba, mai degrabă, despre un instinct plin de mister care îl conduce pe Iosif şi pe Maria să pornească spre Betleem, pentru împlinirea planurilor dumnezeieşti, prorocite de mai înainte.
Maria trebuie să fi răsuflat uşurată când a zărit Betleemul. Poate că în timp ce urcau dealurile şi treceau pe lângă livezile de măslini, măslinele fiind printre ultimele recolte ce mai trebuiau adunate, Maria şi Iosif s-au gândit la istoria acestui orăşel. Aşa cum spusese profetul, era prea neînsemnat pentru a fi numărat printre oraşele lui Iuda. Totuşi, era locul în care, cu peste o mie de ani în urmă, se născuseră Boaz, Noemina, iar mai târziu, David. Oamenii care cred şi Îl cunosc pe Dumnezeu, care Îl iubesc şi Îl urmează îşi găsesc plăcerea în cunoaşterea şi împlinirea voii Sale. Ei sunt interesaţi să ştie cum este familia prin care lucrează Dumnezeu. Biblia ne oferă multe exemple de familii prin care Dumnezeu a lucrat, influenţând prin ele mersul istoriei. Poate cel mai potrivit exemplu este familia lui Iosif şi Maria, părinţii Mântuitorului Iisus Hristos. Ascultare și sacrificiu. Ei sunt exemplul familiei care ascultă de Dumnezeu şi de legile ţării în care trăiesc. Când Dumnezeu le-a prezentat planul întrupării Mântuitorului, ei au ascultat în toate detaliile, asumându-şi toate riscurile şi sacrificiile implicate. Când Cezar August a dispus recensământul populaţiei, Iosif şi Maria au plecat din Nazaret spre Betleem să se înscrie. Distanţa de aproximativ 170 de kilometri dintre aceste două localităţi, depinde de rută, raportată la posibilităţile de deplasare ale vremii, era o mare provocare pentru o femeie însărcinată ca Maria.
Modestie și umilintă. Iosif era un simplu tâmplar într-o mică localitate şi posibilităţile lui materiale erau foarte limtate. Ajunşi în Betleem, Maria L-a născut pe Mesia într-un grajd, nefiind locuri libere în hanul de poposire. Este greu de înţeles că Stăpânul Univesului a venit în lumea noastră într-un grajd de animale, fapt care nu s-a constituit într-o umilinţă pentru Iosif şi Maria. Încredere și puritate. Este remarcabil faptul că toate suspiciunile lui Iosif în legătură cu sarcina logodnicei lui sunt risipite de încrederea pe care o are în mesajul primit de la Dumnezeu. În ciuda tuturor gândurile negre, deşi nu înţelege nimic din punct de vedere logic, Iosif se încrede în Dumnezeu care este implicat în acest miracol. De asemenea, Biblia remarcă puritatea lui Iosif, care o ia acasă pe Maria, ,,nevasta sa”, însă ,,nu a cunoscut-o” (Matei 1:25).
Sfințenie și smarenie. Din felul în care îngerul se adresează Mariei înţelegem care era identitatea ei spirituală: ,,Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har, binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1:28). Deşi este o fată hăruită de Dumnezeu, ea se autodenumeşte ,,roaba Domnului”. Elisaveta o numeşte ,,mama Domnului”, însă Maria niciodată nu şi-a atribuit acest nume. Smerenia este manifestarea sfinţeniei, după cum puritatea este manifestarea credinţei.
Când Iosif şi Maria au ajuns la Betleem, oraşul era foarte aglomerat. Mulţi oameni sosiseră înaintea lor pentru a fi înregistraţi, astfel că în camerele de găzduire nu mai era loc. De aceea, Iosif şi Maria au fost nevoiţi să înnopteze într-un grajd. Cât de îngrijorat trebuie să fi fost Iosif când pe soţia lui au cuprins-o durerile cumplite ale naşterii, dureri pe care nu le mai simţise niciodată. Şi tocmai într-un asemenea loc!
Deci, când au sosit la Betleem, ei au găsit orăşelul plin de mişcare şi zgomot, gemând de numărul străinilor. Toate casele erau ocupate. Acest grup neînsemnat din Nazaret, acest tâmplar din Galilea, această mamă, acest copil care urma să se nască nu găseau nici un locuşor pentru ei, după cuvântul atât de simplu, dar şi plin de mustrare al sfântului Luca Ce era de făcut? Probabil că, alungaţi dintr-un loc în altul şi negăsind adăpost nicăieri, Iosif şi cu Maria şi-au îndreptat gândul spre Hebron, care era la numai 2 km depărtare de Betleem şi unde, daca s-ar fi silit să ajungă, ar fi putut găsi găzduirea care i-ar fi scutit de toată osteneala. Au ieşit, prin urmare, din oraş prin poarta dinspre miazăzi si au luat drumul Hebronului. Dar, fie că venise ceasul Mariei şi ea simţi acolo, la porţile Betleemului, primele semne de naştere, fie că i-a prins noaptea şi osteneala drumului nu le-a mai îngăduit să meargă mai departe, ei au fost nevoiţi să se oprească. Planul lui Dumnezeu era altul. Când Iosif a revenit la curtea hanului, cineva l-a informat că grajdurile pentru caravane, tăiate în partea laterală a stâncii şi situate dedesubtul hanului, erau golite de animalele lor şi curăţate pentru primirea de clienţi. Cum să-ți duci nevasta să nască în asemenea loc? Dumnezeu este oriunde este primit, in palat și în bordei, pe câmp sau în grajd. Lăsând măgarul în curte, Iosif a luat pe umeri sacii cu veştminte şi cu provizii, şi a coborât cu Maria treptele de piatră ce duceau la adăpostul lor. Au zărit, deci, o peşteră care slujea drept staul de vite, un fel se scufundătură cu un acoperiş mic, în felul acelora pe care le construiau arabii. Acolo, în sărăcia cea mai desăvârşită, Preacurata Mamă aduce copilul său pe lume. El a ieşit din trupul ei neprihănit ca o rază de soare, ca un fulger, fără să jignească sânul ei de Mamă.
Orice femeie care a născut poate înţelege prin ce trecea Maria. Dumnezeu prezisese cu aproximativ 4 000 de ani mai înainte că, din cauza păcatului moştenit, toate femeile aveau să aducă pe lume copii în dureri. Nimic nu lasă să se înţeleagă că Maria ar fi fost o excepţie. Relatarea lui Luca prezintă cu discreţie acest episod, spunând simplu că ea „l-a născut pe fiul ei, întâiul născut“ Da, atunci a venit pe lume „întâiul născut din toată creaţia“, Fiul unic-născut al lui Dumnezeu. A venit în cel mai umil si smerit mod posibil, intre animale, singur, ca să ridice pe cei umili, smeriți și cu încredere în Dumnezeu, a venit sa ia păcatele lumii si să înalte pe cei sarmani. Luca adaugă acum un detaliu bine-cunoscut: „L-a înfăşat şi l-a culcat într-o iesle“. Icoanele şi picturile cu secene care înfăţişează naşterea lui Iisus prezintă acest episod într-o manieră deosebită. Dar să ne gândim cum au stat lucrurile în realitate. Ieslea este un jgheab în care se dă de mâncare vitelor. Să nu uităm că familia se adăpostea într-un grajd, într-un un loc în care aerul nu e bun şi nu există condiţii de igienă. Ei s-au pomenit instalaţi în una din pesterile cu grajduri şi a iesle. Foile de cort fuseseră aşternute, şi ei s-au socotit fericiţi că au găsit un adăpost atât de confortabil. Într-adevăr, ce părinţi ar alege un asemenea loc pentru naşterea copilului lor dacă ar avea altă posibilitate? Majoritatea părinţilor vor ce este mai bun pentru copiii lor. Cu cât mai mult doreau Maria şi Iosif să-i ofere tot ce era mai bun Fiului lui Dumnezeu! Şi aici încă, judecata nu vede nimic fără de putinţa Atotputerniciei care să nu fie la înălţimea Înţelepciunii nemărginite. Căci, dacă Iisus Hristos este cu adevărat Dumnezeu, se cădea, fiind zămislit prin miracol, ca să se nască la fel. Şi nu s-ar putea înţelege în judxecata unora, ca ea, Preafericita lui Mamă, fecioară înainte de naştere, să nu rămână tot astfel şi după naştere.
Este mai uşor pentru omul cel muritor să măsoare adâncimile mării şi înălţimile cerului înstelat, decât să măsoare adâncul şi înălţimea înţelepciunii Dumnezeieşti care vine din voia cerului pentru mântuirea omului. De aceea se află cu mult mai mulţi fii ai oamenilor care se dăruiesc mai degrabă celei dintâi decât celei de-a doua lucrări. Mai mulţi sunt aceia care fac iscodire cu ochii lor decât cu duhul lor. Ceea ce iscodesc ochii pare mai mare, dar, de fapt, ceea ce cercetează duhul este nespus mai larg şi mai adânc şi mai lung. Fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Adâncimea înţelepciunii Dumnezeieşti, aşa cum era ea la începutul lumii vechi, mare şi minunată, nu era mai mare decât aceea de la începutul lumii celei noi, prin naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Luaţi numai, ca un exemplu, înţelepciunea de negrăit a mărturiei Dumnezeieşti a naşterii Domnului nostru, făcută de către Sfinţii Evanghelişti Luca şi Matei. Cu privire, la toţi cei patru Evanghelişti: deşi fiecare dintre ei arată un întreg minunat, ei se întregesc unul pe celălalt, tot aşa cum o stea întregeşte o alta, tot aşa cum vara întregeşte primăvara, şi iarna, toamna. Şi aşa cum răsăritul nu poate fi priceput fără apus, sau nordul fără sud, tot la fel un Evanghelist nu poate fi priceput fără al doilea, sau doi fără al treilea, sau trei fără al patrulea. Aşa cum cele patru colţuri ale pământului, fiecare în felul său aparte, dă la iveală slava şi măreţia Dumnezeului Celui viu, Unul în Treime, tot aşa cei patru Evanghelişti, fiecare în felul său aparte, dă la iveală slava şi măreţia Mântuitorului Hristos făcută de către Sfinţii Evanghelişti
Toate cântările ortodoxe mărturisesc aceste două mari adevăruri ale teologiei Bisericii: că Domnul S-a născut din Fecioară fără împreunare sexuală și că Maica lui Dumnezeu a fost Fecioară și înainte și în timpul nașterii și după naștere, fiind pururea Fecioară. Pentru că nașterea Lui din Fecioară a fost suprafirească, El Însuși, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, construindu-Și trupul în uterul Maicii Sale, pentru că Și-a asumat sufletul și trupul omului. Și cu toate că nașterea Lui a fost reală, iar El S-a născut ca un Prunc în peștera din Bitleem, cu toate acestea, nașterea Lui a fost mai presus de fire, pentru că Fecioara a rămas Fecioară născându-L pe Domnul. Să avem în fața noastră Nasterea Dumnezeiasca Icoană, care este subțiată la maximum, transfigurată, descărcată de surplusul de istoricitate, pentru ca să sublinieze relația unică și irepetabilă a Maicii cu Fiul ei. Căci, în îmbrățișarea ei prea duioasă, Născătoarea de Dumnezeu se face una cu Pruncul ei, ca și când L-ar purta încă în pântece. E o îmbrățișare ca în pântece: plină de intimitate și de dragoste. Pentru că niciodată Maica lui Dumnezeu nu a fost, nu este și nu va fi despărțită de Fiul și de Domnul ei. După cum nici sufletul nostru nu e despărțit niciodată de trup, ci își ajută și își înduhovnicește trupul, dacă sufletul și trupul sunt una în slujirea Domnului. Iar îmbrățișarea Maicii Domnului e cât peștera, dar și cât cerul. Sau, mai bine zis, ea este mai mare decât tot pământul și decât toate cerurile. Pentru că ea este mai încăpătoare decât cerurile. Pentru că Maica lui Dumnezeu s-a făcut locaș conștient al Stăpânului, iubitor, care L-a cuprins cu îmbrățișare sfântă, cerurile și pământul fiind o icoană palidă a îmbrățișării ei.
Tocmai de aceea cu puțin înainte de praznicul nașterii Domnului, să știm că noi prăznuim adevărata și singura întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul dar, totodată, și adevărata îmbrățișare cu care El a fost îmbrățișat. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu a fost aceea care L-a îmbrățișat cu adevărat pe Dumnezeu și Dumnezeu doar în ea a binevoit și din ea Și-a luat trup, făcându-Se om cu adevărat, aidoma noastră, dar fără păcat. În cântările noastre ortodoxe auzim vorbindu-se despre faptul că „peștera și ieslea L-au primit” și că peștera a devenit cer, pentru că Fecioara s-a făcut aidoma scaunului de Heruvimi pe care șade Domnul. Căci noi, cu toții, suntem chemați să devenim cerul în care Se coboară Dumnezeu și să fim, în inima noastră, asemenea Maicii lui Dumnezeu: o încăpere duhovnicească, iubitoare, frumoasă pentru El.
Pe ,,Câmpul Pastorilor din Betleem“. În apropierea hotelului în care am fost cazați erau pestera pastorilor, din ,,Câmpul Pastorilor din Betleem“ despre care o să vorbim în continuare. În icoana Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, în afara personajelor clasice, mai poate fi sesizată şi prezenţa, mult mai discretă, a unor persoane abia vizibile - păstorii turmelor din împrejurimile Betleemului. Despre aceştia Sfânta Scriptură relatează: „În ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese“ (Lc. 2, 8-20). Deci, Dumnezeiescul Luca, cu multă concizie, ne spune: „Și Maria L-a născut pe Fiul ei Cel întâi-născut, și L-a înfășat pe El, și L-a culcat pe El în iesle, fiindcă nu era lor loc în găzduire. Iar primii care L-au văzut pe Domnul, din îndemnul Îngerului, au fost niște păstori treji, care își pășteau turmele lor. Și care au venit în Bitleem în grabă și „au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle” Și după ce L-au văzut, păstorii „au vestit despre cuvântul grăit lor, de Înger, despre Pruncul acesta”. Adică au devenit propovăduitorii și marturisitorii lui Hristos.
Așa cum ar trebui să facem, de fapt, fiecare dintre noi: în fiecare zi să fim propovăduitorii Lui! Oriunde suntem și orice facem să vorbim despre El și despre ce a făcut Dumnezeu cu noi și în noi. Adică să vorbim despre cum ne-am intimizat noi cu Dumnezeu. Pentru că putem învăța pe de rost multe texte sfinte, alături de alte multe ziceri filosofice, dar dacă nu-L marturisim fara șovăire, fara rusine pe Hristos și Crucea, relația noastră cu Iisus este una de observatori și nu de creștini adevarați și prin aceasta nu arătăm că suntem prieteni sau că îi iubim pe cei cărora le-au spus. Dar când împlinim cuvintele lui Dumnezeu, când întrupăm în viața noastră cuvintele Lui, atunci suntem credibili și marturisitori. Pentru că facem ceea ce spunem. Sau spunem din ceea ce facem. Păstorirea turmelor, o îndeletnicire pe cât de răspândită, pe atât de comună oamenilor în vechime, s-a bucurat în istoria şi în viaţa Bisericii de o importanţă şi o conotaţie cu totul specială. Astfel, păzitor de turme a fost Abel, fiul protopărinţilor Adam şi Eva (Fc. 4, 2), păstor la oi a fost şi Iosif, fiul patriarhului Iacob (Fc. 37, 2), şi tot aceeaşi îndeletnicire a avut şi David al lui Iesei (1 Reg. 16, 11). Fiecare dintre aceştia însă a fost receptat în istorie ca preînchipuire a Domnului Hristos, căci şi-au plătit, fiecare în felul său, alegerea şi vocaţia: Abel a fost ucis de către Cain (Fc. 4, 8), Iosif a fost vândut de fraţii săi (Fc. 37, 28), iar David a fost prigonit vreme îndelungată de către Saul pentru a-i lua viaţa (Fc. 20-27). În Noul Testament, Mântuitorul Hristos nu ezită a Se prezenta El Însuşi drept „Păstor al oilor celor cuvântătoare“, şi la acelaşi statut îi cheamă şi pe ucenici când îi cere lui Petru: „paşte oile Mele!“ (In. 21, 17).
Chemarea Domnului, deci, adresată Apostolilor, şi prin ei şi nouă, păstorilor sufleteşti de peste vremuri, ne obligă la urmarea şi asemănarea cu El, modelul şi păstorul prin excelenţă, căci dacă El, Învăţătorul şi Păstorul nostru, a fost bun, potrivit cuvintelor Sale - „Eu sunt păstorul cel bun“ (In. 10, 11) - este de la sine înţeles că şi păstorirea noastră trebuie să fie una pe măsură. Buna păstorire însă presupune, deopotrivă, rugăciune şi mărturisire sfântă, prin cuvânt şi faptă, potrivit păstorilor de la Naşterea Domnului, dar şi jertfă şi responsabilitate, potrivit celorlalte personaje evocate mai sus, dintre care cel mai de urmat exemplu este, fără îndoială, cel al Domnului Însuşi. Acestea sunt cheile bunei păstoriri şi ale unei misiuni rodnice în „via Domnului“ Hristos, iar cu privire la ele, nu o dată atrage Domnul atenţia ucenicilor Săi, Apostolii şi păstorii turmei celei cuvântătoare de mai târziu, că „în lume necazuri veţi avea“ (In. 16, 33). Aceasta, după ce le spusese mai întâi că: „Nu este slujitorul mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. Dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi“ (In. 15, 20), vrând să îi conştientizeze astfel de faptul că, deşi „jugul“ Său este bun, iar „povara“ Sa uşoară (Mt. 11, 30), totuşi nu vor fi scutiţi de ostilitate, prigoană şi chiar moarte: „îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu“ (Lc. 21, 12); „vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu“ (Mt. 24, 9).
Evenimentul Nașterii Domnului s-a răspândit foarte repede: îngerii și păstorii s-au bucurat, iar Steaua magilor a vestit și ea din cer nașterea Pruncului. Tot atunci, acolo, la marginea câmpului, în Noaptea Sfântă, Îngerul Gavriil a vestit păstorilor Naşterea Mântuitorului lumii. Tot acolo, în pragul colibei în care se afla pruncul abia născut, s-au oprit cei trei magi din lunga lor călătorie, spre a aduce copilului sărac daruri împărăteşti. În Evanghelia sa, Ioan Gură de Aur , arhiepiscop al Constantinopolului, vorbea despre nașterea Pruncului:”Dumnezeu le-a trimis Magilor steaua care i-a călăuzit în locul unde era Pruncul”. Scrierile religioase menționează și faptul că magii nu s-au temut de Irod și l-au întrebat unde s-a născut pruncul împărat. Magii nu s-au speriat că întrebarea lor a adus panică în rândul conducătorilor iudei, că au pus în pericol și viața Pruncului, și propria lor viață. Despre acest episod, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: ”Magii au trecut înainte . Așadar, lor să le urmăm și noi exemplul. Să ne depărtăm de păgânătate, pentru ca să vedem pe Hristos, precum şi ei s-au depărtat de patria lor cea păgânească, spre a-l vedea pe El. Să părăsim lucrurile pământeşti ca şi Magii, care, după ce au părăsit Persia, l-au văzut pe Soarele dreptăţii. Ei au venit să I se închine și să-I aducă daruri alese : aur, smirnă şi tămâie . Așa cum spuneau Sfinții Părinți, aurul era simbolul demnității împărătești, tămâia era demnitatea preotească, iar smirna prevestea patimile prin care urma să treacă Mântuitorul. Aşadar lasă toate şi aleargă la Vithleem. De eşti păstor şi te vei duce acolo vei vedea Pruncul în colibă. De eşti împărat şi nu te duci acolo, şi porfira nu-ţi va folosi nimica. De eşti înţelept, şi aceasta nu te poate împiedica de a te duce acolo şi a te închina fiului lui Dumnezeu” Amin (postat pe fb de ioan monahul)