Iisus a venit când uşile erau încuiate şi a stat în mijlocul lor
Catedrala Sfântul Toma din India. In liniștea caldei dupa-amiezi de octombrie, câtecul ușor, cu inflexiuni indiene, al femeii asezată pe jos în dreapta altarului, nu are cum sa nu-ți atragă atenția... In biserică au ramas doar câțiva, care fac câteva fotografii și ea, intrată tacut, de curand, în lăcașul sfânt... ea și Maica Domnului cu Pruncul din icoana pictată în anul 50 de către Sfântul Apostol și Evanghelist Luca și pe care Sfântul Apostol Toma a adus-o cu el de la Ierusalim în India, în anul 52 după Hristos
Toma este numit didimul, care înseamnă geamăn, pentru că era ca un fel de geamăn în cuvânt, scriind lucrurile divine în două moduri, luându-L drept model pe Hristos, care a vorbit celor din afara cercului Său în parabole, iar ucenicilor Săi le-a vorbit în taină despre orice. Şi nu este nepotrivit să spui că ucenicii autentici ai lui Hristos obţin acest dublu echipament în cuvântul pe care Toma, probabil l-a avut deja și mai apoi, după aceea. Dar se poate spune că explicaţia acestuia singur a fost amintită pentru că evanghelistul era preocupat de faptul că grecii, intrând în contact cu Evanghelia, trebuiau să observe particularităţile interpretării singurului nume îndeosebi interpretat, pentru a căuta cauza numelui său alcătuit pe urmă şi în greacă. Dar de ce spune Ioan că Toma nu era cu ei, când Luca scrie că doi ucenici, dintre care unul era Cleopa, la întoarcerea lor în Ierusalim (din Emaus) i-au găsit pe cei unsprezece adunaţi împreună şi pe cei care erau cu ei? Trebuie să înţelegem că Toma a plecat şi că în timpul absenţei lui, Iisus a venit şi a stat în mijlocul lor. Nu întâmplător ucenicul nu era prezent. Mila dumnezeiască a poruncit ca un ucenic îndoielnic, prin pipăirea rănilor trupului Învăţătorului său, să vindece în noi rănile necredinţei. Necredinţa lui Toma este mai de folos pentru credinţa noastră decât credinţa altor ucenici. Deoarece pipăirea prin care este adus la credinţă confirmă credinţa din sufletele noastre, dincolo de toate întrebările. De ce este nejustificat ca cineva să întrebe: dacă Toma era absent, a mai fost făcut părtaş Sfântului Duh când Mântuitorul s-a arătat ucenicilor şi a suflat peste ei, spunând: Luaţi Duh Sfânt? Pentru că puterea Duhului a pătruns fiecare persoană care a primit har şi a împlinit scopul Domnului care L-a dăruit lor. Hristos a dăruit Duhul nu doar unora, ci tuturor ucenicilor. Prin urmare, dacă unii erau absenţi, şi ei L-au primit, generozitatea dăruitorului nefiind limitată doar la cei care erau prezenţi, ci s-a revărsat peste întreg grupul sfinților apostoli. Iar pentru ca această interpretare să nu fie exagerată sau ideile noastre extravagante, vă vom convinge pe voi din cuvintele Sfintei Scripturi, aducând mai departe ca dovadă un pasaj din Cărţile lui Moise. Domnul Dumnezeu a poruncit înțeleptului Moise să aleagă șaptezeci de bătrâni din adunarea evreilor şi a spus: Voi lua din Duhul care este pus peste tine şi voi pune peste ei. Moise, așa cum i s-a cerut, i-a adus pe toţi şi a împlinit porunca. S-a întâmplat ca doar doi dintre bărbaţii incluşi în numărul celor şaptezeci să fie lăsaţi în urmă, rămânând în adunare. Cei doi erau: Eldad şi Medad. Atunci când Dumnezeu a vărsat asupra tuturor Duhul dumnezeiesc, aşa cum făgăduise, cei pe care Moise i-a ales împreună au primit de-ndată har şi au proorocit. Dar şi cei doi, care rămăseseră în adunare, au profeţit. Aceasta înseamnă că de fapt, harul venit de sus a coborât prima dată asupra lor.
Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.
De ce mâna unui ucenic credincios în această înfățișare vrea să reconstituie acele răni pe care o mână lipsită de sfinţenie le-a cauzat? De ce mâna unui ucenic ascultător a năzuit să redeschidă coasta pe care lancea unui soldat lipsit de sfinţenie a împuns-o? De ce curiozitatea dură a unui rob să repete torturile impuse de furia persecutorilor? De ce este un ucenic atât de îndrăzneț în a dovedi din chinurile Lui că El este Domnul, din durerile Lui că El este Dumnezeu şi din rănile Lui că El este Doctorul ceresc? De ce Toma, tu singurul, puţin mai deştept, un urmăritor al binelui tău, insişti ca doar rănile să fie aduse pentru mărturia credinţei? Dar dacă aceste răni au fost făcute ca să dispară cu celelalte lucruri? Ce risc ar fi adus credinţei tale acea curiozitate? Crezi că nici un semn al devotamentului Său şi nici o mărturie a învierii Domnului nu s-ar fi găsit decât doar dacă ai fi pipăit cu mâinile tale organele Sale interioare care au fost dezgolite cu atât de multă sălbăticie? Fraţilor, dăruirea sa a căutat aceste lucruri, dedicarea lui le-a poruncit lor pentru ca în viitor nici măcar un necredincios să nu se îndoiască că Domnul a înviat. Toma tămăduia nu doar nesiguranța propriei sale inimi, ci și pe aceea a tuturor oamenilor. De vreme ce el trebuia să predice mesajul neamurilor, acest cercetător conștiincios a examinat cu grijă cum ar fi putut să realizeze o temelie pentru credinţa de care era nevoie pentru o asemenea taină. Deoarece, singurul motiv pentru care Domnul şi-a păstrat rănile Sale a fost ca să asigure dovada învierii Sale. Toma pare să fi avut rigurozitate şi grijă față de Hristos, amănunte care sunt subliniate prin ceea ce spune. El probabil nu i-a crezut pe cei care au spus că L-au văzut pe Domnul, căci putea fi și o apariţie, așa cum s-a întâmplat în Evanghelia după Matei. Eu cred că același lucru l-au trăit și ceilalți apostoli, însă mai cu seamă Toma. Faptul că și ceilalţi apostoli au avut un asemenea gând la vederea lui Iisus se vede din: ei au presupus că este o arătare, şi El le-a răspuns şi le-a spus lor: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are oase şi carne aşa cum Mă vedeţi pe Mine că am” Toma a fost înzestrat cu o curiozitate iscoditoare, gândind că învierea nu este cu putință. Deci, nu doar că a spus numai dacă voi vedea, ci a mai adăugat şi dacă nu voi pune mâna, de teamă ca nu cumva ceea ce a văzut să fie o iluzie. Prin urmare, când Toma a auzit de la ucenici că Hristos a fost străpuns cu suliţa, Toma i-a crezut pe ei, chiar dacă nu a văzut aceasta. Însă, nu a crezut și în spusele lor despre înviere, ca şi cum ele ar fi fost lipsite de rațiune. Toma nu a spus aceasta atât de mult din necredință, cât din durere, pentru că, el însuşi nu a fost socotit vrednic de a-L vedea pe Hristos înviind. S-a potrivit planului lui Dumnezeu că Toma nu a crezut, pentru ca noi toţi să ştim prin el că trupul care a fost răstignit a înviat. Toma de fapt căuta să-L găsească pe Mântuitorul, de aceea, căuta să vadă rănile din carnea lui Hristos dar și trupul Său, ca să se convingă că a înviat. David se referă la suferinţa lui Iisus şi la cruce într-o pildă de taină în Psalmul 22, Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele mele și tu tot susţii că acest psalm nu se referă la Hristos pentru că în orbirea ta, nu ajungi să realizezi că nimeni din neamul evreiesc care a fost numit Împărat sau Hristos nu a avut vreodată mâinile sale sau picioarele străpunse fiind viu sau mort în această tainică înfăţişare ‒ care este, prin cruce‒ decât acest singur Iisus. Noi suntem învăţaţi, prin neputincioasa lipsă a credinţei arătată de fericitul Toma, că taina învierii este realizată asupra trupurilor noastre pământeşti şi în Hristos, ca pârgă a neamului omenesc. El nu era o iluzie sau o stafie, înfăţişată în chip uman și care a luat înfăţişarea trăsăturilor omeneşti, și nici, aşa cum alţii nebuneşte au presupus, un trup spiritualizat care este compus dintr-o substanţă subtilă şi diafană, care nu este din carne. Pentru că unii atribuie acest înţeles expresiei trup spiritualizat. De vreme ce toate speranțele şi semnificațiile credinței noastre incontestabile, după dovada Sfintei Treimi consubstanţiale, se centrează pe taina referitoare la trup, binecuvântatul evanghelist a pus cum se cuvine mai bine aceste cuvinte ale lui Toma alături de rezumatul a ceea ce s-a petrecut mai înainte. Pentru că observați că Toma nu dorea doar să-L vadă pe Domnul și atât, ci dorea să privească semnele cuielor, adică rănile trupului Său, spunând că doar atunci va crede cu adevărat şi va fi de acord cu ceilalţi, că Hristos într-adevăr a înviat, şi a înviat cu trupul.
Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!
Pentru aceasta obișnuim și noi să ne adunăm cu sfințenie în biserică în ziua a opta. Iar, pentru a adopta limbajul alegoric, aşa cum ideea o cere cu necesitate, noi într-adevăr încuiem uşile, încuiatul uşilor se întâmpla la slujba bisericilor antice, în timpul euharistiei, dar Hristos tot ne vizitează şi se arată nouă tuturor, nevăzut ca Dumnezeu şi văzut în Trup. Ne permite să ne atingem trupul Său, dându-ni-L nouă. Pentru că prin harul lui Dumnezeu suntem lăsați să participăm la Sfânta Euharistie, primindu-L pe Hristos în mâinile noastre, pentru ca noi să credem cu tărie că El cu adevărat a ridicat templul trupului Său… Participarea la tainele dumnezeieşti, pentru a ne umple pe noi cu binecuvântări dumnezeiești, este o adevărată mărturisire şi pomenire a morţii lui Hristos şi a ridicării din nou pentru noi şi din iubire pentru noi. Prin urmare, după atingerea trupului lui Hristos, să ocolim toată necredința în El ca o completă pieire şi să găsim fundamentul în deplina siguranţă a credinţei. De ce nu S-a arătat lui Toma imediat, ci după opt zile? El face aceasta pentru ca între timp, fiind înştiinţat continuu de ucenici şi auzind acelaşi lucru în mod repetat, să poată fi cuprins de o şi mai mare înflăcărare şi să poată fi pregătit pentru ca pe mai departe să creadă. De unde a aflat Toma că a fost străpunsă coasta Mântuitorului? A auzit aceasta de la ucenici. Atunci, cum a crezut aceasta şi pe cealaltă nu? Deoarece cea din urmă a fost foarte neobişnuită şi surprinzătoare. Observați cât sunt de cinstiți ucenicii, pentru că nu ascund de noi greșelile, fie cele făcute de ei, fie de ceilalți, ci le arată cu mare sinceritate. Iisus se arată din nou lor şi nu aşteaptă să fie întrebat de Toma sau să audă asemenea lucru. Mai degrabă, înainte ca Toma să poată vorbi, Iisus L-a împiedicat şi i-a împlinit dorinţa, arătând că chiar şi atunci când Toma spunea acele cuvinte ucenicilor, El era prezent cu ei. Pentru că El a folosit aceleași cuvinte, însă într-un fel prin care să mustre, adăugând sfaturi pentru vremurile ce aveau să urmeze. Domnul se apleacă chiar şi la nivelul slabei noastre înţelegeri și face o minune prin puterea Sa nevăzută pentru a convinge minţile îndoielnice ale celor care nu cred. Explică, criticul meu, căile cerului și explică fapta Lui, dacă poţi. Ucenicii erau într-o cameră închisă. Ei s-au întâlnit şi şi-au ţinut adunarea în taină de când s-au petrecut pătimirile Domnului. Iar Domnul se arată pentru a întări credinţa lui Toma, împlinindu-i dorința. El îi oferă trupul pentru a-L pipăi și rănile pentru a le atinge. Într-adevăr, El, Care trebuia să fie recunoscut ca pătimitor al lovirilor trebuia să fi creat trupul în care acele loviri au fost primite. Te întreb: prin ce punct al pereţilor casei încuiate a intrat trupul Domnului? Căci apostolii au însemnat evenimentele cu exactitate: Iisus a venit când uşile erau încuiate şi a stat în mijlocul lor. A pătruns prin cărămizi şi tencuială sau prin lemn solid, materii a căror natură este aceea de a bloca înaintarea? Deoarece acolo El a stat în prezenţa Sa trupească; nu era vreo suspiciune de înşelare. Permite ochiului minţii tale să urmărească drumul Lui pe când El intră. Îngăduie vederii minții tale să-L însoţească pe când El trece în acel loc încuiat. Nu există nici o crăpătură în pereţi și nici o uşă nu a fost descuiată. Totuşi, vezi cum El stă în mijloc, căruia nici o barieră nu îi poate rezista. Sunteţi critici ai lucrurilor nevăzute; eu vă cer să explicaţi un eveniment văzut. Totul rămâne statornic aşa cum a fost. Nici un trup nu este capabil să se strecoare prin golurile lemnului sau ale pietrei. Trupul Domnului nu se dispersează pe Sine după o dispariţie pentru a se aduna la un loc din nou. Totuşi, de unde a venit Cel ce stă în mijlocul lor? Capacităţile voastre şi cuvintele voastre sunt fără putere în a justifica aceasta. Faptul este cert, dar se află dincolo de puterea rațiunii omeneşti. Dacă, aşa cum spuneţi, istoria noastră despre naşterea dumnezeiască este o minciună, atunci dovediţi că această realitate a intrării Domnului este o ficţiune. Dacă presupunem că un eveniment nu a avut loc, doar pentru că nu știm cum s-a realizat, facem din limitele înţelegerii noastre limite ale realităţii. Dar certitudinea dovezilor arată falsitatea contradicției noastre. Domnul a stat într-o casă încuiată în mijlocul ucenicilor, iar Fiul s-a născut din Tatăl. Să nu negaţi că El s-a aflat cu ucenicii doar pentru că mintea voastră neputincioasă nu-Și poate explica cum a ajuns El acolo. Renunţaţi la o necredinţă în Dumnezeu, Singurul Născut şi desăvârşitul Fiu al lui Dumnezeu, Nenăscutul şi desăvârşitul Tată, care este bazată doar pe incapacitatea minţii şi a cuvântului de a înţelege. (postat pe f.b de Ioan Monahul)