Iertate iti sunt pacatele
Ca un Doctor Milostiv, Dumnezeu ne-a dat nouă, păcătoşilor, care bolim de patimi fără număr, pocăinţa ca doctorie duhovnicească şi ca viaţă. Tot sufletul nefăţarnic însetează de pocăinţă ca de o băutura de viaţă dătătoare, ca de o băutură ce întăreşte sufletul şi trupul, cum însetează orbul de lumină. Darul pocăinţei ni l-a mijlocit de la Părintele Ceresc, Cel Sfânt şi Fericit, Iisus Hristos şi numai El, fiindcă El singur a împlinit în locul nostru toată dreptatea, toată legea lui Dumnezeu, pe care nimeni dintre oameni n-o putea împlini cu puterile sale, fiindcă El singur a luat asupra Sa blestemul cu care pe dreptate a blestemat omenirea neascultătoare Părintele Ceresc, El singur a suferit pentru noi toate chinurile şi a gustat pentru noi moartea, pe care noi înşine ne-am căutat-o ca plată de neocolit a păcatului (Romani 6, 23). Dacă Domnul Iisus Hristos nu S-ar fi adus pe Sine, de bună voie, jertfă pentru noi, nu ne-ar fi fost dată pocăinţa – iar pentru jertfa Lui ea a fost dată tuturor credincioşilor, şi toţi cei ce raţionează cu adevărat se folosesc cu osârdie de ea, se schimbă cu schimbarea cea dumnezeiască, se fac oameni noi, cu noi gânduri, dorinţe, hotărâri, fapte, şi se mântuiesc, se luminează şi se fac casnici ai lui Dumnezeu. Doar cei necredincioşi, vicleni, încăpăţânaţi şi leneşi pier. Oare este răspunzătoare omenirea pentru acest îngrozitor ceas al nouălea, în care Răscumpărătorul nostru Şi-a dat sufletul? Răspunzător, răspunzător e fiecare suflet – căci pentru fiecare suflet a pătimit şi a murit Domnul, pentru fiecare a fost plătit acest preţ nesfârşit de scump. Suntem datori să vieţuim nu pentru noi înşine, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru noi. Iată răspunderea noastră, iată îndatorirea noastră faţă de Dumnezeu-Omul, Care a murit pentru noi pe cruce: iar întrucât şi pentru tine a murit Hristos, şi tu eşti dator să te pocăieşti cu nefăţărnicie întotdeauna, căci şi pentru păcatele tale a pătimit Mielul lui Dumnezeu.
Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care… toate le plineşti… (Rugăciunea către Sfântul Duh). Toate, adică cerul şi pământul. Dar inima ta o plineşte (adică umple) El, Duhul Sfânt? Întreabă-te sincer: şi dacă nu, atunci de ce, pentru care impătimire a ta, pentru care păcat? – Şi străduieşte-te prin pocăinţă nefâţamică să atragi în inima ta Duhul Sfânt.
Omule creştin! Adu-ţi aminte ce multpurtătoare de grijă şi minunată pronie a arătat faţă de mântuirea ta Domnul, Care a hotărât să te mântuiască mai înainte de a fi fâcuţi vecii, mai înainte însemnând venirea Sa pe pământ prin proroci şi feluriţi drepţi ai Vechiului Testament, cum a venit pe pământ şi a împlinit toată iconomia Sa privitoare la tine, întemeind Biserica, cu păstorirea şi cu Tainele, dându-i cuvântul cel de mântuire al harului peste har, toate mijloacele mântuitoare de viaţă şi cucernicie! Adu-ţi aminte de pătimirile pe care le-a îndurat pentru tine Domnul Iisus Hristos, de răscumpărătoarea moarte pe cruce, Învierea şi Înălţarea la cer şi făgăduinţa de a veni a doua oară pe pământ cu slavă spre judecarea viilor şi a morţilor. Spune, ce faci tu însuţi pentru mântuirea ta? Fiindcă Împărăţia cerurilor se ia cu sila, şi silitorii o răpesc pe ea (Matei 11, 12). Ruşinează-te de tine însuţi, pocăieşte-te, plânge-ţi necredinţa, nebunia şi celelalte patimi şi apucă-te mai degrabă de lucrarea mântuirii tale. Citeşte cuvântul lui Dumnezeu, citeşte cum s-au nevoit sfinţii, oameni pătimitori la fel ca noi.
O, înnoitoare prin mila lui Dumnezeu putere a pocăinţei! Cât de mare este milostivirea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii! În fiecare zi (având râvnă pentru pocăinţă) ne înnoim prin harul pocăinţei. Domnul dăruieşte sufletului în pocăinţă renaştere. Mă străpung de nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Ce preţ nemăsurat de mare a plătit El Părintelui Ceresc pentru izbăvirea omului de iad şi de chinul cel veşnic şi pentru dăruirea sfinţeniei, spre a ne răscumpăra lui Dumnezeu: S-a dat pe Sine însuşi, a pătimit şi a murit pentru noi! O, drahmă pierdută, suflet zidit după chipul lui Dumnezeu! Mireasă a lui Dumnezeu! Copil al lui Dumnezeu! El pentru păcatele noastre a fost rănit şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre a fost asupra Lui, şi prin rănile Lui ne-am vindecat (Isaia 53, 5). Şi de aceea suntem datori să împreună-pătimim şi să ne împreună-răstignim cu El, ca să viem cu El.
Cât de sfântă, bună, preaînţeleaptă, veşnică, preafericită este voia lui Dumnezeu privitoare la noi, oamenii, şi cum suntem datori să ne străduim neîncetat, din toate puterile, s-o împlinim pentru propria bunăstare vremelnică şi veşnică! Iar voia noastră cât de păcătoasă, mioapă, oarbă, greşită, egoistă, pierzătoare este, având în vedere doar propriul folos şi câştig! – Nu uita că din tinereţe eşti stricat cu sufletul şi trupul: smereşte-te şi te pocăieşte adânc înaintea lui Dumnezeu, şi mulţumeşte-I că ţi-a dat vreme spre pocăinţă şi îndreptare. – O, câtă milostivire a revărsat asupra ta Domnul în toate zilele vieţii tale pe pământ! Nu este număr! Plângi şi dă mulţumită.Câte patimi de tot felul, câtă răceală şi nepăsare faţă de suflet şi de soarta lui veşnică de dincolo de mormânt, câtă trândăvie, cârtire, neascultare, samavolnicie se cuibăresc în adâncul inimilor noastre – şi cât de necuraţi suntem înaintea lui Dumnezeu, nevrednici de El aproape în orice clipă, iar vrednici de El suntem poate numai atunci când cu adevărat ne dăm scama de păcatele noastre şi plângem pentru ele, cerând iertare şi arătându-ne dorinţa neclintită de a nu le mai repeta, de a nu ne mai pângări cu ele, de a nu mai fi robi lor, ci de a păzi şi împlini neabătut sfânta, dreapta şi prea-înţeleapta voie a lui Dumnezeu.
Şi tu, Capernaume, care ai fost inaltat pana la cer, pana la iad te vei cobori.Intrand Iisus in Capernaum, dupa cateva zile s-a auzit ca este in casa, si indata s-au adunat multi, incat nu mai era loc, nici inaintea usii, si le graia lor cuvantul. Şi au venit la El, aducand un slabanog, pe care-l purtau patru insi. (Mc. 2,1-3) Daca un imparat pamantesc, sau un fiu de imparat va veni intr-un oras sau intr-un sat si se va opri intr-o casa, in jurul acelei case se vor aduna multimi uriase de popor, fiindca toti vor sa-l vada pe imparat, toti vor sa auda cuvantul lui. Atat de inalt este rangul imparatului, atat de inalta este slujirea pe care el o aduce lui Dumnezeu si oamenilor, incat oricine simte fata de el, fara sa vrea, o anumita evlavie. Iata insa ca a fost o vreme cand Insusi Imparatul Cerurilor, Imparatul a toata lumea, Dumnezeu Cel fara de inceput, Facatorul cerului si pamantului, Imparatul imparatilor pamantesti, S-a aratat pe pamant si a trait impreuna cu oamenii, umbland din cetate in cetate, din sat in sat. Ce fericire a fost pe cei care au putut sa-L priveasca pe Insusi Imparatul Ceresc, sa priveasca ochii Lui cei prealuminosi, care vad lumea intreaga, care ii veselesc pe ingeri si sunt infricosatori pentru draci, si sa auda din preadulcea Lui gura cuvintele Lui datatoare de viata, de odihna, de mangaiere, de veselie oricarui suflet lipsit de viclesug! Ii pizmuiti pe acei fericiti care au trait in vremea petrecerii lui Iisus Hristos pe pamant? Sa nu ii pizmuiti. El este si acum nedespartit de noi prin Dumnezeirea Sa, prin harul Sau, prin de viata Facatoarele Sale Taine, Dumnezeiescul Sau Trup si Dumnezeiescul Sau Sange: in aceasta privinta nu suntem cu nimic mai lipsiti decat cei din vremea vietii pamantesti a lui Iisus Hristos, ba chiar am primit mai mult decat ei, fiindca ei n-au avut fericirea sa guste Trupul si Sangele Lui de viata Facator, pe cand noi le gustam si ne indumnezeim.
Liturghia, in vremea careia se savarseste aceasta Taina, ne zugraveste intreaga viata a lui Iisus Hristos, din leagan si pana la Inaltarea la Cer, iar Sfintele Taine ne arata prezenta Lui personala, nemasurata iubire a Domnului fata de zidirea Sa cea cuvantatoare, iar inalta aratare a lui Dumnezeu in trup si in chip ele om ne arata, fratii mei, vrednicia firii omenesti, care este facuta dupa chipul lui Dumnezeu, dar este injosita, slutita, paralizata si omorata de pacat. Ea ne incredinteaza ca daca omul va trai pe pamant cu dreptate si cu sfintenie, va fi deopotriva cu ingerii si dimpreuna cu ei va trai si va praznui in vecii cei nesfarsiti; ca pentru Dumnezeu, dupa Maica Domnului si sfintii ingeri, nu este nimeni si nimic mai presus si mai de pret decat omul, caruia El S-a asemanat, pentru care a patimit, a murit si a inviat; ca tot Cerul si Imparatia cerurilor sunt mostenirea omului si ca in afara de el nu mai sunt alti mostenitori, carora sa li se fi spus:Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia care v-a fost gatita de la intemeierea lumii (Mt. 25, 34).
Sa ne intoarcem insa la ceea ce spune in Evanghelie. Intrand Iisus in Capernaum, dupa cateva zile s-a auzit ca este in casa, si indata s-au adunat multi, incat nu mai era loc, nici inaintea usii.
Orasul evreiesc Capernaum se afla langa lacul Ghenizaret, nu departe de varsarea raului Iordan in acesta, si era in timpul lui Iisus Hristos unul dintre orasele infloritoare si din plin locuite ale Galileii. In vremea slujirii Sale obstesti de trei ani in vederea mantuirii neamului omenesc, Domnul a fost nu o data in Capernaum, a propovaduit in sinagogile de acolo si a savarsit multe minuni. Printre altele, acolo a fost vindecat paraliticul despre care s-a citit astazi din Evanghelie. Acolo au fost tamaduiti sluga unui sutas roman, soacra lui Petru, femeia cu curgere de sange, doi orbi, un indracit si multi altii, acolo a fost inviata fiica lui Iair, mai-marele sinagogii. „Fericiti, de o suta de ori fericiti, veti spune, locuitorii acelui oras, in care a fost Iisus Hristos!” Eu insa nu voi spune asta. Nu, nu pot sa-i numesc fericiti pe locuitorii Capernaumului doar pentru ca la ei se oprea des Fiul lui Dumnezeu; nu pot sa fac asta, fiindca locuitorii Capernaumului, care vazusera in numeroase randuri minunile Lui si binefacerile aratate de El fata de concetatenii lor au ramas nerecunoscatori, necredinciosi, pacatosi nepocaiti. Domnul Insusi a certat orasul acesta, zicand: Şi tu, Capernaume, care ai fost inaltat pana la cer, pana la iad te vei cobori – caci de s-ar fi facut in Sodoma minunile ce s-au facut in tine, ar fi ramas pana astazi, adica s-ar fi pocait; insa zic voua ca pamantului Sodomei ii va fi mai usor in ziua judecatii decat tie (Mt. 11,23-24). Acum vedeti ca locuitorii Capernaumului sunt niste oameni nefericiti, caci desi au vazut adeseori minunile Domnului si au auzit invatatura Lui, au ramas pacatosi nepocaiti si au fost osanditi la iad.
Fratilor! Sa ne gandim la noi insine: am primit cumva de la Domnul mai putine binefaceri decat locuitorii Capernaumului? Am fost nascuti prin Botez din apa si din Duh si am fost infiati de Dumnezeu; prin Mirungere am fost sfintiti cu Duhul Sfant, prin Impartasire ne invrednicim sa gustam Insusi Preacuratul Trup si Insusi Preacuratul Sange al Domnului; prin Pocainta ne invrednicim de iertarea pacatelor, dupa ce ne pocaim fara prefacatorie de ele; prin Preotie avem intotdeauna invatatori de credinta si viata crestineasca, savarsitori ai Tainelor mantuitoare si calauzitori catre Dumnezeu si viata vesnica; prin Maslu avem doctorie de bolile trupesti in urma pocaintei pentru pacate. Dar noi cum Ii rasplatim Domnului pentru toate milele Lui fata de noi, pentru toate minunile indelungii Lui rabdari fata de noi? Ii rasplatim cu nerecunostinta, cu naravuri rele, cu invartosarea inimii, cu necredinta, cu imprastiere, cu impotmolirea in pacate si cu nepocairea pentru acestea. Dar vom putea face asta intotdeauna? Nu se va umple in scurta vreme masura indelungii rabdari a lui Dumnezeu fata de noi? Nu atarna deja sabia lui Dumnezeu asupra capetelor noastre? Securea mortii nu este deja la radacina pomului – la inima noastra? Iadul nu si-a deschis, oare, falcile ca sa ne inghita? Sa ne venim in fire, sa ne trezim, sa ne pocaim din suflet, cat mai este inca timp pentru pocainta. Sa invatam cuvantul lui Dumnezeu, mergand cu ravna la biserica, si sa ne indeletnicim cu binefacerile si milosteniile. Ce-i drept, in Postul Mare si la noi biserica se umple cateodata de rugatori la fel ca acea casa in care S-a oprit Iisus Hristos, si abia incape in ea poporul. Slava lui Dumnezeu! O, de s-ar umple cat mai des de crestini bisericile! Şi totusi, teatrele se umplu cu mult mai des.
Sa continuam insa talcuirea Evangheliei.Şi le graia lor cuvantul.Domnul aparea peste tot cu cuvantul, si acest cuvant era mai dulce decat fagurele de miere: el vindeca sufletele si trupurile, cucerea si preschimba inimile, cum s-a intamplat cu Saul; invia mortii, alunga demonii, ii arunca la pamant pe cei cutezatori, poruncea tuturor stihiilor, care ascultau de glasul Celui Atotputernic; prefacea faptura intr-o clipita: acest cuvant rasuna in biserica si acum. Şi atunci, de ce sunt atat de putini oameni care asculta si implinesc? Din pricina imprastierii noastre, a iubirii noastre de lume, de bunurile si de placerile desarte. Nu puteti sluji, a zis Domnul o data pentru totdeauna, si lui Dumnezeu, si mamonei, adica lumii (Mt. 6, 24). Sa va amintiti insa ca acest cuvant ne va judeca in ziua cea de pe urma. Asadar, sa luam aminte cat mai mult la cele auzite, ca nu cumva sa cadem launtric de la Dumnezeu (Evr. 2, l)1. De aceea si cere Sfanta Biserica sa luam aminte atunci cand se citeste Evanghelia.
Şi au venit la El, aducand un slabanog, pe care-l purtau patru insi; si neputand ei, din pricina multimii, sa se apropie de El, au desfacut acoperisul casei unde era Iisus si, prin spartura, au lasat in jos patul in care zacea slabanogul (Mc. 2,3-4).Cat de jalnic este omul atunci cand, fiind in deplina cunostinta, nu poate merge din pricina slabiciunii si trebuie sa fie ajutat mereu de altcineva: este o povara si pentru sine, si pentru ceilalti. Asa era slabanogul de care se vorbeste in Evanghelia de astazi, asa sunt la noi cei suferinzi de paralizie si de cateva alte boli. Este insa si paralizie duhovniceasca, a carei pricina sunt pacatele, patimile – paralizie neasemuit mai primejdioasa si mai vrednica de mila decat paralizia trupului, fiindca adeseori aduce dupa sine moartea vesnica. In aceasta privinta, orice pacatos e un slabanog, un paralitic. Orice pacat este insotit de paralizia sufletului, ca urmare a caderii de la Dumnezeu, in Care este viata si puterea noastra – si intrucat cu totii pacatuim, cu totii suntem slabanogi, cu totii suntem paralitici. Cum sa ne vindecam de aceasta paralizie, de acest inceput al mortii vesnice? Prin pocainta neprefacuta, adanca, deplina, pentru pacate. Bineinteles, tocmai de aceea s-a si randuit sa se citeasca astazi Evanghelia despre slabanog, ca prin starea acestuia, care era urmare a pacatelor, sa miste inimile noastre si sa ne impinga la pocainta osardnica. Tocmai de aceea l-a vindecat Iisus Hristos pe slabanog, daruindu-i mai intai iertarea pacatelor.
Şi vazand Iisus credinta lor, adica a celor care-l purtau pe slabanog, i-a zis slabanogului: „Fiule, iertate iti sunt pacatele tale!” (Mc. 2,5).De aici se vede limpede ca bolnavul suferea din pricina pacatelor sale.
Fratii mei! Cand sunteti bolnavi, mai intai de toate aduceti lui Dumnezeu prinosul pocaintei pentru pacate, alergati la Doctorul Cel Atotputernic, gustati Trupul si Sangele Lui Cel de viata Facator. Intre pacat si boala este o legatura tainica si stransa. “Şi erau acolo unii dintre carturari, care sedeau si cugetau in inimile lor: „Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai unul Dumnezeu?” (Mc. 2, 6-7). In viclenia, pizma si iubirea lor de cinstiri, carturarii (acestia erau dascali invatati ai evreilor) au vazut binefacerea lui Iisus Hristos ca pe o hula, si s-au tulburat. Şi acum, fratilor, pe omul viclean il smintesc si faptele bune. Te duci la biserica sa te rogi, citesti cartile sfinte, fugi de distractii, de spectacole, de tovarasii lumesti – zice ca esti fatarnic. Dai milostenie – zice ca inmultesti parazitii societatii. N-ar fi mai bine pentru acesti oameni vicleni sa se uite la ei insisi decat sa-i judece si sa-i osandeasca pe altii? Trebuie sa ne amintim vorbele Dreptului Judecator: Nu judecati, ca sa nu fiti judecati (Mt. 7,1). Cunoscator al inimilor fiind, Iisus Hristos a dat in vileag gandurile viclene ale potrivnicilor Sai:De ce cugetati acestea in inimile voastre? Ce este mai usor a zice slabanogului: „Iertate iti sunt pacatele”, sau a zice: „Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla”? (Mc. 2, 8-9). Chiar asa: pentru un simplu om nu este in aceeasi masura cu neputinta sa ierte pacatele savarsite impotriva lui Dumnezeu de catre un om asemenea lui si sa vindece cu cuvantul boala? Se intelege de la sine ca da. Pentru cine este cu putinta asa ceva? Doar pentru Dumnezeu: prin urmare, daca cuvantul lui Iisus Hristos era fapta, altfel spus daca nimicea pacatele, vindeca bolile de tot felul, dupa cum si vedeau toti acei oameni, printre care si carturarii, cum Il puteau invinui pe Domnul de hula? Privind cele intamplate, trebuia sa creada ca Iisus Hristos este Dumnezeu, fiindca El iarta pacatele si nimiceste cu cuvantul Sau toate bolile, insa ei spuneau: El huleste. Ce le-a raspuns Domnul? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului a ierta pacatele pe pamant, a zis slabanogului: Zic tie: „Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta.” Şi s-a sculat indata si, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor, incat erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: „Asemenea lucruri n-am vazut niciodata” (Mc. 2, 10-12).
Vedeti deci: cuvantul a devenit fapta: pacatele au fost iertate, paralizia a trecut, omul s-a facut pe deplin sanatos si zdravan. Atat iertarea pacatelor, cat si vindecarea bolii au aratat ca Iisus Hristos este Judecator, Datator de viata si Dumnezeu, iar nu hulitor, cum socoteau carturarii.Fratii mei! Puterea de a ierta pacatele oamenilor este doar a lui Dumnezeu, Facatorul si Legiuitorul lor – si care dintre voi nu a aflat din proprie experienta ca Iisus Hristos ne iarta si ne dezleaga de tot pacatul? Ce usurime si ce odihna si ce veselie are sufletul cand te pocaiesti din toata inima de pacatele tale inaintea Domnului si auzi cuvantul: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Ce veselie are sufletul cand gusti cu credinta si cu dragoste din hrana Lui cea dumnezeiasca – Preacuratul Lui Trup si Preacuratul Lui Sange! Cat de des se insanatosesc si acum bolnavii la scurta vreme dupa ce se pocaiesc inaintea preotului si se impartasesc cu Sfintele lui Hristos Taine!
Fiule, iertate iti sunt pacatele tale (Mc. 2, 5) E limpede ca paraliticul a fost adus la Iisus Hristos pentru a fi vindecat de boala – iar Iisus Hristos mai intai ii vindeca sufletul de pacate, iar dupa iertarea pacatelor i-a zis: scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta (Mc. 2, 11). Ce sa insemne un asemenea fel de tamaduire? Inseamna ca bolile care ne lovesc sunt urmari ale pacatelor noastre si ca nu se poate sa scapam pe deplin de boli daca nu ne curatim mai intai de pacate, intrucat nu pot fi inlaturate urmarile fara a fi inlaturate mai intai pricinile. Intrucat si acum sunt adeseori printre noi numerosi bolnavi, care cauta mijloace impotriva bolilor lor, spre zidirea si folosul de obste vom sta de vorba despre stransa legatura dintre pacatele noastre si bolile trupului.
Chiar sa fie intre pacate si suferintele trupului o legatura atat de stransa, incat bolile trupesti mai mult sau mai putin indelungate sunt urmare a pacatelor? Chiar asa, intre boli si pacate este legatura urmatoare: pacatul este pierzator pentru suflet, iar totodata e stricator si pentru trup. Sfantul Apostol spune despre pacat: plata pacatului este moartea (Rom. 6, 23), adica pacatul, ca un tiran necrutator, aduna dare de la oamenii ce-i slujesc – si toti ii slujesc. Aceasta dare este moartea. Asadar, moartea este o dare pe care suntem nevoiti s-o platim pacatului, iar mortii ii premerg aproape intotdeauna boli mai mult sau mai putin indelungate. De aici se vede ca intre pacat si boli este o legatura cat se poate de stransa. Daca n-ar fi pacat, n-ar mai fi bolile si moartea. Tocmai de aceea, in veacul viitor nu vor mai fi boli. Moarte nu va mai fi, nici plangere, nici strigat, nici durere(Apoc. 21, 4), da marturie Ioan, vazatorul tainelor, in dumnezeiasca Apocalipsa. Adeseori, pentru pacatele omenesti Insusi Dumnezeu trimite nemijlocit boli: de pilda, da satanei spre istovirea1 trupului (I Cor. 5,5), cum s-a intamplat cu incestuosul pomenit in prima Epistola a Apostolului Pavel catre Corinteni, sau il lipseste de folosinta anumitor simturi si madulare, sau il supune altor feluri de boli. Atunci, bolile sunt o lucrare a bunatatii lui Dumnezeu, Care nu voieste moartea vesnica a pacatosului, ci ca acesta sa se intoarca din calea sa cea rea si sa fie viu (v. Iez. 33, 11).
Oamenii se insala cum nu se poate mai rau cu dulceata vremelnica a pacatului, insa Dumnezeu, in bunatatea Sa, nu vrea pierzarea noastra vesnica, ci vrea sa-i faca pe toti partasi ai fericirii – dar cum sa faca asta, daca omul nici nu vrea sa bage in seama fericirea viitoare si chinurile vesnice si daca e dedat cu toata fiinta sa distractiilor si satisfactiilor pamantesti? El se simte in plinatatea puterilor si crede ca trebuie sa traiasca aici asa cum vrea, atata timp cat este in viata. Cum sa-l faci sa se gandeasca la Dumnezeu, la viata vesnica pentru care a fost zidit, cum sa-l faci sa primeasca credinta si virtutea in asa fel incat acestea sa devina viata inimii lui? Atunci, bolile si suferintele sunt mijlocul cel mai bun. Ajunge sa ne uitam la un om bolnav ori lovit de alta nenorocire ca sa ne incredintam cat de binefacatoare sunt uneori pentru noi bolile si nenorocirile. Intr-o asemenea cercetare dumnezeiasca, omul intra in sine insusi, vede ca e nimicnic si degrab trecator, ca iarba, ca floarea campului (Is. 40, 6), ca toate cele pamantesti sunt pulbere si desertaciune, ca numai Dumnezeu si virtutea sunt vesnice, ca omul are neaparata nevoie in aceasta viata sa-I slujeasca lui Dumnezeu in duh si in adevar si sa-si adune fapte bune pentru viata vesnica.
Fratilor! Cu totii suntem bolnavi sau nefericiti intr-o privinta sau alta, si cu totii dorim, din firescul instinct de conservare, sa fim sanatosi si in bunastare. Sa ne amintim ca bolile noastre, fiind adesea, in ce priveste obarsia, rodul propriilor noastre faradelegi, al propriei noastre lipse de prevedere sau vieti neinfranate, sunt la fel de des, in ce priveste puterea si lungimea, pedeapsa dumnezeiasca pentru pacatele noastre. Daca vrem sa scapam de boli, trebuie mai intai sa nimicim pricina lor launtrica, pacatele: atunci, nenorocirea dinafara va trece de la sine. Sa ne amintim ca bolile si moartea n-ar fi in neamul omenesc daca prin primul om n-ar fi intrat in lume pacatul. Oamenii n-au decat sa-si inchipuie ce pricini ale bolilor vor, dar daca vor patrunde in miezul lucrurilor vor ajunge la cea mai insemnata dintre pricinile lor, si anume la faptul ca firea trupului omenesc a fost candva vatamata puternic, fiind vatamata si acum de o anumita putere launtrica dusmanoasa, si tocmai de aceea este atat de simtitoare chiar si fata de cele mai mici schimbari ale stihiilor, tocmai de aceea a devenit atat de slaba si lesne de stricat.
Acum este vreme de tamaduire a sufletului. Asadar, sa fugim de pacate, care fac sufletul sa se imbolnaveasca si sa sufere, si tamaduirile noastre degraba vor rasari. Cu totii am aflat de nenumarate ori, din proprie experienta, ca Iisus Hristos este Judecatorul, Mantuitorul, Datatorul de viata si Dumnezeul nostru: asadar, sa alergam intotdeauna la El cu ravna si cu credinta, ca sa primim de la obisnuita Lui milostivire, pe care am incercat-o de atatea ori, iertarea pacatelor, pacea sufletului si totodata sanatatea trupului. Vistieria milostivirii este deschisa intotdeauna pentru fiecare: fiecare poate sa ia din ea si de o mie de ori pe zi, fiindca nenumaratele noastre pacate nu vor birui nesfarsita milostivire a Stapanului – asta daca suntem pacatosi care se pocaiesc cu adevarat. Slava milostivirii Tale, Doamne, in vecii vecilor! Dar si noi sa fim, fratilor, milostivi fata de aproapele. Iarasi rog dragostea voastra sa faca milostenie cu saracii aflati in grija parohiei noastre. Binevoiti sa faceti asta in numele lui Dumnezeu: cine da saracului nu va duce, din milostivirea lui Dumnezeu, lipsa. Amin! (postat pe fb de ioan monahul)