Icoana Sfintei Fete a lui Hristos, trimisa chiar de Mântuitorul regelui Abgar
În lumea creştină există mai multe icoane celebre ale Maicii Domnului, despre care tradiţia spune că nu sunt făcute de mâna omului. Mai puţine sunt însă icoanele care înfăţişează chipul Mântuitorului, nepictat de mână omenească.
Iată de ce ne-am propus să vă prezentăm între cele mai cunoscute asemenea icoane, icoana Sfintei Fete a lui Hristos, imprimata pe o pânza, apoi pe o caramida, trimisa de Mantuitorul regelui Abgar.
În zilele in care Mantuitorul nostru Hristos S-a aratat pe pamant si propovaduia Imparatia lui Dumnezeu, savarsind multe minuni, era carmuitor in cetatea Edesei, din Siria, un oarecare Avgar. Acesta patimea de o boala cumplita, ca avea lepra neagra, care-i cumprinsese tot trupul si statea toata vremea in casa, chinuit de suferinte, si nu voia sa-l vada nimeni dintre supusii sai, fiind atat de urati de boala incat, vazandu-se, se scarbea singur de chipul sau.
Deci, auzind el de Domnul Hristos si de minunatele tamaduiri ce facea numai prin cuvant, a fost cuprins de dorinta de a-L vedea cu ochii lui, încredintat fiind ca va primi si el tămaduire de suferintele sale.
"Abgar, domnul Edesei, lui Hristos, Mantuitorul cel bun, Care S-a aratat, in partile Ierusalimului, in Trup, sa se bucure. Eu am auzit de Tine si de slavitele Tale fapte minunate ca tamaduiesti fara doctorii, bolile; orbilor le dai vedere, schiopilor umblare, pe cei leprosi ii curatesti, gonesti din oameni duhurile cele necurate, pe cei paralizati, care de multi ani zac in pat, ii tamaduiesti prin cuvant si pe cei morti ii inviezi, deci, unele ca acestea auzind eu, din doua, una gandesc ca esti, ori Dumnezeu, pogorat din Cer, ori Fiul lui Dumnezeu, ca faci niste lucruri ca acestea, de mirare.
Pentru aceasta, scriu catre Tine smerita mea carte, cu rugamintea ca sa Te ostenesti a veni la mine, sa-mi vindeci boala mea cea netamaduita, de care patimesc de multi ani. Aud, inca, si acestea, ca evreii Te urasc pe Tine si ca vor sa-Ti faca rau. Deci, eu am o cetate, care, desi nu este foarte mare, insa este preafrumoasa si indestulata cu toate bunatatile. Vino, deci, la mine si locuieste in cetatea mea, care ne va fi indestulata cu toate cele de trebuinta".
Deci, Temandu-se insa ca Hristos nu va veni, Abgar a socotit de cuviinta sa trimita, odata cu scrisoarea, si pe un zugrav vestit, ce se numea Anania, ca acesta sa-i inchipuiasca fata Mantuitorului pe panza, ca, macar in felul acesta, sa poata vedea pe cel ce stapaneste toate tainele firii. Mergand la Ierusalim si afland pe Hristos, Anania privea cu multa luare aminte fata Lui, straduindu-se sa zugraveasca, cu mestesugul lui, chipul Domnului, si nu izbutea. Dar Domnul, Cel a toate vazator, cunoscand gandul lui Anania, a trimis pe Apostolul Toma sa cheme la sine pe acel barbat, care sta pe o piatra, in mijlocul multimii, si incerca sa-i zugraveasca fata. Iar Domnul, citind scrisoarea, a scris raspuns lui Abgar, astfel:
"Fericit esti Abgar, cel ce nu M-ai vazut si ai crezut in Mine, ca scris este despre Mine: Cei ce Ma vad pe Mine, nu vor crede, iar cei ce nu Ma vad, vor crede si vor mosteni viata cea de veci. Imi scrii Mie, sa vin la tine, dar se cade Mie sa savarsesc cele pentru care sunt trimis, iar, dupa savarsirea lor, sa Ma intorc la Tatal, Care M-a trimis pe Mine. Dupa Inaltarea Mea, insa, voi trimite la tine pe unul din Apostolii Mei. Acela te va tamandui de bolile ce te-au cuprins si viata vesnica iti va darui tie si celor ce sunt cu tine".
Deci, savarsind Domnul scrisoarea Sa, a pecetluit-o cu a Sa pecete, pe care scria cu litere evreiesti: "A lui Dumnezeu fata, dumnezeiasca minune". Si a implinit Domnul si cealalta dorire a lui Abgar si a zugravului Anania. Ca Domnul, cerand putina apa si spalandu-Se pe fata, I s-a dat o naframa, ca sa se stearga, si, stergandu-Se, chipul Domnului s-a intiparit pe panza, atat de limpede, cum n-ar fi putut nici o mana omeneasca sa-L zugraveasca.
Si Domnul, chemand pe Anania, i-a dat, o data cu scrisoarea si aceasta panza, sa o duca stapanului sau, cu rasplatire pentru credinta sa. Iar Abgar, primind mahrama ca pe o icoana a Mantuitorului nefacuta de mana, si inchinandu-se ei, indata a simtit cum il parasesc durerile si cum i se curateste trupul de lepra, ca n-a mai ramas din ea decat o mica pata.
Această primă icoană nefăcută de mână a Sfintei Feţe a lui Hristos, care nu are însă nici o atestare evanghelică sau apostolică, cea trimisă de Mântuitorul regelui Abgar. Se spune ca a fost imprimată pe pânză, apoi pe o cărămidă.
Informaţia este amintită de istoricul Eusebiu de Cezareea, în "Istoria Bisericească", fiind inserată după o traducere siriacă. În această lucrare este relatată corespondenţa dintre regele Abgar şi Hristos. Acest rege I-a trimis prin curierul său Anania o scrisoare Mântuitorului prin care Îl ruga să vină să-l vindece de lepră şi să-l apere de prigonirea iudeilor.
Răspunsul Mântuitorului este acela că nu poate veni, dar că îl va trimite pe ucenicul său Tadeu să-l vindece. Eusebiu nu relatează ce a făcut Abgar după primirea răspunsului de la Iisus.
Există însă o lucrare apocrifă numită "Doctrina Addaei apostoli" din care aflăm că Abgar ar fi trimis un pictor să zugrăvească chipul Mântuitorului. Nereuşind să facă acest lucru, Hristos Şi-a pus o pânză pe faţă, inprimându-I-se astfel chipul pe ea. Sfântul Damaschin spune şi el că Hristos şi-a întipărit chipul pe o bucată de pânză luată din haina Sa şi că ar fi trimis-o lui Abgar, prin Iuda Tadeul.
Deci, dupa ce Domnul a inviat si s-a inaltat la Cer, Sfantul Apostol Tadeu a venit in Edesa, propovaduind credinta cea noua. Si l-a chemat, indata, la sine Abgar si, primind, de la Sfantul Apostol, botezul, s-a tamaduit deplin. A daramat, apoi, si idolul cel paganesc, de la poarta cetatii, si, zidind o firida rotunda deasupra intrarii, a asezat acolo icoana cea nefacuta de mana a lui Hristos, pentru ca toti cei ce vor intra si vor iesi pe poarta, sa dea cinstire lui Dumnezeu cel adevarat. Si a stat acolo sfanta mahrama tot timpul cat a domnit Abgar si fiul sau.
Dar a venit, la carma treburilor, un nepot al lui Abgar, care s-a lepadat de credinta cea dreapta si acesta vroia sa aseze un idol, in locul dumnezeiescului chip. Drept aceea, episcopul locului a pus noaptea, de s-a zidit firida in care se afla sfanta mahrama, iar necredinciosul nepot, nemaivazand-o, si-a parasit gandul sau.
Au trecut, dupa aceea, multi ani si Edesa a cazut sub turci, iar icoana a ramas tot acolo. Si a fost lasata in acel loc pana la anul 944, cand a fost adusa la Constantinopol, de imparat, platita cu slobozirea unor turci vestiti, care erau in robie la greci.
Deci, s-a adus cu slava chipul cel nefacut de mana au lui Hristos in imparateasca cetate si, asezandu-se praznuirea aducerii chipului cel nefacut de mana la 16 august, sfanta mahrama a fost pusa in biserica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, numita a Farului, spre apararea cetatii si spre slava lui Hristos Dumnezeu, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Deci, această icoană, păstrată prin tradiţia orală la Edesa, a servit ca apărătoare a cetăţii, fiind pusă la una din porţile oraşului până în 944, când a fost mutată la Constantinopol. În 1204, cavalerii Cruciadei al IV-a au luat-o şi au dus-o în Occident. Copii după această icoană, mai mult sau mai puţin reuşite, s-au răspândit în toată lumea bizantină sub numele "Sfânta Mahramă".
Prima menţiune istorică a existenţei ei a fost făcută de către Evagrie Scolasticul. În timpul Revoluţiei franceze, Sfânta Mahramă, aflată într-o biserică din Paris, a ars.
Academicianul Emilian Popescu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iaşi, spune că o parte din icoanele executate după Sfânta Mahramă se păstrează la Mănăstirea "Sfânta Ecaterina" din Muntele Sinai, din Egipt, şi că soldaţii cruciaţi, odată cu pânza, au furat din Constantinopol şi coroana din spini şi o parte din cuiele în care a fost pironit Mântuitorul.
Închinarea în “duh si adevar” nu exclude icoana, ci dimpotriva, o cere daca este pictata dupa învatatura Bisericii Ortodoxe.
Privind o icoana în care totul este dematerializat, dar nu derealizat, real, dar nu realist, o lume, un chip înnoit prin Harul întruparii, privim ca printr-o fereastra puterea si slava lui Dumnezeu Care salasluieste în chipul înnoit al omului si al lumii din icoana.
Închinarea în duh si în adevar nu exclude materia organizata în icoana, iconic sau iconografic, “Nu este materie cerneala si preasfânta carte a Evangheliilor? Nu este materie Trupul si Sângele Domnului nostru?”, se întreaba Sfântul Ioan Damaschin. Materia nu este deci potrivnica închinarii noastre în duh si în adevar. Chiar în Vechiul Testament, în care Dumnezeu interzicea facerea idolilor, a chipurilor cioplite, sunt prelucrate (aurul, argintul, arama, diferite fire si stofe) pentru a fi folosite la cult. Materia folosita iconografic, atât în Vechiul cât si în Noul Testament, a capatat forme artistice de o valoare si frumusete nepieritoare, marturii ale civilizatiei lumii, contributii valoroase ia tezaurul de cultura al lumii.
Icoanele, lucruri facute de mâini omenesti, chiar cele care sunt îmbracate în metal pretios (argint), obicei târziu si strain traditiei iconografice, pentru ca materia metalului nu poate sa exprime atât de bine starea omului înnoit cum poate sa o arate culoarea, nu pot fi socotite idoli pentru ca ele nu sunt identice prin fire, ci prin asemanare cu cele pe care ele le înfatiseaza.
“Idolii pagânilor sunt aur si argint, lucruri ale mâinilor omenesti; gura au si nu vor grai, ochi au si nu vor vedea… asemenea lor sa fie cei ce-i fac pe ei si se încred în ei”. Tocmai identitatea de fire ce era atribuita idolilor socotiti persoane care vad, vorbesc si aud, face ca aceste lucruri ale mâinilor omenesti sa fie idoli.
Spre aceasta voia sa atraga atentia Sfântul Apostol Pavel celor din Areopag: “Nu trebuie sa socotim ca Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de mestesugul si iscusinta omului”.
Biserica Dumnezeului Celui viu, “stâlp si temelie a adevarului”, a pastrat toate cuvintele Sfintei Scripturi în curatia cea dintâi, când aceste cuvinte au trebuit sa fie traduse în diferite limbi din cea în care ele au fost scrise prima data. Textul: “Sa se rusineze toti cei ce se închina chipurilor cioplite si se lauda cu idolii lor” nu cunoaste nici o schimbare, adica înlocuirea cuvintelor “chipuri cioplite” cu “icoane” în nici o traducere.
Ceea ce întâlnim în unele traduceri recente facute în afara tarii, în limba româna, nu se bucura de credibilitate nici din partea marilor grupari crestine care nu au cultul icoanelor. Icoana facuta dupa învatatura ortodoxa, prin mesajul si continutul ei, identice cu cele ale Evangheliei si mai ales prin graiul universal al culorilor si liniilor, îsi are pentru timpul nostru lucrarea ei ecumenica. Icoana ortodoxa tot mai mult îsi face prezenta în lumea crestina din afara Ortodoxiei, ca si slujba ortodoxa din care icoana face parte integranta.
Putem sa ne rugam, la caz de mare nevoie si fara icoane si în afara de biserica, dar în rugaciunile noastre în fata acestei ferestre deschise catre cer, care este icoana, vedem, întelegem, ne împartasim din plin de harul îndumnezeitor care a înnoit chipul si lumea din icoana în fata careia ne aflam.
Este o experienta de doua ori milenara, cu radacini în însusi faptul crearii omului si în Persoana celui Care este “Chipul (icoana) lui Dumnezeu celui nevazut” .
Ce putem spune despre icoana noastra ortodoxa româneasca? Dupa cum stim, Ortodoxia a cultivat si cultiva si un specific national; pe care îl gasim si în icoana.
Nu este locul si nici spatiul pentru a consemna într-o masura mai mare, asa cum merita sa se spuna, ci vom spune doar câteva cuvinte. Icoana noastra se caracterizeaza printr-o masura cumpanita între omenesc si duhovnicesc în înfatisarea chipului omenesc: este o masura care tine seama de formula calcedoniana: fara schimbare si fara amestecare, adica omenescul nu este înghitit de duhovnicesc ca în unele vechi fresce bizantine, dar nici invers, ca în arta religioasa a Renasterii.
Sunt chipuri pline de bunacuviinta care acopera o adânca traire duhovniceasca învaluita de o smerenie de care era stapânit permanent Sfântul Apostol Pavel . Duhul comuniunii persoanelor sfinte cu natura din icoana si mai ales cu privitorul sau închinatorul se lasa lesne de perceput chiar si celor din afara Ortodoxiei.
Pentru a patrunde cu adevarat în duhul icoanei trebuie sa urmam drumul pe care l-a strabatut practica Bisericii pâna astazi, si occidentalul trebuie sa se situeze în universul religios si liturgic în care se situeaza icoana.
Icoana este facuta pentru a-l ajuta pe om în desavârsirea sa duhovniceasca, caci ea îl ajuta sa primeasca harul chiar de la izvorul acestuia. Omul se concentreaza în rugaciuni si se slujeste de icoana ca de o unealta care-i îngaduie sa-si îndrepte rugaciunea catre arhetip (persoana înfatisata în icoana).
Faptul ca ne-am rugat lui Dumnezeu având în fata o icoana în care am privit o persoana si o natura în starea de înnoire a facut sa fim mai legati de oameni si de natura, de oamenii pamântului, de stramosi, de natura patriei în care duhul mioritic este expresia populara a duhului Ortodoxiei noastre românesti, în care cerul se uneste cu pamântul în nunta bucuriei nesfârsite a celei de a opta zi, a desavârsirii.