Iată-ne astazi 25 martie la plinirea vremii

25.03.2018 06:16

„Bucură-te, steaua, care arăți Soarele. Bucură-te, pântecele dumnezeieștii întrupări. Bucură-te, cea prin care se înno­iește făptura. Bucură-te, cea prin care Prunc Se face Făcătorul. Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară! ”

Buna Vestire. Iată-ne astazi 25 martie la plinirea vremii de care se vorbeşte adeseori si care coincide cu Buna Vestire.Iată descoperirea Tainei celei din veci ascunse. În momentul tensiunii supreme în aşteptarea mântuirii, Dumnezeu satisface această aşteptare, prin împlinirea făgăduinţei unui Mântuitor. Iată de ce Buna-Vestire este, înainte de toate, bucurie! Căci primul cuvânt pe care Arhanghelul Gavriil l-a grăit către Fecioara Maria, când a venit să-i aducă cea mai mare veste din istoria omenirii, a fost „Bucură-te!”. Şi într-adevăr, după primele momente de tulburare, datorate atât de neaşteptatei veşti, înţelegând că vestitorul era venit cu putere de la Dumnezeu (căci numele „Gavriil” se tâlcuieşte „puterea mea este Dumnezeu”), fiinţa Fecioarei Maria a fost inundată de o bucurie de negrăit, datorită revărsării şi umbririi harului, mai ales în clipa în care Arhanghelul i-a zis: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har!”. Iata azi Gavriil străbate veacurile şi se adresează fiecăruia dintre noi. Să luăm aminte că acum omenirea nu se mai găseşte, desigur, în apele tulburi ale păcatelor lumii greco-romane din vremea aceea, ci în altele, mult mai rafinate şi mai primejdioase: în apele falsificării adevărului istoric, al trădărilor şi al maşinaţiunilor oculte ale salariaţilor diavolului. Dar, în ciuda acestora şi al confuziilor fără precedent, al suferinţelor de tot felul şi deci, a unei legitime îngrijorări, suntem chemaţi să ne bucurăm. S-a bucurat pământul, dar şi cerul, căci fără încuviinţarea ei, potrivit libertăţii de opţiune, planul dumnezeiesc s-ar fi amânat. Astăzi, la prăznuirea Bunei Vestiri, suntem chemaţi şi noi să ne bucurăm, ca în fiecare an, cu nădejde sfântă.

Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în Rai, gândea întru sine: „Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune?”. Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cu­vintele acestea, eu mă mir şi mă minunez!”. Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă!” . „Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit. Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac. Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine, apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia. Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri». De vrei să te încredin­ţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit.

Preacurata Fecioara Maria a fost prima care a primit aceasta veste buna si a fost cel dintai om care s-a cutremurat de frica si de bucurie. Cerul se oglindea in inima ei curata precum soarele in apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi si Innoitorul celei vechi, urma sa-si odihneasca capul in inima ei si sa se imbrace in trup.

Evanghelia de astazi vorbeste despre aceasta: Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine zicand: „Ca asa mi-a facut mie Domnul, in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.” Care zile? Dupa zilele care pregateau marea zi a Nasterii Domnului Iisus. Doamne, va veni ziua cea de pe urma, cand toate marile proorociri se vor implini, cand va veni vremea proorocita de Proorocul Daniel, cand nu va mai fi nici o capetenie a casei lui Iuda, cand omul cel slab va suspina impreuna cu zidirea slaba a naturii din jurul sau, nemaiasteptand mantuire de la om ori de la natura, ci numai de la Dumnezeu – in vremea aceea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, zamisleste. Ce legatura are cu mantuirea omului femeia cea stearpa a lui Zaharia? Aceasta este legatura: ea trebuie sa nasca pe Inaintemergatorul Mantuitorului, care va merge inainte ca un soldat care sa anunte venirea Conducatorului. Aceasta femeie stearpa, trecuta cu varsta, putea da nastere numai vestitorului mantuirii, iar nu Mantuitorului. Ea este imaginea adevarata a lumii celei vechi, care era trecuta cu varsta si stearpa, fara copii si fara roada, flamanda si insetata, o imagine a lumii vestejite care este ca un copac batran si uscat, care inca mai poate in chip minunat sa inmugureasca si sa vesteasca venirea primaverii, dar nu este in stare sa aduca roada. In zilele acelea, ca in toate zilele, o femeie stearpa s-a rusinat de nerodirea ei – s-a rusinat inaintea lui Dumnezeu si a omului. Care este rostul casatoriei daca barbatul si femeia sunt fara de copii? Daca insusi Raiul poate deveni un loc al ispitei si caderii pentru cei casatoriti, fara de copii, atunci pe pamant ce poate fi? O familie stearpa atribuie rusinea unul celuilalt. Fiecare apare celuilalt ca un smochin verde fara roada si, cu infricosare si in tacere, se simt amandoi aruncati in adancurile sufletelor lor. Cea mai mare amaraciune – si acest lucru este astazi adevarat – sta in aceea ca cei doi incep sa se banuiasca unul pe celalalt de patima si necuratie, fie ca isi dau seama de aceasta sau nu, si apare o recunoastere a patimii si necuratiei, mai ales daca acestia nu-L cunosc pe Dumnezeu si nu simt mana lui Dumnezeu lucrand asupra lor. Din aceasta pricina, casatoriile fara copii au o durata scurta si o bucurie care se stinge indata. Nimic in lume nu este mai amagitor pentru oameni decat dorintele fara roada, chiar si atunci cand se intrece masura cu mult. Cea dintai porunca a lui Dumnezeu: „Cresteti si va inmultiti” (Facerea 1:28) se pogoara ca un munte peste familia stearpa, chiar daca ei nu sunt constienti de aceasta. Fiind neinvatati, se poate ca ei sa nu priceapa ceea ce inteleg sau nu, dar, desigur ca aceasta porunca trebuie sa fie in inimile lor, prin simtamintele lor, intrucat aceasta se simte ca un semn puternic asupra fiecarui suflet omenesc, asa cum se afla toate poruncile de baza ale lui Dumnezeu. Despre durerea unei familii neroditoare se spun multe in Sfanta Scriptura, dar si experienta zilnica a tuturor popoarelor din toate vremurile ofera destule exemple. Dar, printr-o minune a acestor zile nemaipomenite, Elisabeta a zamislit la varsta ei inaintata. „Cum poate fi aceasta?”, se intreaba cei care trec ametitor peste suprafata lucrurilor ca peste gheata unui lac plin de putere si viata. Chiar si cei care simt si recunosc ca lumea nu poate fi mantuita in nici un alt chip decat prin lucrarea minunata a lui Dumnezeu isi intorc capul in alta parte si nu primesc lucrul minunat, intrebandu-se cum se poate aceasta. Daca Dumnezeu nu ar fi viu si atotputernic, atunci nu ar exista nimic si nu ar mai veni nimic la viata; nu s-ar putea intampla absolut nimic. Nu ar putea aduce viata pe lume nici o femeie roditoare, nici una stearpa. Dar, intrucat Dumnezeu, Cel viu si Atotputernic, exista, atunci totul este cu putinta, mai ales pentru ca Dumnezeu nu este legat de legi ale firii pe care El le-a dat sa le lege, nu El Insusi, ci altii, nu pentru a-I opri puterea, ci pentru a lucra mila Sa trebuincioasa. La fel cum un lucru facut de om nu opreste libertatea omului atunci cand il foloseste intr-un fel sau altul, tot asa lumea creata de Dumnezeu, cu legile ei firesti, nu opreste libertatea lui Dumnezeu de a lucra intr-un fel sau altul, dupa milostivirea Sa si dupa nevoile oamenilor. Ca si cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere si nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grija aparte de viata si o da asa cum doreste El; dand rod acolo unde doreste El si oprind rodul acolo unde El nu doreste. Asa ca se intampla uneori ca o familie, desi implineste legea firii, nu are copii; si uneori o familie trecuta cu varsta, impotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vietii si urmeaza ca numai El Isi arata stapanirea, firea si legile firii nu au nici o putere. Si mai putin fac descantatoarele si vrajitorii, catre care se indreapta spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscand faptul ca acestia sunt slujitorii puterilor intunericului dracilor si nu ai puterii luminii, dumnezeiesti. Omul asteapta minuni de la Dumnezeu, dar atunci cand minunea vine el nu crede in ea. Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul asteapta sa-L viziteze pe Dumnezeu – si se teme de vizita lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu nu-l viziteaza, se plange; dar cand El o face, omul nu-L primeste. Precum atunci, in Rai, Adam a fost asezat intre doi copaci: acela al vietii si al cunoasterii, tot asa si urmasii lui Adam sunt asezati intre doi copaci: Dumnezeu ca pom al vietii si firea ca pom al cunoasterii; intrucat libertatea, ascultarea si smerenia se pot incerca acum ca si atunci. Trebuie puse la incercare intelepciunea omului, inima omului si vointa omului. Fara ispita nu exista libertate si fara libertate nu exista oameni, ci numai doua feluri de pietre – miscatoare si nemiscatoare.

As­cultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele Dumnezeiescu­lui Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Care din darurile Preasfintei Fecioare Maria a atras mai mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi care dar i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească. Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare Maria? Oare fecioria, sau înţelepciunea, sau alte multe şi nenumărate daruri care le avea? Da, fraţii mei, într-adevăr, Preasfânta Fecioară Maria a fost împodobită de Dumne­zeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de mare folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre smerenia roabei sale”  şi a ridicat-o pe ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oş­tile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile. Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumne­zeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumne­zeu şi tată al multor neamuri, căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă. Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului. Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului. Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om. Cu smerenia a strălu­cit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi mai mult decât toţi, Dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos şi care pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi mar­torul cel mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan şi de a se numi, de Însuşi Hristos, cel mai mare născut din femeie. Smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurată a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce”. Dar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaî­nălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”. Dar va zice cineva: Ce este smerenia? La aceasta voi răspunde eu, nu cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Isaac Sirul: „Smerenia este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit a veni în lume şi S-a îm­brăcat în firea noastră cea smerită”. Iar dacă se va întreba din ce se naşte ea, vom zice, ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii. Şi dacă se va întreba cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice: pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare pă­cat, care este mândria. Pentru acest păcat îngerii au căzut din cer şi stră­moşii noştri Adam şi Eva din Rai, căci ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei.

Astăzi, mai mult ca ori­când, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să stăpânească; fiecare do­reşte să fie mai bogat decât altul, fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai bă­gat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât al­ţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri.Cine în­vaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere radio sau televizor, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mân­dria? Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria? Cine învaţă pe cel sărac, care are o casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria? Cine face pe fetele şi femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apos­tolul Iacov care zice: „Toată lumea în cel rău zace”; şi iarăşi: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu”. Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mân­dria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept, nu oare din mândrie?

Să nu vedem în Buna Vestire doar un fapt istoric anume, un eveniment consemnat în analele lumii greco-romane de acum 2000 de ani, deşi faptul în sine, ca moment istoric, este de cea mai mare importanţă pentru omenire. Căci la cunoscutul adagiu „nimic nou sub soare”, Sfântul Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea), avea să replice: „Singurul eveniment nou sub soare este întruparea Fiului lui Dumnezeu!”. Este chemarea spre o şansă, comună întregii omeniri, dar şi personală. Va întreba cineva: „Cum te poţi bucura când în jurul tău vezi atâta suferinţă?”. Putem, totuşi, a ne bucura, evident cu măsură, bine ştiind că suferinţa este temporară, subscrisă lumii imanente, iar bucuria este veşnică, bineînţeles pentru cel care nu se învoieşte a rămâne subjugat răutăţii. „Cheia” ieşirii din mrejele ei ne-o arată tot Maica Domnului, prin cuvântul rostit la Nunta din Cana: „Să faceţi ceea ce vă va spune El!”. Adică să-L ascultaţi pe El, pe Iisus, să-I ascultaţi poruncile. Iar poruncile Domnului se rezumă, ca un testament, în câteva cuvinte: „Să vă iubiţi unul pe altul! Cu Buna Vestire începe etapa cea mai importantă din istoria mântuirii: trecerea de la făgăduinţă şi pregătire, la realizare. Ca atare Buna Vestire este începutul mântuirii noastre, în sensul că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu care se face Fiul Fecioarei, ni se oferă posibilitatea mântuirii şi desăvârşirii.

Astăzi prorocia făcută de Isaia cu o sută de ani în urmă prin cuvintele: „Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanoil”  se împlineşte. În decursul istoriei omenirea a primit multe veşti însemnate, dar cea mai frumoasă şi mai importantă veste pe care a primit-o vreodată, nu este alta decât aceea pe care o primeşte astăzi din cer, de la Dumnezeu, prin îngerul Gavriil. Prăznuim astăzi sărbătoarea care ne aduce aminte de marea dragoste a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută în păcat. într-o lume in care omenirea se complăcea în cele mai oribile păcate, într-o lume în care cele zece porunci ale Decalogului erau nesocotite, îngerul Gavriil e trimis de Dumnezeu în cetatea Nazaret la Fecioara Maria al cărei suflet era candelă de lumină, ca o grădină de pace şi binecuvântare. Intrând la Sfânta Fecioară a zis: „Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu Tine, binecuvântată eşti tu între femei”. La nedumerirea Mariei, arhanghelul completează: „Duhul Sfânt va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri”. Stăpânită de dublul moment al smereniei şi al dorinţei arzătoare de a împlini voia lui Dumnezeu, Maria îi răspunde: „Fie mie după cuvântul tău”. Buna Vestire este începutul mântuirii noastre, în sensul că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu care se face Fiul Fecioarei, ni se oferă posibilitatea mântuirii şi desăvârşirii. De aceea, pe drept cuvânt o putem numi cea mai mare veste din istoria mântuirii omenirii. O dată cu ea începe divinizarea pământului. Fiul lui Dumnezeu luând fire omenească, ca şi a noastră a tuturor, Iisus Hristos este omul cel adevărat, care a venit în lume ca pe toţi să ne facă oameni adevăraţi. Iisus Hristos se coboară mai adânc decât oricine în intimitatea noastră, se identifică cu toate durerile noastre şi ia asupra sa toate poverile noastre.

Aşa precum Maica Domnului şi-a daruit toată fiinţa lui Dumnezeu, tot aşa să ascultăm şi noi chemarea lui Dumnezeu, de a sprijini nevoile şi aspiraţiile lumii pentru ca omul să se poată realiza şi să-şi poată împlini menirea. În acest sens, trebuie să ne dăm seama de puterea purităţii în a face să se nască divinul în noi.Nu putem actualiza în noi chipul Mântuitorului şi al Maicii Sale decât în puritate şi desăvârşire morală. De aceea, chemarea imediată a Buneivestiri este ca prin pocăinţă sinceră şi deplină să ne apropiem de Sfântul Potir spre a ne împărtăşi după cuviinţă cu trupul şi sângele Domnului în Sfânta Taină a Cuminecăturii. Când ne vom împărtăşi cu vrednicie, vom fi purtători de Hristos şi vom putea spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine”. Amin. (publicat f.b de Ioan Monahul)