Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii !

16.11.2018 08:09

El a venit pentru îndreptarea tuturor, pentru mântuirea tuturor, pentru luminarea tuturor, pentru eliberarea tuturor din robia păcatului şi a morţii, pentru egalitatea şi dreptatea tuturor, pentru fericirea tuturor, pentru instaurarea în lume a unei păci universale, nu impusă cu forţa din afară, cum era Pax Romana, care era pacea mormântului, pacea celor ce au fost reduşi cu forţa la tăcere. Nu aceasta este pacea lui Hristos. Pacea lui Hristos este o pace adevărată, ce se va stabili definitiv pe pământ şi în suflete numai atunci când porunca Sa va fi îndeplinită în mod real: porunca iubirii generale.

Pacea lui Hristos se va stabili deplin pe pământ numai atunci când dreptatea şi libertatea vor domni în lume, atunci când lupul om nu-şi va arăta colţii mielului om, numai atunci când nu va mai fi exploatat omul de către om.

De două mii de ani aproape Iisus Hristos lucrează în lume, aşa cum Dumnezeu lucrează în univers din eternitate, după cum singur a spus: „Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez“ (In. 5, 17). El nu se grăbeşte, dar nici nu întârzie, El este veşnic treaz, nu-L tulbură nimic. Toate le lucrează pentru îndeplinirea planului Său. Aşa cum evoluează totul în Univers, fără să se observe prea mult, fără şocuri şi zguduiri, tot aşa şi pe pământ lucrarea lui Hristos merge înainte, se desfăşoară permanent, fără să facă salturi spectaculoase, zguduitoare, ci firesc, normal, aşa cum lucrează întotdeauna Dumnezeu. De două mii de ani s-au făcut paşi uriaşi, iar aceştia se datoresc şi apariţiei creştinismului, a împărăţiei lui Dumnezeu în lume.

Postul trebuie să fie legat de rugăciune.Nu doar că trebuie să prelungim postul nostru în aceste zile, ci trebuie ca şi milostenia să fie mai bogată, şi rugăciunile mai lungi, pentru că rugăciunea trebuie mereu să fie mereu legată de post. Şi că ceea ce vă spun este adevărat, ascultă-L pe Hristos Care zice: „Acest neam de diavoli nu iese decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21).

Şi despre Apostoli încă o dată spune ur­mătoarele:

„Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu post, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră” (Faptele Apostolilor 14, 23).

Şi din nou Apostolul grăieşte:

„Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă înde­letniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi îm­preună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre“(I Corinteni 7, 5).

Ai văzut că postul are nevoie de rugăciune? Pen­tru că atunci rugăciunile se fac cu atenţie, cu conştiinţă curată şi fără nicio greutate, şi fără silirea poverii celei grele a desfrâului.

Legătura dintre post, credinţă şi rugăciune

Dar însă, va zice cineva, dacă avem credinţă, de ce este nevoie de post? Este nevoie, deoarece şi postul, împreună cu credinţa, oferă multă putere. Pentru că aduce multă evlavie omului şi-l preface din om în înger, şi-l face să se lupte împotriva puterilor netru­peşti. Credinţa, însă, nu poate să lucreze de una sin­gură, ci este nevoie şi de rugăciune, şi, în special, rugăciunea deţine primul loc.

Deci, ia aminte câte sunt bunătăţile care vin din aceste două virtuţi! Cel care se roagă şi posteşte aşa cum se cuvine, nu are nevoie de multe lucruri. Cel care nu are nevoie de multe lucruri, nu va putea să devină iubitor de bani, şi cel care nu este iubitor de bani este mai mult ravnitor pentru milostenie. Cel care posteşte este izbăvit de greutate, are aripi şi se roagă cu inimă curată. El stinge poftele viclene şi Il are prielnic faţă de el pe Dumnezeu, şi îşi smereşte sufletul lui care se trufeşte. De aceea şi Apostolii aproape mereu au postit.

Cel care se roagă şi posteşte are aripi îndoite

Cel care se roagă şi posteşte are aripi îndoite [zboara cu doua aripi, n.n.], aproape mai uşoare şi decât vânturile. Pentru că, atunci când se roagă, nu cască, nici nu-şi întinde trupul, nici nu se cufundă în somn, lucru pe care-l păţesc cei mai mulţi, ci este mai puternic şi decât focul, şi mai înalt şi decât lucrurile pământeşti. De aceea şi omul acesta este vrăjmaşul cel mai mare al demonilor şi po­trivnicul lor. Pentru că nu există nimic mai puternic decât omul acela care are rugăciune curată. Fiindcă dacă femeia a reuşit să-l înduplece pe un cârmuitor aspru, cu mult mai lesne Il va atrage pe Dumnezeu cel care stăruie mereu în rugăciunea lui faţă de El, şi este înfrânat, şi evită viaţa în desfrâu.

Nu poţi să posteşti? Poţi însă să te rogi!

Dar dacă trupul tău este slab şi nu poţi să posteşti mereu, poţi însă să te rogi şi să fii înfrânat! Dacă nu poţi să posteşti, poţi totuşi să nu duci viaţă în dezmăţ! Nici acest lucru nu este foarte puţin, nici nu se află de­parte de post, căci şi acest mod de viaţă poate să do­boare la pământ nebunia diavolului. Pentru că nimic nu este atât de iubit demonului acela cât viaţa dezmă­ţată şi beţia, fiindcă este izvorul şi maica tuturor rele­lor.

Cele grele prin fire ajung uşoare când nu ne gândim la osteneli, ci ne uităm la răsplata ostenelilor. Vrei să afli cum ajung uşoare cele grele prin firea lor? Ascultă-l pe Pavel, care spune: “Necazul nostru trecător şi uşor ne aduce mărime veşnică de slavă mai presus de măsură” (II Corinteni 4, 17).

Cuvintele acestea sunt o enigmă. Dacă e necaz, cum e uşor? Dacă e uşor, cum e necaz? Acestea sunt contradictorii! Dar Pavel a dezlegat enigma, arătând, prin cele ce adaugă, cum ajunge necazul uşor. Cum? “Neprivind noi la cele ce se văd” (II Corinteni 4, 18). A pus înainte cununa, şi a făcut uşoară lupta. A arătat răsplata, şi a uşurat sudorile. Şi tu, dar, când vezi o femeie frumoasă la chip şi minunat îmbrăcată, când vezi că pofta te atâță, când vezi că sufletul doreşte s-o privească, ridică atunci ochii la cununa ce ti-e gătită sus, ca să treci cu vederea peste un astfel de chip!… Copiii, când sunt însoţiţi de pedagog, nu aleargă de colo-colo, nu stau pe drum cu gurile căscate, nici nu se minunează de orice; cu atât mai mult tu n-ai să faci asta când vezi că Hristos este alături de gândurile tale!

“Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”.

Imi place să vă citesc mai des cuvintele Legii! O, de-aş putea să vi le citesc toată ziua! Dar, mai bine spus, nu vouă, ci celor vinovaţi de păcate; dar şi vouă, că şi voi veţi ajunge mai întăriţi, iar cei bolnavi îşi vor redobândi iute sănătatea.

“Cel care se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”.

E de-ajuns numai simpla citire a acestor cuvinte, ca să curăţiţi tot puroiul păcatului. Dar, iertati-mă! Eu caut să curăţ răni; iar cel ce curăţă răni trebuie neapărat să pună pe răni şi doctorii usturătoare. Cu cât veţi auzi mai mult cuvintele acestea, cu atât mai mult se va curaţi şi veninul păcatului. După cum focul, cu cât stă mai mult lângă aur, cu atât mai mult macină zgura din aur, tot aşa şi frica de aceste cuvinte, cu cât glăsuieşte mai mult în sufletul nostru, cu atât mai mult curăteşte tot păcatul desfrânării. Să ardem aici desfrânarea cu cuvântul învăţăturii, ca să nu fim siliţi să o ardem acolo cu focul gheenei. Dacă plecăm de aici cu sufletul curat, focul acela nu ne va vătăma; dar dacă plecăm de aici cu sufletul plin de păcate, focul acela ne va primi.

Exista, fratilor, si alta saturare si betie rea si vicleană, care nu vine nici din mancaruri, nici din bauturi, nici din desfatarea pricinuita de acestea, ci din mania catre aproapele nostru si din ura fata de el, si din tinerea de minte a greselilor sale, si din toate rautatile ce se isca astfel. Despre acestea si Moise in cantarea sa spune: “Vinul lor este venin de scorpion si otrava pierzatoare de aspida”. Pentru acestea si proorocul Isaia zice: “Vai de cei  ce se imbata fara de vin” [vezi Isaia 20, 1]; si iarasi acelasi prooroc vesteste: “Sa nu postiti cu lupte” [vezi Isaia 58, 3]. Dar si catre cei ce postesc in felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: “Sa-si plece capul ca o trestie si sa se culce pe sac si in cenusa, oare acesta se cheama post, zi placuta Domnului?” [Isaia 58, 5] si “Cand ridicati mainile voastre catre Mine, Eu imi intorc ochii aiurea” [Isaia 1, 15].

Asadar, aceasta betie a urii,pricina de capatai a indepartarii oamenilor de Dumnezeu, diavolul cauta sa o insufle tuturor celor ce se roaga si postesc, apoi trezeste amintirea mahnirilor si plangerilor noastre, ne pune in miscare gandurile spre aducerea aminte a raului si ascute limba noastra pentru vorbe haine si de ocara, pregatindu-ne pe noi sa fim astfel precum David il descrie pe cel ce se roaga in necuviinta: “Faradelege toata ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascutit a facut viclesug” [Ps.51, 1]; si el se roaga catre Dumnezeu ca sa fie izbavit de acestea, spunand: “Scoate-ma, Doamne, de la omul viclean si de omul nedrept ma izbaveste; ascutit-au limba lor ca a sarpelui; venin de aspida sub buzele lor” [Ps.139, 1-3].

Dar noi, fratilor, in vremea postului si a rugaciunii, sa scoatem din sufletul nostru – rogu-va – ceea ce avem impotriva cuiva, fie ca in adevar si pe drept avem, fie ca doar socotim ca avem, si sa fim cu totii oameni evlaviosi, sa gandim mai mult unii despre altii sub indemnul dragostei si al faptelor ce lor bune, graindu-ne de bine, cumpanind in noi in sine si cugetand la cele bune inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, pentru ca sa postim noi cu postul cel aducator de laude si fara de prihana. Iar cererile noastre catre Dumnezeu, cele din vremea postului, sa fie bine primite, si sa-L numim pe El “Tata dupa har, in chip cuvenit, invrednicindu-ne astfel a-l grai cu indrazneala: “Tata, iarta-ne noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”.

Dar iarasi cugetarea din vremea rugaciunii savarsite de noi si a postului devine fara de nici un folos prin lucratura celui ce unelteste impotriva sufletelor noastre; caci o astfel de cugetare semetita avand acel fariseu, desi postea si se ruga, S-a intors gol.Dar noi, stiind ca este necurat si neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeata, si stiind prea bine ca noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe si cu mari daruri si ca dam inapoi prea putin din ceea ce datoram, sa le facem uitate pe cele daruite mai inainte, ca si cum ar fi o nimica toata, si indreptandu-ne cu mintea spre cele viitoare, sa postim, sa ne rugam cu inima zdrobita si cu smerenie sa ne invinuim pe noi insine, ca sa fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie sa stam in biserica lui Dumnezeu.

Lucrul fiecăruia, spune Pavel, il va încerca focul, ca să arate ce fel este (I Corinteni 3, 13).

Să ne punem la probă acum, fără durere, ca să nu fim puşi atunci la probă, cu durere. Orice-ai zice, mi se poate spune, Legea este greu de împlinit! Şi ce-i cu asta? Oare, Dumnezeu ne porunceşte lucruri cu neputinţă de împlinit? Nu spun asta! Atunci, taci! Nu învinui pe Stăpân. Aceste cuvinte nu-s cuvinte de apărare, ci adaos de păcat, mai cumplit decât cel dintâi. Mulţi păcătoşi au obiceiul să dea vina pe Dumnezeu pentru păcatele lor. Ascultă! A venit la stăpân cel ce primise cinci talanti şi a mai adus alţi cinci; a venit şi cel ce primise doi talanti şi a mai adus alţi doi (Matei 25, 14-23); a venit şi cel ce primise un talant; şi pentru că n-a avut să mai aducă încă un talant, a adus în locul talantului învinuire. Ce-a spus?  “Am ştiut că eşti om aspru” (Matei 25, 24). Ce slugă nerecunoscătoare! Nu-i este de-ajuns păcatul! Mai şi învinuieşte pe Stăpân,spunându-i: “Seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai risipit!” (Matei 25, 24). Tot aşa şi în viata cea de toate zilele; toti câţi nu fac nimic bun îşi înmulţesc păcatele învinuind pe Stăpân.

Nu învinui dar Stăpânul! Nu ti-a dat porunci cu neputinţă de îndeplinit. Vrei să afli că nu ti-a poruncit lucruri imposibile? Iată, mulţi au făcut mai mult decât li s-a poruncit; dacă poruncile ar fi fost cu neputinţă de îndeplinit, nu le-ar fi depăşit prin propria lor voinţă. Dumnezeu n-a poruncit fecioria şi totuşi mulţi trăiesc în feciorie. Dumnezeu n-a poruncit sărăcia de bunăvoie şi totuşi mulţi aruncă averile lor, mărturisind cu fapta cât de uşoare sunt poruncile. Nu le-ar fi depăşit dacă poruncile n-ar fi fost uşoare.

Dumnezeu n-a poruncit fecioria; poruncind-o, ar fi adus sub constrângerea Legii şi pe cel care n-ar fi vrut s-o păzească; îndemnând însă la feciorie, lasă pe om stăpân pe voia lui. De aceea şi Pavel a spus:“Despre fecioare nu am poruncă a Domnului dar dau sfat” (I Corinteni 7, 25).

Vezi că nu-i poruncă, ci sfat? Vezi că nu-i lege, ci îndemn? E mare deosebirea între una şi alta: una e constrângătoare, cealaltă e de bunăvoie. “Nu poruncesc, spune Pavel, ca să nu îngreunez, îndemn şi sfătuiesc, ca să atrag”. Tot aşa, nici Hristos n-a spus: “Trăiţi toţi în feciorie!”. Dacă ar fi poruncit ca toţi oamenii să trăiască în feciorie şi ar fi făcut din asta lege, cel care ar fi îndeplinit porunca nu s-ar fi bucurat de atâta cinste ca acum, iar cel care ar fi călcat porunca ar fi primit cea mai mare pedeapsă.

Când te vei înfăţişa părintelui tău duhovnic, el îţi va întări adevărul vestit de noi:„Iată, fiule”, îţi va spune, „Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta”. Stând înaintea lui Hristos însuşi, cere de la El şi primeşte de la El mare şi bogată milă: iertarea păcatelor.

Aşadar, pentru ce să întârziem? De ce să ne oprim, să cădem în îndoială şi nehotărâre, prin care se veseleşte şi se întăreşte asupra noastră diavolul? Vei spune: „Păcatele numeroase, grele, îndelungate mă aruncă în îndoială şi neho­tărâre; în urma îndelungatei păcătuiri, puterile sufletului s-au istovit, simt că însăşi voia mea slobodă a slăbit”. Aşa este! Păcatele tale sunt grele. Pentru toţi doctorii starea ta e de nevindecat, dar nu şi pentru doctorul Hristos, Cel atot­puternic şi nesfârşit de milostiv. Neîncrezătoarea ta sfială ar mai putea fi cât de cât dezvinovăţită dacă te-ai putea aştepta ca Doctorul să-şi întoarcă privirile de la tine, să te lepede cu dispreţ şi mânie. El, însă nu te va lepăda; dimpotri­vă, te cheamă la Sine, te roagă să te apropii de El. El nu te va dojeni; nici un cuvânt aspru nu va ieşi din gura Lui: El te cheamă la Sine numai pentru a-ţi dărui iertare şi tămăduire.Veniţi să ne întrebăm, zice Domnul, şi de vor fi pă­catele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi albi (Is. 1, 18).

Scopul venirii lui Hristos pe pământ stă în slobo­zirea sufletelor omeneşti de păcatul care le stăpânea şi refacerea în noi a chi­pului dumnezeiesc căzut. Iată Mielul lui Dumnezeu, dă mărturie despre Iisus Inaintemergătorul Ioan, Care ridică păcatul lumii (In. 1, 29). Tămăduirea bo­lilor trupeşti a fost numai o mărturie a vindecării sufletului de păcat. Când înaintea Domnului l-au adus pe slăbănog, El i-a grăit celui bolnav: îndrăz­neşte, fiule, iartă-se ţie păcatele tale (Mt. 9, 2-7). Unii din cărturari, care erau de faţă, au cugetat că a fost rostită o hulă. Iisus, văzând gândurile lor, le-a zis: Pentru ce voi cugetaţi cele viclene în inimile voastre? Că ce este mai lesne, a zice: iartă-se ţie păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta (Mt. 9, 4-7). Dacă până acum ai fost slăbăno­git de păcat până într-atât că ţi-ai pierdut chiar voia de a face binele; dacă eşti lepros, surd şi orb cu sufletul; dacă te-ai supus diavolului până într-atât că ai intrat sub stăpânirea lui cu desăvârşire şi, supus fiind silniciei vrăjmaşului, te asemeni cu îndrăciţii, nici atunci să nu te îndoieşti a te apropia de pocăinţă, şi vei auzi: Iartă-se ţie păcatele tale.Ziditorul tău este şi Ziditorul inimii, şi al minţii tale, şi al voii tale. Le-ai adus în neorânduială, le-ai stricat cu păcatul? Ziditorul poate să rezidească inimă curată din inimă pângărită şi întunecată şi poate înnoi mintea vătămată cu harul Său cel atotputernic. El poate întări în bine voia ta suferindă şi istovită sub silnicia păcatului şi poate astfel să îna­poieze sufletului tău bucuria prin nădejdea mântuirii, ce se arată în biruinţele voii asupra păcatului.

Să nu-i răsară cuiva gândul viclean:„Uşor se primeşte iertarea prin pocă­inţă: aceasta ne îngăduie să nu fim aspri faţă de noi înşine, să cutezăm a ne deda plăcerilor păcătoase. Mai mult: ea priveşte cu îngăduinţă înnoirea căde­rilor grele”. Nu! Nu aşa este dăruită iertarea păcatelor în pocăinţă. Ea este dă­ruită cu condiţia ca cel căzut în păcate de moarte să le părăsească. Asta reiese limpede chiar din cuvintele Mântuitorului: după ce a iertat-o pe curva adusă înaintea Lui la judecată de către farisei, El i-a zis: Du-te, şi de acum să nu mai pacatuieşti (In. 8, 11). Acelaşi lucru l-a poruncit Domnul şi celui vindecat de El în pridvorul Vitezdei, ameninţându-l totodată cu o mai mare pedeap­să pentru călcarea poruncii: De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (In. 5, 14). Aşa înţelegeau şi împlineau cuvintele Dumnezeu-Omului Părinţii pustiei, şi aşa învăţau pe fraţi. La întrebarea: „Ce înseamnă pocă­inţa pentru păcat?”, Avva Pimen a dat răspunsul: „Pocăinţa pentru păcat stă în a se pocăi omul pentru păcatul său şi a nu îl mai săvârşi din nou. Cei ce au făcut astfel sunt numiţi neprihăniţi şi drepţi, fiindcă au lăsat păcatele şi s-au făcut drepţi”.

În lumina Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, totul s-a înnoit. Toate s-au transformat, toate au întinerit, toate s-au transfigurat, omul însuşi, în structura lui intimă, a primit o nouă înfăţişare. Nu numai cei ce, într-un fel sau altul, fac parte dintre acei ce au primit învăţătura lui Hristos, nu numai cei ce cred în Iisus Hristos, ci şi ceilalţi, toată lumea a devenit o „lume nouă“. Chiar gândirea socială a omului s-a schimbat fundamental. Concepţia despre viaţă a omului, a individului, a devenit în această eră mai firească, mai umană, mai naturală. Omul a ieşit din starea în care se afla înainte de naşterea lui Hristos, când se credea că fiinţa lui este rod al întâmplării, subordonat hazardului, unor zeităţi sau unor forţe naturale oculte care, independent de voinţa omului, îi domină viaţa. După întruparea lui Hristos, omul a intrat într-un nou dialog cu Dumnezeu şi cu semenii săi.

Capacitatea de suveran, fiul lui Adam şi-o pierduse prin păcat. El căzuse sub stăpânirea instinctelor lui, a unor porniri animalice. Ajunsese chiar să-şi facă dumnezei din pasiunile sale sau chiar din alte forţe naturale care, în starea primitivă în care se afla omul înainte de Hristos, îl dominau, îl copleşeau, îl ţineau într-o stare permanentă de frică, de umilinţă, de teroare. Din această stare de sclav, omul nu se putea elibera singur. Iar ca să ajungă la starea de suveran era imposibil, cu atât mai puţin ca să ajungă la starea de Fiu al lui Dumnezeu. Trebuia o Putere, o Lumină, o intervenţie deosebită din afară, care să-l elibereze din starea în care căzuse, să-l scoată din starea de rob în care se afla şi să-l readucă la starea pe care o avea la început. Cu gândire de fiinţă liberă, cu voinţă liberă, cu dorinţa pe care o are un om liber în viaţa lui interioară şi exterioară. Această putere şi lumină au primit-o fiii lui Adam prin Iisus Hristos. (…)

În speranţa întemeiată pe certitudinea învierii lui Iisus Hristos îşi vor construi de acum înainte viaţa fiii lui Adam. Pe această piatră fundamentală a învierii de obşte, garantată de învierea Domnului, îşi vor întemeia fiii lui Adam o cultură nouă, o civilizaţie adevărată, civilizaţia spiritului. (…) Închinătorii lui Hristos deveniseră luminaţi de o lumină interioară, dumnezeiască, necreată, care era lumina Harului lui Dumnezeu, revărsată în lume cu puterea Sfântului Duh, prin moartea şi învierea Sa. Prin această lumină, prin lumina harului, tuturor celor ce „cred în numele Lui, Hristos le-a dat putere ca să se facă fiii lui Dumnezeu“ (In. 1, 12). (…)

El, Mesia, a venit să servească viaţa, nu numai dintr-un timp sau dintr-un loc, ci din toate timpurile şi din toate locurile, până la sfârşitul veacurilor. Iată pentru ce Mesia n-a fost primit nici de farisei, nici de cărturari, pentru că El n-a venit aşa cum s-au aşteptat aceştia şi nici nu Şi-a subordonat lucrarea unui grup de bătrâni din Ierusalim, ci El a venit ca să-i mântuiască pe toţi, şi pe iudei şi pe păgâni deopotrivă, şi pe luminoşii fii ai lui Israel şi pe cei dintre neamuri, după cum, în mod deosebit, ne spune Sfântul Apostol Pavel într-un cuvânt prea puţin luat în seamă până acum şi de evrei şi de creştini (Rom. 11, 1-36). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca pe toţi fiii lui Adam să-i mântuiască şi să-i facă fii ai zilei, fii ai luminii, fii ai Păcii, fii ai lui Dumnezeu. Amin ( postat pe fb de ioan monahul)