Iata Imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina
Biserica din Betfaghe (Bet Fage), insemnand “Casa Smochinelor”, este o biserica franciscana localizata pe Muntele Maslinilor, foarte aproape de orasul Ierusalim. Acum mai bine de doua mii de ani, localitatea Betfaghe era o localitate de sine statatoare, asezata intre Betania si Ierusalim, insa astazi aceasta este unita cu intinsul Ierusalim.
Aceasta biserica este inconjurata de pelerini in special în saptamana a sasea a Postului Mare, cand se prăznuieste Dreptul Lazar (sambata) si Intrarea Domnului in Ierusalim (duminica), cand de aici incepe un maret pelerinaj pedestru.
In interiorul acestei biserici se afla o piatra mare, zugravita cu fresce, despre care traditia locala spune ca este chiar piatra pe care s-a sprijinit Mantuitorul Iisus Hristos, in momentul in care s-a urcat pe magar, spre a porni spre Ierusalim. Un foişor şi un mic altar se află pe locul unde Domnul a aşteptat să i se aducă asinul din satul Betfaghe, care se află la 2 km depărtare, spre nord de Betania. Aici a încălecat pe asin şi de aici, din mijlocul satului Betania, a pornit spre Ierusalim, după ce a mâncat împreună cu Lazăr cel înviat din morţi (Ioan 12, 14-16).
Betfaghe, marturia din Sfanta Scriptura ! "Iar cand s-au apropiat de Ierusalim si au venit la Betfaghe la Muntele Maslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicandu-le: Mergeti in satul care este inaintea voastra si indata veti gasi o asina legata si un manz cu ea; dezlegati-o si aduceti-o la Mine. Si daca va va zice cineva ceva, veti spune ca-I trebuie Domnului; si le va trimite indata. Iar acestea toate s-au facut, ca sa se implineasca ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: "Spuneti fiicei Sionului: Iata Imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug."Mergand deci ucenicii si facand dupa cum le-a poruncit Iisus, au adus asina si manzul si deasupra lor si-au pus vesmintele, iar El a sezut peste ele." (Matei 21, 1-7)
"Si cand s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghe si la Betania, langa Muntele Maslinilor, a trimis pe doi dintre ucenicii Sai, si le-a zis: Mergeti in satul care este inaintea voastra si, intrand in el, indata veti afla un manz legat, pe care n-a sezut pana acum nici un om. Dezlegati-l si aduceti-l. Iar de va va zice cineva: De ce faceti aceasta? Spuneti ca Domnul are trebuinta de el si indata il va trimite aici.
Deci au mers si au gasit manzul legat la o poarta, afara la raspantie, si l-au dezlegat. Si unii din cei ce stateau acolo, le-au zis: De ce dezlegati manzul? Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus, si i-au lasat. Si au adus manzul la Iisus si si-au pus hainele pe el si Iisus a sezut pe el." (Marcu 11, 1-7).
"Mergea inainte, suindu-Se la Ierusalim. Iar cand S-a apropiat de Betfaghe si de Betania, catre muntele care se zice Muntele Maslinilor, a trimis pe doi dintre ucenici, zicand: Mergeti în satul dinaintea voastra si, intrând in el, veti gasi un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a sezut vreodata. Si, dezlegându-l, aduceti-l. Si daca va va intreba cineva: Pentru ce-l dezlegati? veti zice asa: Pentru ca Domnul are trebuintă de el. Si, plecând, cei trimisi au găsit precum le-a spus. Pe cand acestia dezlegau mânzul, au zis stăpânii lui către ei: De ce dezlegați mânzul? Iar ei au raspuns: Pentru ca are trebuință de el Domnul. Si l-au adus la Iisus si, aruncându-si hainele lor pe mânz, l-au ajutat pe Iisus sa urce pe el." (L. 19, 28-35)
Biserica din Betfaghe de la intrarea in Ierusalim. Biserica cea noua, construita in anul 1883, este asezata pe locul uneia mai vechi, datand din secolul al XII-lea. Biserica cea veche era de fapt o capela cruciata zidita in antica localitate Betfaghe, asezare care astazi face parte din Ierusalim.
La randul ei, capela cruciata fusese zidita pe locul unor ruine bizantine din secolul al IV-lea. Bisericuta bizantina fusese zidita pe locul in care, potrivit traditiei crestine, Mântuitorul Iisus Hristos s-a întalnit cu surorile Dreptului Lazar, anume Marta si Maria, dupa moartea fratelui lor.
In anul 1867, in cadrul lucrarilor de zidire a noii biserici franciscane, sapandu-se pentru a se aseza fundatia, s-a scos la lumina un bloc mare de piatra, acoperit cu fresca. Aceasta piatra, numita astazi "Piatra din Betfaghe", a facut parte din capela cruciata din secolul al XII-lea. Astazi, aceasta este asezata in partea nordica a bisericii celei mari.
Cruciatii au decorat piatra si au scris pe ea, in limba latina, textele biblice care sânt în legatura cu localitatile Ierusalim și Betfaghe. In anul 1950 au fost restaurate decorațiile cruciate de pe marea piatra, iar cinci ani mai tarziu, in anul 1955, bolțile bisericii au fost așternute cu cateva fresce specifice.
Langa absida, in podea, se pot vedea ruinele capelei cruciate. In calota Altarului se afla o mare fresca in care Iisus Hristos apare sezand pe magar, în drumul Sau spre Ierusalim, însotit de Apostoli si de lume. Boltile bisericii înfatiseaza flori si frunze.
Frescele de pe peretii laterali ai bisericii, zugravite in umbre de maro, ii infatiseaza pe oamenii din perioada Noului Testament, pregatindu-se pentru procesiune. Pe un alt perete, un grup de rabini apar ținând în mâini un pergament pe care se vede scris un verset biblic: "Fariseii ziceau intre ei: Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El." (Ioan 12, 19).
Piatra cea mare pastreaza pe ea patru scene, zugravite in fresca: intalnirea lui Hristos cu Marta; cei doi ucenici, care aduc măgarul; învierea lui Lazar; multimea de oameni, tinând în mâini frunze de finic.
Procesiunile pascale din Betfaghe. Procesiunile din Saptamana Sfintelor Patimi încep sambata dimineata, in ajunul praznicului Floriilor la Betfaghe. In aceasta zi, Patriarhul Ierusalimului, insotit de ierarhi si preoti din toata lumea, precum si un mare numar de credinciosi inconjoara Muntele Maslinilor si se opresc la Mormantul Sfantului Lazar din Betania, unde se savarseste slujba Utreniei.
Dupa aceea, în mormant are loc Sfanta Liturghie, săvarsita numai de trei clerici: un arhiereu, un preot si un diacon, iar corul da raspunsurile, de afara. Sfânta Evanghelie este citita în usa mormantului, în timp ce credinciosii țin lumânări aprinse în mâini. Dupa Sfanta Liturghie, toti crestinii pornesc in procesiune, spre Mânăstirea Sfantului Lazar. Aceasta mânăstire a fost zidita pe locul unde a fost casa Martei si a Mariei si unde poposea Hristos cu ucenicii Sai.
Procesiunea porneste Duminica dimineata, la ora 8.00, din Betania spre Ierusalim. Sute de clerici ortodocsi din toate tarile, împreuna cu mii de pelerini, având stâlpari (frunze) de finic în maini, merg pe jos merg la Betfaghe. La Beftaghe a fost construita o mica biserica, chiar pe locul din care Iisus, cu o saptamana inainte de Pasti, a luat un magarus si a venit spre Ierusalim, insotit de multime multa care cu flori si frunze de finic in maini cantau cu entuziasm: „Osana, Fiul lui David! Bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului!”
In amintirea si reactualizarea intrarii triumfale a Mantuitorului Hristos in Ierusalim, si astazi, multimile credinciosilor reconstituie acest drum, înaintea convoiului mergand un arhiereu in vesminte, care duce un asin. Plecand de la Biserica din Betfaghe, traverseaza pe jos Muntele Inaltarii; apoi se coboara prin Gradina Ghetsimani si urmeaza drumul ce trece pe langa Mormantul Maicii Domnului si Biserica cu Poarta Sfantului Arhidiacon Stefan, ajungand la casa in care s-a nascut Maica Domnului. Apoi se savarseste Sfanta Liturghie in Biserica Mare a Invierii.
Aşadar, poporul sălta ţinând în mâini ramuri de finic, strigând: Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului! aşternându-şi hainele sub copitele asinului. Copii Atunci cand a venit vremea sa patimeasca pentru neamul omenesc, Hristos a intrat in Ierusalim, unde iudeii I-au pregatit o primire triumfala. Aceasta primire a fost cauzata și de minunea invierii lui Lazar, care fusese mort vreme de patru zile si ingropat in mormant. Dezamagiti de starea sociala si nadajduind in venirea lui Mesia, iudeii credeau ca El era stapanul lui Israel pe care il asteptau. Trebuie sa spunem ca aceste asteptari mesianice ale lor erau indisolubil legate de luptele pentru eliberarea poporului si pentru dobandirea libertatilor etnice. Invierea lui Lazar si intrarea triumfala a lui Hristos in Ierusalim sunt strans legate intre ele si de aceea nu pot fi analizate separat. Desigur, in cadrul celor douasprezece mari praznice imparatesti ale Bisericii, ele sunt doua sarbatori de sine statatoare, insa din motivul pe care l-am explicat mai inainte, vor fi analizate impreuna. De altfel legatura dintre ele se vadeste si din randuiala liturgica, pentru ca la sarbatoarea invierii lui Lazar din sambata de dinaintea Floriilor cat si in duminica Floriilor cantam acelasi tropar. “Invierea cea de obste mai inainte de patima Ta adeverind-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta si noi, ca pruncii, semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorului mortii, strigam: Osana Celui dintru inaltime, binecuvantat esti Cel ce vii intru numele Domnului“. La ambele sarbatori, Hristos este cântat si slavit ca biruitor al mortii. Ramurile de finic pe care oamenii le tin in maini in acea zi sunt simbolul biruintei si al triumfului datorat invierii lui Lazar, care a fost preinchipuirea Invierii lui Hristos, dar si a invierii de obste a tuturor oamenilor. Invierea lui Lazar inseamnă și adeverirea invierii de obste. Invierea lui Lazar ne este infatisata de Sfantul Evanghelist Ioan (Ioan 11, 1 si urm.), fiind prevestirea Invierii Domnului, dar si preinchipuirea invierii de obste a tuturor oamenilor la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. De aceea, ea are o insemnatate foarte mare.
Intrarea Domnului in Ierusalim – ca de altfel toate evenimentele imparatesti – a fost propovaduita de profeti in Vechiul Testament. Proorocul Zaharia spunea: Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusalimului, caci iata, imparatul tau vine la tine drept si biruitor; smerit si calare pe asin, pe manzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim si arcul de razboi va fi frant. El va vesti pacea popoarelor si imparatia Lui se va intinde de la o mare pana la cealalta mare si de la Eufrat pana la marginile pamantului (Zaharia 9,9-10).
Prezenta lui Hristos inseamna prezenta iubirii de oameni si a ingaduintei, nu a dreptei judecati sau a osandei. Hristos S-a intrupat si a venit in Ierusalim in chip de rob, ca mire si ca miel neprihanit care se da pe sine spre jertfire, smerit ca picatura de ploaie ce cade pe lana fara sa faca zgomot, iar prin acest chip umil El i-a rasturnat de pe tronuri pe cei puternici si i-a ridicat pe cei smeriti (Sf. Chiril al Alexandriei). Hristos a venit catre oameni asa cum vine mirele la nunta, adica plin de dragoste si de smerenie, nu ca un stapanitor. De altfel, dragostea nu poate fi legata de stapanire si de tiranie. Hristos este Imparatul noului Israel al harului lui Dumnezeu. Insa Imparatia Sa nu are legatura cu gandirea si cu slava lumeasca, pentru ca este o imparatie a iubirii si a smereniei. Hristos a intrat in Ierusalim si in istorie in chip diferit fata de ceilalti imparati si stapanitori. El nu era un tiran inconjurat de acoliti si de aghiotanti si nici nu ducea dupa Sine o multime de ostasi care traiau in belsug, cereau biruri sau ii puneau pe oameni la munci injositoare si vatamatoare. Steagul lui Hristos era smerenia, saracia si simplitatea (Sf. Grigorie Palama). Atunci cand comenteaza intrarea lui Hristos in Ierusalim, Sfintii Parinti au in vedere si atmosfera obisnuita a acelei epoci, cand imparatii si conducatorii militari intrau in orase cu multa autoritate si putere. Insa Hristos nu detinea o astlel de putere si nici nu voia sa Se impuna oamenilor in acest fel. Smerenia lui Hristos este expresia iubirii si simplitatii Sale, nu o virtute exterioara prefacuta. Omul simplu din fire si iubitor este neaparat un om smerit. Smerenia lui Hristos, impletita cu simplitatea si cu dragostea Sa, reprezinta in realitate energia Sa necreata, care provine din firea simpla a Dumnezeirii. De aceea, atunci cand sfintii se invrednicesc sa il vada pe Hristos in slava, ei sunt coplesiti de dragostea si de smerenia Sa. Hristos este bland si smerit cu inima, dupa cum El insusi a spus-o.
Ce reprezinta manzul si asina. Potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, smerenia lui Hristos se vede din faptul ca a intrat in Ierusalim sezand pe manzul asinei. Sfantul Evanghelist Ioan scrie: Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el (Ioan 12,14). La randul sau, Evanghelistul Matei spune ca ucenicii I-au adus lui Hristos asina si manzul: Au adus asina si manzul si deasupra lor si-au pus vesmintele, iar El a sezut peste ele (Matei 21, 7). Sfantul Evanghelist Luca vorbeste despre faptul ca Hristos S-a asezat pe manz, nu pe asina (Luca 19,35). Dupa cum talcuieste Cuviosul Teofilact, intre Evanghelisti nu exista nici o contradictie. Hristos a intrat in Ierusalim sezand pe manzul asinei. Ucenicii au adus manzul la Hristos, dar impreuna cu manzul au adus-o si pe mama manzului, adica pe asina. Atunci cand Sfantul Evanghelist Matei scrie peste ele, nu a vrut sa spuna ca Hristos S-a asezat in acelasi timp si pe asina si pe manz. Aceste cuvinte pot fi interpretate in doua chipuri diferite. In primul rand, a sezut peste ele se refera la hainele pe care ucenicii le-au asezat pe manz. In al doilea rand, daca ar fi sa interpretam ca a sezut peste ele inseamna ca a sezut pe amandoua animalele care au fost aduse la Hristos, atunci El a sezut mai intai pe asina si mai apoi pe manz, ceea ce simbolizeaza ca mai intai s-a odihnit in sinagoga iudeilor, iar mai apoi in poporul ce venea dintre neamuri. Sfintii interpreti ai textelor evanghelice arata ca aceste fapte au un inteles simbolic. Cuviosul Eftimie Zigabenul spune ca Hristos a sezut pe manz, care este inchipuirea poporului dintre neamuri, iar in spate venea asina, care este inchipuirea poporului iudaic. Aceasta inseamna ca, dupa ce Hristos va vesti Evanghelia catre neamuri si dupa ce Se va odihni intru ele, vor veni si iudeii, care se vor intoarce la credinta in Hristos.
Daca vom considera ca atat manzul cat si asina simbolizeaza poporul dintre neamuri, atunci sederea lui Hristos pe asina arata ca El a venit sa omoare inselaciunea idolatriei lipsite de judecata, iar sederea pe manz arata ca a venit sa tina in frau avantul nestapanit pe care il aveau popoarele spre necredinta, pentru ca nu exista nimic mai fara de judecata decat necredinta si mai indaratnic si nesupus decat neamurile care se inchina la idoli (Sfantul Nicodim Aghioritul).
Acest episod a fost proorocit in Vechiul Testament. Referindu-se la copilul lui Iuda, din care S-a tras dupa trup si Hristos, si profetind intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, Patriarhul Iacov spune printre altele: Acela isi va lega de vita asinul Sau, de coarda manzul asinei Sale (Facerea 49, 11). Din aceasta proorocie intelegem ca Hristos este via, iar corzile, adica organele vegetale prin care vita de vie se infasoara pe lemne si se tine de ele, sunt ucenicii lui Hristos, prin care Domnul a legat de El pe manzul asinei, adica pe noul Israel cel dintre neamuri (Sfantul Grigorie Palama). Cu alte cuvinte, ucenicii, care sunt ramurile vitei Mantuitorului, au adus neamurile la credinta in Hristos si le-au unit cu via cea adevarata, care este Insusi Hristos. Ucenicii lui Hristos, adica Sfintii Apostoli, au dezlegat toate neamurile din intunericul ce inseamna necunoasterea lui Dumnezeu, inselarea, pacatul, robia celui rau si stapanirea intunericului acestui veac, ducandu-le spre Dumnezeul lor Care le-a zidit. Iar acum, Hristos sta deasupra tuturor acestor neamuri si imparateste peste ele (Tit, Episcopul Vostrelor).
Atunci cand Hristos Şi-a trimis ucenicii sa dezlege manzul, El le-a spus ca, daca vor intalni pe cineva care sa-i intrebe pentru ce fac aceasta, sa raspunda ca Ii trebuie Domnului. Şi cu adevarat, atunci cand ucenicii au dezlegat manzul, unii din cei care erau de fata au intrebat: de ce dezlegati manzul? Dar cand ucenicii au raspuns ca este porunca lui Hristos, i-au lasat (Marcu 11,5-6).
Acest lucru arata puterea stapanitoare a lui Hristos, pentru ca, fiind Dumnezeu, El conduce lumea si nimeni nu poate sa Ii stea impotriva. Toate lucrurile au fost zidite de El si toate sunt conduse de energia Sa necreata.
Dupa cum talcuiesc Sfintii Parinti, daca manzul este omenirea ce a fost dezlegata din legaturile pacatului, putem sa ne gandim ca cei care se aflau de fata ii simbolizeaza pe viclenele stapanii, care nu s-au putut opune poruncii lui Hristos, ci, asa cum talcuieste Sfantul Atanasie cel Mare, au alergat imediat la stapanul lor, Satana, si i-au spus toate cele care s-au petrecut. Tocmai de aceea, imediat s-a facut sfat si intrunire a celor vicleni impotriva lui Hristos. Diavolii i-au spus lui Satana ca urma sa se intample ceva, pentru ca manzul a fost dus la Domnul sau si nu mai era al lor, iar ei nu mai aveau putere asupra lui. Diavolul s-a gandit ce trebuie sa faca si astfel, i-a indemnat pe carturari si pe farisei sa pregateasca moartea lui Hristos. Nefericitii nu stiau insa ca moartea lui Hristos avea sa ne daruiasca noua viata vesnica, iar pogorarea Sa la Iad urma sa duca la ridicarea noastra la ceruri.
Inca de la inceput s-a afirmat ca exista o stransa legatura intra sarbatoarea invierii lui Lazar si intrarea triumfatoare a lui Hristos in Ierusalim. Invierea lui Lazar a fost preinchipuirea invierii cea de a treia zi a lui Hristos si a invierii de obste a oamenilor, iar primirea triumfala a lui Hristos in Ierusalim s-a datorat tocmai faptului ca iudeii traiau inca sub impresia acestui fapt nemaiauzit.
Proorocul si imparatul David se intoarce la Dumnezeu si spune: Eram fara de minte si nu stiam; ca un dobitoc eram inaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. Apucatu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul Tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit (Ps. 72, 22-23). David se lasa cu incredere in voia lui Dumnezeu, pentru ca are credinta desavarsita ca El il va indruma in cel mai bun chip cu putinta.
Sfantul Andrei al Cretei face legatura dintre acest fragment din Psalmi si episodul pe care il analizam, spunand ca omul trebuie sa se faca dobitoc in ceea ce priveste simplitatea mintii, la fel ca manzul ce mergea fara a se opune dupa ucenicii care il dezlegasera si il duceau la Hristos. Omul trebuie sa asculte fara cartire de cel care si-a asumat indrumarea sa duhovniceasca in Hristos si sa devina astfel manz al Domnului, izbavit de orice nebunie care il face asemenea animalului. Abia atunci va inceta sa paseasca pe pamantul grijii lumesti, sa se incovoaie sub povara incercarilor si sa se ingreuieze cu greutatea patimilor impotriva firii, pentru ca, ridicandu-se deasupra grasimii vietii pamantesti, purtandu-se deasupra placerilor carnii si calcand pe balonul de sapun al slavei desarte, el va fi manz al lui Hristos si se va face „car al tronului Heruvimilor“.
Omul indepartat de Dumnezeu devine dobitoc pentru ca este stapanit de necugetatele pofte si voile trupesti si pentru ca se supune poftelor omului celui vechi. Insa atunci cand dobandeste smerenia in Hristos si leapada aceasta lipsa de minte, omul se face car al lui Hristos. Acesta este intelesul fragmentul din Psalmi „ca un dobitoc eram inaintea Ta”.
Sfantul Atanasie cel Mare invata ca fiecare dintre noi se aseamana manzului ce a fost legat cu legaturile pacatului. De aceea, trebuie sa-L rugam pe Hristos sa-i trimita la noi pe ucenicii Sai ca sa ne dezlege. Unul este legat cu iubirea de arginti, altul cu preacurvia, altul cu betia, altul este stapanit de slava desarta, altul nedreptateste, altul rapeste avutul aproapelui sau si al saracului, altul ia dobanda peste dobanda si, in general, fiecare dintre noi a slabit prin nedreptatile sale. Din acest motiv, cu totii avem nevoie de tamaduire de la Mantuitorul Hristos: „Şi avem nevoie de El sa ne trimita si noua pe ucenicii Sai ca sa ne dezlege din legaturile diavolului“.
Atunci cand omul se face ca un dobitoc, cu sensul de supunere deplina fata de ucenicii Domnului, el este dus fara indoiala inaintea tamaduitorului Hristos, Care il vindeca de toate slabiciunile si il face tron al lui Dumnezeu. De aceea, trebuie sa ne facem dobitoace cugetatoare si vom fi sfintiti de Hristos.
Atmosfera triumfala si sarbatoreasca a intrarii Domnului in Ierusalim si bucuria iudeilor rezulta si din faptul ca oamenii isi asterneau vesmintele pentru ca Hristos sa treaca peste ele. Acest lucru era obisnuit in cazul intrarii in orase a regilor si a generalilor incununati de victorie.
Din Sfintele Evanghelii vedem ca au fost asternute doua feluri de vesminte. Mai intai, Apostolii si-au pus hainele pe manzul pe care S-a asezat Hristos, dupa care unii dintre iudei si-au asternut vesmintele pe pamant, pe unde avea sa treaca manzul ce il purta pe Hristos. Şi [Apostolii] au adus manzul la Iisus si si-au pus hainele pe el si Iisus a sezut pe el. Şi multi isi asterneau hainele pe cale… (Marcu 11,7-8).
Vesmintele Apostolilor care au fost asezate pe mânz sunt virtutile acestora, pe care Hristos sta asezat. Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, aceasta inseamna ca, daca sufletul omului nu se impodobeste cu virtutile apostolice, Dumnezeu nu poate domni peste el. Viata apostoliceasca este fundamentul venirii si biruintei lui Hristos in inima omului. A asterne hainele noastre nu inseamna altceva decat a ne supune carnea si voia in fata duhului, pentru ca numai astfel ne putem invrednici sa ne inchinam Patimii lui Hristos si slavitei Sale Invieri (Sfantul Grigorie Palama).
Vesmintele care au fost asezate pe mânz nu simbolizeaza numai virtutile Apostolilor, ci si harul care le-a fost dat acestora. Hristos a fost facut cunoscut la toate popoarele prin har (Tit, Episcopul Vostrelor). Asadar, sfintii Apostoli nu ar fi putut săvârși toata aceasta lucrare daca nu ar fi avut harul lui Hristos.
Sfantul Evanghelist Luca consemneaza un amanunt foarte reprezentativ prin intelesul pe care il are. El spune ca ucenicii si-au asternut vesmintele pe mânzul pe care S-a suit Domnul, iar in continuare, in vreme ce Hristos inainta, isi asterneau hainele pe cale inaintea Lui: Iar pe cand mergea El, asterneau hainele lor pe cale (Luca 19,36).
Talcuind asezarea hainelor Sfintilor Apostoli la picioarele manzului, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca hainele reprezinta legile morale care sunt asternute sub picioare. Aceste legi morale sunt poruncile lui Dumnezeu, adica sa nu fii desfranat; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau; cinsteste pe tatal tau si pe mama ta. Sfintii Apostoli si-au asternut vesmintele pe cale pentru ca noi sa nu mai pășim pe pământ si sa nu mai mergem insotiti de dorinte si de pofta pantecelui, adica sa nu fim stapaniti de patimile partii poftitoare si ale partii irascibile a sufletului. Trebuie sa fim atenti si sa nu pasim pe pamant, pentru ca Apostolii si-au asternut pentru noi vesmintele, adica poruncile lui Hristos. Pentru ca primim acest ajutor, putem urca foarte sus, fiindca, in loc sa ne aplecam fruntea spre pamant, ne-o plecam in fata lui Hristos, asa cum a facut Sfantul Ioan Teologul. Astfel, omul nu-si mai taraste picioarele pe pamant, ci paseste in ceruri. In mod vadit, aici este vorba despre virtutea practicii (a faptei) si despre virtutea teoriei (a vederii lui Dumnezeu). Prin practica trebuie sa ne luptam pentru a ne curati inima, iar prin teorie sa ajungem la comuniunea cu Dumnezeu.
Faptul ca Apostolii si-au scos hainele si le-au asezat ca sa treaca peste ele Hristos mai inseamna printre altele ca cei care sunt vrednici a-L slavi pe Hristos trebuie sa il lege pe omul cel vechi si sa il supuna Domnului. Atunci, Hristos va veni la acestia si ii va sfinti, iar carnea lor nu se va mai rascula impotriva duhului (Cuviosul Teofilact).
Bucuria iudeilor la intrarea lui Hristos in Ierusalim era nestavilita. Ei strigau zicand: Osana! Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului (Ioan 12,13). Sfantul Evanghelist Matei spune ca multimea care mergea inaintea Lui striga: Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus! (Matei 21, 9), iar dupa cum afirma Sfantul Evanghelist Marcu, multimea aclama: Osana! Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Binecuvantata este imparatia ce vine a parintelui nostru David! Osana intru cei de sus! (Marcu 11, 9-10). De asemenea, Sfantul Evanghelist Luca spune ca multimile strigau: Binecuvantat este imparatul care vine intru numele Domnului! Pace in cer si slava intru cei de sus (Luca 19,38).
Intelesul tuturor acestor osanale este acelasi, numai cuvintele sunt diferite, pentru ca multimea striga fara a fi strunita in vreun fel, asa cum se intampla de obicei in asemenea imprejurari, iar Evanghelistii au redat ceea ce au auzit ei insisi, diferentele fiind cele specifice care apar in povestirea evenimentelor de catre martori diferiti. Cert este ca aveam de-a face cu strigate de biruinta si de slava, pentru ca cei mai multi sperau ca a venit Mesia care avea sa ii elibereze din robia lor fata de romani. S-au asteptat asadar ca El sa fie un stapan lumesc care le va aduce eliberare nationala.
Cuvantul osana este ebraic si inseamna mântuieste (Sfantul Nicodim Aghioritul). El provine dintr-un Psalm al lui David, care era cunoscut iudeilor pentru ca se canta in sinagogi: O, Doamne, mantuieste! O, Doamne, sporeste! Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului; binecuvantatu-v-am pe voi din casa Domnului. Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua (Ps. 117,25-27). Am putea spune ca iudeii au adaptat un cuvant liturgic la aceasta imprejurare. Exista si punctul de vedere ca osana se talcuieste harul lui Dumnezeu (Macarie Hrisochefalul). Insa acesta nu este un sens contradictoriu, pentru ca Dumnezeu ii mântuieste pe oameni prin harul Sau. Asadar, osana reprezinta un imn adresat Domnului care inseamna mantuieste, iar întru cei de sus arata ca Hristos nu este slavit numai pe pamant, ci si de catre ingerii din cer (Sfantul Grigorie Palama).
Cuvantul binecuvantat, atunci cand este adresat de catre oameni lui Dumnezeu, are un inteles diferit fata de cazul in care este indreptat de Dumnezeu catre oameni. Raspunzand la nedumerirea legata de cum este cu putinta ca omul zidit sa il binecuvanteze pe Dumnezeul nezidit, pentru ca ar trebui sa se intample tocmai contrariul, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca termenul binecuvantare are in Sfanta Scriptura doua intelesuri. In primul rand, el este folosit pentru a arata sfintirea care este data de Dumnezeu oamenilor, dupa cuvantul si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o (Facerea 2, 3). De asemenea,cuvantul binecuvantare mai este folosit pentru a exprima doxologia si multumirea adresata de noi lui Dumnezeu, dupa cum este scris in Psalmul lui David: Binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul si toate cele dinlauntrul meu, numele cel sfant al Lui (Ps. 102,1), unde cuvantul a binecuvanta are intelesul de doxologie si de multumire.
Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca nu numai Dumnezeu il binecuvanteaza pe om, ci si omul il binecuvanteaza pe Dumnezeu, dar in chip diferit. Atunci cand Dumnezeu il binecuvanteaza pe om, il face pe acesta mai stralucitor, iar cand omul Il binecuvanteaza pe Dumnezeu, devine el insusi mai stralucitor. Asadar, fie spunem ca Dumnezeu il binecuvanteaza pe om, fie ca omul Il binecuvanteaza pe Dumnezeu, cel castigat este omul, pentru ca Dumnezeu nu are nevoie de nici o binecuvantare.
Cuvintele multimii, care au devenit un imn liturgic, au un inteles hristologic profund pentru ca arata cele doua firi ale lui Hristos. Osana intru cei de sus exprima firea inalta a Dumnezeirii, iar binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului exprima firea omeneasca adica sămânța lui Avraam, care a fost binecuvantata de Dumnezei pentru ca din ea avea sa vina mantuirea neamului omenesc (Tit, Episcopul Vostrelor). Faptul ca ambele doxologii sunt adresate Persoanei lui Hristos arata caracterul Sau teantropic, pentru ca El este Dumnezeu si om, avand doua firi intr-un ipostas si intr-o persoana.
Iudeii strigau: Osana Fiului lui David (Matei 21, 9). Ei Il numeau pe Hristos Fiu al lui David pentru ca stiau din proorociile Vechiului Testament ca Mesia Se va trage din neamul lui David. Dumnezeu i-a fagaduit lui David: Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: «Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau» (Ps. 131,11) in acel moment, poporul a fost luminat de Duhul Sfant, pentru ca si-a amintit acest Psalm si a inteles ca Hristos este Mesia cel fagaduit spre mantuirea lor (Sfamtul Nicodim Aghioritul).
Astfel, dupa ridicarea lui Lazar din morti, îngerii au inteles in chip tainic maretia lui Dumnezeu, iar oamenii au vazut-o cu ochii lor si de aceea s-au ridicat si au cantat cu totii imnuri de biruinta, slavindu-L pe Hristos ca pe Mesia pe Care il asteptau sa vina pentru a izbavi neamul omenesc si a aduce ingerilor darul neschimbarii [imposbilitateade a cadea]. Maretia lui Dumnezeu a fost înteleasa mai ales de ingeri. Ingerii sunt zidirea lui Dumnezeu si de aceea nici ei nu cunosc viitorul sau ceea ce nu este nevoie ca ei sa cunoasca. Ei au aflat ca Adam va fi inviat si li s-a confirmat acest lucru abia cand L-au vazut pe Hristos inviindu-i pe fiul vaduvei si pe fiica sutasului, dar mai ales atunci cand au vazut invierea lui Lazar, care incepuse sa putrezeasca, sa se descompuna si sa fie luat in stapanire de viermi. Vazand, dar, ingerii ca desi fusese sub stapanirea viermilor si a demonilor, omul a inviat, s-au ridicat minunandu-se si au cantat osana (Tit, Episcopul Vostrelor). Prin acest imn, Hristos este slavit ca biruitor al mortii. Triumful si biruinta generalilor asupra ostirilor de pe pamant nu pot fi comparate cu biruinta lui Hristos asupra diavolului si a mortii si de aceea, acest imn este unic.Amin (postat pe fb de ioan monahul)