Iar eu, nevrednicul, mai păcătos decât toţi păcătoşii…!

27.06.2019 07:08

Suntem la Ein Karem, locul intalnirii dintre Maica Domnului si Elisabeta, localitatea in care locuiau Preotul Zaharia si Elisabeta sotia sa, este astazi un orasel evreiesc cochet, supranumit însa de secole „patria Sfantului Ioan Botezatorul”. In traducere, Ein Karem inseamna Fantana din Vie, aratand ca zona colinara era mănoasă, spre deosebire de aridul Ierusalim, dincolo de care se intinde Pustiul Iudeii. Pe locul intalnirii dintre Preacurata Maria si batrana Elisabeta, loc in care traditia spune ca Maica Domnului a locuit trei luni, poate si pentru a fi indrumata intru ale maternitatii de catre rudenia sa, este ridicata acum Manastirea catolica a Vizitarii. Pe zidurile acesteia este scris in zeci de limbi imnul de lauda al Maicii Domnului: „Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…”.

Povestind despre vizitarea acestui loc, Parintele Ioanichie Balan are o observatie: „Doamne, ce bine ar fi daca crestinele noastre s-ar iubi mai mult si daca s-ar vizita in numele Tau, ca sa se roage si sa vorbeasca cele de folos, iar nu sa judece si sa cleveteasca!”  In centru localitatii se afla izvorul de la care locuitorii luau apa si pe care l-a folosit si Maria in perioada sederii sale la sora mamei sale, Elisabeta; de secole se numeste Izvorul Maicii Domnului ( in prezent insa apa sa nu mai este potabila).

„Biserica Sfintei Vizite“, din Ein Karem este amplasată în peisajul unei coline stâncoase, umbrită de chiparoși, cunoscută și sub numele de „Biserica Preamăririi“, în memoria întâlnirii Fecioarei Maria, venită din Nazaret, cu rudenia sa - Elisabeta. Edificiul actual este un lăcaș de cult franciscan construit între anii 1938 și 1955, după un proiect al arhitectului italian Antonio Barluzzi.

Ordinul Franciscan cumpărase aceste terenuri încă din secolul al XVII-lea. în timpul lucrărilor au fost descoperite vestigiile unei vechi bazilici din perioada bizantină și ale altei biserici, ridicată de către cruciați în secolul XII. „Biserica Sfintei Întâlniri dintre Fecioara Maria și Sfânta Elisabeta“ din orașul Ein Karem are două părți: așa numita Biserică Superioară, unde sunt oficiate slujbele religioase, și cripta, unde se află o grotă în care se găsește izvorul Sfintei Elisabeta. Printre alte curiozități, se află aici o piatră încastrată într-un zid, pe care se află urma corpului unui copil. Conform tradiției, această urmă a fost lăsată de micuțul Ioan, în momentul în care Elisabeta l-a ascuns de soldații lui Irod, în timpul uciderii pruncilor. Din fântâna Elisabetei beau apă foarte multe femei care doresc să aibă prunci, aceasta fiind considerată o apă binecuvântată. Episodul e relatat de Evanghelia apocrifă a Sfântului Iacob (secolul al II-lea). Lângă peretele exterior al bisericii, în partea de vest, de-a dreapta intrării, se află o piatră adusă din locul unde, conform tradiţiei, a avut loc prima predică a Sfântului Ioan Botezătorul.

Deasupra primei biserici, cruciaţii au construit o a doua biserică. După ce a fost distrus de arabi, locașul a fost abandonat şi transformat în locuinţă. În anul 1679, franciscanii l-au răscumpărat. Biserica actuală a fost construită în anul 1939.

 De îndată ce ajunge la Ein Karem, locul natal al Sfântului Ioan Botezătorul, orice pelerin va remarca cupolele aurite ale catedralei Mănăstirii Muntele ce aparţine Misiunii Bisericeşti Ruse la Ierusalim.

Acest locas din Ein Karem: Biserica cu hramul Icoanei Maicii Domnului din Kazan nu este de mari dimensiuni. Partea altarului are o formă pentagonală, iar în faţeta centrală are o fereastră dublă. Înălţimea absidei este puţin mai mică decât cea a ansamblului. Cupola absidei esti polifaţetată la exterior. În această biserică este aşezată spre închinare icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan, pictată în secolul al XX-lea de monahia Serghia de la Mănăstirea Muntele.

La începutul secolului al XX-lea, la Mănăstirea Muntele, biserica purtând hramul Icoanei Maicii Domnului din Kazan devenea tot mai strâmtă pentru cei care veneau să se roage aici. De aceea s-a luat hotărârea de a construi o biserică mai mare, a cărei piatră de temelie a fost aşezată în anul 1910, în prezenţa şefului Misiunii Spirituale Ruse, arhimandritul Leonid (Senţov). La început, construcţia a întârziat din cauza unor probleme financiare. Cu toate acestea, construcţia mănăstirii a continuat, însă cu mari eforturi. Construcţia a fost întreruptă definitiv în anul 1914 pentru mai multe decenii. Biserica Ortodoxă Rusă din Străinătate, sub jurisdicţia căreia a trecut Mănăstirea Muntele după revoluţia bolşevică, nu deţinea mijloacele necesare continuării construcţiei. Revenirea mănăstirii în grija Patriarhiei Moscovei în anul 1948 nu a modificat cu nimic situaţia.

În anul 1997, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii Alexie II, în timpul unei vizite pastorale în Ţara Sfântă, a binecuvântat reluarea construcţiei. Iar la 28 octombrie 2007, la peste 97 de ani de la aşezarea pietrei de temelie, catedrala din Mănăstirea Muntele a fost sfinţită cu hramul Tuturor Sfinţilor care au luminat pământul rusesc. Sfânta Liturghie a fost săvârşită de Mitropolitul Kiril de Smolensk şi Kaliningrad (în prezent Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii), alături de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi. La încheierea Liturghiei, la Mănăstirea Muntele a venit Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului şi al întregii Palestine.

Biserica este construită în stil pseudorus, care domina în arhitectura rusă de la începutul secolului al XX-lea. Clădirea are trei nave, după un plan dreptunghiular, partea centrală este încununată cu un timpan masiv luminos şi cu o cupolă. Timpanul central este înconjurat de alte patru timpane acoperite de cupole de dimensiuni mai mici. Unul dintre acestea este clopotniţă. Spaţiului de sub cupole se alătură dinspre est o absidă, iar dinspre vest, o trapeză. Istoria și începuturile Mănăstirii Muntele din Ein Karem sunt legate de crearea Misiunii Bisericeşti Ruse din Ierusalim în anul 1847 şi numirea Arhimandritului Antonie (Kapustin) ca şef al misiunii în anul 1869.

Arhimandritului Antonie – ctitorul mănăstirii. Încă din momentul numirii sale în postul de şef al Misiunii Spirituale Ruse, Arhimandritul Antonin s-a gândit să achiziţioneze o proprietate la Ein Karem. Cu sprijinul ministrului cumunicaţiilor, P.P. Melnikov, în anul 1869 la Petersburg s-a organizat un comitet pentru adunarea de mijloace, care au fost trimise apoi în Palestina. Din lista donatorilor fac parte nume importante, personalităţi ale Rusiei din perioada respectivă, întreprinzători şi a binefăcători, dar şi simpli credincioşi ruşi. Banii au fost adunaţi, iar la 16 februarie 1871 s-a întocmit actul de vânzare-cumpărare, confirmat oficial în luna octombrie 1873. Ulterior, arhimandritul Antonin a mai achiziţionat câteva terenuri, care au intrat treptat în teritoriul Mănăstirii Muntele.

Achiziţionarea de pământuri în Ein Karem nu a fost decât un prim pas în organizarea aici a unei mănăstiri ruseşti, deoarece era necesară rezolvarea seriei de probleme de natură canonică şi diplomatică.

Primele construcţii. În perioada 1880-1883 s-a constituit treptat centrul spiritual din Ein Karem. La început, s-a deschis o capelă provizorie, care a funcţionat un timp într-un cort din grădină, în timpul iernii aceasta fiind mutată în clădirea Misiunii Spirituale Ruse. Odată cu începutul activităţilor lăcaşului provizoriu, a început căutarea unui loc pentru construirea unei biserici permanente. Arhimandritul Antonin a găsit acest loc pe terasa inferioară de pe una din pantele abrupte ale muntelui care se afla pe pământurile cumpărate de el. El a realizat personal planul viitoarei biserici şi al clopotniţei. Construcţia a fost încredinţată unui grup de zidari sub conducerea de Ilias Djiries. Ridicarea lăcaşului a durat timp de trei ani. Clopotniţa a fost aşezată separat, ceva mai sus pe panta dealului. La 14 februarie 1883, noua biserică a fost sfinţită de arhimandritul Antonin cu cinul mic, în cinstea Icoanei Maicii Domnului din Kazan.

Arhimandritului Antonin voia ca toată panta colinei să fie populată de monahiile rusoaice care doreau să rămână în Ţara Sfântă până la sfârşitul vieţii lor. Mănăstirea fusese gândită în chilii, adică unul care să nu fie legat de un tipic sever de viaţă de obşte, „fără stareţă, fără trezorerie, fără formalităţi de rang şi altele asemenea”. Deja la sfârşitul anilor 1880 la Mănăstirea Muntele erau 14 asemenea case, iar la mijlocul anilor 1890 existau treizeci de case, cu peste 80 de vieţuitoare.

Arhimandritul Leonid şi noua biserică. Înfiinţarea oficială a Mănăstirii Muntele a avut loc după moartea arhimandritului Antonin (†1894), odată cu instalarea noului şef al Misiunii Spirituale Ruse, arhimandritul Rafail (Truhin). Cu anumite amendamente, regulile mănăstirii au fost confirmate prin hotărârea Sfântului Sinod din 24 iulie 1898. Această dată se consideră data de înfiinţare a mănăstirii.

Secolul al XX-lea a început pentru mănăstire cu multe speranţe. În perioada arhimandritului Leonid (Senţov), au apărut peste 20 de căsuţe-chilii, destinate să fie locuinţe pentru surorile din mănăstire, un arhondaric pentru două sute de pelerini, clădirea trapezei, precum şi construcţii cu destinaţie gospodărească: un grajd, o presă de ulei, o hulubărie şi o prisacă. Tot atunci au fost create ateliere proprii de pictură de icoane şi de broderie cu aur. S-au păstrat până astăzi icoanele pictate de surori sau broderiile cu perle şi mărgele.

Arhimandritul Leonid a susţinut energic construcţia unui lăcaş mai încăpător la Mănăstirea Muntele, şi a făcut mai multe eforturi în acest sens. Noul lăcaş din Mănăstirea Muntele a fost început în anul 1910, în numele Sfintei Treimi. Însă viitorul aşteptat în primii ani din secolul al XX-lea nu s-a adeverit.

Încercări şi biruinţe. Mănăstirea Muntele, asemenea întregii Palestine ortodoxe şi Bisericii Ortodoxe Ruse, urma să treacă prin grele încercări. Activitatea de construcţie susţinută şi scăderea numărului de vieţuitoare din Mănăstire au dus mănăstirea la o criză financiară gravă. Însă acesta nu a fost decât începutul.

În anul 1914, toate instituţiile ruseşti din Ţara Sfântă au fost închise, iar cei care slujeau acolo au fost fie evacuaţi, fie internaţi, încăperile fiind ocupate de trupele turceşti. Monahiile de la Mănăstirea Muntele, cu excepţia celor bătrâne şi neputincioase, au plecat în Alexandria, unde au rămas până la sfârşitul războiului.  La scurt timp după aceasta, fostele domenii canonice ale Sfântului Sinod al Imperiului Rus din Palestina au ajuns în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate. Mănăstirea a revenit sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei în anul 1948, însă nu a existat posibilitatea de a încheia construcţia noii biserici. Abia pe 28 octombrie 2007, la peste 97 de ani de la aşezarea pietrei de temelie, catedrala din Mănăstirea Muntele a fost sfinţită.

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Sfanta Scriptura mărturiseste cu mare bucurie Nasterea Inaintemergatorului Domnului. Preotul Zaharia, urmaș al lui Aaron, apartinand tribului lui Levi, in timp ce oferea la templu jertfa de tamaie a avut o vedenie.

Sfantul Apostol si Evanghelist Luca, care isi si incepe Evanghelia cu acest minunat eveniment, descrie astfel vestea si nasterea lui Ioan: Era in zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia din ceata preoteasca a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron si se numea Elisabeta. Si erau amandoi drepti inaintea lui Dumnezeu, umbland fara prihana in toate poruncile si randuielile Domnului. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpa si amandoi erau inaintati in zilele lor.

Si pe cand Zaharia slujea inaintea lui Dumnezeu, in randul saptamanii sale, a iesit la sorti, dupa obiceiul preotiei, sa tamaieze intrand in templul Domnului. Iar toata multimea poporului, in ceasul tamaierii, era afara si se ruga. 

Si i s-a aratat ingerul Domnului, stand de-a dreapta altarului tamaierii. Si vazandu-l, Zaharia s-a tulburat si frica a cazut peste el. Iar ingerul a zis catre el: Nu te teme, Zaharia, pentru ca rugaciunea ta a fost ascultata si Elisabeta, femeia ta, iti va naste un fiu si-l vei numi Ioan. Si bucurie si veselie vei avea si, de nasterea lui, multi se vor bucura. Caci va fi mare inaintea Domnului; nu va bea vin, nici alta bautura ametitoare si inca din pantecele mamei sale se va umple de Duhul Sfant.  Si pe multi din fiii lui Israel ii va intoarce la Domnul Dumnezeul lor. Si va merge inaintea Lui cu duhul si puterea lui Ilie, ca sa intoarca inimile parintilor spre copii si pe cei neascultatori la intelepciunea dreptilor, ca sa gateasca Domnului un popor pregatit." (Luca 1, 9-17).

Acesta va fi mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Când îngerul lui Dumnezeu se arată lui Zaharia şi-i zice: Iată, soţia ta va naşte prunc şi acesta va fi mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporulŞi spune între cele care-l definesc a fi mare, primul lucru pe care îl spune este: Acesta nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare. Şi după aceea spune alte câteva calităţi ale Sfântului Ioan Botezătorul, că va îndrepta poporul spre Dumnezeu şi lucruri mari va face.

Iata că printre lucrurile acestea mari, că întoarce poporul spre Dumnezeu, că întoarce inima fiilor spre părinți în general, că - e îngerul lui Dumnezeu - trimis înaintea lui Dumnezeu ca să îndrepteze căile Domnului, deci printre lucruri atât de mari se spune că nu va bea băutură ameţitoare şi vin, ca şi cum asta era un lucru la fel de mare înaintea lui Dumnezeu și puţin smintitor pentru noi; de ce nu sunt spuse altele, că va fi un mare postitor? Că el mânca doar lăcuste şi miere sălbatică!  Că va fi un mare ascet, doar a stat numai în pustietăţi ascunse și era îmbrăcat în păr de cămilă şi cu cingătoare de piele! Putea să le zică pe acestea!  Putea să zică: Va trăi de mic, de la trei ani, ca nazireii, nu va cunoaşte păcatul şi urâciunea lui, în niciun chip, în niciun fel.  N-a zis nici aceasta. N-a zis multe altele pe care le avea Sfântul Ioan Botezătorul, nici măcar că acesta se va atinge de creştetul Stăpânului său şi Îl va boteza în Iordan, ceea ce e cel mai important lucru pe care l-a făcut Sfântul Ioan Botezătorul. Şi zice că: Nu va bea vin sau altă băutură ameţitoare. Întrebarea e: de ce zice îngerul aceasta? De fapt, nu îngerul, că îngerul nu zice de capul lui, ci vine de la Dumnezeu ca un sol, ca un trimis, ca un mesager. Deci de ce zice îngerul aceasta? Se referea el îl mod special chiar numai la băutură?

Nu!  Zic cei care explică cuvântul, nu se referă aici în principal la băutură. De ce îl laudă Dumnezeu pentru această calitate? Cei care ne explică nouă acestea, sfinți parinți, spun că îngerul vrea să scoată în evidenţă calitatea sa prin excelenţă de a fi de o luciditate şi claritate și descoperitor al răului şi al urâciunii și al pustietăţii din sufletele noastre ca nimeni altul. Adică la el nu era să bagi sub covor păcatul, să te prefaci că nu-l vezi, să amesteci și să amețești binele și raul. La el la ce este da, da și la ce este nu, nu cum spune apostulul Pavel. Clar, limpede, făra echivoc.

De la vlădică până la opincă, tuturor le spunea clar păcatul şi cum trebuie să lupte împotriva lui. Era de o claritate impresionantă, nu cum suntem noi cu gândurile noastre, cum ne amestecăm acolo cele bune cu cele rele, încercând o credință caldicică.

Această calitate a vrut s-o spună îngerul în primul rând, că Sfântul Ioan nu va avea în sine niciun gram de nepăsare, de ameţeală duhovnicească, de întunecime duhovnicească, ci la el totul va fi foarte clar, limpede și hotărât. Lucrurile la el vor fi spuse pe faţă, deschis și vindecate sau pe cale de a fi vindecate, dacă ele sunt spuse aşa.

Dacă-i citim viaţa în continuare și vedem cum a fost el în mijlocul oamenilor şi ce vorbea şi ce făcea, asta era prin excelenţă. Vorbea clar și pe faţă: Iată glasul celui ce strigă în pustie  – deci cu adevărat striga adevărurile acestea dureroase, le spunea oamenilor, le striga fariseilor, el striga la împărat, la rege, le striga în faţă: Iată, ai săvârşit păcat, adulter, te-ai culcat cu soţia fratelui tău, fratele tău nemurind!

Iată ce faci! Lucruri dure, spuse pe faţă, de aceea s-a tulburat Irod şi l-a închis, de aceea spumega Irodiada de învârtoşare împotriva lui, că el spunea lucrurile acestea pe faţă, nu era deloc ameţit. Deci, mare dar avea acest om de la Dumnezeu.

Şi tot de la acest cuvânt, că nu va bea niciodată vin sau altă băutură ameţitoare, cum putem noi aplica în viaţa noastră acest cuvânt? Dacă la Sfântul Ioan Botezătorul era o caracteristică, o calitate excepţională, prin care tămăduia poporul şi îl îndrepta pe calea cea bună, cum putem avem noi acest dar, cum se descoperă în noi?  Nu acela de a arăta noi păcatele altora, nu la asta suntem puşi noi, că n-avem darul Sfântului Ioan Botezătorul, nu suntem trimişi de Dumnezeu cu rânduiala Sfântului Ioan Botezătorul – deşi cei mai mulţi dintre noi în aceasta de cele mai multe ori îl imităm; ne găsim noi, cei mai mici dintre cei mici, cei pe care nimeni nu i-a pus să spună păcatele altora, cei care suntem plini de păcate și avem bârna în ochi, să spunem: Iată, văd paiul din ochiul tău!.

Şi noi, nu suntem îndemnaţi spre aceasta, deşi unii credem că avem mai multă îndreptăţire în faţa lui Dumnezeu, să ne apucăm să descoperim păcatele aproapelui nostru sau să judecăm cu asprime pentru ele! Sfântul Ioan a avut-o, la fel cum a avut-o cei care-i moşteneau duhul şi harul şi darul, cum a avut-o Ilie înainte, că el a venit cu puterea şi cu lucrarea lui Ilie, aşa cum Ilie a descoperit păcatul poporului pe faţă, fără înconjor, aşa cum alţi sfinţi mari au moştenit această lucrare, acest fel de a cauteriza rana, de a o arde cu cuvânt clar, fără înconjur.  Și până în zilele noastre au fost părinţi care au avut acest dar, dar aceştia sunt rari, unul la un neam sau unul la un secol, rari, pentru că trebuie să ai viaţă desăvârşită ca să poţi tu spune păcatele celorlalţi.

De aceea nu mai putem noi să zicem cuvinte cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, cu atâta claritate şi atâta asprime, pentru că nu avem viaţa atât de curată şi de înaltă ca să acoperim cu ea ce spunem, pe când ei aveau cu ce să acopere şi atunci se temeau oamenii de cuvântul lor, se rușinau, îşi plecau capetele şi îşi şi schimbau viaţa după aceea.

Pe când noi cu cât spunem oamenilor: nu faceţi aia, nu faceţi cealaltă, nu faci bine, de ce faci aşa… pe când noi avem alte păcate sau aceleaşi, cu atât mai mult ne facem de rușine şi nu-l îndreptăm nici pe acela, ci îl facem și mai învârtoşat. Vedeți cum viața noastră în pacat nu ne permite aceasta !

Cum am putea, deci, aplica această calitate a Sfântului Ioan Botezătorul în viaţa noastră? În niciun caz aşa, de a ne apuca noi să zicem păcatele altora şi ale neamului nostru! Deşi trebuie să le conştientizăm. Dar cum? Trebuie să punem în inima noastră că Sfântul Ioan Botezătorul a fost un om care a spus lucrurile în faţă, dar și cu glas tare. Nu pe ascuns, nu prin dos, nu prin case, ci tare, în pustietate, auzea tot poporul, tot omul.

Cum putem noi face asta? Câteva exemple ca să vă daţi seama că toată istoria creştinismului şi a învăţăturii creştine e plină de această învăţătură, că trebuie să fim aşa şi noi, iar de fapt, noi nu suntem. Citiţi Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Ce scrie acolo? O să auziți că tot timpul zice: O, suflete al meu, ai văzut pe Abel, ai văzut pe Cain! Dar tu nu eşti asemenea lui Abel, eşti asemenea lui Cain! De ce dormi? Până când vei mai dormi? Şi vedem o ceartă continuă, clară, dură, spusă tare, cu glas tare, asupra sufletului nostru. Aici aplicăm noi această calitate a Sfântului Ioan Botezătorul! Claritatea, asprimea – asupra noastră!

Rugăciunile sfinţilor, dacă o să le citiţi, tot timpul spun: Iar eu, nevrednicul, mai păcătos decât toţi păcătoşii…! Toate rugăciunile sau psalmii Sfântului Efrem Sirul, toate sunt aşa. Iată cum sunt, l-am judecat pe celălalt şi l-am asuprit şi sfântul se judecă pe sine cu glas tare şi cu asprime. Aceşti oameni toţi urmau lucrarea Sfântului Ioan Botezătorul, care era mântuitoare, de a-şi mărturisi pe faţă şi clar lor înşişi, deschis: Uite cine sunt eu! Am uitat cumva cine sunt? Iată cine sunt!  Toate rugăciunile mari ale Ortodoxiei au această lucrare, de a ne descoperi tot timpul nouă înşine cine suntem. Marii sfinţi, începând cu Sfântul Macarie Egipteanul, pe care oricine trecea pe lângă chilia lui şi stătea puţin mai mult auzea cum se prihănea pe sine, cum se judeca pe sine și zicea: Bătrân rău şi cărpănos, ai mâncat, mai vrei să mănânci! Acum vrei să pleci în Alexandria, vrei să te plimbi, nu vrei să fii monah! Ai vrut să fii monah, păi stai monah aici! Şi se certa pe sine tot timpul, se lupta cu sine! Şi lucrurile astea par copilăreşti la prima vedere sau par de râs, dar să ştiţi că sunt fundamentale pentru sufletul nostru, adică şi noi trebuie să facem la fel. Asta e foarte important.  Dacă citiţi Patericul, e plin de astfel de oameni care tot timpul îşi adresau loruşi vorbe. De exemplu, era un părinte care făcea 10-15 paşi şi zicea: Oare ce va fi cu mine?  Oare mă voi mântui? Nu mă voi mântui cum sunt acum! Şi-şi mărturisea tot timpul sieşi starea sa. Şi zicea: A, mă îndulcesc cu gândul acela? Nu, nu trebuie să mă îndulcesc! Altul avea darul lacrimilor și la un moment dat a început să plângă şi a început să zică: Oare de ce plâng? Şi a văzut că plânge şi mai tare. Oare de ce plâng?, a zis iar. Oare nu cumva mor şi Dumnezeu mi-a dat acum, înaintea morţii, lacrimi ca să-mi plâng măcar la sfârşit păcatele?  Şi mai tare plângea. Dar vorbea cu sine tot timpul.

Noi am uitat de mult să vorbim cu noi înşine, nu ne-am mai pus la respect. Noi uităm că sinele nostru și adâncul nostru este tot ca de copil care trebuie trezit din când în când, aşa cum îţi trezeşti copilul să-l duci la şcoală şi dacă nu merge strigi la el: „Măi, trezeşte-te!”, nu lasă, că s-o trezi el cândva, că ştie el, e destul de conştient… Nu, nu ştie! Trebuie să-l trezeşti, trebuie să fii puţin aspru, trebuie să te răsteşti. Aşa e şi sufletul nostru. Exact aşa. Trebuie tot timpul să ne tratăm cu asprime pe noi înşine, asupra noastră înşine noi facem lucrarea Sfântului Ioan Botezătorul. Nu cu alţii!  Noi tot timpul ne aplecam spre alții, pe alții îi trezim, suntem tari cu alții, însă această rânduială o mai au duhovnicii la unii şi la alţii, dar nu toţi avem această rânduială. Și atunci asupra noastră înşine să facem asta, tot timpul să ne trezim, să ne ridicăm la înţelegere, să ne aducem aminte cine suntem, să ne prihănim pe noi înşine, să ne mărturisim nouă înşine păcatele. Această aşa-zisă vorbire a omului cu sine poate fi la nivelul minţii, dar de multe ori e nevoie să fie chiar tare, cu glas tare, dar bine ar fi ca aceste lucruri să le faci de unul singur, nu cu alţii de faţă. Oricum, de multe ori aceste cuvinte spuse clar, cu glas tare, către tine însuţi, către sufletul tău, te trezesc.

Adesea ne e uşor să nu ne facem rugăciunea timp de o săptămână, că zicem că nu astăzi, că mâine, mâine zicem că azi a fost o zi grea, că poimâine, iar poimâine e o zi foarte frumoasă, nu pot să pierd momentul ăsta de acum cu prietenii, răspoimâine şi tot timpul ne amăgim aşa, ne ameţim cu vinul nevăzut cu care ne hrănim neîncetat și ne ameţim mintea şi trec zilele.  Dar dacă ne-am zice cu claritate: N-ai făcut rugăciunea ieri, nimic, nici cinci minute nu I-ai dat lui Dumnezeu!, să ne zicem nouă înşine aşa cu asprime. Nici astăzi n-ai chef! N-ai chef, dar de mâncat ai mâncat, de băut ai băut, de făcut aia ai făcut, ai stat la televizor, ai stat nu-ştiu-unde, ai dormit… Zece minute nu poţi să-i dai lui Dumnezeu?  Daca o faci cu asprimea și claritatea lui Ioan, te trezești din betia lumească și imediat te apucă rușinea: Cum să nu-I dau, Domnului slavă și mulțumire? Cum să nu dau? Mă pun inmediait, fara preget și amânare, pe stradă, în autobuz, în metrou și-I dau gândul și sufletul meu macar cu o rugaciune scurtă !  Înţelegeţi? E de mare nevoie o astfel de raportare clară la noi înşine.  Acest fel de a fi s-a uitat, deşi să ştiţi că străbate clar toată istoria creştinismului ca un fir roşu, toate rugăciunile şi toate vieţile sfinţilor sunt pline de astfel de treziri, de atenţionări, de treziri, începând de la Canonul cel mare sau rugăciunile de dinainte de împărtăşanie, în care parcă vorbeşte cu sine sfântul: Iar eu, nevrednicul, n-am făcut aia şi n-am făcut cealaltă și iată, acum vin la Tine şi mă înfăţişez Ţie, dar cum îndrăznesc eu să mă înfăţişez Ţie? Parcă tot timpul se judecă pe sine. Nu că lui Dumnezeu Îi place să vadă că ne judecăm pe noi înşine şi să ne tragem palme şi zice Dumnezeu: Hai că te-ai chinuit destul, hai că-ţi dau…

Nu! Ci nouă ne foloseşte această stare, că ne trezeşte, că noi avem de-a face cu suflete încă nematurizate, imature, ca de copii, oricât de batrâni am fi, pe care trebuie să le trezim, aşa trebuie făcut şi cu sufletul. Noi ne tratăm sufletele ca pe nişte suflete mature, cum că ele vor simţi la un moment dat, când vor trebui ele, când vor simţi… Nu vor simţi! Trebuie luate cu tărie, cu asprime! Altfel nu se poate. Să ştiţi că asta e asprimea pe care o aveau Sfinții Părinţii cu ei înşişi. Cine nu aplică această smerenie asupra inimii lor şi sufletului lor, nu se va mântui. Aşa cum zice psalmul: Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.  Deci această inimă o iubeşte Dumnezeu, acest suflet îl iubeşte Dumnezeu, care se înfrânge şi se smereşte pe sine, care-şi aduce aminte cine e el şi tot timpul îşi pune în faţă.

Dumnezeu ne sfătuieşte despre asta şi zice: Când te vor lovi peste obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng.  La asta se referă, în afară de înţelesul simplu al cuvântului. Mai este un înţeles, că atunci când diavolul te va lovi peste obrazul drept, în sensul că nu-ţi mai vine să faci faptele bune, rugăciune – că partea dreaptă înseamnă întotdeauna faptele bune, lucrurile bune și frumoase pe care le poţi face, legătura cu Dumnezeu, rugăciunea…, toate acestea sunt cele de-a dreapta, cele bune, folositoare – când diavolul te va lovi peste obrazul drept şi nu le vei mai face, te vei opri din rugăciune, te vei opri din facerea de bine din diverse pricini, ba că eşti prea obosit, ba că altceva, se vor găsi tot timpul motive … atunci întoarce-l şi pe cel stâng.

Ce înseamnă cel stâng? Partea stângă este partea greşelilor, a prostiilor, a faptelor rele. Să le avem ca într-o panoplie, ca puse într-o expoziţie, aşa să le avem. Şi întorci faţa spre stânga şi zici:  Ei, ia să văd eu cum sunt eu! Atunci am făcut aşa… când a fost momentul să nu-ştiu-ce am fugit repede.. dincolo am fost un laş… acolo am fost aşa.. dincolo am făcut aşa… Deci nu trebuie să mă rog? Trebuie să mă rog! Mă mai rabdă Dumnezeu? Nu cred că mă mai rabdă. Să mă duc să mă rog! Nu vedeţi în toate rugăciunile? Sfinţii nu erau nişte oameni care voiau să se auto-chinuiască, aşa, şi le plăcea tot timpul să-şi aducă aminte de păcatele lor. Noi zicem că de ce îşi tot aduceau aminte, că erau sfinţi, erau curaţi, n-avea rost să-şi mai aducă aminte? Dar ei îşi aduceau aminte de acestea pentru că amintirea păcatelor, amintirea răutăţilor lor, amintirea prostiilor şi a îndepărtărilor lor de Dumnezeu, toate acestea făceau să se reînnoade legătura lor cu Dumnezeu, să o reînvie. Am nevoie de Dumnezeu! De mă va lăsa Dumnezeu doar cu ale mele, iată ce sunt! Îmi place cum sunt? Nu-mi place! Vreau să rămân aşa? Nu vreau să rămân aşa! Vreau să rămân eu singur cu mine aşa? Nu, nu, nu vreau!

Să ne aducem aminte, în Vechiul Testament Dumnezeu aşa făcea şi cu poporul său. Tot timpul le spunea: Aduceţi-vă aminte cum v-am scos din pustia Egiptului, cum v-am dus prin pustietăți, v-am hrănit şi voi iar aţi făcut aşa… şi celelalte, citiţi psalmul 105 sau 106. E o amintire a părţii de-a stânga, ca să întărim legătura cu Dumnezeu. Psalmii, în general, sunt un început al acestui tip de rugăciune puternice, în care ne trezim, David începe prin lucrarea Duhului Sfânt să facă această trezire a sufletului şi tot el pune şi dreapta şi stânga: Tu, Doamne, ai făcut aşa şi noi aşa… pentru tot neamul omenesc, pentru că o dată cu el s-a proorocit că el va fi cel care va pregăti calea lui Dumnezeu, a venirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca să ne vestească nouă, să ne dezvrăjească, să ne scoată din moartea veacului acestuia, să ne mute într-un alt Paşti – Paşti înseamnă trecere – ca într-o altă trecere prin Marea Roşie, pe care n-o spera nimeni, prin adâncul mării morţii şi prin adâncul morţii noastre, cu care ne-am legat, să ne treacă Hristos de la pământ la cer. Sfântul Ioan a început această veste, el a arătat pe Mielul lui Dumnezeu, pe Care-L cunoscuse și-L Slavise înca din pântecele mamei sale. Amin.(postat pe fb de ioan monahul) continuarea mâine.