Iadul este veşnic şi definitiv
Să păzim cu multă evlavie poruncile Sfintei Evanghelii și mai ales, rugăciunea, milostenia, smerenia, iubirea creștină, nașterea și creșterea de copii, participarea regulată la biserică, spovedania și Sfânta Împărtășanie. Să cugetăm mult la Evanghelia care s-a citit astăzi. Vedeți că săracul și mult răbdătorul Lazăr a intrat în rai după moarte, iar zgârcitul și nepocăitul bogat a fost aruncat în iad cu diavolii? Vedeți în ce fericire sunt cei drepți și în ce foc și chinuri grele se află păcătoșii în iad? Vedeți, de asemenea, că cei din iad văd atât pe cei fericiți din rai, cât și pe cei ce trăiesc în păcate pe pământ? Zadarnic cere bogatul apă să-și ude gura că nimeni nu are să-i dea. Zadarnic se roagă lui Avraam să trimită pe Lazăr pe pământ ca să cheme la pocăință pe frații săi, că i se răspunde: Au pe Moise și pe prooroci! La fel ni se va răspunde și nouă, dacă nu ne pocăim: “Avem pe Hristos și pe preoți. Să-i ascultăm pe ei!“ Deci, dacă vrem să scăpăm de iad, să ne pocăim și noi, frații mei, până avem vreme și să ne silim la toată fapta bună, mai ales la rugăciune, milostenie, iertare, viață curată și spovedanie. Numai așa vom fi iertați, miluiți și primiți în sânul lui Avraam, adică în veșnica bucurie a raiului, împreună cu proorocii, cu apostolii, cu mucenicii și cu toți drepții, împreună cu săracul Lazăr, împreună cu Hristos. Acolo și numai acolo nu mai este durere, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.
Vedem aşadar doi bogaţi. Pe unul în inima iadului, pe altul (Avraam) în inima raiului. Cum se întâmplă asta? Erau diferiţi. Unul îşi închidea poarta, altul o deschidea. Unul era neîndurător, altul era îndurător. Daţi-mi bogaţi ca Avraam! Dacă am fi avut astfel de bogaţi, n-ar mai fi existat vorba despre săraci. Dacă păşeşti pe drumul lui Avraam, vei merge direct în inima raiului. Dacă păşeşti pe drumul celui nemilostiv, vei merge în inima iadului.
În puţine cuvinte: iad este foc, mare de foc, lac arzând; foc, care deşi arde, nu luminează. Iadul este întuneric, iadul este scrâşnirea dinţilor. Vor clănţăni din fălci. Iadul va fi foame şi sete de veşnicele bunătăţi; cei din iad “vor flămânzi ca un câine” (Psalmul 58, 7 şi 17), vor fi ca şi câinii flămânzi. Iad – va să zică – loc al mirosului greu, din cauza necurăţiei oamenilor. Dacă mormintele sfinţilor noştri, când le deschideau, izvorau bună mireasmă – noi credem în cinstitele moaşte –, oasele păcătoşilor vor avea un miros greu.
Iadul înseamnă chinuri insuportabile. Iad este locul unde nu răsare floarea care se numeşte nădejde. Toţi, şi criminalul, şi ucigaşul, şi tâlharul, şi condamnatul, şi întemniţatul, trăiesc cu nădejde. Nădejde, tu niciodată nu-l laşi pe om! Dar acolo, în iad, nu mai există nădejde de întoarcere şi de îndreptare. Zile, săptămâni, luni, ani, veacuri, milenii vor trece. Dar niciodată iadul nu va avea sfârşit. Să fiţi siguri. Însă nu va veni niciodată clipa în care îngerul va spune: “Iadul a luat sfârşit”.
O, dacă ar fi cu putinţă să ajungă la urechile noastre glasurile celor ce se chinuie în iad, ce am fi auzit? Plângere şi ţipăt mult s-a auzit jos, în „valea lui Iosafat” (Ioil 3: 2). Ce strigă ei? Un cuvânt, fraţii mei, pe care aici în lume să nu-l spuneţi. Este păcat. Care cuvânt? „Blestem”, „Blestem”, „Blestem”!… Dar ce blesteamă? Voi, mâini, care nu aţi făcut semnul crucii cu grijă, normal şi corespunzător, cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”; mâini care nu aţi dat milostenie, mâini care aţi lovit, mâini care aţi pălmuit, mâini care aţi ucis, mâini care aţi lucrat împotriva Sfântei Evanghelii, mâini care aţi lovit pe mamă şi pe tată, să fiţi blestemate! Voi urechi, care ore în şir v-aţi întins să ascultaţi toate lucrurile ruşinoase; urechi, care v-aţi astupat ca să nu auziţi propovăduirea Evangheliei; urechi păcătoase, să fiţi blestemate! Şi voi, ochilor, care în loc să priviţi cerul, stelele, sfintele icoane, v-aţi deschis pentru păcat şi v-aţi făcut magneţi ai iadului, să fiţi blestemaţi! Iar voi, limbilor, care n-aţi spus nici măcar un „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, limbi care aţi bârfit, aţi vrăjit, v-aţi certat; limbi, care v-aţi mişcat spre a huli pe Dumnezeu, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe Sfinţi, să fiţi blestemate!
Aceste cuvinte le veţi asculta? Vă veţi pocăi? Ce veţi face astăzi? Dacă luaţi hotărârea cea bună, bucurie îngerilor, bucurie în cer, bucurie Sfintei Treimi. Dacă însă nu vă veţi pocăi, o, atunci să fiţi siguri că va veni o zi, cea din urmă zi, în care îngerul Domnului va striga pentru noi: „Săvârşitu-s-a”. Pentru că „este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea judecata” (Evrei 9, 27). Vom muri ca să mergem la Judecată.
Deci Hristos vrea ca sa fim împlinitori ai faptelor bune, si voieste ca noi sa ne slavim cu stralucirea virtutilor noastre. Caci El voia ca noi sa avem dragoste unii fata de altii si sa fim iubitori de saraci, si sa ne luptam cu barbatie pentru ostenenile acestor fapte. Si mai cu seama pentru bogatii acestei lumi, întocmeste El îndemnurile de mai sus, si îi aduce pe ei pe o cale cuvenita si potrivita sfintilor. Caci le spune: “Vindeti-va averile si faceti milostenie”. Porunca aceasta este frumoasa, buna si mântuitoare.
Desigur Hristos stia prea bine, ca nu sta în puterea oamenilor din popor si din multime sa poata împlini cele poruncite. Caci mintea omeneasca este întotdeauna slaba spre a savârsi faptele cele grele si anevoioase. Dar fiind El bun si iubitor de oameni, a cugetat si inventat o modalitate de a le veni în ajutor. Aceasta pentru ca nu cumva saracia vesnica si de nelepadat, sa se dea bogatului de aici din lumea aceasta, si pentru ca osânda vesnica sa nu fie primita si luata de catre desfatarile vremelnice de aici.
Hristos le spune – “Daca nu puteti rabda sa va lipsiti de bogatia cea iubitoare de placere, si nu puteti suferi sa vindeti toate averile voastre în întregime, si sa le dati celor nevoiasi, cu toate ca va straduiti sa fiti bineplacuti celor saraci, atunci spune El, faceti-va pe voi prieteni ai lui Mamona cel nedrept. Adica faceti ca bogatia voastra sa nu fie numai a voastra, ci întindeti mâna si celor nevoiasi.
Indurati-va împreuna cu cei bolnavi, mângâiati și consolati pe sfintii care iubesc saracia, pentru ca ei sa slujeasca lui Dumnezeu netulburati. Acest lucru nu va fi pentru noi, fara de nici o rasplata. Atunci când ne va lipsi bogatia pamânteasca, când vom fi ajuns la capatul vietii, atunci ne vom face partasi ai nadejdilor lor, si ai mângâierii date acestor sfinti de catre Dumnezeu.
Caci Dumnezeu fiind bun îi va tamadui si le va da puteri celor ce au fost bolnavi si suferinzi în aceasta viata, si care cu evlavie au purtat povara cea grea a saraciei. Acest lucru îl sfatuieste si preaînteleptul Pavel, acelor oameni ce se afla în bogatie, spunând cu privire la cei nenoriciti: “Prisosul vostru sa se îndrepte spre lipsa lor” (II Cor. 8, 14). Dar aceasta înseamna ca el nu poruncea altceva nimic decât ceea ce spune Hristos: “Faceti-va prieteni ai lui mamona cel nedrept”, “faceti-va prieteni cu bogatia nedreapta”. Hristos arata ca este aducator de nenorocire si de foc nestins, a nu vrea si a nu suferi sa faci aceasta asa, si de aceea ne graieste noua – parabola de fata: “Era odata un om bogat foarte”.
Iar, aici priveste si ia seama cu amănuntime la cuvintele Mântuitorului nostru, care ne arata multa întelepciune, în parabola de acum. Caci desi ar fi putut sa spuna: “Cutare era un om bogat” ca despre Iov, totusi n-a zis asa. Ci Hristos l-a numit în chip simplu un om bogat, însa a pomenit numele saracului.
Ce trebuie luat seama si bagat de seama aici? Poate să vină tot „raiul” aici pe pământ!… Toţi sfinţii să vină şi să ne „sâcâie” cu mărturiile lor din lumea cealaltă, ne încredinţează evanghelia de astăzi. Să nu credeţi că Judecata din urmă va fi aşa cum vedem noi astăzi prin tribunale — nişte judecători care stau şi ascultă părţile, cu slăbiciunile şi virtuţile lor, pentru ca după aceea să pronunţe o sentinţă sau alta, interpretabilă şi suspectă de părtinire. Ştiţi cum va fi Judecata de apoi? Judecata din urmă care, se şi spune în tradiţie că va fi foarte scurtă — atât cât durează citirea Psalmilor Judecăţii de la Slujba Utreniei — va fi o cât se poate de firească şi simplă constatare a stării şi a „deprinderilor” noastre, după care vom fi invitaţi să ne continuăm viaţa „dincolo”, fără însă a mai aveaea obiectul şi instrumentele păcatului.
Ne-am deprins la desfrânare? Ei bine, în viaţa de dincolo asta nu se mai poate. Avem obiceiul să bem peste măsură, să fumăm, să furăm să săvârşim alte blestemăţii? În viaţa de dincolo nu mai sunt posibile acestea! De aici chinul, durerile, neîmplinirea şi nefericirea de care vorbeşte Scriptura. Ce va face cel care s-a deprins să lucreze virtutea? În mod firesc şi normal i se da posibilitatea să-şi continue viaţa sa virtuoasă şi asta se numeşte rai şi fericire veşnică.
Dumnezeu este atât de bun, încât ne-ar putea lăsa liberi să mergem oriunde în viaţa de dincolo, numai că, în chip firesc noi nu am alege decât locul pe care ni l-am pregătit cu atâta meticulozitate aici pe pământ!… Să nu mizaţi pe bunătatea lui Dumnezeu că, adică, te va lua pe tine, care habar n-ai de slujirea Lui, care nu ştii nimic despre post, despre rugăciune, despre curăţie trupească până la căsătorie şi de fidelitate conjugală după aceea, care-ţi petreci viaţa la întâmplare, să nu contezi pe bunătatea lui Dumnezeu, pentru că vei fi silit a constata că, de fapt, singur te-ai autoexclus din Împărăţia Sa. Iată de ce raiul şi iadul vor surveni „de la sine” şi potrivit felului în care singuri ni le-am pregătit. Dumnezeu nu va fi subiectiv! Nu va fi nici discreţionar, să spună: „Gata! Tu mergi acolo, tu te duci dincolo”, ci ne va pofti pe fiecare să ne aşezăm singuri pe “scaunul” pe care personal ni l-am pregătit şi să ne odihnim în “aşternutul” pe care singuri ni l-am aranjat din vreme. De când? Din viaţa aceasta, pentru că în viaţa de dincolo nu se mai poate face nimic, căci, prăpastie va fi între bine şi rău.
Şi încă un lucru pe care, iarăşi, probabil nu-l înţelegeţi. Cum adică, dacă ar veni cineva din lumea cealaltă şi ne-ar spune ce se petrece acolo, nu ne-am schimba şi nu ne-am pocăi? Nu!… Nu s-ar întâmpla nimic! Sau poate că, pe moment am fi impresionaţi şi câteva zile am merge şi am bate metanii şi n-am mai lipsi de la biserică, luându-ne în serios viaţa de creştini. Ştiţi pentru câte zile, însă? Poporul spune că „orice minune ţine trei zile”. Dacă nu vom avea voinţă puternică şi nu vom înţelege cu toată fiinţa ce e cu noi, mai ales ce se poate întâmpla cu noi în viaţa de dincolo, cuvintele şi impresiile care ne vin din afară se vor duce aşa cum au şi venit. Le uităm la scurt timp! Ia gândiţi-vă! Are loc un cutremur… Toată lumea devine dintr-odată „credincioasă”. Toţi îşi fac cruce. Merg la biserică a doua zi, a treia zi şi, gata… Ni se spune: s-a întâmplat ceva în interiorul pământului… plăcile acelea tectonice… Vin imediat oamenii de ştiinţă, ne explică ce s-a întâmplat şi… uităm că suntem muritori, că soarta noastră este în mâinile lui Dumnezeu, şi ne întoarcem din nou la aceeaşi viaţă de mai înainte. Minunile ţin, aşadar, trei zile!…
Ce vrea să zică evanghelia de astăzi? Auziţi: Daca vor asculta pe Moise şi pe prooroci, poate să meargă oricine să le spună, pentru că nu-l vor asculta. De ce? Ţine de voinţă, nu de „informaţii”, „demonstraţii” ori „sâcâială”. Nu e nevoie să ne „cicălească” cineva. Am auzit. Ştim. E plină lumea de credincioşi care au auzit prea bine de iad şi rai, nu le pasă. Nu trebuie să vină cineva să ne bată în fiecare zi la uşă şi să ne-o spună de fiecare dată. Nu! O ştim prea bine! Nu predica ne lipseşte. E plină lumea de predicatori! Ce folos însă? Nu de „informaţii” avem nevoie, ci de această voinţă şi conştiinţă că eu, tu, sau cine oi fi, în ziua de… când se va întrerupe firul vieţii, vom merge cu toţii în faţa lui Dumnezeu pentru a ne lua în primire „locul de veci”: iadul ca bogatul nemilostiv, sau sânul lui Avraam, adică raiul, ca săracul Lazăr. Iată probleme pe care trebuie şi merită să ni le punem astăzi, chiar dacă nu ne plac. Evanghelia, însă, se „încăpăţânează” să stăruie asupra acestor lucruri care sunt absolut serioase şi, mai mult decât atât, sunt veşnice.
Să ne luăm, aşadar, viaţa de creştini în serios căutând să slujim cu toată fiinţa lui Dumnezeu! Să începem, fiecare după putere, să lucrăm binele, conştienţi că în lumea cealaltă, în mod firesc şi ca o continuare, nu vom putea duce decât viaţa pe care ne-am deprins încă de aici să o ducem. Dacă am deprins doar păcatul, în viaţa de dincolo nu vom putea „culege” decât numai roadele păcatului — nefericirea şi neîmplinirea. Dacă însă, am deprins binele, vom moşteni Împărăţia Binelui. Acesta este raiul şi acesta este iadul, şi ambele au la origine voinţa şi pregătirea noastră în viaţa aceasta, pentru că viaţa aceasta este şansă pentru cealaltă; este ringul, este stadionul în care alergăm, cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 9, 24). Aici este lupta, iar „dincolo” este biruinţa. Vom reuşi, oare? Vom ajunge să petrecem în sânul lui Avraam? Oricum, Dumnezeu îşi va respecta cuvântul şi ne va rezerva fiecăruia ceea ce merităm, potrivit pregătirii noastre din viaţa aceasta.
Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi conştiinţă ca să ne trăim cu seriozitate viaţa aceasta. Să ne deprindem a trăi pentru El încă de aici de pe pământ, căci viaţa de dincolo nu va fi decât o continuare firească a zidirii începute pe „temelia pusă aici” (I Tim. 6, 19). Să-L slujim pe Dumnezeu în această viaţă, pentru ca să ne facă şi pe noi dincolo „cetăţeni” veşnicei Sale Împărăţii, Amin”.
“În ziua aceea, când va judeca Dumnezeu inimile, nu va căuta la mitre arhiereşti, nici la coroane împărăteşti, nici la dregătorii înalte. Va căuta la inimile noastre. Cel mai umil ţăran, cel mai necăjit om, cel care stă la vreo stână şi se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, sau este la închisoare şi se roagă, sau este undeva străin, sau bolnav în pat, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu, sau o văduvă săracă căreia nu-i deschide nimeni uşa şi zace cu copiii ei în necaz şi în scârbe, dar se roagă lui Dumnezeu, toţi aceştia vor fi în ziua judecăţii mai mari decât împăratul lumii de astăzi şi de mâine şi de alaltăieri. Căci Dumnezeu nu va căuta la faţă, cum i-a spus lui Samuil, când a ales pe David.
Dumnezeu caută şi acum la inima omului, dar cu atât mai mult atunci, în ziua Judecăţii. Se vor slăvi atunci cei smeriţi, cei nebăgaţi în seamă, cei ocărâţi, cei prigoniţi pentru dreptate, cei săraci cu duhul, care se socotesc pururea săraci de fapta bună, cei care flămânzesc pentru dreptate, cei săraci cu duhul, cei care doresc să facă dreptate şi toţi pe care i-a fericit Hristos. Se vor ferici atunci cei nebăgaţi în seamă, cei ce au fost ca gunoiul pământului.
Cele proaste şi nebăgate în seamă ale lumii vor ruşina pe cele înţelepte. Cele slabe vor ruşina pe cele tari. De aceea zice că cele de pe urmă vor fi cele dintâi. Cei pe care nu-i băgăm noi în seamă acum dacă se roagă lui Dumnezeu din toată inima, vor străluci mai mult decât soarele în împărăţia cerului iar împăraţii lumii şi toţi puternicii pământului vor fi atunci gunoi în faţa lui Dumnezeu, dacă nu vor fi crezut în El. Căci El este drept şi dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.“
Evanghelia de astăzi ne aduce în faţa ochilor noştri sufleteşti o mare dramă. Un om bogat care toată viaţa lui a petrecut „în porfiră şi în vison” ajunge, în lumea cealaltă, să se chinuiască în iad. Iar un sărac, pe nume Lazăr care a petrecut în lipsuri, râvnind la fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului, a ajuns în „sânul lui Avraam”. Drama este cu atât mai mare cu cât, din focul iadului, bogatul vede pe Lazăr petrecând cu patriarhul Avraam, probabil, pentru prima oară are ochi şi pentru el. Şi, avem cu toţii neplăcuta surpriză să vedem că bogatul – care, de astă dată manifestă „bun simţ”, a învăţat între timp să se şi roage, el care ştia doar să mănânce, să bea şi, eventual să dispreţuiască pe săracul Lazăr de la poartă — adresează două rugăminţi dreptului Avraam şi niciuna din acestea nu-i este ascultată. Întâia rugăminte: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”.
Ce i-a răspuns Avraam? „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum el aici se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”.
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că atât pedeapsa cât şi fericirea din viaţa viitoare sunt veşnice şi definitive, căci e cu neputinţă să se mai treacă de la una la alta.
A doua rugăminte a bogatului este: „Rogu-Te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună şi lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin!”
Dreptul Avraam, însă, respinge şi această rugăminte: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi” şi s-ar duce să le spună.
Iată de ce spun că evanghelia de astăzi este o mare dramă! Se poate ajunge din fericirea aceasta pământească, atât cât este ea — pentru unii mai puţină, pentru alţii mai multă — în iad. Şi tragedia este cu atât mai mare cu cât starea de dincolo va fi definitivă şi veşnică. Până la Judecata Universală, rugăciunile Bisericii pentru cei morţi încă mai pot ajuta celor care au luptat câtuşi de puţin pentru mântuire, dar nu mai pot schimba substanţial starea celor care s-au dus cu totul nepregătiţi. Starea acestora din urmă, chiar dacă ne doare şi nu ne place să o auzim, este definitivă, căci, cred că fiecăruia dintre noi, omeneşte gândind, ne-ar fi plăcut ca Avraam să fi fost mai milostiv astăzi cu bogatul şi să nu-i respingă rugăminţile. Să-l fi lăsat, adică, pe Lazăr, să potolească fie şi pentru o clipă chinurile aceluia şi să-i fi îngăduit să meargă pe pământ ca să „trezească” pe mulţi prin relatarea chinurilor bogatului. Niciuna, însă, dintre rugăminţile bogatului, nu au mai putut fi ascultate. De ce? Întâi, pentru că iadul este veşnic şi definitiv. Iar al doilea, pentru că nimeni nu ne poate ajuta dacă nu vom înţelege că trebuie să ne ajutăm singuri.
Poate să vină tot „raiul” aici pe pământ!… Toţi sfinţii să vină şi să ne „sâcâie” cu mărturiile lor din lumea cealaltă, ne încredinţează evanghelia de astăzi, dacă nu vom asculta de cuvântul proorocilor, al învăţătorilor, al lui Hristos (noul Moise) şi al Evangheliei Sale, dacă nu vom înţelege că mântuirea ţine de noi şi nu vine din afară, la nimic nu foloseşte. Nu poate nimeni să ne forţeze să pricepem că viaţa de dincolo nu este joacă, de vreme ce nu vrem noi înşine să înţelegem aceasta. De aceea Avraam a fost atât de categoric.
Sfânta Evanghelie de astazi ne îndeamnă să vorbim despre iad.
Înțeleptul Solomon, arătând că întunericul pipăit ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni, a fost din iad, zicea așa: “Noapte cu adevărat neputincioasă, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul“. Iar Isaia proorocul zice despre întunericul iadului: “Pipăi-vor ca orbii peretele și ca unii ce sunt fără de ochi vor pipăi; cădea-vor întru amiazăzi ca întru miezul nopții“. Despre mirosul cel mare care este în iad, a zis proorocul Isaia: “Ieși-va rău miros din morții lor“. “Și va fi în loc de miresme, putreziciune“. Despre foamea cea mare care este în iad, a arătat mai înainte David, proorocul, zicând: “Și vor flămânzi ca un câine“. “Și va fi poporul ca cel ce este cu totul ars de foc, și omului de fratele său nu-i va fi milă și nu se va sătura omul mâncând cărnurile brațului său“. Despre viermele cel neadormit al iadului a zis: “Osânda celui necredincios este focul și viermele“. Despre focul și mirosul greu de iad, a zis Sfânta Scriptură: “Mânia Domnului este ca o vale de pucioasă ce arde“. Despre veșnicia muncilor iadului zice proorocul Ieremia: “Întru pierzare în veci vei fi“. Despre adâncul nemăsurat al iadului, zice proorocul David: “Să nu mă înghită adâncul, nici să-și închidă peste mine adâncul ușa lui..
Am adus câteva mărturii despre iad și muncile iadului din dumnezeiasca Scriptură, anume de la sfinții prooroci. Dar să știți că nici unul din patriarhi și prooroci nu au arătat așa de luminat și descoperit despre iad și despre chinurile lui, ca Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Sa Evanghelie. În continuare, vom arăta, cu mărturii din Noul Testament, descoperirile despre iad și felurimea chinurilor lui. Mântuitorul ne arată că iadul este loc de chin în care se muncește și trupul și sufletul, zicând: “Dacă mâna sau piciorul tău te smintește, taie-l și îl aruncă de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop, decât, având amândouă mâinile sau picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic“. În iad este pedeapsă veșnică; aceasta o arată Mântuitorul când zice: “Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică“. Și tot Mântuitorul ne arată că în iad este foc veșnic, zicând: “Atunci, adică în ziua judecății de apoi, va zice celor de-a stânga: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui” . În iad este foc nestins. În iad este vierme neadormit, căci, iată ce zice Domnul: “Unde viermele lor nu doarme și focul lor nu se stinge“. În iad este gheena: “Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă“. Mântuitorul ne arată, că în iad este întuneric, plângerea și scrâșnirea dinților, căci zice: “Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților“. În iad este depărtarea de Dumnezeu, pentru care zice Domnul: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea“. În iad este moartea cea de a doua și iezerul cel de foc. În iad este plângerea și tânguirea, după mărturia Domnului care zice: “Vai vouă care râdeți acum, că veți plânge și vă veți tângui“. În iad este adânc nemăsurat. De acest adânc fără de fund și diavolii se tem. De aceea ei Îl rugau pe Mântuitorul să nu le poruncească “să meargă în adânc“. Iadul este locul de chin al celor păcătoși, care n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos și au trăit în tot felul de păcate și nelegiuiri.
Să vedem și cele ce au spus despre iad sfinții Săi ucenici și apostoli. Iată ce spune dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, despre cei păcătoși care merg în iad: “Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași, desfrânați și fermecători, și închinători la idoli, și a tuturor celor necredincioși este iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, și care este moartea a doua“. Același lucru, despre soarta celor răi și păcătoși îl arată și Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Nu știți oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu“. Și în alt loc, acest mare Apostol arată osânda celor păcătoși și căderea lor din Împărăția Cerurilor, zicând: “Iar faptele trupului sunt cunoscute ca unele ce sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora… că cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu“. Sfântul Apostol Petru, arătând osânda sodomenilor, zice: “Și cetățile Sodomei și Gomorei, osândindu-le la distrugere le-a prefăcut în cenușă, dându-le ca pildă nelegiuiților în viitor“. Același Apostol, arătând că nici pe îngerii care au căzut din ascultare Dumnezeu nu i-a cruțat, ci i-a pedepsit veșnic în iad, zice: “Că Dumnezeu nu a cruțat pe îngerii care au păcătuit ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziți până la judecată“. Și Sfântul Ioan Evanghelistul, la Apocalipsă, vorbește de pedeapsa veșnică a lui Antihrist și a proorocului mincinos care vor fi aruncați de vii în iad, zicând: “Și fiara a fost răpusă și cu ea proorocul cel mincinos, cel ce făcuse înaintea ei semne cu care amăgise pe cei ce au purtat semnul fiarei și cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncați de vii în iezerul cel de foc, unde arde pucioasă“. Apoi zice: -“Și diavolul, care îl amăgise, a fost aruncat în iezerul cel de foc și de pucioasă, unde este și fiara și proorocul mincinos, și vor fi chinuiți acolo, zi și noapte, în vecii vecilor“. Iată ce zic Sfinții Părinți despre iad. Sfântul Macarie cel Mare, spune că lacrimile celor ce se muncesc în iad vor fi de foc și cu totul se vor arde trupurile acelea peste care vor pica (Ușa pocăinței, p. 187). Sfântul Vasile cel Mare, arată că în iad sunt un fel de viermi otrăvitori și mâncători de trupuri, care fără de săturare mănâncă și niciodată nu-și umplu pântecele lor și, mai ales când mănâncă, pricinuiesc omului dureri nesuferite. Iar dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur, arătând că cei din iad mai tare se chinuiesc când văd fericirea cea mare a drepților, zice: „Și pe Adam, scoțându-l Dumnezeu din rai, l-a pus să locuiască în preajma lui, ca vederea cea deasă a raiului, mai lucrătoare și mai puternică să-i facă lui simțirea căderii din bunătățile acelea. Așa și pe bogatul cel nemilostiv, l-a sălășluit mai departe de Lazăr, ca să vadă de câte bunătăți s-a lipsit pe sine. Ți-am trimis, zice, pe săracul de Lazăr la ușă, ca să se facă ție învățător de faptă bună și pricină de iubire de oameni. Ai trecut cu vederea folosul, nu ai voit să-l întrebuințezi la ceea ce se cuvenea, în scopul mântuirii. Întrebuințează-l dar acum spre mai mare mustrare de pedeapsă și muncă”. Sfântul Efrem Sirul, arătând plângerea celor din iad, zice: „Atunci cu amar plângând, lacrimi vărsând și văitându-se, vor zice: O, cum a trecut vremea noastră, cu lenevie și cu trândăvie! O, cum ne-am înșelat! O, cum, auzind noi dumnezeieștile Scripturi, râdeam și ne băteam joc. Acolo, atunci vorbea cu noi Dumnezeu prin Sfintele Scripturi și noi nu luam aminte. Acum aici în munci, strigăm către Dânsul și cu dreptate El Își întoarce fața Sa de la noi. Ce ne-au folosit nouă dulcețile cele veselitoare ale lumii și desfătările? Unde este acum tatăl care ne-a născut? Unde este maica care ne-a purtat în pântece și cu dureri și cu chinuri ne-a născut? Unde sunt acum fiii noștri cei iubiți? Unde, bogăția? Unde, moșiile, averile și agoniselile noastre? Unde adunarea, tovărășia și ospețele? Unde călătoriile cele de multe feluri și deșarte? Unde sunt împărații și puternicii? O, cum acum nici unul din aceștia nu se află și nici nu poate să ne ajute nouă sau să ne izbăvească. Ci cu totul și de Dumnezeu și de sfinți, ne-am părăsit! Acestea vor fi cuvintele care cu jalnice tânguiri și plângeri se vor auzi de la cei ce în iad se muncesc „.
Dumnezeu n-a glumit cu noi, spunându-ne: „Vedeţi că există iad veşnic!”, pentru ca în viaţa de dincolo să zică: „Ştiţi ce, de fapt nu este iad, dar v-am păcălit ca să vă străduiţi mai mult”. Ne-ar fi plăcut, poate, să fie aşa! Ne-ar fi plăcut ca Dumnezeu să nu-şi ţină cuvântul, să fi glumit sau să fi procedat cu noi pedagogic! Dar Dumnezeu nu minte şi nici nu glumeşte cu noi, iar evanghelia de astăzi ne dovedeşte că viaţa de dincolo este veşnică, fie iad, fie rai. Şi ne mai dovedeşte ceva: nimeni nu va putea să facă nimic pentru noi, atâta vreme cât nu înţelegem noi să facem tot ce trebuie şi tot ce ţine de noi ca să ajungem în sânul lui Avraam, iar nu în locul de chinuri al bogatului.
Oricât am voi să nu existe iad, sau, oricât ar fi de neplăcut să vorbim despre el şi oricât am fi tentaţi să mizăm pe o bunătate fără dreptate a lui Dumnezeu, există, totuşi, iad. Şi vă spun că iadul există nu pentru că aşa vrea El, ori pentru că Dumnezeu este bun doar până la un punct, iar după aceea se mânie pe noi şi zice: „Gata! Nu pot să vă mai sufăr, mergeţi în iad!”. O să vă spun de ce există iad şi, mai ales, că există iad nu din vina sau pentru că îl vrea Dumnezeu, ci din vina noastră şi pentru că noi în mod deliberat îl alegem, atunci când refuzăm să lucrăm binele şi săvârşim în chip voluntar trăul. Noi înşine ni-l pregătim, prin faptul că nu înţelegem să ducem viaţă bineplăcută Lui.
Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi conştiinţă ca să ne trăim cu seriozitate viaţa aceasta. Să ne deprindem a trăi pentru El încă de aici de pe pământ, căci viaţa de dincolo nu va fi decât o continuare firească a zidirii începute pe „temelia pusă aici” (I Tim. 6, 19). Să-L slujim pe Dumnezeu în această viaţă, pentru ca să ne facă şi pe noi dincolo „cetăţeni” veşnicei Sale Împărăţii, Amin”.
“Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne ne cunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit si pe pământ şi în cer. Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni să-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum ii cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori”, pe când numele bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici si săpate în piatra monumentelor funerare.
Dar tocmai de aceea nu pomeneşte Domnul numele bogatului: ca să nu cinstească pe cel cinstit de oameni, ca să arate că alta, cu totul alta e judecata lui Dumnezeu decât a oamenilor. El nu a venit pe pământ ca să imite purtarea oamenilor faţă de oameni, ci să arate cum se poartă cerul cu oamenii! Trecând cu vederea numele bogatului, Mântuitorul ne-a dezvăluit o taină: în ceruri nici nu se pomeneşte numele unui astfel de om, nici îngerii nici sfinţii nu-l au pe cereştile lor buze, e şters din Cartea Vieţii. Domnul ar fi putui să dea bogatului nume, cum i-a dat săracului, dar nu a vrut ca dumnezeieştile-I buze să-l plămădească, să înnoiască şi să dea viaţă unuia şters odată din Cartea Vieţii”.
Astăzi, deşi nu ne mai îmbrăcăm cu porfiră, căutăm să fim cocheţi, eleganţi şi să petrecem în plăcerile trupului. Timpurile când aveam modele de oameni smeriţi s-au cam dus. Dacă pe timpul Sfântului Atanasie, patriarhul Constantinopolului, oamenii se scandalizau că acesta umbla îmbrăcat sărăcăcios, astăzi mândria a câştigat mult mai mult teren, încât a fi o persoană importantă şi a umbla în haine smerite ar fi un lucru scandalos. Când Hristos s-a smerit, atunci L-au părăsit cu toţii.
Sfinţii Părinţi ne spun că mai mare plată au cei ce mulţumesc în boală, decât cei care fac minuni. Către cei ce mulţumesc în boală Dumnezeu rămâne dator, pe când cei ce fac minuni, ei sunt datori pentru darurile primite. Nu avem de ce să-i invidiem pe cei bogaţi şi răi: iată, ei nu sunt vrednici nici pentru a li se pomeni numele. Numele păcătoşilor nu sunt pomenite în ceruri. Cum nici preoții nu pot pomeni la Liturghie pe cei ce trăiesc necununaţi, pe cei ce trăiesc în desfrâu, pe beţivi, pe cei ce nu merg la biserică, pe cei ce fac păcate grele şi nu se pocăiesc. Între ei sunt şi cei de altă credinţă, ca unii ce hulesc Duhul Sfânt şi se luptă împotriva adevărului.
“Nu voi lua parte la adunările lor, nici nu voi pomeni numele lor pe buzele mele”, se spune în Psaltire.
Aceşti oameni nici daruri la biserică nu pot da, pentru ca ei să nu se odihnească în păcatele lor, ci doar de se vor pocăi, atunci va fi primit darul lor. Lazăr ar fi vrut să se sature cu firimiturile ce cădeau de la masa bogatului. Sunt şi în zilele noastre mulţi săraci. Mulţi dintre ei nu sunt cunoscuţi. Sunt cazuri de familii care nu aveau nimic de mâncare în casă şi nimeni nu ştia, nici ei nu au spus nimic. Poate avem şi săraci mândri, sau poate s-a mărit prăpastia dintre noi. Ne-am învârtoşat inimile şi nici ei nu mai îndrăznesc să ceară. Dăm câteodată ceva din puţinul nostru şi, totuşi, cu indiferenţă. Îi aruncăm ceva din portofelul nostru şi apoi uităm totul. Mergem acasă, ne închidem în cercul nostru strâmt, unde nu bate vântul, nu-i frig şi nu plouă, şi trăim nepăsători faţă de durerea altora.
Fiecare avem ceva de împărţit. Oare dăm măsura ce o datorăm, celor lipsiţi din jurul nostru? Dacă avem o sumă de bani, mică sau mare, atunci când o repartizăm, ne înşiruim toate cerinţele sau capriciile, dar dacă ne-am gândi că aceşti bani nu sunt ai noştri, altfel i-am repartiza. Mai ales tinerii, cât de dezordonat îşi aruncă banii, şi nu ne gândim deloc să dăm ceva pentru sufletul nostru. Unii pot spune: noi muncim din greu, cum adică nu sunt ai noştri banii pe care-i avem? Nu sunt.
Omul la început nu muncea, se bucura de lumina raiului, se înfrupta din bunătăţile ce le avea de-a gata, totul creştea de la sine. După căderea în păcat, au apărut spinii, ciulinii şi buruienile. Astfel, munca vine ca un canon pentru păcatul săvârşit. “În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta” (Facerea 3, 19). Banii nu sunt o motivaţie pentru a munci, ci fiecare trebuie să transpirăm ostenindu-ne, iar concluzia aceasta este: muncim şi ne ostenim pentru păcatele noastre, iar ceea ce avem să nu socotim ca fiind ceva al nostru, ci cu frică să ne folosim din acel ceva, ştiind că vom da socoteală.
De-a lungul istoriei, ierarhii au fost părinţii ai celor săraci. Cu cât, însă, credinţa scade şi răutatea creşte, vor veni multe calamităţi asupra oamenilor. Oamenii au vrut să fugă de sărăcie prin lepădarea de Hristos: avorturi, munca Duminica, nemilostivirea şi, mai ales, îmbrăţişarea obiceiurilor lipsite de Dumnezeu. Acolo este huzur, dar este răceală, adică nu-i Hristos (Iisus în limba ebraică înseamnă foc). Calamităţile sunt încercări de a le atrage atenţia oamenilor şi pot fi şi siliri de a ne lăsa de păcat. Când vezi că ai pierdut totul, poţi să-ţi schimbi modul de gândire. Dacă nici acum, atunci se pare că niciodată nu ne vom schimba. Deşi trebuie făcute, ajutorările în timpul calamităţilor se vor dovedi zadarnice, deoarece nenorocirile vor fi tot mai dese şi mai mari. De ce? Pentru că Dumnezeu vrea altceva de la noi: dezrădăcinarea păcatului.
Unii, în vremurile acestea, vor deveni tot mai avari. Ei sunt dintre aceia care, după cum zice Apostolul, strâng “comori în vremea din urmă” (Iacov 5, 3). Vor strânge ca să aibă focul ce să ardă. Ce nebunie este să nu ne gândim la viaţa de dincolo şi să nu facem nimic pentru suflet.
Păcatele se înmulţesc tot mai mult şi pentru că familiile se destramă, se înmulţesc desfrânarea şi despărţirile. Mama nu mai este o mamă pentru copii şi familie, ci este o maşină care, face tot ce poate pentru a câştiga bani. Ce vom face cu banii: poate case mari care vor fi goale, sau ne vom lua o maşină care va fi bună câţiva ani, iar apoi ce vom face? Pentru viaţa cealaltă ce am adunat?
Este acea vreme când, după cum spun Părinţii, oamenii vor înnebuni cu toţii şi-i vor face nebuni pe cei care nu sunt la fel ca ei. Ce bine ar fi să fim nebuni pentru lumea aceasta! Să ne facem că nu înţelegem nimic din alergătura oamenilor de astăzi şi să stăm deoparte: săraci, dar curaţi. Sfinţii Părinţi au câştigat cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate. Cele înalte şi bogate însă nu din lumea aceasta, ci din cealaltă. Aici risipeau, ca dincolo să adune, aici se umileau, ca dincolo să se înalţe“.
În sfârşit, vă fac o urare: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşătorul Scaun de Judecată a lui Hristos“ (Sf. Liturghie).
Mă rog ca noi toţi, atunci când va veni ceasul cel din urmă, să ne pecetluim viaţa cu cuvintele tâlharului: “Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” (Luca 23,42). Amin (postat pe fb de ioan monahul)