Ia aminte ce faci cu sufletul tau, el este nemuritor si vesnic!

11.01.2020 09:49

În această săptmână, după Botezul Domnului, calendarul ortodox a rânduit praznicul multor sfinți mulți dintre ei mohani împortanti ai istoriei creștine ortodoxe, începănd cu Sf. Cuv. Gheorghe Hozvitul pe 8 ianuarie și terminân pe 11 ianuarie cu Sf. Cuv. Teodosie.

Între Ierusalim şi vechiul Ierihon se află Pustiul Iudeii, care a fost timp de secole leagăn şi inspiraţie pentru eremiţii veniţi aici din lumea întreagă. Pustiul stâncos, cu înălţimi abrupte, care îţi taie repiraţia, este aşezarea perfectă pentru cei care caută împlinirea duhovnicească în sărăcia şi pustia deşertului.Şi astăzi în Pustiul Iudeii trăiesc monahi care au lepădat complet lumea şi se nevoiesc în singurătate desăvârşită pentru a gusta din darurile duhovniceşti ale cerului. Mănăstirile din deşert, ridicate pe cele mai imposibile locuri, atrag mii de turişti din toate părţile, mai ales români şi greci. În timpul secolelor patru şi cinci aici s-au coagulat primele comunităţi de monahi, care au fost atraşi de relatările biblice despre sufletele care l-au găsit pe Dumnezeu în acest pustiu. Ei au trăit o viaţă de lipsuri şi de nesiguranţă, în izolare, în interiorul peşterilor din versanţii stâncoşi şi abrupţi, care nu urcă spre cer, ci coboară în prăpăstii adânci. Cine vrea să înţeleagă mai bine viaţa Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul sau pe cea a Sf. Ioan Botezătorul trebuie să păşească o dată în Pustiul Iudeii, locul unde aceşti oameni sfinţi ai Vechiului şi Noului Testament au trăit şi l-au cunoscut pe Dumnezeu. În Pustiul Iudeii se află şi Muntele Ispitirii, unde tradiţia spune că Mântuitorul a petrecut în post patruzeci de zile, iar la final a fost ispitit de diavol. Pustiul Iudeii este, alături de Sinai şi Athos, un reper al Ortodoxiei, un loc al luptei cu patimile şi un izvor de putere pentru cei care vin cu credinţă să-şi liniştească sufletul.

In pustie, și nu numai, înca de la inceputurile crestinismului omul încerca să se apropie de Iisus Hristos, modelul și icoana lui. Prin aceste văi ale munţilor numite de localnici „wadi” părinţii pustiului se retrăgeau în vreo crăpătură, în vreo grotă,în vreo peșteră hotărâţi fiind să lepede cu totul modul de viaţă lumească, să-l găsească pe Hristos, să încerce să-I semene Lui. Să fie sfinți asemenea Lui.În curând, prin harul lui Dumnezeu Cel ce pe toate le face,  faima lor, a rugatorilor din acestă lume, a celor care caută sfințenia, se răspândea şi în jurul lor se adunau alţi și alți pustnici pentru a învăţa de la ei metodele dobândirii sfinţeniei. În secolul al V-lea, Sfântul Eftimie cel Mare (377-473) a pus bazele a numeroase comunități monastice în întreaga Palestină, folosind modelul de lavră al Sfântului Hariton Mărturisitorul. Un sistem asemănător a fost introdus de Sfântul Gherasim de la Iordan către anul 460, cu șaptezeci de chilii ridicate în jurul unei chinovii. După o vreme petrecută în viața de obște, călugării se îndreptau apoi spre viața pustnicească. La anul 478, Sfântul Sava cel Sfințit (†532), în apropierea peşterii sale de pe Cheile Kedronului, a întemeiat o mănăstire mare care a primit numele său, Lavra Sfântului Sava, cunoscută în sursele mai vechi drept Marea Lavră. Viaţa monahală continuă şi astăzi în Lavra Sfântului Sava.

Desertul Iudeii este marginit de Muntii Iudeii la vest și de la Marea Moartă la est. Acesta este considerat un deșert relativ mic, care acoperă doar 1.500 de kilometri pătrați, dar conține multe rezerve fascinante naturale, situri istorice, mănăstiri și panorame primordiale care îl face un loc interesant și unic pentru a fi vizitat. Desertul Iudeii este plin de priveliști uluitoare, care sunt în continuă schimbare. Munti, stânci, și dealuri de cretă stau alături de platouri și canioane adânci. Desertul este traversat de mai multe râuri care au creat canioane de până la 500 de metri adâncime. Unele dintre aceste râuri au apă pe tot parcursul anului, formand oaze, cum ar fi Nahal Arugot, Nahal Prat, și Nahal David. Desertul Iudeii este aproape de Ierusalim, și relativ slab populat cu câteva așezări care s-au stabilit în perimetrul acesteia. Desertul este cunoscut pentru peisajul său robust, care a oferit refugiu și locul unde s-au ascuns rebeli și fanatici de-a lungul istoriei, precum și singurătate și izolare pentru călugări și pustnici. In zilele Macabeilor (acum aproximativ 2000 de ani) cetati mari, cum ar fi Massada și Horkenya s-au stabilit în deșert. În timpul perioadei marea răscoală împotriva Romei ultima bătălie a zeloților evrei a avut loc pe Massada. Rebelii evrei nu au fost singurii oameni care au trăit în deșertul Iudeii. În timpul perioadei bizantine (în urmă cu aproximativ 1.500 de ani), un ordin special de călugări cunoscut sub numele de Laura au trăit acolo și pe stilul lor de viata pe izolare totală și solitudine. Cele mai magnifice mănăstiri care au apartinut calugarilor din acest ordin au fost construite în stânci .

Sfantul Gheorghe Hozevitul este praznuit in data de 8 ianuarie. Parasindu-si patria si neamul, cat si toata desfatarea lumeasca, sfantul a venit la Ierusalim, spre a se inchina la Sfantul Mormant, cat si la toate locurile cele sfinte. Cu aceasta ocazie, el intra in manastirea ce se va numi "Hozeva". Sfântul nostru părinte Gheorghe s-a născut dintr-o familie evlavioasă din ostrovul Ciprului. După moartea părinţilor săi, vrând să îmbrăţişeze viaţa pustnicească şi să scape de însoţirea cea silnică care i-o gătea unchiul său, a fugit la locurile sfinte ca să se întâlnească cu fratele său mai mare, Heraclid, care vieţuia ca şi pustnic deja de mai mulţi ani în lavra Calamonului, pe malurile Iordanului. Dar părându-i-se fratelui său că este prea tânăr pentru viaţa de pustie, l-a dus la Mănăstirea Maicii Domnului de la Hozeva. După ce a fost tuns în călugărie, a fost încredinţat unui bătrân aspru şi nedrept. Dar el i s-a supus lui cu blândeţe, răbdare şi smerenie, ca şi cum însuşi Domnul ar fi lucrat prin el. Într-o zi, întârziind să aducă apă de la pârâu, bătrânul său i-a tras o palmă de faţă cu toată obştea. Atunci, deodată i s-a uscat mâna bătrânului şi i-a înţepenit şi nu s-a vindecat decât cu rugăciunea sfântului său ucenic, înaintea mormintelor sfinţilor părinți din mănăstire. Atunci, ca să scape de slava de la oameni, Sfântul Gheorghe a fugit şi s-a dus la Calamon, unde s-a nevoit ani îndelungaţi cu fratele său. El îl asculta în toate şi îl cinstea ca şi pe părintele său după Dumnezeu, nu ca pe fratele său trupesc. Niciodată nu a avut pe buzele sale cuvinte de prisos; sporea neîncetat în rugăciune; iar ca mâncare se mulţumea cu câteva resturi mucegăite şi acoperite de viermi, care le ţineau pentru ei de la o săptămână la alta. Şi s-au făcut rugăciunile lui bine primite la Dumnezeu, încât a ajuns făcător de minuni. Căci odată, a făcut să dea rod un copac uscat; iar altădată a îmblânzit un leu şi numai cu cuvântul.

Iar după ce a murit fratele său şi egumenul obştii, s-a întors la mănăstirea lui de metanie, Hozeva, unde egumenul l-a primit cu bucurie și i-a dat o chilie osebită, lăsându-l să ducă viața care îi era lui plăcută. Zăvorât toată săptămâna, el îşi ascundea nevoința sa şi venea în obşte numai Duminica, ca să rostească cuvinte de folos pentru fraţi şi să primească spovedania gândurilor lor. Atunci aduna câteva rămăşiţe de la masa de obşte, le usca la soare şi le folosea în celelalte zile, muindu-le în apă. Şi multe erau atacurile demonilor ca să-l oprească de la nevoința sa, dar el nu-şi oprea cu nici un chip pravila sa de rugăciune şi nu rostea niciodată vreun cuvânt fără să aibă semn de la Dumnezeu, dobândind astfel mare putere asupra duhurilor necurate. Deşi se dezbrăcase de orice gând de judecată, se tânguia de râvna scăzută a părinţilor şi îi mustra pe cei care se făleau cu vechimea anilor de mănăstire, defăimând pe mireni şi pe păcătoşi. El zicea: „Credeţi-mă, chiar dacă un om ar putea să facă din nou cerul şi pământul, dar ar dispreţul cu mândrie pe aproapele său, munca sa ar fi deşartă şi partea sa ar fi cu făţarnicii. Nu poţi să te apropii de Dumnezeu, dacă nu eşti în pace cu aproapele tău. Toate păcatele şi patimile au ca izvor mândria şi duc la moarte. Iar ascultarea şi supunerea către Domnul sunt viaţă, bucurie şi lumină”. El îi învăţa pe ucenicii săi să se libereze de patimi prin frica de Dumnezeu, care se arată prin nevoinţă, lacrimi, rugăciune şi post şi-i îndemna să se întreacă unii pe alţii în smerenie, păzindu-se de orice judecată şi invidie, ca să ajungă la sfânta dragoste, legătura desăvârşirii.

Înainte de a năvăli păgânii perşi (614) Sfântul Gheorghe a prorocit căderea Ierihonului şi împresurarea Ierusalimului. Egumenul şi fraţii au avut astfel vreme să fugă; unii în Arabia, alţii în peşteri, dar el n-a vrut să părăsească locul unde Dumnezeu l-a aşezat. Totuşi, la rugăminţile ucenicilor săi, s-a plecat ca să se adăpostească la Calamon. Atunci cea mai mare parte dintre călugări au fost descoperiţi de păgâni, omorâți sau duși robi.  Dar Sf. Gheorghe a fost cinstit de barbari și a fost lăsat liber. Astfel s-a întors la Hozeva, unde a rămas zăvorât până la sfârșitul zilelor lui, slujit fiind de ucenicul său Antonie. Datorită rugăciunilor lui, mănăstirea n-a dus niciodată lipsă de pâine și de untdelemn pentru oaspeții veniți. Iar când a ajuns la sfârșitul zilelor lui, simţindu-şi dinainte plecarea sa din viaţă, l-a chemat pe ucenicul său Antonie. Dar acesta fiind ocupat cu slujirea oaspeţilor, n-a putut să vină. Atunci bătrânul a trimis la el să-i zică: „Nu te necăji! Voi aştepta până când vei săvârşi slujirea ta”. Iar spre miezul nopţii, când ucenicul său a venit, l-a sărutat şi a zis: „Ieşi suflete al meu! Du-te către Domnul!”. Şi astfel ajungând la vârful nepătimirii şi umplându-se de darul Sfântului Duh, şi-a aflat odihna durerilor şi ostenelilor sale, mutându-se către Domnul său cel dorit, Căruia i se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Mănăstirea "Sf. Gheorghe Hozevitul", reconstruită în secolul al XIX-lea, pe locul unei mănăstiri mai vechi, distrusă de invazia perşilor din 614, când lemnul Cinstitei Cruci a fost luat din Ierusalim. Aici trăiesc mai mulţi monahi greci. Acum doi ani, drumul spre mănăstire a fost refăcut şi lărgit, astfel că pelerinii pot ajunge mai uşor la Mănăstirea Sf. Gheorghe, unde a vieţuit şi Sfântul Ioan Iacob de Neamţ, unul dintre cei mai iubiţi şi cinstiţi sfinţi ai vremurilor moderne.  

Manastirea este asezata pe panta abrupta a malului vestic al vaii, intr-o regiune mai mult palestinana decat israeliteana. Calugarii crestini au inceput a se aseza in pustiul Iudeii inca din secolul al IV-lea. Intre secolele V si VI, desertul Iudeii a devenit un deosebit de puternic focar monahal, aici fiind intemeiate mai bine de 70 de manastiri si sihastrii calugaresti, care de care mai ascunse si mai greu accesibile. Complexul monahal dateaza inca din secolul al VI-lea, el pastrandu-si capelele si gradinile, pe care la ingrijesc si in care vietuiesc un grup de calugari greci. Sfantul Gheorghe Hozevitul este praznuit in data de 8 ianuarie. Parasindu-si patria si neamul, cat si toata desfatarea lumeasca, sfantul a venit la Ierusalim, spre a se inchina la Sfantul Mormant, cat si la toate locurile cele sfinte. Cu aceasta ocazie, el intra in manastirea ce se va numi “Hozeva”. Sfantul a stat ani indelungati in Pestera Sfantului Ilie, intru rugaciuni, osteneli si post indelungat. Sfintele sale moaste se pot cinsti in biserica manastirii, prin puterea lui Dumnezeu ele facand mari si multe minuni.

Multe manastiri au fost stabilite în deșertul Iudeii. Unele dintre acestea sunt încă active, iar altele, cum ar fi Manastirea Mar Saba, Mar Jirias și altele sunt goale și au ramas doar ruinele. Hozeva se afla in Wadi Quelt – un defileu abrupt sapat in stanca de paraul biblic Cherit. Valea pustiului Hozeva merge paralel cu drumul antic roman ce leaga Ierusalimul de Ierihon, drum pe care cobora si samariteanul milostiv (Luca 10, 29-37). Se mai vad si astazi ruinele apeductului construit de romani in Wadi Quelt .Primii calugari de aici, cunoscuti cu numele, sunt Prono, Ilie, Gannaios, Ainan si Zenon, ei stabilindu-se in vale prin anul 420. O micuta capela, zidita de catre cinci calugari sihastri, a fost transformata in manastire in jurul anului 480, de catre Sfantul Ioan Tebeul, calugar venit din Theba Egiptului. Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul a fost numita astfel dupa numele celui mai renumit calugar ce a vietuit aici: Gheorghe din Coziba (Hozeva), nascut in Cipru, in jurul anului 550. Distrusa de persi in anul 614, manastirea a fost reconstruita in perioada cruciatilor. In urma atacului, 40 de calugari au fost martirizati. Dupa alungarea cruciatilor din Tara Sfanta, manastirea a ramas mai mult parasita.

O inscriptie in limbile greaca si araba, asezata deasupra vechii intrari in manastire, aminteste reconstruirea acesteia in anul 1179, de catre imparatul Manuel I Comneanul (1143-1180). In anul 1483, pelerinul Felix Fabri a gasit aici numai o serie de ruine. In anul 1878, un calugar grec, numit Calinic, a restaurat complet manastirea. Lucrarile de reparatii s-au incheiat in anul 1901. Cea mai veche parte din manastire este mozaicul de pe podeaua Bisericii Sfantul Ioan si Sfantul Gheorghe, care dateaza inca din secolul al VI-lea.Initial, biserica manastirii era inchinata Maicii Domnului. Astazi insa, dupa reconstruiri si renasteri, biserica poarta drept hram pe Sfantul Gheorghe Hozevitul si pe Sf. Ioan Iacob de la Neamt. Sfintele Moaste (craniile) ale calugarilor omorati de catre persi sunt pastrate intr-un paraclis de langa biserica centrala, unde se afla si Moastele intregi ale Sfantului Ioan Iacob de la Neamt. Tot aici se pastreaza si mormantul Sf. Gheorghe Hozevitul.

Din parcarea pentru autocare, microbuze mai mici pornesc pe un drum abrupt si pietruit, cale de mai bine de o ora, iar mai apoi, o ingusta poteca porneste spre poarta manastirii. Complexul monahal dateaza inca din secolul al VI-lea, el pastrandu-si capelele si gradinile, pe care la ingrijesc si in care vietuiesc un grup de calugari greci. La manastire se ajunge pe o poteca pietruita ce strabate valea pustiului, trecand peste firul de apa ce se strecoara prin capatul de jos al acesteia. Poteca pietruita ce porneste spre manastire incepe din dreptul unui portal de piatra in trei arce, pe care este trecut numele sihastriei. Manastirea a fost numita "Sfantul Gheorghe Hozevitul" dupa numele celui mai renumit calugar ce a vietuit in aceasta, anume Gheorghe din Hozeva. In cadrul secolului al VI-lea, manastirea a ajuns foarte renumita, ea avand drept conducator duhovnicesc pe Sf. Gheorghe din Coziba, nascut in Cipru, in jurul anului 550.

Perșii au distrus mânastirea și au omorât 40 de  calucări, cruciații a reconstrui-o, dupa alungarea cruciatilor din Tara Sfanta, manastirea a ramas mai mult parasita, datorita noilor rânduiri.O inscriptie in limbile greaca si araba, asezata deasupra vechii intrari in manastire, aminteste reconstruirea acesteia in anul 1179, de catre imparatul Manuel I Comneanul (1143-1180). In anul 1483, pelerinul Felix Fabri a gasit aici numai o serie de ruine. In anul 1878, un calugar grec, numit Calinic, s-a asezat intre vechile ziduri monahale din pustiul Iudeii, restaurand complet manastirea. Lucrarile de reparatii s-au incheiat in anul 1901. Cea mai veche parte din manastire este mozaicul de pe podeaua Bisericii Sfantul Ioan si Sfantul Gheorghe, care dateaza inca din secolul al VI-lea. Iitial, biserica manastirii era inchinata Maicii Domnului. Astazi insa, dupa reconstruiri si renasteri, biserica poarta drept hram pe Sfantul Gheorghe Hozevitul si pe Sfantul Ioan Iacob de la Neamt. Sfintele Moaste (craniile) ale calugarilor omorati de catre persi sunt pastrate intr-un paraclis de langa biserica centrala, unde se afla si Moastele intregi ale Sfantului Ioan Iacob de la Neamt. Tot aici se pastreaza si mormantul Sfantului Gheorghe Hozevitul.

Potrivit traditiei locului, aici se afla pestera in care Sfantul Ilie Tesviteanul a petrecut vreme de trei ani si sase luni, mai inainte de a urca pe Muntele Sinai. In pestera Sfantului Ilie se pastreaza icoana acestuia, in care sfantul este infatisat ca fiind hranit in chip minunat de catre corbi.

"Si a zis Domnul catre Ilie: "Du-te de aici, indreapta-te spre rasarit si te ascunde la paraul Cherit, care este in fata Iordanului. Apa vei bea din acel parau, iar mancare am poruncit corbilor sa-ti aduca acolo!" Si a plecat Ilie si a facut dupa cuvantul Domnului; s-a dus si a sezut la paraul Cherit, care este in fata Iordanului. Corbii ii aduceau paine si carne dimineata, paine si carne seara; iar apa bea din parau. Dupa o vreme paraul a secat, nemaifiind ploaie pe pamant. Atunci a fost cuvantul Domnului catre Ilie, zicand: "Scoala si du-te la Sarepta Sidonului si sezi acolo, caci iata am poruncit unei femei vaduve sa te hraneasca!" (III Regi 17, 2-9)In vechime, mai circula pe alocuri si traditia conform careia Dreptul Ioachim, tatal Maicii Domnului, s-a ascuns in aceste locuri, postind si rugandu-se, vreme de 40 de zile, pana ce un inger al Domnului i-a spus ca Dreapta Ana, sotia lui, va ramane insarcinata si va naste o fata, care va fi Maica a Domnului. Încă de la întemeierea Lavrei Sfântului Gheorghe, peştera Sfântului Ilie a devenit loc de pelerinaj, iar astăzi în grotă este amenajat un mic altar unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie la sărbătoarea Prorocului Ilie. In vechime, mai circula pe alocuri si traditia conform careia Dreptul Ioachim, tatal Maicii Domnului, s-a ascuns in aceste locuri, postind si rugandu-se, vreme de 40 de zile, pana ce un inger al Domnului i-a spus ca Dreapta Ana, sotia lui, va ramane insarcinata si va naste o fata, care va fi Maica a Domnului.

La Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul din Pustiul Iudeii se pastreaza Moastele Sfantului Ioan Iacob de la Neamt, numit si “Hozevitul”. Sfantul Ioan Iacob de la Manastirea Neamt s-a nascut in anul 1913 si a trecut la cele vesnice in data de 5 august 1960, la varsta de 47 de ani. Sfantul a ajuns si Tara Sfanta si a mers la Asezamantul Romanesc de la Iordan, unde a devenit indrumator duhovnicesc. Cu toate acestea ravnitorul egumen nu era multumit de nevointele sale si dorea o vietuire mai aspra, intr-un loc mai pustiu asemenea marilor anahoreti din epoca de aur a crestinismului. Cuviosul Parinte Ioan s-a retras in Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul, loc in care se afla si pestera unde a trait pentru o vreme si Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul. Aici, au trait in vechime mii de calugari multi dintre ei martirizati in vremea persilor. Poate tocmai de aceea si cuviosul roman a ales pentru nevointa aceasta manastire, in care insa a locuit o vreme scurta, pentru ca in anul 1953 se retrage intr-o alta pestera din apropiere, unde a ramas pana la sfarsitul vietii, in cea mai severa schimnicie. In aceasta pestera sapata in stanca abrupta a muntelui cuviosul isi petrecea zilele in cea mai inalta rugaciune si post, odihnindu-se pe o rogojina asternuta pe o scandura si hranindu-se cu putine merinde uscate. In aceasta asezare saraca s-a smerit si s-a rugat cuviosul Ioan vreme de opt ani, rabdand frigul, foamea, setea, arsita, boala si lipsurile si ispitele de tot felul. Trupul sfantului a fost asezat in pestera mormintelor, in locul pe care si-l pregatise el insusi, de mai inainte. La moartea lui multimi de pasari s-au adunat la manastire, in chip minunat. Timp de douazeci de ani, cinstitul trup al cuviosului s-a odihnit in mormantul din Pestera Sfanta Ana. In luna august 1980, prin pronia dumnezeiasca, deschizandu-se mormantul sau, trupul cuviosului a fost gasit intreg, neputrezit si raspandind miros de buna mireasma. Moastele sale au fost stramutate, cu mare procesiune, in Manastirea Sf. Gheorghe Hozevitul si asezate in paraclisul acesteia. Pentru viata sa sfanta, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa din 20 iunie 1992, a proclamat canonizarea Cuv. Ioan Iacob si pomenirea lui in randul sfintilor, cu numele de "Cuviosul Ioan cel Nou Romanul", "Ioan Iacob de la Neamt" sau "Hozevitul", avand drept data de praznuire ziua de 5 august.

Facem un pod peste timp și ajungem la Cuviosul Antipa, mare trăitor duhovnicesc şi călugăr sfânt, l-a odrăslit pământul Moldovei în veacul al XIX-lea. Acest ostaş al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816 într-o familie de ţărani credincioşi din satul Calapodeşti - Bacău. La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoinţa călugărească. Mai întâi s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) în obştea Mănăstirii Căldăruşani. Apoi s-a dus la Muntele Athos şi s-a stabilit în schitul românesc Prodromu, unde se nevoiau peste 80 de sihaştri români. Aici a deprins meşteşugul nevoinţei duhovniceşti de la cei mai aleşi călugări athoniţi, ajungând vestit în schit pentru postul şi osteneala lui. Tot aici a primit tunderea în monahism şi s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al neîncetatei rugăciuni.După aproape cinsprezece ani de sihăstrie în schitul Prodromu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în Mănăstirea Esfigmenu. Aici primeşte marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa şi este hirotonit diacon. Astfel, înmulţind ostenelile şi privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru şi lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă şi de darurile vindecării bolilor şi al înainte-vederii.

Iubind mai mult singurătatea şi smerenia decât cinstea şi lauda, în anul 1860 Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos şi s-a reîntors în Moldova, la mânăstirile din preajma Iaşilor. Dar văzându-se împresurat de mulţi credincioşi, căci numele lui se vestise în toată ţara, după trei ani a plecat să se închine la moaştele cuvioşilor părinţi de la Pecersca. Apoi a ajuns la mânăstirile din nord, uimind pe toţi cu sfinţenia vieţii lui. De aici, auzind de vestita Mănăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda), Cuviosul Antipa, iubind fericită linişte şi înstrăinare, în anul 1865 s-a aşezat în această mănăstire. Aici trăiau călugări foarte sporiţi, lucrători neîntrecuţi şi dascăli iscusiţi ai rugăciunii lui Iisus. În Mănăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, învrednicindu-se de darul preoţiei şi "arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune şi în desăvârşita sărăcie". Cea mai mare nevoinţă a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gândurile cele necurate şi gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii şi alte neştiute osteneli duhovniceşti. Săvârşea încă adesea dumnezeiasca Liturghie şi se ruga mult pentru lume şi pentru ţara în care s-a născut.Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobândise de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al înaintevederii. Căci cunoştea gândurile cele ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi povăţuia pe calea mântuirii. Era de asemenea şi un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atât în Carelia cât şi în Rusia de nord, încât mulţi monahi şi credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile. Avea şi în Mănăstirea Valaam câţiva ucenici aleşi, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios şi foarte învăţat.După o nevoinţă binecuvântată ca aceasta, Cuviosul Antipa Athonitul şi-a dat sufletul cu pace în braţele Mântuitorului Hristos, la 10 ianuarie 1882, şi a fost înmormântat în gropniţa Mănăstirii Valaam. Este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mănăstire isihastă din nordul Europei.

Ne reîntoarem in timp la Sfantul Grigorie de Nyssa care este pomenit de Biserica Ortodoxa pe 10 ianuarie. Pentru teologia sa inspirata si rodnica, ce a influentat peste veacuri autorii de dupa el, Sinodul al VII-lea ecumenic l-a numit "Parinte al Parintilor" iar teologii moderni il recunosc drept "cel mai mare cuget patristic al Rasaritului". Sfantul Grigorie de Nyssa, fratele mai tanar al Sfantului Vasile cel Mare, s-a nascut in jurul anului 335 in Cezareea Capadociei, intr-o familie minunata, din care Biserica va trece in randul sfintilor numerosi membri: bunica sa, Macrina, mama sa, Emilia, sora sa - Macrina, fratii sai: Vasile si Petru de Sevasta, pomenit și el pe 9 ianuarie. Grigorie desi casatorit, lucru pe care și-l reproșează totă viata, îl ajută pe Vasile cel Mare la marea sa lucrare monahală. In 371 a fost numit episcop al Nyssei de catre Vasile. Din cauza naivitatii si firii sale mai mult contemplative, este condamnat de arieni si depus din treapta intr-un sinod local, in 376. In 378, dupa moartea imparatului arian Valens, este primit triumfal de catre enoriasii sai. Dupa moartea fratelui sau Vasile in 379, Sfantul Grigorie devine un infocat luptator pentru cauza crestinismului ortodox si impotriva ereziilor. In toamna anului 379 participa la Sinodul de la Antiohia, unde se remarca prin cultura sa deosebita. Din insarcinarea sinodului facu dupa aceea o vizita canonica in eparhiile Pontului (Pont, Palestina si Arabia). In acest timp, aproape fara voia lui, a fost numit episcop de Sevasta, in Armenia, unde a stat doar cateva luni. La Sinodul II ecumenic, din 381 (Constantinopol), Sfantul Grigorie participa ca unul din teologii de mare autoritate.In scopul indeplinirii hotararilor Sinodului, un decret al Imparatului Teodosie, din 30 iulie, 381, dispunea ca toti ereticii din eparhiile Pontului, care nu se aflau in comuniune cu episcopii Heladie din Cezareea, Otreius din Melitine si Grigorie de Nyssa sa fie expulzati. Deoarece in zilele sinodului s-a intamplat sa moara imparatesele Flacilla si Pulheria, Sfantul Grigorie a fost chemat sa rosteasca necrologurile. Tot in Constantinopol, in 1934, ia parte la alt sinod, dupa care nu se mai stie nimic despre el. Sfantul Grigorie de Nyssa a murit probabil in 394 sau 395.

Din tinutul Capadociei era și Sfântul Cuvios Părinte Teodosie, din satul Mogaris şi se trăgea din părinţi dreptcredincioşi, Proeresie şi Evloghia. A fost crescut de părinţii săi cu bune obiceiuri şi cu învăţătură de carte. De foarte tânăr a primit treapta de citeţ al bisericii şi era iscusit cititor al sfintelor cărţi către popor, ca nimeni altul. Deci, auzind în inima lui chemarea dumnezeiască de a ieşi din ţara lui şi de a urma pe Domnul, a îmbrăcat haina şi viaţa călugărească şi a plecat la Ierusalim. În drum, s-a oprit în Antiohia, unde a dorit să vadă pe Sf. Simeon Stâlpnicul, care l-a primit sus, pe stâlpul său, strigându-l pe nume, fără a-l cunoaşte dinainte, şi i-a binecuvântat calea, prorocindu-i multe din cele ce aveau să i se întâmple.

Ajuns la Ierusalim, Teodosie s-a închinat la toate locurile sfinte pomenite în evanghelii. Apoi a viețuit un timp într-o mică comunitate monastică la jumătatea drumului dintre Ierusalim și Betleem, sub ascultarea și cu sfătuirea unui mare bătrân, pustnicul Longhin, care el însuși trăia lângă turnul lui David în apropiere de poarta dintre Jaffa a cetății sfinte.  Mai apoi, Teodosie s-a retras într-o peșteră din apropierea Betleemului, despre care tradiția spune că era peștera în care cei trei Magi au petrecut noaptea după ce s-au închinat Mântuitorului Iisus Hristos. Aici, timp de 30 de ani.

În acest spaţiu, ars de soare nu se află aproape nici-o formă de vegetaţie. Doar poate, din loc în loc, la zeci de km distanţă, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, musteşte câte un mic izvoraş, sau apare o oază, potolind setea puţinelor vieţuitoare din deşert. Aici este linişte deplină şi nici-o grijă nu tulbură acest ţinut încărcat de atâta sfinţenie şi istorie creștină.În acest spaţiu plăcut sufletului şi ostil trupului au ales să trăiască mulţi sfinţii placuţi lui Dumnezeu. Ei au ales contemplaţia şi vorbirea directă cu Dumnezeu, ca hrană de bun preţ sufletului şi au învăţat trupul că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”. Atunci când Dumnezeu S-a pogorat în aceasta lume, Domnul Hristos, El a devenit vizibil pentru noi, oamenii. Dumnezeu S-a facut văzut. Si privindu-L, noi, de fapt, Il privim pe Dumnezeul cel Viu. El este Chipul viu al lui Dumnezeu in lume, Icoana lui Dumnezeu in lume (Coloseni 1,15).  Si aparand aceasta Icoana vie a lui Dumnezeu in aceasta lume, Biserica Ortodoxa a reusit sa-l apere pe om, a reusit sa-l apere pe Hristos ca om. El, Dumnezeu fiind, a devenit om, ca sa ne transmita noua, oamenilor, Icoana lui Dumnezeu, Icoana vie a lui Dumnezeu pe care noi am acoperit-o cu tina pacatelor si a patimilor, am slutit-o, am zgariat-o prin toata viata noastra intinata.

Domnul a coborat in aceasta lume, a devenit om, asa cum se spune in minunatele cantari si rugaciuni, ca sa innoiasca Chipul Sau in om, sa innoiasca Icoana Sa in om, care a fost pangarita de patimi, pangarita de viciile noastre, stricata de pacatele noastre, incat omul a devenit slutire a Icoanei lui Dumnezeu. Si El, pogorandu-Se in aceasta lume ca o curata, preacurata Icoana a lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, a aratat ce este omul, ce este omul desavarsit, cum trebuie sa fie omul in aceasta lume.Caci ce inseamna sa fii Icoana lui Dumnezeu, sa fii Chipul lui Dumnezeu? Aceasta inseamna, că: noi avem minte, iar mintea este chipul voii lui Dumnezeu in noi; avem simtire, avem inima – aceasta este chipul lui Dumnezeu in noi; vietuim in aceasta lume – aceasta este chipul vietuirii dumnezeiesti; suntem ca icoane nemuritoare ale lui Dumnezeu - acesta este chipul nemuririi dumnezeiesti. Si Dumnezeu ne-a creat asemenea chipului Sau, ca sa vietuim in aceasta lume intru El, ca mintea noastra totdeauna sa cugete: Ia aminte de unde esti, tu esti de la Dumnezeu, sa ai ganduri curate, ganduri dumnezeiesti. Atunci voia noastra este sanatoasa si desavarsita, cand se intoarce catre voia lui Dumnezeu, catre originea sa. Simtirea noastra este curata, sanatoasa, este dumnezeiasca, daca se calauzeste dupa simtirea dumnezeiasca.

Teodosie s-a hrănit doar cu ierburi și roade de finic, nemâncând deloc pâine. Rugăciunea lui era neîncetată și lacrimile de pe obraz nu i se uscau niciodată. Datorită vieții sale de ascet, în jurul său s-a adunat mulți ucenici, care îi ascultau povețele și-i urmau viața. Când peștera unde trăiau ei a devenit cu totul neîncăpătoare, sfântul a decis să ridice în apropiere o mănăstire.

Sfântul Teodosie a pus bazele acestei mănăstiri în anul 479 în deșertul lui Iuda. Împreună cu ucenicii săi, Teodosie ridică, la 7 km de Betleem, o adevărată cetate evanghelică cu mai multe anexe: un arhondaric pentru călugării străini, un altul pentru primirea săracilor și a localnicilor, un spital pentru bolnavi, un ospiciu pentru călugării bătrâni și un azil pentru alienați. Așezămintele erau atât de mari pentru acea vreme, peste 400 de membri de naționalități diferite și patru biserici: într-una Dumnezeu era lăudat în grecește, în alta în siriacă, în alta în armeană și a patra era rezervată alienaților și posedaților, încât, pentru a împlini toate nevoile, Domnul intervenea adesea prin minuni și înmulțind pâinea și celelalte necesare vieții. Viață lor călugărească era inspirată de regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, frații adunându-se de șapte ori pe zi la biserică pentru laude.

În jurul anului 513, la moartea lui Gherontie, superiorul mănăstirii sfintei Melania Romana (prăznuită la 31 decembrie), Teodosie a fost ales de patriarhul Salustius al Ierusalimului ca superior și conducător al tuturor monahilor ce viețuiau în comunități în Palestina și Țara Sfântă, în timp ce sfântul Sava cel Sfințit (prăznuit la 5 decembrie) era în fruntea eremiților și a celor ce trăiau în lavre. Cei doi sfinți erau uniți de o mare dragoste, întâlnindu-se adesea pentru a discuta probleme duhovnicești și pentru a lupta împreună împotriva ereticilor.

Sfântul Teodosie a fost un înflăcărat oponent al ereziei monofizite. După ce a predicat de la amvonul Bisericii Sfântului Mormânt, la cererea călugărilor palestinieni, despre importanța învățăturii Sinodului Ecumenic de la Calcedon și că cei care nu-l primesc sunt anatema, împăratul Anastasius I (430–518; împărat între 491 și 518) - un miofizit moderat - l-a suspendat temporar. Dar Teodosie era susținut de importante personalități ale vieții bisericești de atunci, cum ar fi papa Felix IV al Romei și patriarhul Efrem al Antiohiei.  Atins, către sfârșitul zilelor, de o lungă și dureroasă boală, a suportat totul ca Iov, dând slavă lui Dumnezeu. Înainte de moartea sa, Cuviosul Teodosie cel Mare a chemat la sine trei episcopi apropiați lui și lor le-a descoperit că o moară curând. A trecut la cele veșnice după trei zile, la vârsta venerabilă de 105 ani, în anul 529. Trupul său a fost îngropat în peștera în care și-a început ostenelile ascetice, iar mai târziu mormântul său a fost transferat în mănăstirea sa.

Mănăstirea lui era ca o adevărată cetate, cu patru biserici, trei bolniţe şi locuinţe deosebite pentru călugări şi oaspeţi de toate neamurile, câte erau acolo, viaţa desfăşurându-se în cea mai desăvârşită tăcere şi evlavie. Era o viaţă de înfrânare, de slujire a oamenilor şi de rugăciune de zi şi de noapte. Deşi avea o vârsta înaintată, Sfântul Teodosie nu a schimbat nimic din asprimea vieţii sale petrecută în post, în priveghere şi în rugăciune. Timp de 30 de ani n-a mâncat nicidecum pâine, hrănindu-se doar cu legume şi ierburi sălbatice. Era foarte apropiat duhovniceşte de Sfântul Sava cel Sfinţit, împreună cu care a apărat Ortodoxia de rătăcirea monofizită, de severianism şi de alte erezii ale vremii. N-a iubit bunurile pământeşti, ci totdeauna ajuta din ele pe săraci. Pentru acestea Dumnezeu l-a învrednicit de darul facerii de minuni.Astfel vieţuind, s-a mutat către Domnul în anul 529, la 11 ianuarie, având vârsta de 105 ani.

In caierul timpului s-au strâns mai bine de o mie de ani de când mănăstirea ctitorită de Sfântul Cuvios Teodosie cel Mare îmbrățișează la pieptul său creştinii ortodocşi din toată lumea. În vreme de pace sau de război, rugăciunile maicilor de aici, între care sunt şi câteva românce, ţin locul treaz, îngrijit, dispus să primească pelerini. Şi sunt mulţi cei care se încumetă să-şi poarte paşii în deşertul Iudeii, la 5 km depărtare de Betleem, pe urmele Sfântului Teodosie cel Mare. Aici este leagănul mo­na­hismului creştin. Exact în acest loc uscat de soare, ascetic, potrivnic unei vieţi liniştite. Piatră şi nisip cât vezi cu ochii. Singurele suflete din vecinătatea mănăstirii sunt beduinii nomazi, adăpostiţi în căsuţe sărăcăcioase, cu oi şi capre în bătătură. O parte din ei îşi câştigă traiul din suvenirele ieftine pe care le vând la porţile aşezământului monahal, amplasat aproape de „Câmpul Păs­torilor”. De aici se vede Betleemul şi, mai departe, Ieru­salimul. Din Proloage aflăm că mă­năs­tirea lui era ca o adevărată cetate, cu patru biserici, trei bolniţe şi locuinţe deosebite pentru călugări şi oaspeţi de toate neamurile, câte erau acolo, viaţa desfăşurându-se în cea mai desăvârşită tăcere şi evlavie. Era o viaţă de înfrânare, de slu­jire a oamenilor şi de rugă­ciune de zi şi de noapte. Cu toată vârsta înaintată, până la sfârşitul său, Sfântul Teodosie nu a schimbat nimic din asprimea vieţii sale, petrecută în post, în priveghere şi în rugă­ciune. Timp de 30 de ani, nici pâine n-a mâncat, hrănindu-se cu legume şi ierburi sălbatice. Era prieten duhov­nicesc cu Sfântul Sava cel Sfinţit şi l-a învrednicit Hristos şi cu darul facerii de minuni. N-a iubit bunu­rile pământeşti, ci totdeauna ajuta din ele pe săraci.

Mă­nă­stirea din vremea Cuv. Teodosie cel Mare a fost dis­trusă, în urma invaziei persane. Astazi, Biserica, dinaintea căreia se întinde o cupolă de viţă-de-vie cu struguri mari şi dulci, este o măreaţă catedrală în marmură şi mozaic, lucrată cu mult rafinament. În biserică se păstrează la loc de cinste moaştele Sfinţilor Părinţi ucişi de perşi în invazia din anul 614. Sfântul locaş, împreună cu dependinţele acestuia, datează din vremea posesiei greceşti a locului. Înainte de această etapă însă, o altă biserică cruciată s-a aflat pe acest loc. Ruinele acesteia se află încorporate în noua biserică grecească.

La început, mănăstirea a fost locuită de călugări. Astăzi, este întreţinută de maici, puţine la număr, însă foarte ospitaliere şi binevoitoare. Într-o peşteră din curte se află mai multe morminte, printre care şi mormântul Sfântului Teodosie cel Mare. Peştera cu morminte este încununată cu o micuţă capelă, din care pornesc în jos trepte de piatră. Gropniţa săpată în stâncă este o încăpere întunecoasă care adăposteşte moaştele Sfântului Teodosie cel Mare, ale mamei Sfântului Teodosie, ale mamei Sfântului Sava cel Sfinţit, ale mamei Sfinţilor Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, ale Sfinţilor Xenofont şi Maria, soţia sa, şi ale multor cuvioşi călugări ştiuţi şi neştiuţi. Potrivit tradiţiei, Sf Teodosie a fost călăuzit de Dumnezeu spre această peşteră, ca spre aceea în care s-au odihnit cei Trei Magi de la Răsărit, după ce s-au închinat Pruncului Iisus şi I-au dus daruri. Ei s-au ascuns în această peşteră, spre a se întoarce în ţara lor „pe altă cale”, fără a mai trece pe la Irod, după cum i-a îndemnat îngerul Domnului (Mt. 2, 12).

In aceasta lume, noi purtam, de fapt, o lupta neincetata, o lupta pentru a pastra nestricată Icoana lui Dumnezeu care se afla in sufletul nostru. Cine o fura de la noi? Toti iconoclastii, toti potrivnicii icoanelor, iar primul iconoclast este pacatul, iar tatal relelor sete satana, care îi conduce pe eretici. Pacatul nu Il suporta pe Dumnezeu, nu Il vrea pe Dumnezeu nici in om, nici in lumea dimprejurul sau. Iar in pacat iconoclastul principal este satana, impreuna cu ingerii sai, diavolii cei intunecati. Ei sunt aceia care ne fura sufletele noastre, care arunca pacate in sufletele noastre si acopera Chipul lui Dumnezeu care este in noi. Cu catranul cel negru al pacatelor spoiesc Chipul lui Dumnezeu din sufletele noastre. Si omul, daca traieste in pacate fara sa se pocaiasca, daca nu se lupta impotriva pacatelor sale, daca ramane in ele, daca nu le spovedeste, ce ramane din sufletul sau? Chipul lui Dumnezeu ramane cu totul manjit de vicii care raspandesc duhoare, de patimi si de moarte, infricosatoare imagine, cumplita rusine! In aceasta lume, noi suntem, la lupta, mereu in lupta. Niciodata nu inceteaza aceasta lupta. Nu exista impacare intre om si diavol, nu exista impacare intre om si pacat. Diavolul alearga in jurul fiecaruia dintre noi cautand ca sa o schimonoseasca, sa intineze, sa distruga, sa nimiceasca Icoana lui Dumnezeu, Care este intru noi, ca sa-l poata purta pe om dupa voia lui cea demonica si nebuna si sa-l infunde in iad. De aceea in Evanghelie auzim de atatea ori din gura Mantuitorului: Privegheati, privegheati asupra sufletelor voastre! (Matei 24, 42; 26,41). Sufletul este maretia dumnezeiasca intru tine, marirea dumnezeiasca. Aceasta este cea mai de seama valoare pe care o aveti; cea mai de seama valoare dupa Dumnezeu, in toate lumile, este sufletul omului. Ia aminte ce faci cu sufletul tau! El este nemuritor si vesnic. Unde va merge sufletul tau depinde de tine: va merge, oare, in vesnica Imparatie a Cerurilor sau in intunericul vesnic, in iad – depinde de libera ta voie.

Ia aminte cum traiesti! Stii cine esti: maretia dumnezeiasca in aceasta lume. Iti cunosti vrednicia, traieste potrivit cu ea. Iar pe aceasta intotdeauna o pazeste numai Domnul Hristos, Sfanta Sa Biserica si toate sfintele puteri pe care El i le-a daruit. Iata, Domnul i-a daruit Bisericii toate mijloacele si puterile, pentru ca sa pastram intru noi aceasta maretie dumnezeiasca si sa o sporim pana la cea mai inalta masura. Ne-a daruit Sfintele Taine si sfintele virtuti. Nu sluti chipul lui Dumnezeu din sufletul tau si nu-L rani pe Domnul Hristos, Care prin Sfanta Impartasanie a intrat in sufletul tau. Nu-I impleti prin pacatele tale cununa de spini in jurul capului. Nu-I intina minunatul si Sfantul Sau Chip cu tina pacatelor tale, cu smogul patimilor tale. Ia aminte cum traiesti!  Daca pana astazi ti-ai ingaduit orice pacat, fie ca ai furat, fie ca ai savarsit adulter, sau ai fost iubitor de argint, sau ai avut ganduri necurate in sufletul tau, osteneste-te ca pe toate acestea sa le respingi. Tu Il saruti pe Domnul – ce raspundere, ce lucru infricosat! Stii, fiecare nou pacat al tau este o palma peste Sfantul Sau Chip, fiecare pacat al tau este o lovitura de moarte in icoana vie din sufletul tau. Sinucidere este aceasta. Te-ai impartasit, ai devenit purtator de Hristos, te-ai indreptat, ti-ai indreptat viata. Nu ingadui in niciun fel ca aceste dorinte sa te ucida. Gandurile cele rele aduc tulburare: lupta-te impotriva lor, nu te lasa stapanit de rau. Biruie raul cu binele! Biruie-l pe diavol cu ajutorul lui Dumnezeu! Cu Dumnezeu suntem puternici, numai impreuna cu Dumnezeu (Psalmul 60,12). Altfel, fara El, oamenii sunt molii si plosnite, pe care diavolul le imprastie cu unghia de la degetul mic. Noi suntem puternici numai impreuna cu Domnul Hristos. Si El stapaneste asupra vietii noastre, asupra intregii vieti de pe pamant. Fie ca El sa ne curateasca de tot pacatul, de orice patima, sa ne izbaveasca de orice diavol, de orice moarte, ca si noi sa fim pe pamant, cu adevarat, icoane vii ale lui Dumnezeu, ca omul sa fie maretie dumnezeiasca pe pamant. Omule, frate! Nu uita niciodata ca esti un mic dumnezeu in facere! In facerea fiintei tale ai icoana vie a lui Dumnezeu.

Ia aminte cum traiesti, ia aminte ce faci cu icoana lui Dumnezeu care este in tine. Ia aminte, omule! Omule! Omule! Caci, viata noastra isi are inceputul pe pamant si ne duce inaintea prealuminatului Chip al lui Dumnezeu, ca acolo sa dam raspuns ce am facut cu chipul lui Dumnezeu in aceasta lume. Fie ca Bunul Dumnezeu sa daruiasca inimii fiecaruia dintre noi toate darurile ceresti, toate virtutile evanghelice: si credinta, si dragostea, si nadejdea, si rugaciunea, si postul, si rabdarea, si blandetea, si smerenia, pentru ca sa putem tine piept in aceasta crancena lupta pamanteasca si sa pastram chipul lui Dumnezeu in sufletele noastre, si sa plecam din aceasta lume in cea de dincolo spre Hristos Cel inviat. Iar pana atunci, atata timp cat vietuim in trup sa I ne inchinam Lui, Soarelui Dreptații, Biruitorului pacatului, al mortii si al diavolului, Lui, Celui ce a daruit Viata vesnica si trupului, si sufletului nostru. Amin (postat pe fb de ioan monahul)