Hristos Se naşte!
“Hristos se naste, Slaviti-L! Hristos din ceruri, Întampinati-L! Hristos pe pamant, Înaltati-va! Cantati Domnului tot pamantul şi cu bucurie lăudaţi-L, popoare, că S-a preamărit! Cerurile sa se veseleasca si pamantul sa se bucure pentru Cel ceresc si acum pamantesc. Hristos este acum in trup! Veseliti-va de aceasta, cu cutremur si cu bucurie: una, din pricina pacatului, alta, din pricina nadejdii. Hristos este acum din Fecioara! Femeilor, faceti-va ca fecioarele, ca sa va faceti si voi maici ale lui Hristos! Cine nu se inchina acum Celui care a fost de la inceput si cine nu mareste pe Cel care Se naste acum?
La nasterea lui Hristos a participat si zidirea, care a luat har de la Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu intrupat. In termenul zidire sunt cuprinse animalele, pestera, ieslea, muntii cerul etc. Icoana Nasterii Domnului arata ca intreaga creatie a primit harul lui Hristos. In centrul imaginii Se afla Hristos, Care este izvorul harului necreat, adica al energiei sfintitoare si indumnezeitoare a lui Dumnezeu. Atunci cand S-a nascut Hristos, intreaga zidire a inaltat imnuri Dumnezeului si Creatorului sau. Astfel s-a dovedit faptul ca Hristos este Creatorul a toate cate sunt si ca zidirea este creatia Lui, pentru ca El este Dumnezeu; la nasterea lui Hristos, intreaga zidire a primit har de la Dumnezeu. Desi energia lui Dumnezeu este una, in functie de roadele sale, ea are diferite insusiri. Putem vorbi despre energie sfintitoare, proniatoare care misca si poarta de grija, datatoare de viata, inteleptitoare si indumnezeitoare. În context, ontologic, zidirea se impartaseste din energia proniatoare si facatoare de viata a lui Dumnezeu, iar din punctul de vedere al mântuirii, ea se impartaseste din energia sfintitoare. Doar cei indumnezeiti si sfintii se impartasesc si din energia indumnezeitoare. Prin urmare, ingerii si oamenii care erau de fata la Nasterea lui Hristos au primit energiea sfintitoare a lui Dumnezeu.
Intrebarea care se naste in legatura cu întruparea lui Dumnezeu Cuvantul este: de ce S-a intrupat a doua Persoana a Sfintei Treimi, si nu prima (Tatal) sau a treia (Duhul Sfant)? Desigur, intreaga Sfanta Treime a participat la intrupare, de vreme ce Cuvantul a luat fire omeneasca, Tatal a binevoit întruparea Fiului Sau, iar Duhul Sfant a fost împreuna-lucrator al intruparii, avand in vedere faptul ca Hristos a fost zamislit de la Sfantul Duh. Cert este, insa ca firea omeneasca a fost luata de cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi. Exista trei motive principale ale acestui fapt. Primul a fost acela ca Dumnezeu Cuvantul este prototipul zidirii omului. Fiul lui Dumnezeu este chipul lui Dumnezeu celui nevazut (Col.1,15), iar omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, adica dupa chipul Cuvantului. Potrivit Sf. Ioan Damaschin, omul a fost zidit dupa chipul Cuvantului, adica i s-a dat ratiune si libertate, si dupa asemanare, adica a primit desavarsirea in virtuti, atat cat i-a fost cu putinta firii omenesti. Insa, prin incalcarea poruncilor, asemanarea s-a intunecat si omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinta fireasca fiind patrunderea in om a stricaciunii si a mortii. Drept urmare, Cuvantul S-a intrupat pentru ca sa il rezideasca pe om si sa il indrume spre ceea ce ar fi putut sa infaptuiasca el insusi, prin harul lui Dumnezeu si prin propria lui nevointa. Atunci cand ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adica chipul si asemanarea, dar noi nu le-am pastrat, ci le-am pierdut. Dar pentru ca in urma pacatului in om intrasera moartea si stricaciunea, intoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de pocainta, asa cum ne invata Atanasie cel Mare. Prin urmare, era necesar ca moartea sa fie biruita. Astfel, prin intruparea Sa, Cuvantul lui Dumnezeu a luat din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu trup preacurat, dar supus mortii si patimii, pentru ca sa biruiasca moartea si pe Diavol si sa Se faca prototipul noii creatii.
Al doilea motiv pentru care S-a intrupat cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi a fost pastrarea neschimbata a insusirii, avand in vedere faptul ca fiecare Persoana din Treime are o insusire neschimbata: Tatal este Tata, si nu Fiu, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu, si nu Tata, iar Sfantul Duh este Sfantul Duh, si nu Tata sau Fiu. Aceste insusiri nu se pot schimba, misca sau transforma. Tatal nu putea sa devina Fiu, si nici Sfantul Duh nu putea sa Se nasca, de vreme ce purcedea din Tatal; in schimb, cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care S-a nascut din Tatal mai inainte de timp, putea sa Se nasca si in timp, dupa trup, din Preasfanta Fecioara. Asadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului si astfel, insusirea Sa ramane neschimbata.
Al treilea motiv al intruparii celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a fost acela ca Fiul este Cuvantul lui Dumnezeu, Care ne dezvaluie voia Tatalui. De altfel, El Se arata adesea si in Vechiul Testament, facand cunoscuta voia lui Dumnezeu Tatal. Asadar, noi dobandim mantuire de la Cuvantul intrupat, prin Care suntem dusi la Parintele Sau, pentru ca El este poarta prin care intram in casa Tatalui. Daca Hristos este poarta oilor Sale, cheia este Duhul Sfant (Sf. Simeon)
Sarbatoarea Nasterii Domnului dupa trup este maica tuturor sarbatorilor - Ioan Gura de Aur. Nasterea este urmata de toate celelalte sarbatori imparatesti, adica de Boboteaza, de Schimbarea la Fata a Mantuitorului, de Patimi, de Cruce, de Invierea si Inaltarea Domnului. Fara Nastere, nu ar fi fost Invierea, iar fara Inviere nu s-ar mai fi implinit scopul sfintei intrupari. Asadar, toate praznicele imparatesti sunt unite intre ele, insa noi le despartim pentru a le putea sarbatori si pentru a aprofunda semnificatia lor. La fiecare Sfanta Liturghie, traim toate aceste evenimente ale sfintei intrupari. De aceea, dupa cum spun Sfintii Parinti, mereu este Craciunul, mereu este Pastele, si mereu este Cincizecimea. Odata cu Nasterea lui Hristos, au inceput sa se dezvaluie faptele petrecute in timpul Buneivestiri. Atunci cand spunem sa se dezvaluie, intelegem ca exista cateva persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc., carora li s-a descoperit ca Hristos, pe Care Il asteptau toate veacurile, a venit in lume. Desigur, Hristos Se ascunde dezvaluindu-Se si Se dezvaluie ascunzandu-Se. Lucrul acesta se observa pe tot parcursul vietii Sale, dar si atunci cand El Se descopera sfintilor
Azi, la Naștere, înca o data intunericul se risipeste, inca o data lumina se infiinteaza. Inca o data Egiptul se pedepseste cu intuneric si inca o data Israelul este calauzit prin stalp de lumina! Poporul care sade in intunericul necunostintei, sa vada lumina cea mare a cunostintei! Ce a fost vechi a trecut; iata, toate sunt noi! Litera dă indarat, spiritul biruieste! Umbrele trec grabite, Adevarul paseste in lume! Melhisedecii sunt acum laolalta; Cel nascut fara de maica, Se face acum fara tata: fara de maica dupa ceea ce era El mai inainte, iar fara de tata dupa ceea ce a fost El mai pe urma. Se rastoarna legi ale firii. Trebuie sa se implineasca lumea de sus. Hristos ne porunceste, sa nu ne impotrivim! „Voi, neamurile toate, plesniti din palme“(Ps.46); „caci prunc ni S-a nascut Fiul si ni S-a dat noua, a caruia stapanire sta pe umarul Lui, caci se ridica odata cu crucea si numele Lui este chemat inger al Sfantului cel Mare” (Is. 9,5), adica al Tatalui. Sa strige Ioan: „Gatiti calea Domnului” (Mt. 3,3), iar eu am sa vestesc cu glas mare puterea acestei zile: Cel nepipait Se pipaie; Cel mai presus de trup Se incepe; Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al omului, Iisus Hristos ieri si azi si in veci!
De o mare insemnatate a fost si imnul ingerilor: “Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!” (Lc.2,14). Pacea pe care o cantau ingerii nu era o pace sociala, adica lipsa razboiului, ci intruparea si prezenta lui Hristos. Asadar, ingerii nu au cantat o pace care avea sa vina in viitor, ci pacea care a venit in lume o data cu Nasterea lui Hristos, fiindca, prin intruparea Sa, Hristos l-a impacat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele sau si cu sine insusi, tocmai pentru ca in Persoana lui Dumnezeu Cuvantul firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca.
Dupa cadere, omul a pierdut pacea pe care o avea cu Creatorul sau, pentru ca nu se mai inchina la adevaratul Dumnezeu, ci la idoli fara suflet si fara simtire. Acum insa, prin intruparea lui Hristos, omului, ii este oferita posibilitatea de a-L iubi din nou pe Dumnezeu si de a Se inchina Lui. In plus, omul a dobandit pacea cu ingerii si cu semenii sai si pacea energiilor sale sufletesti, pentru ca Hristos a facut ceea ce nu reusise sa faca Adam. Adam trebuia ca, prin harul lui Dumnezeu si prin stradania sa personala, sa ajunga la comuniune deplina cu Dumnezeu, adica energiile sale sufletesti trebuiau sa ajunga sa lucreze firesc si suprafiresc. Acest lucru a fost infaptuit de Hristos. Expresia “intru oameni bunavoire” arata faptul ca intruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu. Potrivit Sfintilor Parinti, voia lui Dumnezeu se imparte in anterioara si posterioara. Cea anterioara este dupa bunavointa, iar cea posterioara este dupa îngaduinta.
Atunci cand se spune ca întruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu, se intelege ca ea nu a fost consecinta caderii lui Adam, pentru ca s-a aflat in planurile lui Dumnezeu inca dinainte de cădere, adica unirea omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut face daca nu ar fi existat o anumita persoana in Care firea dumnezeiasca sa se uneasca ipostatic cu cea omeneasca. De aceea, intruparea este voia anterioara a lui Dumnezeu, ceea ce inseamna ca ea a fost randuita fara a depinde de caderea lui Adam, pe cand Patimile si Rastignirea au fost urmarea caderii lui Adam. Intruparea lui Hristos a fost incununarea creatiei. Omul si toata zidirea au fost facute pentru Dumnezeu-Om. Asadar, omul nu ar fi putut ajunge la indumnezeire daca nu exista Dumnezeul-Om.
Sarbatoarea noastra de azi este Aratarea lui Dumnezeu sau ziua Nasterii Lui, doua denumiri unuia si aceluiasi lucru, caci prin nastere S-a aratat Dumnezeu oamenilor, El Care exista si de-a pururi exista din Cel de-a pururi, mai presus de cauza si de minte, fiindca nu exista vreo minte mai presus de Cuvantul, iar acum El S-a nascut pentru noi, ca astfel Cel Care ne-a dat viata sa ne dea acum si fericirea si, mai ales ca, pentru ca alunecaseram de la fericire din cauza rautatii, sa ne-o redea prin intruparea Sa. Numele sarbatorii este, deci, Aratarea lui Dumnezeu, pentru aceea ca S-a aratat, iar cel de Nastere, pentru aceea ca S-a nascut. Aceasta ne este praznuirea de acum si aceasta sarbatorim: venirea lui Hristos la oameni, ca, prin aceasta, sa ne ducem noi la Dumnezeu, sau ca sa ne intoarcem la El, caci asa este mai potrivit sa spunem, ca, odata ce am murit prin Adam, sa ne facem din nou vii in Hristos, cu El si nascandu-ne si rastignindu-ne si ingropandu-ne si inviind. Caci trebuie sa se petreaca in mine schimbarea cea buna si, asa cum din cele care erau mai fericite au venit cele triste, tot asa din cele triste au venit cele care sunt mai fericite, „caci unde s-a inmultit pacatul, acolo a prisosit harul“ (Rom. 5, 20) si, daca gustarea aceea a dus la osanda, cu atat mai mult patimile lui Hristos la indreptarea din credinta! Si-l sarbatorim asadar nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc; nu lumeste, ci supralumeste; nu pe cele ale noastre, ci pe cele ale Celui al nostru, ale Stapanului; nu pe cele ale slabiciunii, ci pe cele ale tamaduirii; nu pe cele ale creatiei de la inceput, ci pe cele ale creatiei noi de acum.
Si cum ne va fi sarbatoarea? Sf. Grigorie spune: Sa nu ne punem ghirlande la intrarile caselor; sa nu facem hore; sa nu impodobim strazi; sa nu dam desfatare ochiului; sa nu ne desfatam auzul la sunet de flaut; sa nu ne imbatam mirosul cu parfumuri, cum fac femeile; sa nu ne desfranam gustul, sa nu dam placere pipaitului, adica sa nu facem pe voia acestor căi care prilejuiesc rautatea si care sunt usi ale pacatului, sa nu ne sarguim sa ne intrecem intre noi in necumpatare, fiindca tot ce prisoseste si este peste nevoie este necumpatare si toate acestea in vreme ce altii, facuti si ei din unul si acelasi lut si din aceeasi plamada cu noi, sunt flamanzi si in stramtorari. Sa le lasam deci toate relele acestea paganilor si fasturilor lor si sarbatorilor paganesti, lor care denumesc dumnezei pana si pe cei care se desfata de mirosul jertfelor si care, fireste, slujesc dumnezeirii cu pantecele, facandu-se si plasmuitori rai si preoti rai si adoratori rai de demoni rai. Noi, care ne inchinam la Cuvantul, chiar daca ne vom desfata si noi in o masura oarecare, sa ne desfatam in vorbiri duhovnicesti si in legea dumnezeiasca si cu povestiri prilejuite de imprejurari de alta natura, sau din cele ale sarbatorii de fata, ca asa, desfatarea sa fie cu adevarat a noastra, si nu straina de Cel Care ne-a chemat sa fim laolalta cu El.
Nasterea lui Hristos este și un eveniment istoric, pentru ca se petrece intr-o anumita epoca, pe vremea cand in Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar in Iudeea guverna Irod. Sfintii Evanghelisti insista in accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru ca vor sa arate ca Hristos a fost o personalitate istorica, ceea ce inseamna ca a luat cu adevarat trup omenesc si ca intruparea nu a fost o presupunere sau o inchipuire. In ciuda caracterului sau istoric, acest eveniment este o taina. Stim ca exista Dumnezeu-Om, Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, dar felul in care firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca in ipostasul Cuvantului ramane o taina. De altfel, ceea ce s-a petrecut in persoana lui Hristos, adica unirea ipostatica a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, este un eveniment unic. De aceea, Sf. Ioan Damaschin avea sa spuna ca Hristos este “singurul lucru nou sub soare“, adica singurul lucru nou dupa zidirea lumii. Aceasta inseamna ca, dupa facerea lumii si a omului, nimic nu mai este nou in univers, toate se repeta. Nasterea unui om este rezultatul cuvantului lui Dumnezeu “sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” sau “cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si il supuneti” (Fac.1,26-28). Nou este numai Dumnezeu - Om Hristos. Caracterul istoric al evenimentului nu exclude taina, dar nici taina nu desfiinteaza caracterul istoric. De Craciun, sarbatorim Nasterea lui Hristos, dar in acelasi timp, traim faptele legate de Nastere si in chip tainic, in inima noastra, pentru ca atunci cand vietuim in Biserica, traim si suntem partasi la toate stadiile sfintei intrupari.
Asadar am sa incep de aici, spune Ioan Gură de Aur, iar cei care aveti placere de asemenea lucruri, sa va curatiti la minte si la cuget, deoarece cuvantarea ne este despre Dumnezeu si, ca atare, dumnezeiasca, si sa plecati de aici dupa ce v-ati desfatat cu adevarat de cele care nu sunt zadarnice. Dumnezeu a fost, este si va fi de-a pururi sau, mai bine zis, este de-a pururi, deoarece vorbele „a fost” si „va fi” sunt sectiuni ale timpului nostru omenesc si ale firii mereu curgatoare, pe cand vorba “este de-a pururi” afirma o denumire pe care El insusi Si-a dat-o cand a vorbit cu Moise pe munte. In cazul lui Hristos, au avut loc doua nasteri: una a fost o nastere necauzata, dincolo de cuvant, de timp si de fire, care a fost din Tatal, mai inainte de toti vecii, iar cealalta s-a facut pentru noi, din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, prin “purtare in pantece“, dar “deasupra legii firii purtarii in pantece“, deoarece Hristos a fost zamislit de la Duh Sfant, nu prin samanta. Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu, S-a nascut mai inainte de timp din Tatal Preacurat, fara de mama, si in timp, din Mama Fecioara Preacurata, fara tata trupesc. Amandoua aceste nasteri s-au facut fara schimbare si fara patimire, fiindca prin ele, nici Dumnezeu Tatal nu a suferit vreo modificare, si nici Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu si-a pierdut fecioria.
Amandoua nasterile sunt de nepatruns pentru ratiunea omeneasca. Noi primim adevarul revelat, potrivit caruia Hristos S-a nascut fara schimbare din Tatal si fara de samanta din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, fara sa cercetam in minte aceste fapte, pentru ca, dupa spusele Sf. Grigorie Teologul, incercarea de a intelege tainele suprationale poate sa duca omul la nebunie. Adevarul este, insa ca cele doua nasteri ofera suficienta certitudine asupra faptului ca omul poate sa se mantuiasca numai prin Hristos, pentru ca Hristos a indreptat greseala lui Adam si l-a indrumat pe om catre tinta pe care ar fi atins-o Adam daca nu pacatuia.
Sf. Ioan Damaschin face cateva observatii etimologice subtile referitoare, pe de o parte, la cuvintele aghenitos (nefacut, nedevenit) si ghenitos (facut, devenit), care provin de la cuvantul ghignome (a deveni), iar pe de alta parte, la cuvintele aghennitos (nenascut) si ghennitos (nascut), scrise cu dublu n si care provin de la verbul ghennome (a se naste). Aceste observatii etimologice exprima miezul cel mai adanc al teologiei ortodoxe. Cuvintele aghenitos si ghenitos (cu un singur n) inseamna nefacut, nedevenit, respectiv facut, devenit. In vreme ce nefacutul nu a fost creat, facutul a fost creat candva. Cu acest inteles, Dumnezeu este nefacut si necreat, in vreme ce facut se refera la creatie. Prin cuvintele aghenitos (nefacut) si ghenitos (facut), ne referim la fire.
Cuvintele aghennitos (nenascut) si ghennitos (nascut) scrise cu dublu n, nu desemneaza firea, ci ipostasul. Acestea se refera la Dumnezeu si la om. Tatal este nenascut, pentru ca nu S-a nascut din nimeni, iar Fiul, dupa firea Sa dumnezeiasca, este nascut, pentru ca S-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. Acelasi lucru este observat si in cazul oamenilor, de vreme ce si omul se naste, cu diferenta ca el este zidit. Pornind de la aceste premise, Tatal este aghenitos (cu un singur n), pentru ca este nefacut, nedevenit si nu are un moment de inceput, dar in acelasi timp, este si aghennitos (cu dublu n), pentru ca nu S-a nascut ci El L-a nascut pe Fiul si din El izvoraste Duhul Sfant.Fiul lui Dumnezeu este aghenitos (cu un singur n), pentru ca, fiind Dumnezeu, este nezidit, dar ghennitos (cu dublu n), pentru ca S-a nascut din Tatal mai inainte de veacuri. De asemenea, si dupa firea Sa omeneasca, El este ghennitos (cu dublu n), pentru ca S-a nascut din Fecioara Maria in timpul istoric. Pentru hristologie, aceste lucruri au o mare importanta, deoarece arata Dumnezeirea Cuvantului, dar si faptul ca dupa nastere Cuvantul Isi pastreaza ipostasul, deoarece ghennitos (cu dublu n) este trasatura caracteristica a ipostasului si, prin urmare, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a nascut un ipostas alcatuit din doua firi.
A venit ziua cea mare a bucuriei, ziua eliberării neamului omenesc de sub robia satanei. Greutatea păcatului era atât de mare că, în nici un chip, nu se putea izbăvi, şi împăcarea cu Dumnezeu a omului era imposibilă. Lumea se vânduse demonului prin înşelăciunea din grădina raiului. Ea era condamnată la închisorile cele întunecoase ale iadului. Era pierdută fără de scăpare şi nimeni n-o putea izbăvi. Întruparea se mai numeste si desertare sau chenoza. In acest sens, cuvintele Sfantului Apostol Pavel sunt uimitoare:“Care Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-se ca un om, S-a smerit pe Sine ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8). Desertarea Cuvantului trebuie interpretata ca bunavointa a lui Dumnezeu: “arata bunavointa spre robii Lui printr-o pogorare de nespus si de neinteles” (Sf. Ioan Damaschin). Cuvantul binevoieste fata de neamul omenesc luand chip de rob, adica trup, dar pentru ca sa fie incaput, Isi micsoreaza, Isi scade intr-un anumit fel Dumnezeirea, fara insa a inceta sa fie Dumnezeu (Sf. Grigorie Teologul). In legatura cu aceasta, Sf. Grigorie Teologul spune: “Plinul se goleste, de slava sa si se face mic, ca prin el, eu sa ma impartasesc din plinire”. Fiul lui Dumnezeu este fara incetare de o fiinta cu Tatal. Acest lucru este firesc, deoarece egalitatea nu Si-a dobandit-o prin forta. Pentru ca sa mantuiasca neamul omenesc, El S-a intrupat, luand firea omeneasca si ascunzandu-Si Dumnezeirea. Hristos isi arata ingaduinta fata de robii Sai, iar “slava Sa nesmerita se smereste fara sa se smereasca” (Sf.l Ioan Damaschin).
Marea taina a desertarii se poate reda numai prin exprimari negative. Golirea lui Hristos nu a constat in faptul ca S-a nascut sarac, ca a trait intr-o familie modesta, ca a gustat de mic prigoana, persecutia si chinurile, ca S-a confruntat cu ura oamenilor etc., ci in aceea ca a luat firea omeneasca supusa mortii si patimirii. Faptul ca neplamaduitul Dumnezeu a luat plamaduirea firii omenesti, ca ziditul s-a unit cu neziditul, se numeste golire si saracire a lui Hristos.
Deplina indumnezeire a omului nu se putea face fara chenoza. In plus, sfanta desertare a aratat ca iubirea adevarata inseamna saracie, jertfa, daruire si luarea asupra ta a celuilalt. De aceea, cu cat omul inainteaza spre iluminare si spre indumnezeire, cu atat mai mult se goleste, si invers.Tot neamul omenesc de la Adam şi Eva încoace până la Domnul Hristos era în ghearele celui rău, aruncat în prăpastia pierzării. Biata omenire nu avea nici o pildă de urmat, căci toţi se zbăteau în tot felul de patimi. Nu avea un învăţător care să o înveţe adevărata cale ce duce la fericirea veşnică.
De aceea, odată cu naşterea Domnului Hristos, se schimbă toate în lume, pentru că El a venit să ne arate calea fericirii, să ne înveţe adevărul, să ne lumineze mintea ca să câştigăm fericirea veşnică în viaţa de veci. Pentru aceasta s-a coborât Fiul lui Dumnezeu la neamul omenesc şi a zis despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; Eu sunt Păstorul cel bun, care-Mi pun viaţa pentru oile Mele; Eu sunt lumina lumii, Eu sunt Uşa; prin Mine, de va intra cineva, se va mântui; Eu sunt Învăţătorul vostru, să nu aveţi alţi învăţători!”
Consecinta chenozei a fost faptul ca, imbracand firea omeneasca, Hristos a luat si asa-numitele patimi firesti si nepacatoase. De vreme ce Dumnezeu Cuvantul a luat firea omului, El Si-a asumat toate cate apartin omului, afara de pacat. Atunci cand ne referim la patimile nepacatoase, prin ele nu intelegem patimile care depind de noi, in sensul ca fac obiectul alegerii sau preferintei noastre, ci patimile care au intrat ca urmare a pacatului. Ele sunt foamea, setea, truda, durerea, lacrima, ranirea trupului, fuga de moarte, frica, zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea ingerilor din cauza slabiciunii firii. Acestea nu sunt pacate, dar sunt consecinte ale pacatului. Pentru ca a vrut sa biruiasca moartea si pe Diavol, Hristos a luat trup muritor si supus patimii si S-a facut om adevarat, nu o inchipuire. Tocmai de aceea, a luat asupra sa si asa-zisele patimi nepacatoase si firesti. Astfel, vedem ca Îi era foame si sete, ca obosea, ca lacrima, ca cerea izbavire de moarte etc. Insa Hristos nu a luat pofta trupeasca. Acest lucru are legatura cu faptul ca nu a fost zamislit prin samanta, ci de la Duhul Sfant. Firea omeneasca care este in relatie cu instinctul de reproducere este legata de ganduri, de dorinte, de starniri ale carnii etc., insa Hristos nu a avut niciodata asemenea probleme, pentru ca “n-a savarsit nici un pacat, nici s-a aflat viclesug in gura Lui” (I Petru 2, 22). De altfel, asa cum am spus si anterior, Hristos a luat asupra Sa patimile firesti si nepacatoase, dar nu si pacatul. Atunci cand Hristos era ispitit de Diavol, ispita nu venea dinauntru, prin ganduri, ci dinafara. “Cel viclean il ispitea de afara, nu din ganduri...”
Hristos a fost noul Adam, adica Dumnezeu-Om si “singurul lucru nou sub soare“, fapt pentru care patimile nepacatoase luate de El se miscau si firesc si deasupra firii. Patimile se miscau dupa fire, adica, de exemplu, ii era foame si sete, ca tuturor oamenilor, dar numai atunci cand El Insusi voia ca trupul Sau sa sufere cele firesti pentru om. “Cand se supunea trupului, suferea cele ale trupului“. Patimile nepacatoase se miscau in Hristos si deasupra firii, pentru ca era imposibil ca El sa sufere ceva impotriva voii Sale. In cazul lui Hristos, nu a existat nimic care sa fie impus. De aceea, Ii era foame, sete, sau teama numai atunci cand El consimtea, si de asemenea, a murit atunci cand a voit. Cu alte cuvinte, patimile nu aveau putere asupra lui Hristos, pentru ca Hristos era Cel care avea putere asupra patimilor (Sf. Ioan Damaschin).
Daca toate energiile trupesti ale omului care atinge pragul indumnezeirii ajung sa se suspende, cu precadere in timpul vederii de Dumnezeu, cu atat mai mult acest lucru se petrecea in cazul lui Hristos. Hristos a murit pentru om, dar a murit numai atunci cand a voit. De aceea, “strigand cu glas mare Si-a dat duhul“ (Mt. 27, 50). Omul epuizat nu poate sa strige cu putere. Hristos Si-a dat sufletul prin voia Lui, strigand cu glas mare, ceea ce inseamna ca nu S-a stins putin câte putin, dupa cum se intampla cu muribunzii in agonie, ci a murit prin puterea pe care a avut-o ca Dumnezeu.
Mare bucurie s-a făcut în cer şi într-un alai au pornit sfinţii îngeri să cânte Domnului. Dar fiindca bunatatii lui Dumnezeu nu-i ajungea sa se miste numai in fata propriilor ei priviri si trebuia ca binele sa se reverse si sa se raspandeasca, ca tot mai multe sa fie creaturile impartasite de binefacere – caci aceasta este firea bunatatii supreme – atunci ea a cugetat mai intai puteri ingeresti si ceresti si aceasta cugetare a devenit fapta prin Cuvantul si s-a desavarsit prin Duhul. Si, odata izbutita creatia primelor sale fapturi, Dumnezeu cugeta o a doua lume, cea materiala si vazuta si aceasta lume este acest tot si acest amestec din cer si din pamant si din cele de la mijloc, lume vrednica de lauda pentru firea cea firea cea buna a fiecarei parti a ei, si tot vrednic de lauda pentru armonia si intelegerea dintre toate cele ale ei, prin aceea ca fiecare lucru din ea este in buna vecinatate cu celalalt si cu toate, spre implinirea unei singure lumi, ca sa arate ca poate sa aduca la existenta nu numnai o natura inrudita cu cea a Lui, ci si una cu desavarsire straina de El. Deoarece inrudite cu Dumnezeirea sunt numai naturile cugetatoare si intelese numai de minte, iar cu totul straine de El cele aflate sub stapanirea simtirii si tot mai departe de acestea sunt cele cu totul neinsufletite si nemiscate.
Asadar mintea si simtirea, atat de tare deosebite intre ele, sedeau acum fiecare intre propriile hotare si purtau in sanul lor maretia Cuvantului creator, ca niste laudatori tainici a maretei Lui opere si ca niste vesnici crainici ai ei. Dar nu exista pe atunci vreun amestec din aceste doua si nici vreo unire a celor care prin firea lor erau potrivnice intre ele, amestec si unire care ar fi fost un semn de o tot mai mare intelepciune si bogatie a bunatatii dumnezeiesti. Aceasta vrand deci sa ne-o arate mesterul Cuvant si cugetand El un amestec din amandoua firile, din cea vazuta si din cea nevazuta, creeaza pe om si, dupa ce i-a luat trupul din materia mai dinainte adusa de El la existenta, iar de la El punandu-i suflare, lucru pe care cuvantul Scripturii il cunoaste de suflet rational si de chip al lui Dumnezeu, il aseaza pe pamant, ca pe o a doua lume mare in una mica, ca pe un alt inger, inchinator amestecat, privitor al firii vazute si initiat in cea intelegatoare, imparat al celor de pe pamant, imparatit de sus, pamantesc si ceresc, trecator si nepieritor, vazut si intelegator, intre maretie si smerenie, unul si acelasi: duh si carne, duh pentru Har, carne pentru mandrie, duh, ca sa ramaie si sa mareasca pe Binefacatorul, carne, ca sa sufere si suferind sa-si aduca aminte si sa se intelepteasca cu infranarea, atunci cand cu aprindere ravneste dupa marirea de sine; vietuitor aici jos si care se muta pretutindeni, si, ceea ce intrece taina, indumnezeit prin inclinarea lui din fire dupa Dumnezeu.
Si omul, dupa ce mai intai a fost pedepsit in felurite chipuri, pentru multele lui pacate, vlastarite de radacina rautatii, dupa diferite pricini si vremuri, prin cuvant, prin lege, prin profeti, prin binefaceri, prin amenintari, prin plagi, prin ape, prin focuri, prin razboaie, prin biruinte, prin infrangeri, prin semne din cer, prin semne din vazduh, din pamant, din mare, prin schimbari nenadajduite de oameni, de cetati, de neamuri, lucruri prin care stradania era in scopul strivirii rautatii, la urma de tot se simte nevoie de un leac mai mare, pentru bolile din ce in ce mai cumplite, pentru macelurile dintre oameni, pentru preacurvii, pentru juraminte strambe, pentru desfranari intre barbat si barbat, pentru inchinare la idoli si pentru mutarea inchinarii de la Ziditorul la fapturi, raul cel mai din urma si cel mai intai dintre toate. Si fiindca toate acestea necesita un ajutor mai mare, mai mare se si dobandeste. Si ajutorul era insusi Cuvantul lui Dumnezeu Cel mai inainte de veci, Cel nevazut, Cel necuprins de minte, Cel netrupesc, Inceputul Cel din Inceput, Lumina din Lumina, izvorul vietii si al nemuririi, expresia frumusetii chipului original, pecetea cea nemiscata, chipul cel neschimbat, hotarul si Cuvantul Tatalui. El vine la propriul sau chip si poarta carne din pricina carnii si se amesteca cu sufletul cugetator din pricina sufletului meu, ca prin Cel asemenea sa curete pe cel asemenea si se face om intru toate, afara de pacat, zamislit din fecioara curatita mai inainte de catre Duhul si la suflet si la trup, deoarece se cuvenea sa fie cinstita si fecioria, pasind in lume Dumnezeu cu firea omeneasca luata asupra-Si, una din doua firi potrivnice, din carne si din duh, una indumnezeind, iar alta indumnezeindu-se.
O, ce mai neauzita impreunare! O, ce minunata amestecare! Ceea ce este Se face si Cel nezidit Se zideste si Cel nemarginit Se margineste, prin mijlocirea sufletului cugetator, care mijloceste intre Dumnezeu si grosimea carnii, si Cel care imbogateste Se saraceste, caci Se saraceste cu carnea mea, ca sa ma imbogatesc eu cu Dumnezeul lui si Cel plin Se goleste, caci Se goleste de slava Sa pentru putin timp, ca sa ma impartaseasca pe mine de plinatatea Sa. Care este bogatia acestei bunatati? Ce taina este aceasta care s-a facut cu mine? M-am facut partas al chipului si nu l-am pazit; Se face partas al carnii mele, ca sa mantuiasca si chipul si sa faca fara moarte si carnea; face cu noi o a doua partasanie, mult mai minunata decat cea de la inceput, cu atat mai mult cu cat atunci a impartasit omului ceea ce era mai bun, iar acum se face partas El insusi la ceea ce este mai rau si faptul acesta este mai dumnezeiesc decat primul, pentru cei ce cugeta.
O, cate prilejuri de praznuire sunt in fiecare din tainele lui Hristos, taine al caror scop este unul: desavarsirea si rezidirea si reintoarcerea mea la Adam cel dintai. Acum, insa, primeste zamislirea si salta de bucurie, daca nu ca Ioan din pantece, atunci ca David, la oprirea tabernacolului, si cinsteste inscrierea gratie careia ai fost inscris in ceruri, si adora Nasterea gratie careia ai fost dezlegat de legaturile nasterii! Cinsteste micul Betleem, care te-a readus in rai! Inchina-te in fata ieslei, gratie careia, atunci cand erai fara de ratiune, ai fost hranit de Cuvantul! Cunoaste cum isi cunoaste boul stapanul – Isaia ti-o porunceste! – si ca asinul ieslea Domnului sau, fie ca esti din cele curate de sub lege, care rumega cuvantul si sunt potrivite pentru jertfa, fie ca esti dintre cele inca necurate si oprit de a fi mancate si neingaduit de a fi jertfite si din latura cea paganeasca! Alearga cu steaua si adu daruri cu magii, aur, tamaie si smirna, ca unui imparat si ca unui Dumnezeu si ca unui mort din pricina ta! Doxologeste cu pastorii, canta cu ingerii, dantuieste cu arhanghelii! Si fie praznic obstesc al puterilor ceresti si al celor pamantesti, caci sunt incredintat ca si acelea se veselesc si sarbatoresc astazi impreuna cu noi, daca sunt cu adevarat iubitoare de oameni si de Dumnezeu.
Cu recunostinta sa dam slava Domnului si sa ne bucuram intru numele Lui cel sfant. Slava negraitei Tale milostiviri, Doamne, care nu ne-ai parasit in caderea noastra amara! Slava nesfarsitei Tale intelepciuni, care ne-a intocmit un chip de mantuire atat de minunat! Slava proniatoarei Tale purtari de grija pentru noi anume, care ne-a chemat sa fim partasi harului Tau rascumparator! Veniti sa-L marim pe Domnul, care a cautat spre smerenia robilor Sai!
Ingerii dau slava, si nu pentru ei insisi. Intre cer si pamant proptind picioarele lor, ei ba se intorc spre cer, ba se apropie de pamant; vazand in cer slava, iar pe pamant pace si bunavoire, nu pot sa tina in ei cantarile de lauda, care le scapa fara voie. Si atunci cum sa ne infranam de la cantarile de lauda noi, de vreme ce in Nasterea lui Hristos totul e pentru noi? Iata, se gateste jertfa de milostivire – Mielul lui Dumnezeu, care va sa fie injunghiat pentru a noastra mantuire! Iata, se pogoara din cer painea vietii, ce va sa daruiasca viata lumii! Iata, Domnul, ca un pastor, pleaca dintru inaltime si, lasand cele noua oi – soboarele ingeresti, S-a pogorat cautand-o pe una singura – omenirea ratacita, pentru ca, luand-o pe umerii Sai, sa o aduca mantuita la Tatal Sau! Asadar, n-ai odihna, Doamne, caci vii la mine cautandu-ma pe mine, cel ratacit. A saptea zi Te-ai odihnit de lucrurile facerii, iar de lucrurile mantuirii nu Te odihnesti, ci de la inceput si pana acum lucrezi – si Tu, si Tatal Tau. Atunci, cautandu-l in rai pe Adam cel cazut, l-ai chemat, zicand: “Adame, unde esti?” Adam s-a ascuns in desis – in dragostea lui de caderea sa.Acum Tu Te pogori chiar in adancul caderii noastre ca sa-i chemi inapoi pe cei ce au indragit acest intuneric.
O, Doamne, cheama-ne inapoi si pe noi! Insa da-ne sa nu ne ascundem, ci sa ne deschidem cu inima si sa iesim in intampinarea Ta, fiind gata sa raspundem la orice: “Iata-ne! Suntem neputinciosi si slabanogiti: ia-ne, tamaduieste-ne, vindeca-ne. Iata mintea – acest grumaz de fier si frunte de arama: ia-o, fa-o praf inaintea fetei tale si salasluieste in ea deprinderea supunerii cu smerenie fata de cuvantul tau cel dumnezeiesc si de adevarul Tau. Iata inima pofticioasa, aceasta femeie cu scurgere de sange, din care curg necontenit siroaie de pofte necurate: ridica-ne la atingerea de Tine, ca sa inceteze curgerea acestui sange. Iata sufletul,care a uitat de Tine si numai cu gusturi pamantesti se hraneste: da-ne sa ne intoarcem in bratele Tale, simtind dulceata lor si sa ne veselim la masa Ta, ca sa uitam de toate aceste roscove, care nu hranesc, ci doar intarata gustul si chinuie printr-o sete care nu este nicodata potolita. Atunci si noi vom aduce Tie, Celui ce Te-ai nascut, aurul cunoasterii curate, fara amestec strain, a adevarurilor Tale, smirna – omorarea de sine fata de pofte si de patimi si tamaia – nazuinta catre cele de Sus si indulcirea doar de cele ceresti”.
O, de ar fi asa! Cine ar putea infrana cantarea noastra de lauda, de recunostinta si bucurie? Cum sa nu se bucure cel ce poarta izvorul bucuriei, in inima sa? Ingerul nu le spune pastorilor: “Bucurati-va!”, ci le spune doar: “Va binevestesc bucuria ce va sa fie”. Pentru ce sa-i spui: “Bucura-te!” celui ce n-a gustat inca bunatatile imbucuratoare? Si dupa ce L-au vazut pe Domnul, ei s-au intors, slavind si laudand pe Dumnezeu, nu bucurandu-se. Ei puteau sa nu se bucure, deoarece nu gustasera inca din bunatatile aduse de Cel nascut – dar este cu putinta, este de iertat ca cineva dintre noi sa nu se bucure? Aceasta vestire nu a fost doar o intamplare, pentru ca respectivii pastori nu s-au invrednicit de o asemenea descoperire numai pentru faptul de a se fi aflat cel mai aproape de Pestera. Dupa spusele Sfintilor Parinti, revelarea lui Hristos catre pastori s-a facut din mai multe motive: in primul rand pentru curatia pastorilor, datorata linistii si departarii lor de lume; in al doilea rand, pentru ca pastorii erau pastratori si urmatorii ai randuielii si ai virtutilor patriarhilor Vechiului Testament; in al treilea rand, pentru a se arata ca Hristos va fi adevaratul Pastor al neamului lui Israel si in al patrulea rand, pentru a se vedea limpede ca Hristos nu i-a ales pe carturarii si pe fariseii vicleni spre a fi primitori ai revelatiei, ci pe oamenii simpli si saraci cu duhul. Asadar, pastorii nu au fost niste personaje intamplatoare. Toate acestea arata felul in care omul poate sa traiasca taina revelatiei si sa se foloseasca de ea.
Ne-am obisnuit sa ne facem urari de bine cu prilejul acestui praznic. In ele se poate ascunde, insa, o amara mustrare pentru noi. A te bucura sau a nu te bucura in aceasta zi – iata piatra de incercare prin care se arata daca suntem in legaturile cuvenite cu Domnul ce S-a nascut! Doar am fost deja chemati, ne-am apropiat de El si am fost primiti de El. Noi suntem ai Lui si El al nostru, asadar tot ce este al Lui este si al nostru. Iar ce este al Lui aduce negresit pace si bucurie. Ca atare, pacea si bucuria trebuie sa fie starea obisnuita a duhului nostru – si asta intotdeauna, mai ales in zile ca cea de acum! Asa ar trebui sa ne bucuram cu totii in Hristos Iisus, fiindca in El am fost chemati la mostenire nestricacioasa, nevestejita, pastrata in ceruri pentru noi! Daca nu exista simtamintele unei asemenea bucurii, atunci, ia vedeti, asta nu se intampla oare pentru ca nu ne-am invrednicit inca sa primim mostenirea aceasta?
Câţi păcătoşi înveninaţi la inimă stau gata să ia sufletul pruncului, adică acolo unde s-a născut un suflet de creştin care vrea să crească şi să se hrănească din laptele credinţei adevărate! Câţi vrăjmaşi nu ridică satana împotriva acestui suflet căutând să-I omoare din faşă! Câtă tulburare nu face diavolul în câte o casă unde se naşte un creştin! Ce mari sunt răutăţile şi duşmăniile pornite împotriva credincioşilor adevăraţi, împotriva acestor suflete născute din Cuvântul lui Dumnezeu, din duhul cel de viaţă dătător împotriva acestor creştini! Pentru toate se găseşte loc în casele creştinilor de suprafaţă: pentru pofte, pentru mâncăruri, băuturi, cântece, dansuri, jocuri de noroc, chiote şi înjurături… pentru toate se face loc în inimă. Inimile sunt deschise şi, cu multă bucurie, le primesc pe toate şi pe toţi. Numai pentru Domnul Slavei nu s-a găsit un loc. Domnul Hristos nu este primit. El n-are nici un amestec în inimile creştinilor de formă.
Creştinismul nostru este un creştinism care repetă numai obiceiurile cele trupeşti în mâncăruri şi băuturi, dar, fără Hristos şi Evanghelie. Creştinii noştri se aseamănă cu nişte sticle care au etichete frumoase, dar sunt pline cu apă, care, după un timp, se strică şi grozav s-ar păcăli cineva care ar socoti că în sticla aceea este ce scrie pe ea. Aşa sunt cei mai mulţi, creştini doar cu numele, însă inimile lor sunt pline de gânduri şi porniri vrăjmaşe împotriva lui Hristos şi a Evangheliei Lui. Dacă sunt îndemnaţi să se întoarcă la Dumnezeu, să vină la Sf. Biserică, să se lase de păcate, te iau în râs, poreclindu-te: rătăcit, habotnic, fanatic şi altele. Oamenii nu iubesc pe Dumnezeu, pe Domnul Hristos care s-a născut în ieslea din Bethleem şi nu vor să creadă în El şi să asculte Cuvântul Lui.
Pe de altă parte, oamenii se vaită de greutăţi, de necazuri, de suferinţă, de lipsă de putere în credinţă şi de mângâiere, iar în faţa morţii tremură îngroziţi. De ce, oare? Pentru că nu au pe Domnul Hristos ca Stăpân şi Mângâietor. Numai atunci bucuria ta va fi bucurie adevărată şi sfântă, când vei putea să zici: eram rob păcatului şi diavolului, dar Iisus a venit să mă izbăvească. Pentru mine a venit El pe pământ. Pentru mine S-a smerit şi S-a născut în peşteră săracă. Pentru mine a suferit frigul şi zăduful, foamea şi chinurile şi a murit răstignit pe Cruce. Pentru mine a înviat. El este al meu şi eu sunt al Lui. Dacă ai încredinţarea deplină în aceste lucruri şi duci viaţa ta alături de învăţătura Sa, ai înţeles rostul venirii Mântutorului pe pământ şi atunci te bucuri deplin cu o bucurie sfântă, că El îţi va da bucuria mântuirii, pentru că El este Răsăritul cel de sus, Răsăritul răsăriturilor.
Bucuria nu este un simtamant care tine de vointa. Cel ce, intrand in impartasire cu Domnul, a gustat din toate bunatatile Lui, acela nu poate sa nu se bucure, iar cel ce, instrainandu-se de Domnul, nu a gustat din bunatatile acestea, oricat l-ai chema la bucurie, nu-l vei putea face sa se bucure. Asa ceva ar fi la fel cum i-ai zice unui orb: “Vezi!”, unui surd: “Auzi!”, unuia lipsit de picioare: “Umbla!” Si atunci, ce sa facem aceia dintre noi care am cazut in randul acestora din urma? Sa nu ne bucuram? Si atunci, sa nu ne fie praznicul praznic? Nu, ci sa ne silim sa ne bucuram si noi in rand cu ceilalti. Sa ne bucuram pentru neamul nostru, ca i s-au pregatit asemenea bunatati. Sa ne bucuram pentru ceilalti frati ai nostri, ce s-au invrednicit deja a se impartasi de ele. Sa ne silim a ne bucura si pentru noi insine, pentru ca si noua ni s-a lasat nadejdea de a le primi – si indata sa ne silim a ne trezi si ravna noastra cea adormita si amortita.
Alaturi de pastori, si Magii de la Rasarit s-au invrednicit sa-L vada pe Hristos nou-nascut si sa I se inchine. Important nu este cand s-a petrecut acest lucru, ci faptul ca Magii L-au gasit pe Hristos. Dumnezeu S-a descoperit acestora cu adevarat, ceea ce nu s-a petrecut si in cazul carturarilor sau fariseilor, care formau oranduirea sociala a acelei epoci. Magii nu erau astologi, asa cum ii stim noi astazi, ci astronomi care observau stele cerului si miscarile acestora. In acea epoca, astrologia era considerata stiinta. Astazi, stiinta astronomiei s-a indepartat de astrologie, pentru ca aceasta din urma are legaturi cu metafizica si cu satanicismul si este respinsa de credinta ortodoxa. Magii L-au recunoscut pe Hristos prin “lumina cunostintei” si I s-au inchinat Lui. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu cei ai sufletului Il vedeau pe Dumnezeu intrupat. Asadar, Magii se aflau pe o treapta duhovniceasca suficient de inalta pentru a-L vedea pe Dumnezeu si pentru a I se inchina. Prin urmare, nu a fost vorba despre o chestiune stiintifica, ci despre curatia sufletului. Dovada celor spuse aici este faptul ca steaua pe care Magii au vazut-o la Rasarit si care i-a condus pana la Betleem nu era o stea obisnuita, ci, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, era un inger al lui Dumnezeu care le indrepta calea. Faptul ca nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul supranatural, rezulta din insusirile acelei stele.
Mai intai, ea nu se misca continuu, pentru ca uneori se oprea. Atunci cand Magii inaintau, ea se misca, iar cand Magii se opreau, se oprea si ea. In al doilea rand, steaua se misca la un nivel mult mai putin inalt decat celelalte stele, iar atunci cand Magii au ajuns la locul unde Se afla Hristos, steaua s-a oprit si a coborat deasupra salasului. In al treilea rand, steaua era atat de luminoasa incat le intrecea pe celelalte (Sf. Nicodim Aghioritul). Dincolo de acestea, steaua Magilor avea o miscare paradoxala, adica dinspre Rasarit spre Apus, iar intr-un final, s-a miscat de la Ierusalim spre Betleem, adica spre Sud. Mai mult, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, ea se vedea si ziua, in vreme ce toate celelalte stele sunt invizibile la lumina soarelui. Prin urmare, steaua aceasta luminoasa a fost inger al lui Dumnezeu, iar dupa cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era Arhanghelul Gavriil, care a fost cel care a slujit in permanenta marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. Asadar, Magii erau teologi,[adica graitori de Dumnezeu, in sensul ortodox al cuvantului, de vreme ce ajunsesera la iluminare si dobandisera cunostinta lui Dumnezeu. Iata, toti sunt la ospatul Domnului – petrec si se veselesc!
Iar noi ce, ne suntem singuri vrajmasi, ca sa nu mergem acolo? Sau intrarea ne este, cumva, inchisa? Sau, cumva, nu ne vor primi? Sau ne vor micsora cu ceva partea? Nu… pe toti ii imbie Domnul cu toate – numai sa vina fiecar Si atunci, ce sa facem aceia dintre noi care am cazut in randul acestora din urma? Sa nu ne bucuram? Si atunci, sa nu ne fie praznicul praznic? Nu, ci sa ne silim sa ne bucuram si noi in rand cu ceilalti. Sa ne bucuram pentru neamul nostru, ca i s-au pregatit asemenea bunatati. Sa ne bucuram pentru ceilalti frati ai nostri, ce s-au invrednicit deja a se impartasi de ele. Sa ne silim a ne bucura si pentru noi insine, pentru ca si noua ni s-a lasat nadejdea de a le primi – si indata sa ne silim a ne trezi si ravna noastra cea adormita si amortita. Iata, toti sunt la ospatul Domnului – petrec si se veselesc!
Iar noi, cu cât mai mult trebuie să ne bucurăm noi că ne-am născut în vremea adevărurilor credinţei, a Mielului lui Dumnezeu, ce este mai presus de orice învăţător şi filozof pământesc, care a zis: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai mult să aibă, adică unde sunt Eu şi voi să fiţi lângă Tatăl, la fericirea veşnică.” De aceea, cântau îngerii la naşterea Sa: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace!” Îngerii îndemnau pe oameni să ia parte la bucuria lor, că însuşi Fiul lui Dumnezeu a venit cu trup pe pământ. Ei îi scoală în noaptea aceea pe păstori şi-i trimit să vadă pe Domnul cel născut în ieslea din peşteră. De atâtea ori îngerii fuseseră trimişi de Dumnezeu pe pământ şi văzuseră în lume multă jale. Acum ei îşi ziceau că oamenii toţi se vor bucura de venirea Domnului şi se aşteptau ca toată lumea să-L primească şi să-I urmeze învăţătura.Mare de tot le-a fost mirarea când au văzut purtarea lumii faţă de Fiul lui Dumnezeu. Pământul nu vrea să-L primească. Pentru Iisus nu s-a găsit în Bethleem nici o casă caldă în care să Se nască. Parcă ar fi vrut ca Domnul să Se nască afară în frig şi să moară.Iată cum este lumea. Iată cum s-a purtat lumea cu Domnul Hristos.
O singură fiinţă nevinovată, fără de păcat, a venit la noi pe pământ, dar noi am ucis-o. Când auziţi despre această răutate a lumii de pe vremea Domnului Hristos, când S-a născut cu trup pe pământ, imediat vă vine în gând să-i osândiţi pe oamenii aceia pentru purtarea lor cea rea faţă de Domnul Slavei şi sunteţi gata să ziceţi: Astăzi lucrurile s-au schimbat, cine nu se bucură de naşterea Domnului? În ce ţară sărbătoarea aceasta nu este o sărbătoare a veseliei? Aşa este, în toată lumea naşterea Domnului se sărbătoreşte cu multă bucurie.
Ne întrebăm, numai, ce fel de bucurie simte lumea?! Bucurie pentru venirea Domnului în lume ca să ne mântuiască? Ori bucuria că în aceste zile avem parte şi timp mai mult de odihnă, de hrană mai bună şi de petreceri cu tot felul de păcate? Căci, din marea gloată de creştini, câţi petrec cu adevărat zilele acestea creştineşte? Câţi Îl primesc pe Iisus cu o inimă caldă, cu o minte trează, plină de recunoştinţă, cu un suflet iubitor, cu scutecele albe ale dragostei creştineşti. Câţi Îl hulesc la petreceri şi beţiile lor?! Câţi Irozi nu-I stau împotrivă? Vai, ce creştinătate străină de Hristos!
Hristos se Naste, Slaviți-L! Să punem la suflet tot ce am auzit şi să mergem numai pe calea cea frumoasă a bisericii ca nişte adevăraţi ascultători şi împlinitori ai Cuvântului lui Dumnezeu şi să-L slăvim şi noi pe pruncul Iisus care S-a născut în ieslea din Bethleem, împreună cu îngerii, cu magii şi cu păstorii, şi să ne închinăm Lui zicând:O, Preadulce şi Scump Iisuse, primeşte-ne şi pe noi în preajma staulului Tău şi chiar dacă inimile noastre sunt reci, încălzeşe-le Tu cu dragostea Ta; vino în peştera inimii noastre şi cu căldura dumnezeirii Tale ne vom înfierbânta şi noi şi vom putea birui toate ispitele vieţii acesteia. Atrage-ne la Tine, Stăpâne, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai venit pentru mântuirea noastră şi deschide inima noastră, ca să putem să Te lăudăm în ceruri, pe Tine, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în vecii vecilor .Amin (postat pe fb de ioan monahul)