Hristos s-a milostivit de toți, dar numai unul a fost mântuit

21.01.2020 08:29

În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care pu­trezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta? Legea lui Moise oprea cu străşnicie pe leproşi să aibă legături cu ceilalţi oameni. La fel este şi astăzi în locurile unde sunt leproşi. Ca să împiedice pe oricine s-ar fi putut apropia de el, leprosul trebuia să strige de departe: „Necurat! Necurat!” Aşa se arată, cuvânt cu cuvânt, în Lege: Leprosul cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, si să strige mereu, necurat! Necurat! (Lev.13, 45). Hainele sfâşiate ca să se vadă lepra; capul descoperit, tot ca să se vadă că e lepros, pentru ca leproşilor le cădea părul; cu gura acoperită, de asemenea un semn de recunoaştere; şi mai presus de toate, strigătul: necurat! Necurat! Leproşii erau alungaţi din cetăţi si sate şi duceau o viaţă mai prejos de a fiarelor; pretutindeni erau goniţi, dispreţuiţi, uitaiţi. Necurat este, scrie în Lege, şi să trăiască singuratic şi afară din tabăra să fie locuinţa lui (Lev.13,46). Erau ca şi morţi pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea. Lepra este o boală foarte grea şi nevindecabilă până astăzi. Omul bolnav de lepră putrezeşte pe picioare, bucată cu bucată, până ce moare, erau izgoniţi şi trăiau prin peşteri şi prin locuri pustii, iar când vedeau pe cineva, trebuiau să strige de departe „Necurat, necurat!” ca să nu se apropie.

Dumnezeu a facut cerul și pamântul și omul creția Sa a fost stapân în rai până la cederea în pacat, de aici suferința, boala și moartea. Și iată în marea Sa iubire El face omenirii cea mai mare binefacere, că L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut şi S-a făcut Om în peştera din Bethleem, iar mai apoi, pe Golgota, a oferit înfricoşătoarea jertfă a Crucii, ca să ne elibereze de păcat, de stricăciune şi de moarte.

Un oarecare parinte învatător, vrând să se facă mai lesne de înţeles celor ce-l ascultau marea binefacere, pe care ne-a dăruit-o Hristos, a făcut următoarele: S-a aplecat la pământ, a desenat un cerc şi l-a îngrădit de jur împrejur cu lemne mici. După aceea a dat foc lemnelor, iar când s-au aprins bine şi s-a alcătuit o coroană de foc, a luat un vierme şi l-a aruncat în mijlocul cercului. Viermele a simţit focul dimprejurul lui şi a început să se mişte în dreapta şi-n stânga. Nu putea însă să găsească o ieşire pe nicăieri, pentru că de pretutindeni îl înconjura focul. Aşadar, era condamnat să ardă. Atunci, întinzându-şi mâna, misionarul a scos viermele din cuşca de foc şi ţinându-l în palmă a spus oamenilor, care urmăreau cu interes scena: Aţi înţeles ce înseamnă lucrul acesta? Foc este păcatul, care ne ameninţă de pretutindeni, vierme suntem noi, care suntem condamnaţi să ardem în iad, iar Cel care S-a aplecat este Hristos; ne-a apucat şi ne-a mântuit. Unui astfel de Binefăcător ce fel de recunoştinţă ar trebui să-I arătăm! O, Hristoase al meu, mii de bunuri ne dai, de mii de ori ne ierţi pentru păcatele pe care le facem. De mii de ori ne salvezi de primejdiile trupeşti şi sufleteşti. Fără dragostea Ta, fără ajutorul Tău, cine ar putea să trăiască măcar o secundă pe această planetă păcătoasă?  În mii de feluri s-ar cuveni să-Ţi arătăm recunoştinţa noastră.

Iată, că avem şi noi ceva, care nu este al lui Hristos, ci este al nostru. Da, numai al nostru. Ce este al nostru? Este păcatul. Acesta nu vine de la Hristos; departe de noi blasfemia aceasta! Păcatul, aşa cum ne învaţă Biserica noastră, este un produs al libertăţii omului. Omul, adică, a fost lăsat liber să aleagă binele sau răul. Dar în loc să aleagă binele, a ales răul, şi răul, ca o lepră, s-a lipit de el. O, nu există un alt rău mai chinuitor decât păcatul. Acesta nu-l lasă pe om să se liniştească, nici zi, nici noapte. Acesta îi otrăveşte sângele, acesta îi contaminează creierul, acesta, ca un microb invizibil, izbuteşte şi se furişează pretutindeni şi face ravagii, o mare catastrofă. Şi de păcat sunt atacaţi toţi oamenii. Toţi oamenii suntem leproşi sufleteşte. Oare, lepră, de pildă, nu este iubirea de arginţi, care nu-l lasă pe om să se liniştească nici zi, nici noapte? Sau lepră nu este adulterul şi desfrânarea sau prostituţia, necurata patimă a trupului? Ori, lepră nu este ura şi răzbunarea, gelozia şi invidia sau orice alt fel de răutate? Această este lepra sufletului și unul singur are puterea să o vindece. Şi Acesta este Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”. Cine crede în Hristos şi-I cere ajutorul, se vindecă de patimile chinuitoare ale răutăţii.

Pe cel foarte sensibil şi mărinimos Dumnezeu nu-l ajută să-şi cunoască de la început nici păcătoşenia sa, nici multele Sale binefaceri, ca să nu deznădăjduiască, ci i le descoperă pe acestea cu cât înaintează şi se întăreşte duhovniceşte. De asemenea, pe omul care are mândrie nu îl ajută să-şi taie patimile, ca să nu devină şi mai mândru. Când se va scârbi omul de sine însuşi din pricina nenumăratelor sale căderi şi-şi va cunoaşte slăbiciunea sa şi se va smeri, atunci se va apropia harul lui Dumnezeu de el şi îl va ajuta să urce treptele duhovniceşti câte două. De aceea, nu trebuie să cântărim sfinţenia semenilor noştri cu cântar omenesc, deoarece numai Dumnezeu cunoaşte cele ascunse ale oamenilor, ca un Cunoscător al inimilor. Boala nu e ruşine şi nu e semn că Dumnezeu l-a lepădat pe om de la Faţa Sa. Dimpotrivă, şi boala este o milă dumnezeiască. De la Dumnezeu, totul este milă: fie boală, fie sărăcie, fie nevoie. Bolnavul să se roage mai cu râvnă lui Dumnezeu, însă rugându-se să nu spună: „Dă-mi, Doamne, sănătate!”, ci: „Doamne, facă-se voia Ta! Slavă Ţie, Doamne! Dacă este plăcut înaintea Ta, Doamne, izbăveşte-mă, iar dacă nu este plăcut înaintea Ta, facă-se voia Ta. Cred că şi boala aceasta este bună, la fel ca sănătatea. Îţi mulţumesc, Milostivule Ziditor!”  Fiindcă există boli pe care Domnul nu le lasă să se vindece atunci când vede că pentru mântuire este mai mare nevoie de boală, decât de sănătate.

Iisus Domnul, Izvorul înfloririi, al frumuseţii şi al puterii, trecea într-o zi pe lângă aceste zece rămăşiţe de viaţă zdrenţuite şi rău mirositoare. Când au descoperit că este El, leproşii de departe au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Dar şi-or fi dat seama nefericiţii aceştia de puterea lui Iisus? Trebuie sa le fi ajuns si lor la urechi faima acestui lucru cu totul nou pe lume, care le-a trezit luarea-aminte. Căci nimic altceva nu-i mişcă pe ei, nici schimbarea stăpânirilor, nici războaiele între neamuri, nici înălţarea şi căderea oraşelor, nici serbările, nici incediile, nici cutremurele, învesmântaţi în putreziciune, n-aveau în minte decât nefericirea lor, si poate doar pe Cel ce putea să-i dezbrace de haina stricăciunii si să-i îmbrace în sănătate. Auzind faima de mare tă­măduitor a lui lisus, desigur vor fi aflat si despre vindecările de lepră săvârşite de El (Lc 5,12-13). Trebuie să fi tânjit de multă vreme după fericita întâlnire cu Hristos. Îl aşteptau undeva, la marginile câmpiei galileene, acolo unde drumul începe să urce spre colinele Samariei. Iisus trecea în drum spre Ierusalim. Iată, bătea ceasul fericit al întâlnirii, si nu din întâmplare, ci din iconomia lui Dumnezeu. Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei într-un glas, văzându-L că se apropie împreună cu ucenicii. De ce I-au zis: învăţatorule? Pentru că acest cuvânt plin de înţelesuri înseamnă nu numai cineva care dă învăţătură, ci un îndrumător, unul care călăuzeşte prin cuvânt si prin faptă pe calea mântuirii. De ce atunci nu-L numesc: „Doamne“? Pentru că ei nu ştiu încă cine este Hristos. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă si vă arătaţi preoţilor. Dar ducându-­se ei, s-au curăţat. Curăţând altădată lepra, Domnul Si-a întins mâ­na si l-a atins pe lepros, spunând: Fii curăţat! Si îndată s-a dus lepra de pe el (Lc 5,13). În împrejurarea de faţă însă, nu numai că nu S-a atins de leproşi, dar nici măcar nu era aproape de ei, pentru că, ni se spune, stăteau departe. Strigau aceste cuvinte cu credinţă. Credeau că Hristos, aşa cum a vindecat mii de bolnavi, care pătimeau de diferite boli, doar El ar putea să-i facă şi pe ei bine. Şi Hristos i-a făcut bine doar prin cuvântul Său cel atotputernic.

De ce i-a trimis Domnul la preoţi? Pentru că era de datoria aces­tora să-i declare pe leproşi necuraţi şi să-i excludă dintre cei sănă­toşi, si de asemenea să-i declare pe cei vindecaţi curaţi, îngăduindu-le întoarcerea între ceilalţi oameni. Domnul nu va schimba Legea, cu atât mai mult cu cât ea nu-i stinghereşte lucrarea, ci dimpotrivă, în împrejurarea de faţă o înlesneşte, pen­tru că preoţii vor vedea cu ochii lor si vor mărturisi că cei zece le­proşi cu adevărat s-au curăţat. Auzind deci ce le spune Domnul si încotro îi trimite, cei zece leproşi au ieşit din satul lor ca să facă ce li se ceruse. Dar, pe când mergeau, privindu-se iată că lepra dispăruse. Se uitau unul la altul, şi se încredinţau ca s-au însănătoşit. Rănile si puroiul şi duhoarea trecuseră fără urmă. Lepra care-i acoperise adineauri parcă nici n-ar fi fost. Cine-ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că acest cu­vânt n-ar fi putut să vină de la un muritor; că trebuie să fi fost rostit de Dumnezeu prin gură omenească. Rostit de limbă omenească, acest cuvânt a venit din adâncimile de unde a venit si cuvântul de poruncă întru zidirea lumii: Şi a fost aşa. Sunt cuvinte si cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fără păcat, care de aceea sunt puter­nice. Ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri, înaintea lor se deschid toate porţile creaţiei. Lucruri, oameni, boli şi duhuri li se supun. Si sunt frânturi de cuvinte, cuvinte tocite, ucise de păcat, care n-au mai multă putere decât suflarea vântului prin trestii; oricât de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, rămân ca bătaia fumului în porţi de fier. Gândiţi-vă dar ce mângâiere de nespus e să cunoaştem în ce Domn puternic şi iubitor credem. Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer si pe pământ. El este Domnul vieţii, Dătătorul de legi al firii, Stăpân peste boală si Biruitor al morţii.

Nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci de El, Domnul Preaînţelept. Nu suntem robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Nu suntem jucăria întâmplării, ci făpturi ale Celui ce a zidit si pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi arhanghelii si toate nemuritoarele armiei cereşti. De suntem în această viaţă, El ştie de ce; dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească fie sufleteasca; dacă ne scufundăm, ne întinde mâna-I mântuitoare; dacă murim, ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului. Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au curăţat?  Este interesant de mentionat înca de la inceput ca, desi Mantuitorul Hristos i-a vindecat pe toti cei zece leprosi, totusi, numai pe unul l-a mântuit. Ce anume L-a determinat pe Domnul ca, desi i-a vindecat pe toti, sa mantuiasca doar unul? “Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi!”, I-au cerut toti. “Duceti-va si va aratati preotilor”,le-a spus El deopotriva celor zece. Si au plecat sa se arate preotilor cu totii, insa, pe drum s-a intamplat minunea! Prin lucrare dumnezeiasca, petele albe de lepra si ranile sangerande au disparut. S-au uitat unul la altul mirati, si-au privit trupurile, pana atunci putrede de lepra, si s-au minunat cu totii ca s-au vindecat. Noua dintre ei insa au disparut; doar unul, si acela de neam strain, a gasit de cuvinta sa se intoarca la Binefacatorul lor, sa dea slava lui Dumnezeu, multumindu-I si aratandu-I recunostinta, si astfel raspunsul Mantuitorului nu s-a lasat prea mult asteptat: “Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit”.

Ce vrea sa ne invete evanghelia, prin disocierea aceasta a celor noua de al zecelea, singurul care a inteles ca nu ajunge doar credinta pentru a se mântui? Toti au avut credinta, altfel nu s-ar fi vindecat! Numai ca noua dintre ei au considerat ca este suficienta aceasta si n-au voit sa mai auda nici de Binefacatorul lor. N-au inteles ca trebuie sa-I si multumeasca, sa-I aduca si recunostinta si, lucrul cel mai important, sa si intre in comuniune cu El. Unul singur a inteles ca este insuficienta credinta. Acesta s-a intors, a aratat recunostinta si “a dat slava lui Dumnezeu”. Doar el ne spune Evanghelia ca a dat slava lui Dumnezeu si, pentru aceasta, Hristos numai lui i-a zis: “Credinta ta te-a mantuit”, vrand sa spuna ca acest fel de credinta mântuieste. Ceilalti noua “s-au izolat” in credinta lor, cazand in “autosuficienta”.

Au ramas in credinta lor egoista, individualista, refuzand comuniunea cu Dumnezeu, biserica și pe Iisus.

Este motivul pentru care evanghelia de astazi este cat se poate de actuala, pentru ca si in vremurile noastre sunt multi care considera ca ajunge credinta, ca este suficient doar sa crezi, si pentru aceasta nu mai “ajung” la preoti, nu mai ajung la biserica, nu mai cauta si comuniunea cu Binefacatorul lor, ca sa Ii arate multumire si recunostinta. Sfantul Apostol Iacob, insa, ne atentioneaza in Epistola sa, zicand: “Credinta fara fapte este moarta” (2,26), pentru ca si diavolii cred (2,19), dar credinta lor s-a dovedit a fi insuficienta si ineficienta. Credinta este buna, caci i-a vindecat pe toti cei zece leprosi. Ea poate aduce sanatate, poate aduce bunastare in viata aceasta, dar, atentie ca in viata vesnica nu vor mai putea ajuta prea mult nici credinta, nici nadejdea – ca cele ce nu isi mai au rostul intr-o lume in care avem a-L vedea pe Dumnezeu “fata catre Fata”. Acolo va dainui doar comuniunea cu El in iubire  si recunostinta (I Cor 13). Hristos a mântuit doar pe acest din urma lepros, ca sa ne arate noua ca nu ajunge numai credinta pentru a ne si mantui, caci, avand doar credinta, riscam sa ramanem, totusi, izolati, si sa ne pierdem undeva departe de Dumnezeu, asa cum s-au pierdut si cei noua astazi. Numai aceia dintre noi care inteleg sa si intre in comuniune cu El vor dobandi mantuirea.

Auzim pe multi in zilele noastre, spunand: “Eu am credinta mea. Nu am nevoie de biserica, de preoti, de post, de rugaciune, de milostenie etc.”, afirmand astfel ca este suficientă doar credinta. Ei bine, pericopa evanghelica le arata acestora ca, prin simpla credinta, risca sa ramana doar niste “leprosi vindecati”, risca sa aiba “succes” doar in lumea aceasta, pentru ca in viata de dincolo nici credinta si nici nadejdea nu ne mai pot ajuta. Acolo se patrunde doar prin comuniune. Credinta se va implini, nadejdea se va sfarsi, dar ce va ramane in veci va fi numai dragostea si comuniunea cu Dumnezeu si cu aproapele. La acestea ne ne cheama Mantuitorul Hristos, aratandu-ne inca o data ca avem nevoie, pentru a ne mantui, si de faptele credintei, si anume: si de multumire, si de recunostinta, si de comuniune, si de dragoste fata de El si fata de aproapele. Toate acestea, insa, presupun deopotriva post, rugaciune, milostenie, curatie trupeasca si sufleteasca – fapte bune, fara de care credinta noastra risca sa ramana moarta, adica o credinta similara cu a celor noua leprosi “disparuti”, sau a diavolilor care, desi cred si se infioara, credinta lor se arata, totusi, neputincioasa de a-i mai intoarce la comuniunea cu Dumnezeu.

Mesajul evangheliei este, asadar: treceti peste credinta! Sariti zagazurile credintei, pentru ca este insuficienta! Haideti sa intram in comuniune cu Dumnezeu! Haideti sa facem si fapte vrednice de mantuire, pentru ca numai dragostea si comuniunea cu El ne va aduce mantuirea sufletelor noastre. Altfel, riscam sa ramanem doar cu “daruri” ce ne sunt necesare in viata aceasta, doar cu daruri trecatoare: cu darul vietii, ori al sanatatii, pentru ca mantuirea vine doar prin iubire si comuniune cu Dumnezeu si cu aproapele, iar aceasta presupune si implinirea poruncilor.

Acest fel de viata si acest fel de credinta mantuieste! Spre aceasta credinta, desavarsita prin fapte, in iubire si comuniune cu Dumnezeu si cu aproapele nostru sa tindem cu totii, daca vrem sa fim ca cel dintre leprosi care si-a dobandit si mantuirea, pentru ca altfel riscam sa ramanem ca cei care s-au ales doar cu vindecarea trupeasca, pentru ca apoi sa se piarda undeva departe de Dumnezeu, fara a dobandi si mantuirea. Sa-L rugam pe Dumnezeu, deci, Cel care in fiecare evanghelie a sadit invataturi atat de minunate si de pretioase pentru viata noastra duhovniceasca, sa ne deschida si noua mintea si inima sa intelegem aceste lucruri, ca sa facem din credinta noastra o credinta roditoare, care sa ne aduca si mantuirea sufletelor, dincolo de o viata bineplacuta Lui.

Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oa­menii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie. Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Mt 6,8) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Lc 18,1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire. Astăzi, Domnul îi mustră pe cei ce țineau Paștele cum o făceau evreii precum și pe unii leproși pe care i-a curățit. Amintiți-vă că iubea pe cei recunoscători și se mânia pe cei nerecunoscători, pentru că nu aduceau mulțumire Mântuitorului lor.

Ei s-au gândit mai mult la vindecarea lor de lepră decât la Cel care i-a vindecat. De fapt, unuia i s-a dat mai mult decât celorlalți, căci în afară de vindecare, Domnul i-a spus: „Ridică-te și mergi în pace. Credința ta te-a mântuit.” Vedeți, cei care aduc mulțumire și cei care slăvesc au același fel de simțăminte, slăvesc pe Ajutătorul lor pentru darurile primite. De aceea, Pavel a îndemnat pe toți să slăvească pe Domnul în trupul lor (1Cor 6,20). Isaia a poruncit și el același lucru: „să preaslăvească pe Domnul” (Is 42,12).(Sf.l Atanasie cel Mare); Căzând într-o stare de neglijare a recunoștinței, cei nouă leproși, care erau din neamul iudeilor, nu s-au întors să aducă slavă lui Dumnezeu. Prin aceasta, Hristos vrea să arate că Israel era cu inima împietrită și uita cu totul să fie recunoscător. Străinul, samarineanul care s-a vindecat, era de neam străin, venit din Asiria. Cuvântul „prin mijlocul Samariei şi al Galileii” are un înțeles. el „s-a întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu”. Aceasta arată că samarinenii erau recunoscători, iar iudeii, chiar și când se bucurau de mari daruri, uitau să fie recunoscători.(Sf. Chiril al Alexandriei)

Iată ce au făcut: dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor. Acest singur recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat prin minune din strânsoarea cloacei de şerpi veninoşi si primul său gând a fost să mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă. Si precum, doar cu puţin mai înainte, stri­gase cu buzele roase de lepră: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi, aşa si acum si-a ridicat glasul si a strigat cu putere, din buze sănă­toase si din rărunchi teferi, mulţumind lui Dumnezeu. Dar nu nu­mai atât, ci a alergat înapoi la Binefăcătorul său ca să-I mulţumească.

Când a ajuns la Hristos, a căzut în genunchi, în ge­nunchii săi care acum nu mai erau tot o rană ci teferi si puternici, şi I-a mulţumit. Trup plin de sănătate, inimă plină de bucurie şi ochi plini de lacrimi! Iată omul întreg. Adineauri un morman de carne putredă iar acum iarăşi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarăşi deopotrivă cu semenii săi. Adineauri trâmbiţă răguşită care nu strigă decât: „Necurat! Necurat!“, acum trâmbiţă limpede de mulţumire şi slavă lui Dumnezeu. Acest singur recunoscător nu era iudeu, ci samarinean. Samarinenii nu erau iudei, ci erau fie de sânge curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriană şi iudee, ieşiţi anume din acei asiriani aduşi odinioară de regele Salmanasar în părţile Siriei după ce stră­mutase mai întâi pe iudeii de acolo în Asiria (IV Regi 17, 3-6, 24). Iar faptul că acest om recunoscător era de sânge curat asirian se vede din aceea că Domnul a spus: este de alt neam.

Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă si să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Vedeţi cu câtă blândeţe mustră Domnul nerecunoştinţa? Nu întreabă decât dacă s-au curăţit toţi, si de ce n-au venit si ceilalţi nouă să mulţumească. Si nu pentru că n-ar fi ştiut, căci El ştia încă mai înainte de a-i întâlni, că aceia se vor vindeca. A pus întrebarea ca pe cea mai uşoară dintre mustrări. Iar noi, cum ne ieşim din fire dacă, dând vreun bănuţ unui amărât, acesta nu mulţumeşte destul! Dar închipuiţi-vă numai ce-ar fi dacă, vindecând noi nouă bolnavi, aceştia n-ar veni să ne mulţumească! Tunam și fulgeram.

Dumnezeu nu tună şi fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalţi? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îm­bogăţit cu avuţiile Mele, unde biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde sunt părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde sunt învăţătorii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde-s bolnavii pe care i-am vindecat?  Unde-s păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre, şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă?

Vedeţi, numai acesta, care este de alt neam, numai acest străin s-a întors să mulţumească. Dar e cineva străin de Hristos? N-a venit El să mântuiască pe toţi oamenii, nu numai pe iudei? Iudeii se fălesc cu faptul că sunt aleşii lui Dumnezeu, că II cunosc pe Dumnezeu mai mult decât toate neamurile, dar iată aici dovada întunericului din mintea lor şi a învârtoşării din inima lor. Și un păgân,  are mai multă minte şi inimă decât cei ce se fericesc a fi iudei. Din păcate, istoria se repetă astăzi, când unii necredincioşi au mintea mai deschisă si inima mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu decât mulţi creştini. Mulţi păgâni îi fac de ruşine pe creştini de azi cu ardoarea rugăciunilor si recunoştinţei lor faţă de Dumnezeu.

Şi i-a zis: Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mantuit. Vedeţi cât de mare este smerenia si blândeţea Mântuitorului. Cum se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit. Mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii. Dar la ce le-a folosit credinţa? Ar fi putut, cu tot atâta credinţă, să strige la o mie de doctori faimoşi ai lumii: „Ai milă de noi, vindecă-ne!” Ar fi fost în zadar. Iar dacă vreunul din aceşti mii de doctori pământeni i-ar fi vindecat, vă închipuiţi oare că ar fi pus tămăduirea pe seama credinţei lor şi nu pe a iscusinţei sale? Căci doctorii cei muritori, dimpotrivă, obişnu­iesc să-si aroge tot meritul lecuirii unui bolnav, chiar dacă bol­navul şi-a avut şi el partea sa în cumpăna vindecării.

Aşa se poartă oamenii între dânşii. Dar cu totul altfel se poartă cu oamenii Mântuitorul Hristos. Hristos a încărcat o căruţă cu grâne, iar leprosul a aruncat şi el în căruţă o boabă. Încărcătura de grâne a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiască, iar bobul leprosului este credinţa mântuitoare lui în Hristos. Hristos, adevăratul iubitor de oameni, nu dispreţuieşte mărunta boabă, ci dimpotrivă, îi dă întâietate faţă de întreaga-I încărcătură de grâne. El, aşadar, nu spune: „Grânarul Meu are să te hrănească”. Nu spune: „Te-am vindecat“, ci: Credinţa ta te-a mântuit. Câtă mărinimie în cuvântul acesta! Ce învăţătură pentru noi toţi! Si ce mustrare mândriei omeneşti! Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Drept, toţi cei care acoperă grăuntele de vrednicie al altuia ridicându-şi în slăvi propria încărcătură.

Aceştia nu-s mai puţin hoţi şi jefuitori decât bogatul care îşi înmulţeşte moşiile cu petecul de pământ al unui sărman. Să se apropie şi să înveţe de la El, toţi comandanţii care acoperă partea soldaţilor la victo­rie. Să se apropie şi să înveţe de la Domnul smerenia, toţi cei care, îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu industria, trec sub tăcere meritele lucrătorilor, punând toată reuşita pe seama râvnei, chibzuinţei şi norocului propriu. Să se apropie, în sfârşit, si să înveţe de la Hristos Iubitorul, tot neamul omenesc, care, în orbirea lui, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a lui Dumnezeu în toate. Și să înveţe cum Iisus nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci dimpotrivă, tăinuie partea Sa, arătând-o pe cea a omului.

Mântuitorul nu cerea niciodată mulţumire pentru binefacerile Sale, ba poruncea celor tămăduiţi de boala să nu spună nimănui minunea. Dar de data aceasta nici El nu a mai putut răbda: „Oare nu zece s-au curăţit, dar ceilalţi unde sunt? Nu s-a găsit să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta?“ Aşadar, Hristos este cel mai mare Binefăcător. Şi s-ar cuveni să-I fim recunoscători. Dar cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu nu sunt acestea. Şi totuşi! Ce nemernici şi nemulţumitori suntem! Bat clopotele duminica, ne cheamă să mergem să I ne închinăm şi să-I spunem un „Mulţumesc!” şi, dintr-o sută, unul sau doi merg la biserică, şi-aceştia nu cu toată inima. Suntem, deci, sau nu suntem mai răi decât cei nouă leproşi nerecunoscători? Hristoase, iartă-ne! Curăţeşte-ne de lepra nemulţumirii. Dă-ne o inimă care să Te iubească şi să-Ţi fie veşnic recunoscătoare.” Doar unul, pe care-l dispreţuiau, un samarinean, acesta, înainte de a se duce acasă, a considerat de datoria lui să meargă mai întâi la Hristos şi să-I mulţumească. A venit, la Hristos, a căzut la picioarele Lui şi cu lacrimi în ochi I-a mulţumit Binefăcătorului său. Şi Hristos a zis: „Nu s-au curăţit de lepră toţi zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Doar unul a venit să-I mulţumească şi să-L slăvească pe Dumnezeu? Şi acesta nu este iudeu, ci samarinean”.

Spune o veche istorioară că odată s-au adunat la un ospăţ toate virtuţile: bunătatea, milostenia, răbdarea, înfrânarea; şi era o desfătare să le vezi cum se bucurau împreună, ca nişte bune prietene ce erau. Numai două dintre ele se priveau ca nişte străine, nu se văzuseră niciodată. Ele erau binefacerea şi recunoştinţa. Povestirea ne arată cu pildă că aceste două virtuţi se întâlnesc foarte rar, că binefacerea aproape totdeauna este lipsită de recunoştinţă. Astăzi, când cei mulţi au uitat verbul „a mulţumi” şi rar îl mai aude cineva cu sinceritate, să cultivăm virtutea elementară a recunoştinţei. Şi, aşa cum atunci când facem vreun bine unui om, vrem să auzim din gura lui „Mulţumesc!”, aşa şi-atunci când primim o binefacere de la altcineva, să nu uităm să-i spunem din inima noastră „Mulţumesc!”. „Mulţumesc!” este un cuvânt mic, dar recunoştinţa, pe care o exprimă, aduce un mare bine. Împacă inima, face societatea umană. Puteţi să şi observaţi acest lucru de multe ori în viaţa cotidiană. Aşadar, recunoscători faţă de toţi. Dar mai ales recunoscători lui Dumnezeu, Care este cel mai mare Binefăcător al nostru al tuturor.

Marele Părinte al Bisericii, Sf. Vasile cel Mare, nedumerindu-se ce am putea noi răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă, înşiră astfel mulţimea bunătăţilor revărsate de Dumnezeu asupra noastră: „Dintru nefiinţă ne-a adus, cu cuvânt ne-a cinstit, ne-a dat hrană din pământ, ne-a dat dobitoacele spre slujire, pentru noi a făcut ploile, pentru noi soarele, plaiul şi câmpia pentru noi s-a împodobit; pentru noi curg râurile, pentru noi izvoarele; marea şi bogăţiile cele din pământ, desfătările cele din toate părţile, toată zidirea şi toate bogăţiile ei pentru noi s-au făcut. Dar de ce să pomenesc numai pe cele mici? Pentru noi Dumnezeu a petrecut între oameni; pentru trupul cel stricat, Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi, către cei robiţi a venit izbăvitor, pentru cei ce şedeau întru întuneric a venit soarele dreptăţii; pe Cruce S-a ridicat Cel fără patimă; la moarte s-a adus Viaţa, la iad Lumina, învierea pentru cei căzuţi; Duhul înfierii, împărăţia Cerurilor, făgăduinţele cununilor şi toate celelalte, care nu este cu lesnire a le număra. Deci ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?“. De aceea, Ap. Pavel ne porunceşte: „Pentru toate mulţumiţi, totdeauna mulţumiţi, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Iisus Hristos spre voi” (1Tes 5,18). Dumnezeu totdeauna, mai mult decât noi înşine, ne voieşte fericirea şi mântuirea noastră. Dar fiindcă noi cu greu ascultăm cuvântul lui părintesc, El trebuie să folosească uneori, precum zice Psalmistul, toiagul şi varga, ca măcar cu sila să ne facă binele pe care noi îl refuzăm. Necontenit Dumnezeu îşi revarsă bunătatea Sa peste noi, necontenit ne cheamă, ne îndeamnă, ne dăruieşte tot binele şi fără de El nu putem face nimic; de aceea şi recunoştinţa noastră faţă de El trebuie să fie, cum spune Apostolul: totdeauna şi pentru toate. De aceea şi Marele Vasile ne îndeamnă ca toată rugăciunea noastră să o începem întâi cu lauda, cu mulţumirea, cu recunoştinţa şi pe urmă cu cererea. Lui Dumnezeu Ii place şi răsplăteşte recunoştinţa. Dar oare cui îi este mai de folos recunoştinţa, celui ce o arată sau celui ce o primeşte? Când este vorba de oameni, amândurora. Deşi când facem o faptă bună nu trebuie să aşteptăm recunoştinţă, adică plată de la oameni, totuşi ne bucurăm de recunoştinţă şi aceasta ne dă curaj să facem şi mai multă faptă bună. Recunoştinţa, însă, este de mare folos pentru cel ce o arată. Mai întâi el împlineşte o datorie, datoria de a mulţumi pentru binele primit. Apoi recunoştinţa este o faptă bună, ea îl arată pe cel ce o face, om cu suflet bun, drept, cinstit; şi cine dintre noi nu ar dori să fie socotit de semenii săi om bun şi cinstit? Dar oare Dumnezeu are trebuinţă de mulţumirea şi recunoştinţa noastră? Se-nţelege că nu. „Tu eşti Dumnezeu şi bunătăţile mele nu-Ţi trebuiesc“, zice pe dreptate Psalmistul. Oare nu Dumnezeu le-a făcut pe toate şi nu toate sunt ale Lui, pentru ce ar mai avea El nevoie de ceva din partea noastră? Mulţumire şi recunoştinţă nu-I trebuie lui Dumnezeu, dar prin ele noi ne arătăm buna aşezare a sufletului nostru şi pe aceasta o voieşte Dumnezeu. De aceea primeşte cu dragoste şi răsplăteşte recunoştinţa ce I se aduce.

Sfânta Scriptură ne dă mulţime de pilde în această privinţă. Abel primise de la Dumnezeu turme de vite şi el aduce din ele jertfă de mulţumire lui Dumnezeu. Şi zice Scriptura: Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, adică le-a primit cu bucurie. După încetarea potopului, Noe, drept mulţumire pentru că se izbăvise de înec, a adus lui Dumnezeu jertfă din toate animalele curate din corabie. Şi zice iarăşi Scriptura, Dumnezeu a mirosit cu bună mireasmă jertfa lui Noe şi l-a binecuvântat pe el şi toată casa lui, pentru jertfa adusă.

De aceea şi Mântuitorul în Evanghelia de astăzi mustră pe cei nemulţumitori: „Oare nu zece s-au vindecat, dar ceilalţi nouă unde sunt?“, apoi răsplăteşte pe cel recunoscător. „Du-te, îi zice, credinţa ta te-a mântuit.“ Pe lângă vindecarea de boală îi dă şi încredinţarea mântuirii. Deci, dacă recunoştinţa este o datorie, dacă ea este o mare faptă bună şi bineplăcută lui Dumnezeu, Care o răsplăteşte cu prisosinţă, apoi nu este nici o faptă mai urâtă decât nerecunoştinţa. Omul nerecunoscător este mai jos şi decât animalele, pentru că animalele ştim cu toţii îşi arată recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor.

Poporul iudeu, popor ales de Dumnezeu pentru o înaltă slujire, a căzut din această mare cinste tocmai din pricina nerecunoştinţei. Am văzut într-o icoană a Sfintelor Patimi ale Domnului Hristos. Slugile arhiereilor lovesc cu pumnii în obrazul Domnului, iar El Se pleacă, parcă ferindu-Se de lovituri. Nu-i vine să creadă parcă ceea ce se întâmplă.  „Poporul Meu, ce am făcut Eu ţie şi cu ce îmi răsplăteşti? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe morţii voştri i-am înviat… Cum se poate o astfel de nerecunoştinţa!” Dar oare noi, Israilul cel nou, creştinii, suntem mai recunoscători decât poporul evreu? Să vedem! Iată, ne aflăm în locul cel sfânt, în Biserică, acasă la Domnul, Care ne-a chemat la ospăţul Său de Taină. Am venit la El în vizită ca să-I adresăm cuvinte de mulţumire, de recunoştinţă, pentru că atâtea binefaceri am primit de la El. Dar cât de searbede, cât de absente şi fără evlavie sunt vorbele şi simţirile noastre! Stăm lângă El şi privirile noastre rătăcesc cine ştie unde; ne aflăm în jurul tronului Lui, dar noi dialogăm între noi despre lucruri aşa de străine de Locul cel sfânt! Şi Domnul Se uită la noi cu mâhnire şi nedumerire. Parcă nu-I vine să creadă. Cum se poate? Nici o privire iubitoare şi recunoscătoare de la cei ce şed la Cina Mea, cărora Mă dau zilnic mâncare şi băutură către viaţa veşnică? Iată purtăm numele lui Hristos, ne lăudăm cu El şi cu Evanghelia Lui şi profităm din plin de această deosebită cinste; ne adunăm în biserici şi mănăstiri în Numele Lui, pentru dragostea Lui. Domnul ne-a iubit fără măsură, până să-Şi dea şi viaţa pentru noi şi pentru toate acestea nu ne cere decât să avem dragoste între noi:„După aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei…” Şi totuşi, câtă lipsă de dragoste, câtă duşmănie, câtă ură se află între noi creştinii. „Cum e posibil?”, se întreabă Domnul cu mâhnire şi nedumerire. Astfel, prin tot ceea ce facem noi în viaţa noastră păcătoasă, între noi, în Casa Domnului, lovim cu pumnii nerecunoştinţei în sfântul şi dumnezeiescul obraz al lui Hristos, Care ne priveşte cu adâncă mâhnire, cu nespusă nedumerire. Parcă nu-i vine să creadă. Cum este cu putinţă?!… Recunoştinţa este o mare faptă bună. însă ea nu stă numai în cuvinte de recunoştinţă, ci trebuie arătată prin fapte. Faţă de oameni, aducându-ne aminte de binefacerile primite şi ajutând la nevoie pe binefăcătorii noştri. Mai ales copiii să se grijească de părinţi la bătrâneţe şi la boală, iar când trec din viaţă să le facă rânduielile creştineşti după datină. Dar cu câtă strângere de inimă trebuie să pomenim acest lucru, când vedem în toate zilele atâta nerecunoştinţa, atâţia părinţi bătrâni şi bolnavi şi neputincioşi, uitaţi de copiii lor! Faţă de Dumnezeu, oare mai este nevoie să o spun, când Biserica ne pune la îndemână atâta comoară de rugăciune? Rugăciunile de seară şi de dimineaţă; rugăciunile înainte şi după masă, la începutul şi la sfârşitul lucrului şi în toate împrejurările vieţii, ca să aducem mulţumire şi recunoştinţă Binefăcătorului a toate. Dar nu numai atât.

Trebuie să ne arătăm mulţumirea şi recunoştinţa şi prin faptele creştineşti de milostenie, de bunătate şi dragoste faţă de aproapele; prin faptele bune faţă de noi înşine, adică prin curăţenia şi sfinţenia vieţii, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin participarea la sfintele slujbe din Casa Domnului cu credinţă, cu dragoste şi cu adâncă evlavie şi mai ales prin pregătirea şi apropierea cu vrednicie de Sfintele lui Hristos Taine, la Sfânta Liturghie, care este cea mai mare jertfa de mulţumire şi de recunoştinţă adusă de om lui Dumnezeu. Şi aşa în tot ceea ce facem, să nu uităm niciodată îndemnul apostolesc: „Pentru toate mulţumiţi, totdeauna mulţumiţi!”  În faţa atâtor binefaceri mici şi mari să nu ne arătăm nerecunoscători ca cei nouă leproşi. Nerecunoscătorul este mai prejos şi decât animalele, care de mute ori îşi manifestă recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor. Să fim deci recunoscători tuturor şi desigur mai întâi lui Dumnezeu.

Dar poate veţi întreba: Şi cum poate să-şi arate cineva recunoştinţa sa Domnului? Sf. Ioan Gură-de-Aur indică mai multe moduri: Întâi şi întâi să nu uităm, ci continuu să purtăm în mintea noastră darurile pe care ni le-a făcut. Apoi, să propovăduim şi să mărturisim pretutindeni binefacerea pe care am primit-o. Să avem, apoi, dispoziţia de a întoarce pe cât putem binele pe care l-am primit şi să dorim să oferim tot ce avem Binefăcătorului nostru; şi după ce Îi vom fi dat toate, să simţim că nu I-am dat nimic însemnat; apoi, să ne supunem voii Lui. Desigur, să-I rămânem credincioşi, chiar dacă vreodată va îngădui să ne găsească şi încercările. Mai mult, să-I mulţumim noi înşine, dar să-i sfătuim şi pe alţii să facă acelaşi lucru cu noi. Nu putem să facem nimic din acestea? Cel puţin să ne hotărâm să mergem regulat la biserică, să mergem la biserică în duminici şi în marile sărbători. 168 de ore are săptămâna. Ce cere de la noi Dumnezeu? La Dumnezeiasca Liturghie să mergem să-I spunem lui Dumnezeu un „Mulţumesc!”.

Să fim recunoscători: lui Dumnezeu, dar şi oamenilor care ne-au făcut bine, copiii recunoscători faţă de părinţi; elevii faţă de învăţătorii şi profesorii, care i-au învăţat carte; credincioşii faţă de părinţii lor duhovniceşti, preoţii şi arhiereii; toţi românii faţă de binefăcătorii naţionali și cei care şi-au jertfit întreaga lor viață pentru binele patriei. Recunoscători să fim toţi oricărui binefăcător, tutore şi protector.

Ce nemulţumitori s-au arătat aceşti nouă iudei! Hristos să le facă un atât de mare bine, un bine pe care nimeni altul n-ar fi putut să li-l facă, iar aceştia să nu vină să-I spună un „Mulţumesc!”. Da, nemulţumitori, dar nemulţumitori sunt şi atâţia alţii. Nemulţumitori suntem şi noi, care spunem că credem în Hristos, dar nu-I mulţumim aşa cum se cuvine. Pentru că Hristos este cel mai mare Binefăcător al nostru. Orice bine pe care-L avem, material şi spiritual, nu este al nostru. A lui Hristos este. Râurile, lacurile şi mările, copacii, ţarinile pe care le cultivăm, oile care ne dau lâna şi laptele lor, celelalte animale domestice, care ne sunt atât de folositoare, aerul pe care-l respirăm, ploaia care cade şi adapă pământul, soarele care luminează şi încălzeşte, toate acestea nu sunt ale noastre. Ale lui Hristos sunt. Hristos le-a creat şi le-a pus la dispoziţia noastră. Dacă ni le ia pentru o secundă, atunci cum vom putea să trăim? Cum să trăim fără soare, fără aer, fără apă, fără mâncare? Şi, pentru toate aceste bunuri materiale, pe care prin mâna Sa cea afectuoasă, pe care o deschide zi de zi, le împrăştie tuturor cu generozitate, pentru toate acestea s-ar fi cuvenit să fim recunoscători lui Hristos şi să-I spunem: „Hristoase, Îţi mulţumim”.

Nu unul, ci mii de „mulţumesc” s-ar fi cuvenit să-I spunem zi de zi. Pentru că, aşa cum am spus, toate sunt ale Lui şi nimic nu este al nostru. O, de ne-am da noi creştinii seama de mulţimea si felurimea bolilor de care ne vindecă în fiecare zi Hristos! Degrabă atunci ne-am întoarce alegând către El, i-am cădea în genunchi si I-am mulţumi din clipa aceasta si până în ceasul morţii, ceas care nu este departe de niciunul din noi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă si nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (postat pe fb de ioan monahul)