Hristos ne îndeamnă la pregătire continuă pentru Judecată

13.03.2021 07:14

Duminica trecuta am avut prilejul să meditam la Infricosata, inevitabila, cutremuratoarea intalnire decisiva, pentru totdeauna, intalnire cu Judecatorul Suprem, intalnirea care decide vesnica deplinatate si bucurie sau vesnica scrasnire a dorintelor, a dintilor, vesnica imbratisare si dragoste sau vesnica despartire si lepadare. Momentul unic cand nu mai e posibil niciun compromis, nicio aproximatie, niciun apel. Dupa o vreme de tergiversari, de ingaduinte, de reparatii, de intoarceri, iata clipa cea mai solemna, ireversibila, de o solemnitate unica, teribila, total absoluta, mai plina de orice cuvant din vocabularul omenesc: Infricosata Judecata, evenimentul cel mai mare din istoria omenirii, Judecata cea de pe urmă. Aşa a orânduit Dumnezeu, să fie pentru oameni această judecată. Va fi de faţă toată făptura… Oamenii, de la începutul lumii, sfinţii toţi şi Dreptul Judecă­tor. Se vor judeca, cu dreptate şi cu dragoste dumnezeiască, toţi cei care au trăit pe pământ de la începutul lumii şi până atunci. Fiecare îşi va primi locul cu dreaptă judecată, dovedind cu faptele pentru el. In legătură cu lucrul acesta, multe lucruri s-au scris. Este lucrul cel mai de seamă, cel mai important din istoria omenirii, pentru că pecetluieşte viaţa întregii omeniri de pe Pământ.

Evanghelia ne arată aşezarea cea din urmă a raporturilor dintre timp şi veşnicie, între cer şi pământ, între Dumnezeu şi omenire. Ea descrie Judecata de Apoi şi în ce chip se va arăta aprinderea mâniei Domnului (Sofonie 2:2). Aceasta ne arată nouă clipa cea înfricoşătoare – cea mai plină de bucurie pentru cei drepţi – când mila lui Dumnezeu va lăsa locul judecăţii lui Dumnezeu. Atunci va fi prea târziu pentru fapte bune şi prea târziu pentru pocăinţă. Când plângerea nu va mai primi nici un răspuns şi când lacrimile noastre nu vor mai cădea în mâinile îngerilor.

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Dumnezeu Se arată cu chip de om, aici Hristos este numit Fiul Omului. El este şi nimeni altcineva decât El. Când El va veni în lume a doua oară, atunci nu va mai veni necunoscut şi umil, aşa cum a făcut de data cea dintâi, ci va veni pe faţă şi întru slavă mare. Prin această slavă se înţelege, atât slava pe care Hristos a avut-o din veşnicie, mai înainte de a fi lumea (In 17:5), cât și slava biruinţei asupra lui Satan, asupra lumii celei vechi, şi asupra morţii.  El nu va veni singur, ci însoţit de toţi sfinţii îngeri, al cărui număr este de necuprins, şi El va veni împreună cu ei pentru că ei, ca slujitori şi războinici ai lui Dumnezeu, au luat parte atât la lupta împotriva diavolului, cât şi la biruinţa asupra lui. De aceea El are bucuria de a împărtăşi cu ei slava. Şi, pentru a întregi chipul minunat al acestei întâmplări, se arată lămurit faptul că, toţi îngerii vor veni cu Domnul. Nu se mai spune că îngerii lui Dumnezeu au fost de faţă şi la alte întâmplări. Ei s-au arătat întotdeauna în număr mai mare sau mai mic, dar la Judecata de Apoi vor fi prezenţi cu toţii, strânşi în jurul Împăratului slavei.

Mulţi văzători cu duhul au văzut tronul slavei atât în zilele cele dintâi, cât şi în zilele cele de pe urmă (Is 6:1; Daniel 7:9; Apoc 4:2,20:4). Acest tron semnifică puterile cereşti peste care stăpâneşte Domnul. Este tronul slavei şi al biruinţei, pe care şade Tatăl ceresc şi pe care S-a aşezat Domnul Hristos după biruinţa Sa (Apoc 3:21). O, ce măreaţă va fi venirea Domnului, însoţită de asemenea întâmplări neştiute şi înfricoşătoare! În judecata sa limpede,  Isaia a proorocit: “Căci Domnul vine în văpaie şi carele Lui sunt ca o vijelie” (Is 66:15); la venirea Lui, Daniel a văzut că un râu de foc se vărsa şi ieşea din El; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise.

Şi când Domnul va veni întru slavă şi va şedea pe tronul Său, atunci se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Mulţi Părinţi au pus întrebări despre locul în care Hristos va judeca toate neamurile. Citind pe Proorocul Ioil, ei au socotit că Judecata va avea loc în valea Iosafat, unde Împăratul Iosafat, fără nici un fel de luptă sau folosire de arme, a avut o biruinţă întreagă asupra moabiţilor şi amoniţilor, că nu a rămas viu nici un vrăjmaş (II Cr. 20).

Şi proorocul Ioil a spus: “Să se trezească toate neamurile şi să vină în valea lui Iosafat, căci acolo voi aşeza scaun de judecată pentru toate popoarele din jur” (Ioil 3:12). Poate că tronul Domnului se va aşeza în acea vale, dar nu există în toată lumea nici o vale în care să se poată aduna toate neamurile şi popoarele, viii şi morţii de la începutul până la sfârşitul lumii, care vor ajunge până la multe bilioane. Întreaga suprafaţă a pământului, împreună cu toate oceanele, nu au spaţiu destul pentru toţi oamenii care au trăit vreodată pe pământ, ca să poată sta laolaltă. Dacă aceasta ar fi doar o adunare a sufletelor, atunci este posibil ca valea lui Iosafat să-i poată cuprinde pe toţi la un loc, dar cum adunarea oamenilor va fi în trup – deoarece morţii vor învia în trupurile lor – atunci cuvintele proorocului trebuie înţelese în sens figurat. Valea lui Iosafat este lumea întreagă, de la răsăritul cel mai îndepărtat până la apusul cel mai îndepărtat; şi, precum Dumnezeu Îşi arătase odinioară puterea şi judecata Sa în valea lui Iosafat, tot aşa Îşi va arăta şi în ziua cea de pe urmă, aceeaşi putere şi judecată asupra întregii omeniri.

Şi-i va despărţi pe unii de alţii.  Într-o clipă vor fi despărţiţi toţi cei adunaţi laolaltă – aşa cum păstorul, cu glasul său, îşi trimite oile într-o parte şi caprele în cealaltă – unii la stânga şi alţii la dreapta, ca printr-o forţă magnetică fără putere de împotrivire, în asemenea chip că nimeni nu se va putea muta de la stânga la dreapta sau de la drepta la stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.

A doua venire a lui Hristos și învierea morților sunt în strânsă legătură cu Judecata viitoare, când toți oamenii vor sta înaintea înfricoșătorului tron de judecată al lui Hristos. Paragraful despre cea de-a doua venire a lui Hristos, urmat de Judecata tuturor oamenilor, este prezentat în capitolul 25 al Evangheliei după Matei. Acolo se spune că, atunci când Hristos va veni în slavă, împreună cu îngerii Săi, va separa oamenii, cum face păstorul cu oile și caprele – cei drepți vor fi așezați la dreapta Lui, iar păcătoșii la stânga Lui. Judecata se va face după măsura dragostei pe care au arătat-o față de frații lor care se găseau în situații dificile, concretizată prin milostenie. Întrebarea este, de ce milostenia este singurul criteriu? Și e corect ca unii oameni să fie mântuiți de milostenie, în timp ce alții să fie condamnați la moarte veșnică, pur și simplu pentru că nu au arătat compasiune față de semenii lor?

Caracteristicile drepților. Sfântul Grigorie Palama face o analiză minunată a acestui pasaj, rezumând întreaga experiență a Bisericii. El spune că cei drepți se vor bucura de Împărăția lui Dumnezeu nu doar datorită unui mic act de milostenie pe care l-au făcut, ci datorită întregii lor existențe transfigurate. Această situație este demonstrată de trei lucruri.

În primul rând, prin faptul că sunt numiți „oi”. Prin acest termen, Hristos arată că aceștia sunt neprihăniți, blânzi, răbdători și merg pe calea bătătorită a virtuților, adică ei L-au urmat pe Hristos, care este adevăratul Păstor al oamenilor. Și nu numai că L-au urmat, ci au devenit la fel ca El, Care este Mielul lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că, de-a lungul vieții lor, au păzit poruncile lui Dumnezeu și, de asemenea, că au fost întotdeauna gata să-și dea viața pentru Hristos și semenii lor, așa cum spune Evanghelistul Ioan: Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte (Apoc 12, 11).  În al doilea rând, cei drepți au trăit dragostea în viața lor, care este completarea Legii. Dragostea este virtutea care se înalță deasupra tuturor celorlalte virtuți și este capul lor. Dragostea față de umanitate este o expresie a omului renăscut, mai ales atunci când dragostea față de om se mișcă în interiorul dragostei față de Dumnezeu, așa cum spune Apostolul Ioan: Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu (I In 4,7).În al treilea rând, drepții sunt, de asemenea, caracterizați prin smerenie. Căci, deși Hristos le amintește de ceea ce au făcut, ei nu simt asta: Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? (Mt 25,37). Smerenia este legată de dragoste, iar cei drepți se simt nevrednici de laudă. De aceea, prin toate aceste caracteristici, drepții arată că sunt uniți cu Dumnezeu, renăscuți duhovnicește.

Pentru credinciosul ce si-a orânduit întreaga sa viată cu temere fată de Ziua Judecătii, se vor împlini aievea spusele Mântuitorului: ”Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu si crede în Cel ce M-a trimis are viată vesnică si la Judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viată”(In 5, 24). Poate că nimeni nu este mai întemeiat decât adevăratul credincios să înteleagă frica sfântă, nu oarbă, ce trebuie s-o avem cu totii în fata realitătii Judecătii. Făptura omenească e mai mult sau mai putin pregătită pentru o multime de nenorociri care pot veni asupra ei. Cutremur, foc, revărsare de ape, boli, năvăliri de popoare, diferite alte necazuri sunt intrate de mult timp în gândirea umanitătii si de aceea ni le putem reprezenta cu destulă usurintă. 

Pentru cele ce vor fi la Dreapta Judecată, ca si pentru stările sufletesti prin care vom trece atunci, nu putem însă avea cu adevărat cunostintă culegând date din lumea de aici. Pentru aceasta viata monahală cere de la cel care o îmbrătisează să-si facă o îndeletnicire de căpetenie din crearea unei sensibilităti, a unei putinte de a simti lăuntric teama suprafirească ce ne va stăpâni atunci.

În istoria Bisericii au existat chipuri de mari credincioși care îsi umpleau întreaga lor viată cu meditatii asupra Judecătii, vădite si prin suspinurile: ”Ce-o să fie! Ce-o să fie!’‘; acestea îi fereau de păcat si îi păstrau curati pentru ceasul din urmă, care într-un fel ajunsese pentru ei familiar. Tocmai intimitatea lui cu Judecata din urmă îl face pe monahul râvnitor să-si dea seama de gravitatea cumplită a acelei clipe si să-si simtă sufletul împărtit între teamă si bucurie, între duhovnicească deznădăjduire si încredere, între cutremur si fericire. În fata Dreptei Judecăti, călugărul, monahul, preotul – fie el cel mai sfânt si cel mai iscusit – va apărea cu fiinta sfâsiată de aceste stări, ca răstignit pururi pe o cruce de gând. Si poate că acesta nu va fi cel mai mic temei al învierii sale, biruitoare, la viata vesnică, de către Cel care a frânt cu răstignirea Sa pe cruce, puterea mortii.

Păcătoșii, în antiteză față de drepți. Dar păcătoșilor, care stau în stânga Judecătorului, li se întâmplă tocmai contrariul. Ei nu sunt condamnați pentru omiterea unor acte mărunte de dragoste și milostenie, ci pentru motivele opuse celor pentru care sunt lăudați drepții.

În primul rând, prin faptul că sunt numiți „capre”. Prin acest termen, Hristos arată că, așa cum caprele au un caracter mai slobod și nu obișnuiesc să fie ascultătoare, același lucru se observă și la păcătoși. Păcătoșii nepocăiți nu au dobândit blândețea lui Hristos, ei nu au devenit ca oile care sunt conduse de Păstorul adevărat, ci au preferat viața dezordonată și obraznică, neasemănându-se Mielului lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că nu au posedat nici spiritul de jertfă pentru frații lor. În al doilea rând, ei nu au prezentat iubire și milostenie, ceea ce înseamnă că nu au fost renăscuți din Duhul Sfânt. În același timp, ei au arătat ură și indiferență față de semenii lor, căci așa cum iubirea este plinătatea tuturor virtuților, tot așa și ura și faptele care curg din ea sunt plinătatea păcatului. Astfel, păcătoșii sunt judecați de mizantropia lor, pentru că toate relele ies din ea. În al treilea rând, păcătoșii se disting prin aroganța lor, căci atunci când le este reproșată lipsa de compasiune, în loc să se apropie cu smerenie, ei adoptă o atitudine contradictorie, încercând să se justifice: Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? (Mt 25,44). Aceasta arată că mizantropia a devenit natura lor, deoarece, așa cum ne învață Hristos, în ziua Judecății toate faptele oamenilor vor fi făcute cunoscute (Lc 8,17), dar nu numai fiecărui om în parte, ci fiecare va cunoaște pe aproapele său, prin ochii sufletești.

Referindu-se la această recunoaștere a tuturor de către toți, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nu vom cunoaște numai pe cunoscuți acolo, ci vom privi și pe cei care n-au ajuns niciodată la vederea noastră”. Așadar, cu toate că viața lor va fi făcută publică, păcătoșii tot vor încerca să scape de responsabilitate. Deosebit de sugestiv înfățișează acest moment Părintele Stăniloae, care zice: „Din toate părțile, toți îi vor scoate celui care a făcut rele, la suprafața conștiinței, toate relele făcute, toate refuzurile de dialoguri frățești cu fapta și motivele pentru care de acum va fi lăsat într-o singurătate înspăimântătoare și definitivă”. Hristos ne îndeamnă la pregătire continuă pentru Judecată. Dar ceea ce se va întâmpla în viața viitoare, după Judecata de Apoi, nu trebuie privit ca un lucru îndepărtat, care nu are prea mare legătură cu noi, căci starea în care ne vom afla după Judecată reflectă întru totul starea în care ne aflăm acum. Sfântul Grigorie Palama spune că Hristos este Soarele Dreptății, Lumina cea adevărată și veșnică. Sufletele sfinților trăiesc în această lumină acum și la fel și în viața viitoare, când trupurile lor vor fi mângâiate de ea. Cei care nu se pocăiesc acum, deși se bucură de soarele fizic și sunt mângâiați de celelalte făpturi ale lui Dumnezeu, trăiesc în afara Luminii. Tot așa și în viața viitoare, ei se vor afla foarte departe de Dumnezeu și sufletele lor vor fi duse în iadul veșnic.

Atunci când Hristos va veni din nou în lume, întreaga creație va fi reînnoită, morții vor învia, toți cei care sunt în viață se vor preschimba și toți oamenii vor fi judecați. Toate aceste lucruri se vor întâmpla, dar nu știm ziua și ceasul când vor fi acestea. Prin urmare, Hristos ne îndeamnă mereu să fim pregătiți. Așa cum s-a întâmplat în timpul potopului lui Noe, când oamenii „mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi”, același lucru se va întâmpla la arătarea Fiului Omului (Mt 17, 27-30). Căci, Hristos spune: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Mt 25,13).

Căci vine ceasul când toate acestea din jurul nostru care par a fi esențiale se vor sfârși, când cele efemere ale lumii vor pieri, când măștile vor cădea și adevărul va ieși la iveală. Când faptele vor vorbi pentru noi, iar noi nu vom avea cuvânt de îndreptățire sau nevoie să explicăm ceva. Va vorbi doar conștiința noastră. Acela este „momentul adevărului”, în care se hotărăște veșnicia noastră. Dacă am fi conștienți de importanța acestui „moment al adevărului” oare am mai alerga după atâta zădărnicii cu care ne umflăm mintea și ne irosim sufletul? Oare am mai asculta atâtea voci înșelătoare? Oare ne-am mai bate joc de sufletul nostru făcând lucruri de rușine? Cu siguranță că nu. Am sta treji, priveghind, căci sfârșitul vine ca un fur, adică vine pe neașteptate, punându-ne în fața propriei vieți și a propriilor șanse pe care singuri ni le dăm pentru mântuire

Judecata aceea este infricosata, adica mult mai bine si mai corect decat infricosatoare , pentru ca in momentul respectiv toti ne vom simti sufletele dezvelite, toate ascunzisurile vor iesi la iveala, incat nici noi insine nu vom mai avea puterea sa punem la indoiala nimic din tot ceea ce am facut rau. De aceea este infricosata Judecata de Apoi, in sensul ca nu putem sa-L pacalim pe Dumnezeu si nici pe noi insine nu putem sa ne pacalim. Cu alte cuvinte, in fata Judecatii ne dam jos toate mastile.

Vedeti ca in lume purtam foarte multe masti, suntem ipocriti, suntem fariseici, ne comportam intr-un anumit fel fata de cineva, peste doua minute altfel. La Judecata de Apoi fiecare ne vom vedea exact cum suntem si foarte greu ne va fi sa suportam, sa descoperim ca cel care, in anii care am petrecut langa el, la nivel comportamental, la nivel rational, era extraordinar, tot timpul era in stare sa-ti dea un zambet, dar inima lui colcaia tot timpul de ganduri de rautate. Si acolo ne vom vedea fiecare asa cum suntem. Si mare rusine va fi, pentru ca, daca nu vom avea puterea sa ne incredintam Domnului in spovedanie, tot ce e in inima noastra, atunci negresit acolo se va descoperi totul, si vom fi toti fara nici o masca. Repet, in lumea aceasta toti purtam foarte, foarte multe masti. La Judecata de Apoi le dam jos si vom fi exact cum suntem noi, dar mai ales cum suntem in inima noastra si atuncea va fi tare, tare greu.

S-a înrădăcinat în deprinderile noastre de făpturi zămislite în păcat obisnuinta să ne gândim aproape tot timpul la scopurile imediate ale vietii acesteia. Fiecare căutăm să ne orânduim existenta pe intervale mici dar sigure, credem noi, pentru aceasta luptăm din toate puterile spre a dobândi niste mijloace de trai care devin ele însele, printr-o vinovată răsturnare de adevăr, scopurile vietuirii noastre pe pământ. În felul acesta ţelurile mărunte ne leagă de ele. Pe nesimtite ne plecăm din ce în ce mai jos si cădem, fără să ne dăm seama, afară din viata autentică; uităm cu desăvârsire că prețul adevărat al vieții acesteia este dincolo de ea si nu înlăuntrul ei. Într-o asemenea situatie gândul sfârșitului se șterge din cugetarea noastră; cel mult dacă mai stăruie ca o amintire vagă si neputincioasă, când, în realitate, el este chemat să fie una din pârghiile principale ale înnoirii continue din noi însine.

Când omul pierde din vedere finalitatea spre care se îndreaptă vremelnica sa petrecere în această lume, el îsi organizează o viată plată, cenusie, o viată doar cu doar două dimensiuni. El nu mai stie să privească spre înăltimi sau spre adâncuri, ci se interesează doar de ceea ce este imediat în jurul său, întocmai ca o vietate care se miscă doar pe lungime si pe lătime. Dar existenta duhovnicească ne cere, după cuvântul Apostolului Pavel, să întelegem ‘‘împreună cu toti sfintii care este lărgimea si lungimea si înăltimea si adâncimea” (Ef 3,18). Datorită faptului că există un sfârsit al sălăsluirii noastre pe pământ si o Judecată care va măsura, va cântări si va pretui până si cele mai mici fapte petrecute în cursul vietii de aici, întreaga existentă dobândeste întelesuri nebănuit de adânci. Pentru cel care-si luminează traiul cu gândul la piscurile Dreptei Judecăti, lumea se schimbă la față: ea nu mai este întâmplătoare, nu mai este supusă nimicirii vesnice sau bunului nostru plac, ci într-însa se manifestă intentiile si hotărârile lui Dumnezeu ce se vor vădi la un timp anume.

Cugetarea la Dreapta Judecată transformă de pe acum lumea într-un loc sfânt. Faptul că Stăpânul întregii zidiri îti va cere la un moment dat socoteală de felul cum te-ai comportat în ea te obligă să te porti cu atentie, să-ti dai si mai bine seama de valoarea lucrului mâinilor lui Dumnezeu. Realitatea Judecătii Viitoare devine astfel cel mai puternic temei pentru o justă apreciere, pentru o revalorificare a lumii în perspectiva dimensiunii eternitătii. Gândul la Judecata Universală rodeste în viata noastră si în alt chip. Pentru a întelege despre ce este vorba, să medităm asupra următorului fapt biblic: căderea omului s-a produs sub pomul cunostintei binelui si răului, atunci când protopărintii nostri au uitat că nu le este permis totul. Si astăzi rădăcina păcatului continuă să stea pentru om în acelasi gând: nu cumva ne este permis totul? Nu cumva ne este îngăduit orice? Chiar dacă legile omenesti din afară îmi pun oarecare piedici, nu pot eu, oare, stiut numai de mine însumi, să fac ce-mi place? Dacă fiecare am zăbovi cu sinceritate asupra vietii personale, ar trebui să recunoastem că toate căderile noastre duhovnicesti vin din faptul că ne transformăm în propriii nostri judecători (si bineînteles în niste judecători foarte îngăduitori). Iată însă că realitatea de netăgăduit a Judecătii vine si ne spune: Nu, nu ne este permis totul! Există limite pentru cele îngăduite omului, limite puse nu din bunul plac al lui Dumnezeu, ci ele există chiar prin legile profunde ale vietii; trecând peste acestea devenim propriii nostri călăi.

Faptul că vom trece printr-o Judecată Finală ne ajută de pe acum să întelegem că omul e încadrat într-o ordine, într-o rânduială, de păstrarea căreia este răspunzător. Eu sunt dator să mă port cu cei din jurul meu nu după voia mea, adesea rătăcită datorită păcatelor, ci după o rânduială de peste noi ce mă ocroteste deopotrivă si pe mine, si pe ei. Dreapta Judecată devine astfel – pentru cel care îi întelege rostul – un adevărat temei de comuniune socială. În numele ei suntem chemati să realizăm încă de pe acum o nemincinoasă împreună-trăire, o vietuire obstească într-un duh de dragoste si de îngăduintă. Omenirea în ceasul Judecătii va apărea ca un singur trup de obste si atunci ni se va cere fiecăruia socoteală de ceea ce am făcut cu fratele nostru, care este un mădular al aceluiasi trup obstesc. De aceea, frica si cutremurul pe care în mod firesc trebuie să le trezească în noi amintirea Judecătii din urmă nu sunt nicidecum niste simtăminte josnice si oarbe, ci ele se nasc, dimpotrivă, din înaltul sentiment al responsabilitătii fată de cei din jur si fată de mine însumi.

Prin faptul că vom fi chemati să răspundem de noi însine în fata lui Dumnezeu se vădeste pentru mine încredintarea că eu am o misiune de îndeplinit pe acest pământ, sunt răspunzător de mine însumi, reprezint deci o valoare în ochii Domnului meu. De aceea, trebuie să mă port cu grijă duhovnicească nu numai fată de cei din jur, ci si fată de mine însumi, aceasta însemnând cu totul altceva decât egoismul. În sfârsit, o altă împlinire de sine, prilejuită în acest veac de asteptarea trezvitoare a Judecătii Viitoare, este îndepărtarea credinciosului de la judecătile dinainte de vreme, adică de la clevetirea si osândirea aproapelui. De-abia la confruntarea finală a lumii cu Dumnezeu se va descoperi cu adevărat distinctia dintre bine si rău. Binele si răul nu sunt cu adevărat limpede deosebite decât în ochii Celui Atoatestiutor; de aceea, Lui singur I se cuvine să facă despărtirea absolută, definitivă, între ele, la sfârsitul veacului. Căci numai Dumnezeu singur cunoaste planul de ansamblu si intentia ultimă a întregii Sale Creatii.

Noi, făpturile Lui mărginite, trăind o existentă limitată, având posibilităti restrânse de cunoastere, nu putem să ne dăm seama de adevăratele urmări si semnificatii ale actelor semenilor nostri. Pentru aceasta, oricine judecă pe aproapele său se substituie lui Dumnezeu si se asază singur sub osânda Judecătii care este nemilostivă celor ce judecă. În virtutea marii întrebări de la sfârsitul veacului, viata noastră se cere trăită în duhul osândirii de sine si nu de aproapele, singura cale prin care nu avem nimic de pierdut, ci numai de câstigat.

În Ziua Înfricosatei Judecăti Fiul Omului va împărti neamul omenesc în două cete, după cum a fost sau nu slujit cu dragoste într-unul din fratii săi mai mici. Credinciosul, monahul și preotul – fie ei sfinți ori sfințiți- va fi în chip deosebit chemat să dea socoteală de crezul , juramântul, facut la botez cât si pentru felul cum a îngrijit prin faptă, rugăciune si întreaga sa viată și de cei lipsiti duhovniceste ai lumii acesteia, sub chipul cărora se ascundea Însusi Hristos. Pentru că el va fi întrebat pentru a răspunde dacă a hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu pe cel flămând si dacă a dat de băut din apa vietii (a darurilor Duhului Sfânt) celui însetat. Va fi întrebat dacă a primit cu dragoste pe cel străin de Hristos, dacă a îmbrăcat cu puterea credintei pe cel gol de ea, dacă a căutat cu leacul iubirii de aproape pe cel bolnav sufleteste si dacă a cercetat cu răbdare si pogorământ pe cel aflat în temnita păcatului (Mt 25, 36).

Pentru că în măsura în care creștinul va căuta cu seriozitate la propria sa mântuire, în aceeasi măsură va fi pus în situatia de a avea grijă, într-un fel sau altul, de mântuirea aproapelui. Este într-adevăr un lucru cutremurător să fii chemat să răspunzi în fata lui Dumnezeu, ca unul ce ai îmbrătisat de bunăvoie, total, cauza Lui si ai făgăduit să întemeiezi în mijlocul lumii o vietuire după chipul Său. A trăi după chipul lui Dumnezeu înseamnă să trăiesti în primul rând pentru altul si nu pentru tine; înseamnă să trăiesti pentru lucrurile mari si serioase ale vietii, iar nu pentru cele neimportante, cât si pentru întelegerea celor vesnice si nestricăcioase, iar nu pentru stăpânirea celor pământesti si stricăcioase. O sa ne intrebe Hristos la Judecata: ce-ai facut cu dragostea pe care ti-am dat-o? “Lucrul acesta ne va întreba Hristos la Judecată. Nu câte fapte bune ai făcut sau câte rele. Ce ai făcut cu chipul Meu din tine? Să nu auzim acel cuvânt: Nu te cunosc pe tine, pe care Părinţii l-au tâlcuit şi aşa: Nu Mă recunosc pe Mine în tine.

Să nu auzim acel cuvânt, ci să ne silim să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să ne silim să ne deschidem ochii aceia duhovniceşti care văd dincolo de această zidire, care văd că această zidire a avut la început un scop bun, a fost darul lui Dumnezeu pentru noi, dar pe care noi trebuia să-l întoarcem lui Dumnezeu, să-l lucrăm, să-l înfrumuseţăm şi să-l dăm înapoi. Un dar care trebuia să ne unească pe noi cu Dumnezeu. Și ce a ajuns? Lumea aceasta acum ne desparte de Dumnezeu pentru că noi ne-am complăcut, noi ne trândăvim şi nu vrem să ne silim să vedem dincolo de ceea ce cade sub simţuri. Ne lăsăm orbiţi şi păcăliţi de frumuseţea şi strălucirea acestei lumi, de dulceţile trecătoare ale plăcerilor şi uităm că noi suntem veşnici, că noi trebuie să rămânem alături de Dumnezeul Cel veşnic, Care a venit întru ale Sale“.

Nelinistea unora si nepasarea celorlalti nu trebuie sa vina din pricina semnelor care arata – apropiata sau indepartata – venirea a doua. Mantuitorul Hristos a mustrat pe aceia care vad si cauta numai „semne” in toate intamplarile (Mt. 12:39,16:4; Lc. 11:29). Pentru noi nu este de mare insemnatate sa stim cand va veni Domnul a doua oara, ci de cea mai mare insemnatate este sa stim cum ne infatisam la scaunul Sau de judecata. Ziua si ceasul cand Fiul Omului va veni, nimeni dintre oameni nu le cunoaste (Mt. 24:36; Mc 13:32; FA.1:7). Cum dam noi raspuns in fata judecatii, aceasta e intrebarea cea mare. Cum? Iisus Hristos Domnul nostru in direc­tia aceasta vrea sa ne pregateasca: sa dam raspuns bun la infricosata Sa judecata. De aceea ne graieste in pilde si ne striga adeseori:«Privegheati!… Fiti gata!…

Privegheati si va rugati!… Ca nu stiti ceasul cand vine Domnul» (Mt. 24:42-43; 25:13; Mc. 13:33; Lc. 21:36). «Fericite sunt slugile acelea, pe care venind stapanul, le va afla priveghind» (Lc. 12:37). Stapanul este Iisus Hristos, care se intoarce «de la nunta», de la nunta imparatiei lui Dumnezeu (Mt. 22:1-10). Slugile sunt toti crestinii care au primit pe Iisus Hristos ca Domn si Stapan la carma vietii lor, precum si toti aceia care au intrat in slujba Mantuitorului ca sa vesteasca Evanghelia si sa impartaseasca poporului harul Sfintelor Taine (1 Cor. 4:1-2). Cine este oare sluga credincioasa si inteleapta, pe care a pus-o stapanul peste slugile sale, ca sa le dea hrana la vre­me? Fericita este sluga aceea pe care, venind stapanul sau, o va gasi facand asa. Amin graiesc voua, ca peste toate averile sale o va pune. Iar daca sluga aceea, rea fiind, va zice in inima sa: Stapanul meu intarzie, si va incepe sa bata pe celelalte slugi si sa manance si sa bea cu betivii, veni-va stapanul slugii aceleia in ziua cand nu se asteapta si in ceasul pe care nu-l cunoaste si o va pedepsi aspru si o va face partasa cu fatarnicii. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. (Mt. 24:45-51; Lc. 12:42-46)

Ce putem face sa prevenim aceasta cumplita, strivitoare deznadejde realizata intr-o clipa de constiinta a situatiei in care, in fond, nu trebuie sa uitam, ne vom gasi efectiv candva? Aici as fi reamintit cuvintele lui Hristos: ”am insetat si nu Mi-ati dat sa beau, am fost gol si nu M-ati imbracat, am fost bolnav si nu M-ati cercetat” (Mt 25, 43). Lazar avea doua surori, pe Marta si pe Maria. Odata L-au chemat pe Domnul spre gazduire si, intr-adevar, Domnul a ajuns la casa lor. Marta se straduia foarte mult, cum sa pregateasca cele pentru ospat. Maria, cealalta sora, s-a asezat la picioarele lui Iisus si asculta dumnezeiasca invatatura. Marta a cerut ajutorul Mariei, rugandu-L pe Domnul sa-i ingaduie acesteia sa se ridice de la picioarele Lui. Atunci, spre a o intelepti pe Marta ca sa aiba masura in grija pentru cele ale traiului de zi cu zi, Domnul i-a spus: Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti; dar un singur lucru trebuie: caci Maria partea cea buna si-a luat, care nu se va lua de la ea (Luca 10, 41). Un singur lucru trebuie. Sa lasam, sa lepadam grijile vietii si sa ne devotam cultivarii sufletului, ca sa-l aratam rodnic inaintea lui Dumnezeu. Va veni moartea; fie ca vrem, fie ca nu, vom ajunge la poarta ei cea neagra, vom intra in canalul ei si vom trece de cealalta parte. Alt drum, alta carare nu exista. Suntem suta la suta convinsi ca fiecare dintre noi va muri, si prin urmare va trece pe la judecata. Pentru aceasta trebuie sa ne ingrijim.

Sfânta Evanghelie de astazi  ne îndeamnă să vorbim despre iad. Înțeleptul Solomon, arătând că întunericul pipăit ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni, a fost din iad, zicea așa: “Noapte cu adevărat neputincioasă, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul“. Iar Isaia proorocul zice despre întunericul iadului: “Pipăi-vor ca orbii peretele și ca unii ce sunt fără de ochi vor pipăi; cădea-vor întru amiazăzi ca întru miezul nopții“. Despre mirosul cel mare care este în iad, a zis proorocul Isaia: “Ieși-va rău miros din morții lor“. “Și va fi în loc de miresme, putreziciune“.

 Despre foamea cea mare care este în iad, a arătat mai înainte David, proorocul, zicând: “Și vor flămânzi ca un câine“. “Și va fi poporul ca cel ce este cu totul ars de foc, și omului de fratele său nu-i va fi milă și nu se va sătura omul mâncând cărnurile brațului său“. Despre viermele cel neadormit al iadului a zis: “Osânda celui necredincios este focul și viermele“. Despre focul și mirosul greu de iad, a zis Sfânta Scriptură: “Mânia Domnului este ca o vale de pucioasă ce arde“. Despre veșnicia muncilor iadului zice proorocul Ieremia: “Întru pierzare în veci vei fi“. Despre adâncul nemăsurat al iadului, zice proorocul David: “Să nu mă înghită adâncul, nici să-și închidă peste mine adâncul ușa lui..

Am adus câteva mărturii despre iad și muncile iadului din dumnezeiasca Scriptură, anume de la sfinții prooroci. Dar să știți că nici unul din patriarhi și prooroci nu au arătat așa de luminat și descoperit despre iad și despre chinurile lui, ca Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Sa Evanghelie. În continuare, vom arăta, cu mărturii din Noul Testament, descoperirile despre iad și felurimea chinurilor lui. Mântuitorul ne arată că iadul este loc de chin în care se muncește și trupul și sufletul, zicând: “Dacă mâna sau piciorul tău te smintește, taie-l și îl aruncă de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop, decât, având amândouă mâinile sau picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic“. În iad este pedeapsă veșnică; aceasta o arată Mântuitorul când zice: “Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică“. Și tot Mântuitorul ne arată că în iad este foc veșnic, zicând: “Atunci, adică în ziua judecății de apoi, va zice celor de-a stânga: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui” . În iad este foc nestins. În iad este vierme neadormit, căci, iată ce zice Domnul: “Unde viermele lor nu doarme și focul lor nu se stinge“. În iad este gheena: “Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă“. Mântuitorul ne arată, că în iad este întuneric, plângerea și scrâșnirea dinților, căci zice: “Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților“. În iad este depărtarea de Dumnezeu, pentru care zice Domnul: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea“. În iad este moartea cea de a doua și iezerul cel de foc. În iad este plângerea și tânguirea, după mărturia Domnului care zice: “Vai vouă care râdeți acum, că veți plânge și vă veți tângui“. În iad este adânc nemăsurat. De acest adânc fără de fund și diavolii se tem. De aceea ei Îl rugau pe Mântuitorul să nu le poruncească “să meargă în adânc“. Iadul este locul de chin al celor păcătoși, care n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos și au trăit în tot felul de păcate și nelegiuiri.

Să vedem și cele ce au spus despre iad sfinții Săi ucenici și apostoli. Iată ce spune dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, despre cei păcătoși care merg în iad: “Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași, desfrânați și fermecători, și închinători la idoli, și a tuturor celor necredincioși este iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, și care este moartea a doua“.  Același lucru, despre soarta celor răi și păcătoși îl arată și Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Nu știți oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu“. Și în alt loc, acest mare Apostol arată osânda celor păcătoși și căderea lor din Împărăția Cerurilor, zicând: “Iar faptele trupului sunt cunoscute ca unele ce sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora… că cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu“.

Sfântul Apostol Petru, arătând osânda sodomenilor, zice: “Și cetățile Sodomei și Gomorei, osândindu-le la distrugere le-a prefăcut în cenușă, dându-le ca pildă nelegiuiților în viitor“. Același Apostol, arătând că nici pe îngerii care au căzut din ascultare Dumnezeu nu i-a cruțat, ci i-a pedepsit veșnic în iad, zice: “Că Dumnezeu nu a cruțat pe îngerii care au păcătuit ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziți până la judecată“.

Și Sfântul Ioan Evanghelistul, la Apocalipsă, vorbește de pedeapsa veșnică a lui Antihrist și a proorocului mincinos care vor fi aruncați de vii în iad, zicând: “Și fiara a fost răpusă și cu ea proorocul cel mincinos, cel ce făcuse înaintea ei semne cu care amăgise pe cei ce au purtat semnul fiarei și cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncați de vii în iezerul cel de foc, unde arde pucioasă“. Apoi zice: -“Și diavolul, care îl amăgise, a fost aruncat în iezerul cel de foc și de pucioasă, unde este și fiara și proorocul mincinos, și vor fi chinuiți acolo, zi și noapte, în vecii vecilor“.

Iată ce zic Sfinții Părinți despre iad. Sfântul Macarie cel Mare, spune că lacrimile celor ce se muncesc în iad vor fi de foc și cu totul se vor arde trupurile acelea peste care vor pica (Ușa pocăinței, p. 187). Sfântul Vasile cel Mare, arată că în iad sunt un fel de viermi otrăvitori și mâncători de trupuri, care fără de săturare mănâncă și niciodată nu-și umplu pântecele lor și, mai ales când mănâncă, pricinuiesc omului dureri nesuferite. Iar dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur, arătând că cei din iad mai tare se chinuiesc când văd fericirea cea mare a drepților, zice: „Și pe Adam, scoțându-l Dumnezeu din rai, l-a pus să locuiască în preajma lui, ca vederea cea deasă a raiului, mai lucrătoare și mai puternică să-i facă lui simțirea căderii din bunătățile acelea. Așa și pe bogatul cel nemilostiv, l-a sălășluit mai departe de Lazăr, ca să vadă de câte bunătăți s-a lipsit pe sine. Ți-am trimis, zice, pe săracul de Lazăr la ușă, ca să se facă ție învățător de faptă bună și pricină de iubire de oameni. Ai trecut cu vederea folosul, nu ai voit să-l întrebuințezi la ceea ce se cuvenea, în scopul mântuirii. Întrebuințează-l dar acum spre mai mare mustrare de pedeapsă și muncă”.

Sfântul Efrem Sirul, arătând plângerea celor din iad, zice: „Atunci cu amar plângând, lacrimi vărsând și văitându-se, vor zice: O, cum a trecut vremea noastră, cu lenevie și cu trândăvie! O, cum ne-am înșelat! O, cum, auzind noi dumnezeieștile Scripturi, râdeam și ne băteam joc. Acolo, atunci vorbea cu noi Dumnezeu prin Sfintele Scripturi și noi nu luam aminte. Acum aici în munci, strigăm către Dânsul și cu dreptate El Își întoarce fața Sa de la noi. Ce ne-au folosit nouă dulcețile cele veselitoare ale lumii și desfătările? Unde este acum tatăl care ne-a născut? Unde este maica care ne-a purtat în pântece și cu dureri și cu chinuri ne-a născut? Unde sunt acum fiii noștri cei iubiți? Unde, bogăția? Unde, moșiile, averile și agoniselile noastre? Unde adunarea, tovărășia și ospețele? Unde călătoriile cele de multe feluri și deșarte? Unde sunt împărații și puternicii? O, cum acum nici unul din aceștia nu se află și nici nu poate să ne ajute nouă sau să ne izbăvească. Ci cu totul și de Dumnezeu și de sfinți, ne-am părăsit! Acestea vor fi cuvintele care cu jalnice tânguiri și plângeri se vor auzi de la cei ce în iad se muncesc „.

Am auzit în cântările care s-au citit, cum se vor deschide cărţile. Şi, la fel, Sfânta Evanghelie care s-a citit tot cu deschiderea cărţilor a început. Despre deschiderea aceasta a cărţilor este mult de vor­bit… Poporul simplu crede că e o credinţă, aşa. Dar, ne spune o învăţătură a Bisericii că de-a lungul întregii vieţi fiecare om are un înger păzitor. Mai sunt şi diavolii care ne înconjoară permanent. Şi fiecare scrie tot ceea ce face omul, tot ce gândeş­te, tot ceea ce vorbeşte… Scrie într-o carte, cartea vieţii omului. Scrie îngerul păzitor toate cele bune şi scriu şi vrăşma­şii toate relele pe care le facem. Şi, la sfârşit, la Judecata înfricoşată, se vor deschide cărţile şi se va citi tot ceea ce a făcut fiecare om în viaţa lui. Se spune aşa pentru că, omeneşte vorbind, însemnările se trec în cărţi, în scris, şi, atuncea, şi ţinerea de minte a tuturor acestor lucruri trebuie să fie scrisă undeva. Practic, însă, aceste cărţi, cum vă spuneam şi altădată, suntem noi înşine. Omul, la tot ceea ce gândeşte el, la tot ceea ce face el, la tot ceea ce vorbeşte, participă cu toată fiinţa lui, cu simţirea lui, cu gândirea lui. E normal să fie aşa. Şi, atunci, această trăire a fiecărei clipe de viaţă ne lasă nişte urme, potrivit cu felul trăirii pe care am avut-o. Omul se modelează, se prefa­ce în creşterea lui de la naştere până la moarte, se preface cu tot ceea ce a făcut şi ceea ce a gândit şi ceea ce a vorbit el în viaţa lui.

 

 

Lucrul ăsta e dovedit şi de ştiinţa asta, genetică. S-a consta­tat că fiecare om este o fiinţă unică. Oricâţi oameni au fost, sunt şi vor fi, niciodată nu or să fie doi oameni identici. Fieca­re om are elementul lui propriu, trăsăturile generale sunt aceleaşi, dar în amănunt fiecare om este o fiinţă unică, aşa a facut-o Dumnezeu. De unde se vede şi măreţia şi înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, Care ştie să facă oameni unici, la nesfârşit. Aşadar, toate lucrurile pe care le făptuim contribuie la prefacerea, la modelarea omului. Lucrurile se observă, pe undeva, şi pe dinafară, căci la fiecare transpare pe chipul lui dacă face fapte bune, dacă are anumite virtuţi sau dacă e un om rău. Atunci capătă un chip înfricoşat, un chip urât, uneori de criminal. Un om bun are un chip frumos, dovedind o aşe­zare bună. Virtuţile şi păcatele se văd pe chip şi în comportare. Dar atunci, la sfârşitul vieţii, toată lumea va vedea ceea ce e scris în cărţi, adică fiecare va apărea în forma în care s-a confecţionat el prin tot ce a faptuit şi a gândit. Toate trăirile lui şi toată viaţa îi vor apărea pe înfăţişarea cu care se prezintă la înfricoşata Judecată.

De multe ori, in tot ceea ce facem, avem obiceiul sa ne comparam cu ceilalti. Una dintre partile gresite ale acestui obicei este ca noi ne comparam cu majoritatea, care de fapt sunt cei ce intra pe poarta larga, ce duce la pieire, si nu ne comparam cu cei putini, care intra pe poarta cea stramta ce duce spre mantuire. Bineinteles ca este gresit sa traim si noi dupa cum traieste lumea, si este un cuvant nepotrivit sa spui: sa fii ca lumea, si nicidecum nu o sa ne putem indreptati ca am facut si noi ceea ce au facut toti oamenii. Noi trebuie sa mergem impotriva curentului acestei lumi, si chiar daca am fi singurii care facem ce trebuie, sa ne jertfim pentru a ne mantui sufletul.

Avem, de asemenea, obisnuinta de a ne indreptati atunci cand nu postim, sau cand nu facem alte fapte crestinesti, si spunem ca datorita serviciului, sau a situatiei din familie, sau diferite motive pe care noi le gasim si ne scuzam, si spunem ca daca am fi fost in alta situatie, atunci bineinteles ca am fi facut ceea ce trebuie. Insa ce vom face daca la judecata vom fi pusi in fata unei persoane, care a trait in acelasi timp cu noi, cu acelasi serviciu si cu familie, si care si-a facut totusi indatoririle crestinesti? De aceea noi nu trebuie sa ne comparam cu cei care nu fac ce trebuie si sa spunem ca noi suntem buni, ci sa citim sfintele carti si sa tindem spre faptele Sfintilor Parinti, caci in fata lor vom fi pusi la judecata, si nicidecum nu vom fi comparati cu cei rai.

Unul dintre pacatele pe care le avem este de a analiza si de a condamna pe altii. Sigur ca se intampla in jurul nostru lucruri de care nu suntem multumiti, insa intotdeauna datele problemelor pe care le stim sunt insuficiente pentru a ne exprima parerea, nicidecum pentru a da un verdict. Daca ne gandim cat timp il vedem noi pe omul despre care vorbim, daca ne gandim ca nu stim ce il doare, ce poate si ce nu poate, ajungem la concluzia ca nu stim mai nimic, ci pur si simplu spunem si noi ce au spus altii, sau ne hazardam sa ne dam cu parerea. Sfintii Parinti ne spun ca noi vedem un om cand greseste, insa nu il vedem cand se pocaieste, si atunci bineinteles ca ar trebui sa ne abtinem sa aruncam cu piatra.

Nu stiu cati dintre noi ne-am gandit sa-l ajutam pe un om care nu face ce trebuie. Sunt oameni ajunsi la culmea disperarii, care nu mai au putere de a face ceva bun, oameni peste care greselile se tin lant, si atunci am putea sa ne gandim, ca acestia ar trebui ajutati, incurajati, lasati sa se odihneasca. Astfel, in locul sentimentului de judecata, il vom avea pe cel al milei, sentiment care coboara harul lui Dumnezeu peste noi. „Dea tie Domnul dupa inima ta“ ( Ps.19,4), spune Proorocul David. Sa avem inima de parinte, asa cum am vrea sa aiba Dumnezeu fata de noi. Vedeti cum sunt parintii, cum incearca sa acopere greselile fiilor fata de altii, sa-i scoata din incurcaturi si judecati? Asa sa gandim si noi, mai ales cand persoanelor respective le pare rau pentru ce s-a intamplat.

Dumnezeu n-a glumit cu noi, spunându-ne: „Vedeţi că există iad veşnic!”, pentru ca în viaţa de dincolo să zică: „Ştiţi ce, de fapt nu este iad, dar v-am păcălit ca să vă străduiţi mai mult”. Ne-ar fi plăcut, poate, să fie aşa! Ne-ar fi plăcut ca Dumnezeu să nu-şi ţină cuvântul, să fi glumit sau să fi procedat cu noi pedagogic! Dar Dumnezeu nu minte şi nici nu glumeşte cu noi, iar evanghelia de astăzi ne dovedeşte că viaţa de dincolo este veşnică, fie iad, fie rai. Şi ne mai dovedeşte ceva: nimeni nu va putea să facă nimic pentru noi, atâta vreme cât nu înţelegem noi să facem tot ce trebuie şi tot ce ţine de noi ca să ajungem în sânul lui Avraam, iar nu în locul de chinuri al bogatului.

Oricât am voi să nu existe iad, sau, oricât ar fi de neplăcut să vorbim despre el şi oricât am fi tentaţi să mizăm pe o bunătate fără dreptate a lui Dumnezeu, există, totuşi, iad. Şi vă spun că iadul există nu pentru că aşa vrea El, ori pentru că Dumnezeu este bun doar până la un punct, iar după aceea se mânie pe noi şi zice: „Gata! Nu pot să vă mai sufăr, mergeţi în iad!”. O să vă spun de ce există iad şi, mai ales, că există iad nu din vina sau pentru că îl vrea Dumnezeu, ci din vina noastră şi pentru că noi în mod deliberat îl alegem, atunci când refuzăm să lucrăm binele şi săvârşim în chip voluntar trăul. Noi înşine ni-l pregătim, prin faptul că nu înţelegem să ducem viaţă bineplăcută Lui. Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi conştiinţă ca să ne trăim cu seriozitate viaţa aceasta. Să ne deprindem a trăi  pentru El încă de aici de pe pământ, căci viaţa de dincolo nu va fi decât o continuare firească a zidirii începute pe „temelia pusă aici” (I Tim. 6, 19). Să-L slujim pe Dumnezeu în această viaţă, pentru ca să ne facă şi pe noi dincolo „cetăţeni” veşnicei Sale Împărăţii, Amin”.