Hristos a Înviat!
Lumina învierii să umple casele și sufletele noastre. Hristos este lumina Lumii, să n-o tinem sub obroc. Adevarat a Înviat Mântuitorul nostru, iar dacă El a înviat vom învia și noi! Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, gândul la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu ne părăseste niciodată, fiindcă dacă nu credem că Hristos a Înviat zadarnică este credința și viața noastră va trece în zadar. Toate liturghiile depline, toate liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur si ale Sfântului Vasile cel Mare sunt prăznuire de Pasti. Toate Duminicile, cu câteva exceptii, sunt reeditarea sărbătorii de Pasti. Dar, iată astazi avem si Pastile cele de la Pasti. Nu numai ca să intrăm într-o atmosferă de lumină duhovnicească, ci si ca să ne verificăm în privinta raportării noastre la măretia Sfintei Învieri.
În Biserica dreptmăritore, în Biserica Ortodoxă, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este centrul credintei noastre, asa cum Domnul Iisus Hristos este centrul simtirii, centrul vietii noastre. Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne putem cerceta pe noi însine, măcar întru această zi, în privinta felului cum ne raportăm la lucrurile dumnezeiesti. Să nu uităm că trebuie „să tacă tot trupul omenesc", să stea cu frică si cu cutremur în fata măretiei lui Dumnezeu, că trebuie să dispară orice gând pământesc când este vorba de lucruri ceresti. Să ne gândim la Cel ce a mers să Se junghie si acum vine către noi să Se dea de mâncare nouă, credinciosilor. Paștile Domnului, Paștile. Să nu uităm că merg înaintea Lui cetele îngeresti cu toată domnia si stăpânia, cu heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântarea aliluia, aliluia, aliluia! Să avem constiinta că trebuie în toată vremea să izbucnim din sufletele noastre cântări de mărire si să zicem împreună cu ei: aliluia, aliluia, aliluia!
Învierea Domnului a fost anunțata: Invie din morti Profetia[Psalmi 15:10] Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea.[Psalmi 48:14] Ca nişte oi în iad sunt puşi, moartea îi va paşte pe ei. [Psalmi 48:16] Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului, când mă va apuca.Implinirea [Marcu 16:6] Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. [Marcu 16:7] Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. [Fapte 2:31] Mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. [Corinteni 15:4] Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; Troparul imprimat pe Sfantul Mormant rosteste: "Invierea Ta, Hristoase, ingerii o lauda in ceruri si pe noi, pe pamant, ne invredniceste cu inima curata sa te slavim." Cuvuclionul are un caracter interconfesional, si acolo slujesc zilnic, dupa un program stabilit, mai intai ortodocsii, apoi armenii, coptii si catolicii. Iesind din interiorul Sfantului Mormant spre rasarit ajungem in fata unei biserici mari numita Biserica Invierii, este catedrala propriu-zisa a Sfantului Mormant. Aici se savarsesc slujbele zilnice ale ortodocsilor, la care Aceasta biserica se afla in centrul intregului complex bisericesc si apartine in exclusivitate ortodocsilor. Aceasta de obicei participa un mare sobor de preoti si arhierei. In mijlocul bisericii sta asezat un sfesnic special, care marcheaza dupa Sfintele Scripturi centrul geografic si spiritual al pamantului. Biserica este foarte mare si impresioneaza prin stilul arhitectonic de tip romanic si prin atmosfera interioara tipic ortodoxa.
El a înviat și reînvie de fiecare dată, în istorie, arătându-Se mai puternic decât moartea și decât lumea și, decât ura, necredința și toate necazurile și pandemiile și ereziile, ca Hristos este Domn al vieții și al universului. Nici iudeii, nici romanii, nici barbarii de orice fel, nici revoluționarii francezi, nici ideologii comunismului ateu și nici democrații anticreștini, așadar, nu au putut și nu-L vor putea omorî pe Dumnezeu, pentru că El este viața însăși (In 1, 4), „Calea, Adevărul și Viața” (In 14, 6). El este Stăpânul, El a întocmit legile vieții și tot cel fără de legea Lui este sortit eșecului și morții. Acest lucru nu s-a înțeles suficient până astăzi, în pofida atâtor veacuri de luptă a omului cu Dumnezeu! Nu s-a înțeles că El a venit pentru a fi ascultat, iar nu persecutat ori interpretat în fel și chip; a venit pentru a fi slujit, iar nu ucis… De aceea, este evident că nimeni nu mai are alternativă. Dumnezeu există, oricum, și nu poate fi omorât!…
În vechime arabii aveau o lege interesantă: când se luptau doi viteji, învinsul fie era omorât, fie devenea rob al învingătorului. Prin analogie, de vreme ce Dumnezeu S-a arătat de fiecare dată nemuritor, nu credeți că în lupta omului de veacuri cu El ne-a mai rămas o singură alegere − aceea de a-I sluji Lui? Înțelegeți, deci, că Domnul este profund prezent în gena ființei noastre și, oricât ar dori-o unii, nu se poate scăpa de El! Este în „softul” nostru, ca făpturi umane, și nimeni niciodată nu-L va putea șterge de acolo! Este viu și nemuritor, iar de vreme ce nu-L putem înlătura nicicum, nu credeți că ar fi mai înțelept să devenim slujitori ai Lui și să murim noi pentru El?… Nu este nimic de mirare in asta: pentru intelepciunea omeneasca neluminata de Duhul Sfant este firesc ca lucrurile sa stea asa. Pentru ea, taina Crucii ramane intotdeauna taina, fiindca intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu, iar fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inteleapta decat intelepciunea lor (I Cor.1, 20, 25).Au pierit in negura veacurilor pana si numele vechilor intelepti, pe cand Crucea a devenit un simbol plin de lumina, in jurul careia graviteaza destinul omului. Crucea este sufletul crestinismului; fara cruce nu exista nici crestinismul insusi. De ce? Sfanta Biserica raspunde la aceasta intrebare prin invatatura despre rascumparare, care alcatuieste un punct cardinal al religiei crestine. In virtutea insemnatatii acestei invataturi, trebuie neaparat sa ne oprim asupra ei mai amanuntit.
Iisus Hristos a avut pana azi si are in continuare o mare influenta in viata creatiei. Aceasta influenta se datoreste unei lucrari reale a lui Hristos sau e produsul unei exagerari subiective care s-a perpetuat in istoria crestinismului? Mai intai se poate spune un lucru: aceasta influenta nu e produsul treptat al unei fantezii ce s-a dezvoltat cu timpul, ci s-a simtit inca de la martorii imediati ai Invierii Lui. Marturia despre Invierea Lui nu s-a cristalizat treptat. Formele acestei marturii se pot urmari pana la un timp care nu e despartit mult de moartea Lui. Din comuniunea de credinta in care autorii Evangheliilor se afla cu Domnul inviat, ei descriu Persoana Lui intr-o forma in oarecare masura libera. Tot ceea ce se spune in Noul Testament despre Hristos e imprimat de eficienta Lui asupra autorilor, eficienta deosebita de a oricarei personalitati care a fost numai om. Ei nu marturisesc despre invierea si despre Persoana lui Iisus Hristos numai ca despre doua lucruri care-si corespund, ci vorbesc despre ele ca unii ce stau in momentul in care scriu sub eficienta Lui.
Invierea lui Hristos e certificata de eficienta Lui obiectiva care incepe indata dupa aceea asupra ucenicilor si se prelungeste asupra lor si asupra ucenicilor acestor ucenici, ca sa continue ca o eficienta in tot cursul istoriei crestinismului. Hristos nu a inviat fara sa Se fi facut cunoscut in oarecare mod in chip real ca atare si fara sa fi intemeiat obiectiv convingerea lor ca El persista in legatura cu cei ce cred Lui pana la sfarsitul veacurilor. “Toata traditia despre Hristos a rasarit din credinta in Invierea lui Iisus si s-a concentrat in relatia de eu-Tu cu Rastignitul Care e viu si acum.”
Iar marturia despre Invierea lui Hristos nu a putut fi produsul unei deductii logice din viata Lui, sau produsul vreunei fantezii subiective, stimulata de legatura sentimentala cu El a celor ce au trait in preajma Lui. Credinta in Dumnezeu sau legatura sentimentala cu Magistrul care a murit n-a dus niciodata prin ea insasi la credinta in invierea Acestuia, inviere care sa fie baza pentru invierea tuturor. Neputinta judecatii naturale de a admite o astfel de inviere, nesilita de un fapt care sa o impuna impotriva ei, a facut-o sa nu deduca din credinta in Dumnezeu putinta invierii ca o baza pentru invierea tuturor oamenilor. Neputinta judecatii naturale de a admite Invierea lui Hristos, daca aceasta nu s-ar fi produs ca un fapt de necontestat, ar fi dus, dimpotriva, la indoiala in dumnezeirea Lui, sau din credinta in dumnezeirea Lui n-ar fi dedus Invierea Lui. Iar aceasta neputinta a judecatii ar fi oprit si lucrarea fanteziei ucenicilor in acest sens, cu toata atasarea sentimentala la El. Caracterul Persoanei lui Iisus, oricat de exceptional a fost, nu i-a convins pe ucenici a priori ca El trebuie sa invieze. O dovedeste aceasta fuga lor in timpul judecatii si patimilor Lui si indoiala manifestata de ei de cate ori Hristos le-o prezicea, chiar cand, pe de alta parte, marturiseau dumnezeirea Lui (Mt. 16, 16).
Pe de alta parte, Persoana insasi a lui Hristos Isi deschide toate dimensiunile Ei de-abia in urma invierii. Chiar daca L-ar fi socotit pe Hristos, in mod neintrerupt si neclintit, Dumnezeu intrupat, daca El n-ar fi inviat, adica daca ucenicii n-ar fi avut experienta Invierii si a eficientei Lui reale dupa Inviere, dumnezeirea Lui ar fi ramas pentru ei o realitate in mare parte inchisa, ascunsa, neluminata. Numai cu ochii acestei credinte, intemeiata pe comuniunea cu El dupa Inviere, au putut intelege ucenicii pe Hristos in toata plinatatea reala a Persoanei Lui. Experienta Invierii lui Hristos, intemeiata pe comuniunea cu El dupa Inviere, e baza “istorica” ce a dat ucenicilor posibilitatea sa recunoasca “istoricitatea” Lui ca Dumnezeu-Om si sa o descrie ca atare. O teorie teologica despre Iisus care face abstractie de aceasta experienta “istorica” a Invierii lui Hristos va nega dumnezeirea Persoanei Lui, chiar in cazul ca va admite istoricitatea Lui. Desigur insa ca aceasta istoricitate va fi nedeplina, pentru ca va lipsi din ea Invierea Lui, ca unul din evenimentele fundamentale ale “istoriei” Lui. Ea va elimina din viata lui Hristos tot ce depaseste posibilitatile unui om obisnuit. La randul ei, Invierea de care ucenicii dau marturie nu e invierea unui indiferent care om, ci tocmai a lui Hristos Care li S-a impus lor ca o persoana cu o putere, cu o viata, cu o invatatura care depaseste orice putere, orice viata, orice invatatura, aflata in limitele unei existente umane. E invierea unei persoane care li s-a dat ea insasi ca fiind Fiul lui Dumnezeu, fara a manifesta nici o mandrie pentru aceasta, - caci era un fapt real - si care a prezis Invierea sa.
Facand abstractie de faptul ca Invierea lui Hristos n-ar fi putut fi un eveniment petrecut cu un om obisnuit, experienta Invierii insasi a deschis ucenicilor accesul deplin la adevaratul Hristos “istoric”, sau ne asigura despre existenta “istorica” a lui Hristos ca Dumnezeu-Om. De aceea experienta ucenicilor privitoare la Hristos primeste abia prin experienta Invierii Lui deplinatatea ei ca experienta despre Hristos cel “istoric”, langa Care au petrecut mai multi ani, dar pe Care nu L-au inteles deplin inainte de Inviere.
“Accentuarea Domnului inaltat nu e deci o indepartare de la viata lui Iisus traita de El ca om. Dimpotriva, Domnul inaltat numai in acel caz nu e o fantoma, cand El nu e altul decat Iisus din intervalul de timp dintre nasterea si moartea Lui.” De aceea Apostolii se dau pe ei nu numai ca martorii Invierii lui Hristos, ci ca martorii Acelui Hristos langa Care ei au stat tot timpul de la inceputul activitatii Lui (Fapte 1, 21). Astfel Iisus, vazut in Noul Testament cu ochii celor ce au fost martorii Invierii Lui si partasi la o comuniune cu Domnul inviat si inaltat, nu e alt Iisus decat cel istoric, vazut in urma invierii in plinatatea luminii Lui.
Sinaxarul Învierii ne aduce în atenţie un lucru de o importanţă covârşitoare pentru înţelegerea corectă a textelor evanghelice care relatează despre Învierea Domnului, în ceea ce priveşte prezenţa Maicii Domnului în faţa mormântului gol şi întâlnirea ei cu Fiul său înviat. În acest sens, din sinaxar aflăm că: „Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care, după cum grăieşte Evanghelia de la Matei, şedea la mormânt împreună cu Maria Magdalena. Dar spre a nu se arunca îndoială asupra Învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea zic Evangheliştii că Domnul S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena”. Faptul că Maica Domnului L-a văzut prima pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos înviat este atestat şi de cântările Bisericii, unde se spune: „Îngerul a strigat celei pline de har: Curată Fecioară, bucură-te; iarăşi zic: Bucură-te, că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt”. În textele evanghelice nu rezultă clar că Maica Domnului L-a văzut pe Hristos înviat. Există însă fraze care se referă la „cealaltă Marie”. Sfântul Evanghelist Matei scrie: „După ce a trecut sâmbăta, când se lumină de ziua întâi a săptămânii (duminica), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul” (Matei 28, 1).
„Haideţi şi noi, iubitorii de prăznuire, să urmăm acelor femei Mirofore şi, ridicându-ne din pat foarte de dimineaţă, să-I aducem Stăpanului înviat imnurile cuvenite Învierii Sale, aşa cum Mironosiţele şi-au adus mirurile, şi să nu lenevim dormitând întreaga noapte; să priveghem, fraţilor, în noaptea aceasta a Duminicii luminatei Învieri, prin cântarea de imnuri şi slavoslovii până în zori; căci aşa făceau acei creştini de demult care, aprinzându-şi lumânările, privegheau întreaga noapte, până la al şaptelea ceas, în aşteptarea Învierii Domnului, precum spune şi Grigorie Teologul: „Frumoasă, aşadar, a fost prăznuirea noastră în haine sărbătoreşti şi aprinderea tuturor luminilor, pe care atât fiecare în parte, cât şi cu toţii împreună le-am săvârşit, umplând noaptea de îmbelşugată lumină.” Dar dacă voi, creştini fiind, nu puteţi priveghea întreaga noapte, treziţi-vă măcar cât mai de dimineaţă, după miezul nopţii, spre a prăznui Învierea Domnului. Şi, după cum e firesc, dacă în zorii zilei răsare soarele, noi priveghem pentru că voim a vedea prin credinţă pe Hristos, Soarele nematerialnic al Dreptăţii, ieşind din mormânt ca din spatele orizontului şi răsărind adevărata viaţă nouă, credincioşilor.Amin.(postat pe fb de ioan monahul)