Harul lui Dumnezeu lucrează când suntem smeriți cu adevărat
„Harul lui Dumnezeu lucrează când suntem smeriți cu adevărat” „In tot ce fac, Dumnezeu mă ajută. Dacă fac zece metanii, Dumnezeu m-a ajutat, că eu nu pot să fac nimic. De obicei oamenii spun: eu am postit, eu am mers la biserică, eu m-am nevoit, eu am dragoste. Dar bucuria pe care o simți este tot un fel de mândrie”.
Diavolul luptă pe cele două căi: mândria și mâhnirea sau întristarea, care duce până la deznădejde. Dacă vede că ne nevoim, vine cu slava deșartă, cu mândria. Cum spunea și Părintele Stareț, tot timpul trebuie să ne smerim, să ne defăimăm în interiorul nostru că aceea nu fac, nici cealaltă – atunci când ne vin gânduri de mândrie. Iar atunci când avem gânduri de mâhnire, de deznădejde, să luăm aminte și să-L slăvim pe Dumnezeu: Slavă, Ție, Doamne, pentru toate.
Deci, daca Pavel a numit harul dar al lui Dumnezeu, caută nu cazi Căci el obişnuia a numi har chiar şi faptele noastre bune, fiindcă chiar şi în acestea noi avem mare nevoie de ajutorul cel de sus. Spunându-le: „spre întărirea voastră”, el a arătat tainic că ei aveau nevoie de o mare îndreptare. „de mult timp doream şi mă rugam ca să vă pot vedea, pentru nimic altceva decât numai ca să vă întăresc pe voi, să vă împuternicesc şi să vă statornicesc în cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu vă clătinaţi uşor”.
Dar el nu se exprimă astfel, căci i-ar fi rănit, ci în alte cuvinte le lasă de înţeles acelaşi lucru, expresia „spre întărirea voastră” aceasta învederând.
Apoi, fiindcă şi aceste cuvinte par greoaie, priveşte cum îi mângâie prin ceea ce adaugă. Ca să nu zică ei: „Dar ce? Noi ne clătinăm şi suntem purtaţi încoace şi încolo ca frunza de vânt? Şi avem noi nevoie de cuvintele tale spre a sta drepţi?” – iată că el preîntâmpină o astfel de contrazicere, adăugând: „Şi aceasta ca să mă mângâi împreună cu voi prin credinţa noastră laolaltă, a voastră şi a mea” (1, 12), ca şi cum pare că ar zice:
„Să nu vă închipuiţi că intenţionez să vă acuz vorbind acestea; nu cu această idee am grăit. Atunci ce am vrut să spun? Aţi suferit multe necazuri din partea celor ce vă prigonesc, şi pentru aceasta am dorit să vă văd, ca să vă mângâi, şi încă mai mult: nu numai pe voi să vă mângâi, ci chiar şi eu să găsesc mângâiere pe lângă voi”.
Priveşte înţelepciunea învăţătorului: după ce a zis: „spre întărirea voastră”, i s-a părut că aceste cuvinte sunt prea greoaie pentru discipoli, şi imediat a adăugat: „ca să mă mângâi împreună cu voi”. Însă şi acestea sunt greoaie, nu într-adevăr ca primele dar totuşi greoaie.
El atunci diminuează ce este supărător şi în acestea, căutând ca din toate părţile să îndulcească cuvântul şi să-l facă a fi bine primit. Căci nu a spus „să vă mângâi”, ci „să mă mângâi împreună cu voi”. Şi nu s-a mulţumit nici cu aceasta, ci încă mai introduce şi altă îndreptare, căci zice: „prin credinţa noastră laolaltă, a voastră şi a mea”.
Vai! Câtă umilinţă din partea lui! El a arătat că nu numai aceia aveau nevoie de mângâiere din partea lui, ci şi el din partea lor. Şi astfel pune pe discipoli în rândul dascălilor, nepăstrând pentru sine nici un fel de superioritate, ci indicând o desăvârşită egalitate.
„Câştigul – zice – este comun, şi eu am nevoie de mângâierea voastră, după cum şi voi aveţi de a mea”. Şi cum se face aceasta? „Prin credinţa noastră laolaltă, zice, a voastră şi a mea”.
După cum se întâmplă şi cu focul, că dacă îngrămădeşti mai multe lemne face o flacără mai strălucitoare, tot aşa este şi cu credincioşii. Când noi suntem despărţiţi şi depărtaţi unii de alţii, suntem oarecum trişti şi lipsiţi de voinţă. Iar când ne vedem împreună şi îmbrăţişăm pe ai noştri, mare este mângâierea pe care o primim.
Nu privi la timpul prezent, când, cu harul lui Dumnezeu, şi în oraşe ca şi în sate, şi chiar şi prin pustietăţi, se găsesc multe cete de credincioşi, şi când toată necucernicia este alungată; ci gândeşte-te, în timpurile acelea, cât de mare bine era ca dascălul să vadă pe ucenici, ca fraţii să vadă pe alţi fraţi veniţi de prin alte părţi. Şi, ca să lămuresc mai bine ceea ce am spus, voi da un exemplu.
Dacă vi s-ar întâmpla vreodată, ceea ce să nu se întâmple, de a fi duşi în ţara perşilor, sau a sciţilor, sau a altor barbari, şi a fi împărţiţi câte doi sau trei prin cetăţile de acolo, şi deodată aţi vedea pe unul dintre fraţi sosit acolo, gândiţi-vă câtă mângâiere am avea din aceasta. Nu vedeţi pe cei din închisori cum saltă de bucurie, şi cum par că zboară de plăcere când văd pe vreunul din familie?
Dacă eu compar acele timpuri cu robia şi cu temniţa, să nu te uimească, căci cei de pe atunci pătimeau mai mari rele decât aceştia; erau împrăştiaţi şi alungaţi de pretutindeni, trăiau în foame şi necazuri, tremurau în fiecare zi de frică, bănuiau şi pe prieteni, şi pe casnici şi pe rude, şi locuind în lume ca într-o ţară străină, ei vieţuiau mai rău decât chiar cei din temniţe şi din robie. Pentru aceasta el spunea: „spre întărirea voastră, şi să mă mângâi împreună cu voi”.
Zicea aceasta nu ca şi cum ar fi avut el nevoie de ajutorul lor – departe de aşa ceva; căci cum ar fi fost cu putinţă ca el, stâlpul Bisericii, el, cel mai tare decât piatra şi fierul, el, diamantul cel duhovnicesc ce folosea mii de cetăţi, cum ar fi putut el să aibă nevoie de ajutorul lor? Ci pentru a nu face cuvântul său greoi şi nici certarea aspră, de aceea zicea că şi el are nevoie de mângâierea lor.
Dacă însă cineva ar vrea să numească aici mângâiere mulţumirea ce o simţea Pavel pentru progresul lor, şi că pentru aceasta dorea să se ducă la ei, nu ar greşi cu nimic. „Dar dacă doreşti”, ar spune cineva, „şi te rogi, şi voieşti a ne mângâia şi a te bucura de mângâierea noastră, ce te împiedică să vii?”.
Înlăturând această bănuială, el adaugă cele ce urmează: „Fraţilor, nu vreau ca voi să nu ştiţi că, de multe ori, mi-am pus în gând să vin la voi, dar am fost până acum împiedicat” (1, 13).
Priveşte măsura supunerii lui de slugă, şi dovadă de cea mai mare recunoştinţă. Căci spune că a fost împiedicat numai, dar de ce anume nu spune. El nu cercetează poruncile stăpânului, ci numai se supune lor.
Deşi, cineva s-ar putea întreba de ce Dumnezeu a vrut ca o cetate atât de mare şi strălucită, şi spre care îşi aţintea privirile întreaga lume, să fie atât de mult timp lipsită de un asemenea dascăl. Însă cel ce se duce într-o cetate care stăpâneşte, ca în cazul de faţă, contribuie la lenevirea celor stăpâniţi; iar cel ce părăseşte cetatea împărătească uneltind sau pricinuind rele supuşilor, este nepăsător faţă de ceea ce este principal, adică de liniştea lor.
Dar el nu cercetează nimic din acestea, ci înaintea proniei nepricepute de mintea omenească se dă la o parte, dovedind prin aceasta tăria sufletului său, şi totodată învăţându-ne pe noi ca niciodată să nu aruncăm vina asupra lui Dumnezeu pentru cele petrecute, chiar dacă s-ar părea că acelea tulbură pe mulţi.
A porunci este dreptul stăpânului, iar datoria slugilor este numai de a asculta. Şi pentru aceasta el spune că a fost împiedicat, şi nu şi din ce cauză. Nici eu nu ştiu de ce, ar părea că spune, deci nu mă întrebaţi de voia şi raţiunea lui Dumnezeu. „Oare făptura va zice Celui ce a facut-o: De ce m-ai făcut aşa?” (Romani 9, 20) De ce, spune-mi, cauţi să afli? Nu ştii că El se interesează de toate? Nu ştii că El este înţelept, şi că nu lucrează nimic fără scop? Nu ştii că El iubeşte făpturile Sale mai mult decât iubeşte tatăl pe fiii săi, ba încă întrece chiar îngrijirea mamei?
Nimic nu cerceta mai mult, şi nici să păşeşti mai departe, căci îţi sunt de ajuns acestea spre încurajare; după cum şi atunci toate ale romanilor erau îngrijite cu multă înţelepciune. Şi dacă poate nu ştii modul iconomiei lui Dumnezeu, să nu te nelinişteşti, căci aceasta este mai ales treaba credinţei; adică, chiar neştiind modul iconomiei Lui, să primească fără rezervă ideea acestei iconomii.
Deci Pavel reuşind în ceea ce îşi propusese, adică reuşind să le demonstreze că dacă nu s-a dus la ei până atunci, aceasta nu s-a întâmplat din cauză că i-ar fi dispreţuit, ci pentru că a fost împiedicat, deşi dorea foarte mult a se duce. Aşadar, dezbrăcându-se de vinovăţia lenei, şi convingându-i că nu mai puţin decât ei dorea şi el a-i vedea, iarăşi le arată marea dragoste pe care o avea faţă de dânşii.
„Nici după ce am fost împiedicat – zice -, eu nu am contenit a încerca să vin la voi, însă deşi mereu încercam, mereu eram împiedicat, niciodată însă nu părăseam această idee, păstrând dragostea către voi întreagă, în acelaşi timp însă neîmpotrivindu-mă voinţei lui Dumnezeu”.
Prin faptul că îşi propunea şi niciodată nu părăsea această idee, el arată dragostea cea mare faţă de ei, iar prin faptul că era împiedicat şi nu se împotrivea, arată respectul cel nemărginit ce-l purta lui Dumnezeu.( sursa omilii Ioan Gura de Aur )