Grija trage toata maduva inimii si nu lasa nimic pentru Hristos
Zlilele acestea am evadat un pic împreună cu un grup de crestini din sfera vieții cotidiene, lumești și am fost să ne încarcam de har, de liniște și sfințenie în câteva mânastiri, la calugarii și calugarilele retrași din lume, în drum spre parintele Arsenie Boca, care ne-a așteptat cu bucurie. Am stat câteve minute departe de viața lumească, cu capul lipit se stânca peșterii Sf. Ioan de la Prislop, iar dupa Sfanta Liturghie parintele Cristian a rostit cuvântul de învațatură. Ne-am simtit minunat.
Monahismul creştin a fost întotdeauna asociat cu liniştea sau tăcerea, care este văzută mai mult ca o condiţie interioară decât una exterioară. Tăcerea exterioară este necesară pentru a ajunge mai uşor şi mai deplin la liniştea interioară. Această linişte nu este aceeaşi cu inerţia sau inacţiunea, ci mai degrabă cu trezirea vieţii spirituale. Este o vigilenţă intensă şi devotament total faţă de Dumnezeu. Retrăgându-se într-un loc liniştit şi examinându-se pe sine, călugărul reuşeşte să se cunoască mai bine, să se lupte cu patimile mai în profunzime şi să-şi cureţe inima, astfel încât să fie găsit vrednic de descoperirea lui Dumnezeu.
Toţi creştinii trebuie să păstreze poruncile lui Dumnezeu, dar asta presupune muncă. Firea umană căzută, înrobită de patimile sale şovăieşte când vine vorba de îndeplinirea acestei datorii. Ea caută mai degrabă plăcerea şi evită suferinţa provocată de lupta contra patimilor şi egoismului. Viaţa monahală caută tocmai uşurarea acestei munci. Pe de altă parte, "lumea", mai ales în societatea secularizată a zilelor noastre, face din ce în ce mai grea încercarea cuiva de a deveni ascet.
Asta înseamnă că adevăratul creştin trebuie să-şi alipească viaţa şi conduita de Hristos, lucru care este adesea greu de făcut în lume.
Tot ce e dificil de făcut în lume, în viaţa monahală, e mereu încercat cu multă dăruire. În viaţa sa duhovnicească, călugărul pur şi simplu încearcă să facă ceea ce orice creştin ar trebui să facă: să trăiască după poruncile lui Dumnezeu. Principiile fundamentale ale monahismului nu sunt diferite de cele ale vieţii tuturor credincioşilor, şi asta se vede mai ales din istoria timpurie a Bisericii, înainte de apariţia monahismului.
În tradiţia Bisericii există o preferinţă clară înspre celibat decât înspre căsătorie. Cu toate acestea, această atitudine nu e deloc ostilă căsătoriei, care e recunoscută ca o Taină de mare valoare duhovnicească, ci se referă doar la obstacolele de ordin practic pe care căsătoria le pune în calea asumării unei vieţi duhovniceşti. De aceea, încă din zilele de început ale creştinismului, foarte mulţi credincioşi decideau să nu se căsătorească.
Viaţa creştină a fost asociată de la început cu lepădarea de sine şi sacrificiul: "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Hristos ne cheamă să ne dăruim întru totul: "Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37).
In ziua de azi, oamenii sunt foarte zapaciti, aiuriți, bulversați, fiindca nu traiesc simplu, așa cum a randuit Dumnezeu. Azi omul îl cauta pe Mamona care este egal cu câștigul, averea, profitul, viața ușoară și ușuratica. Deschid multe fronturi si se pierd in grija cea multa ca într-o mlaștina. Servici, câstig, puțina distractie. Oare asta înseamnă condiția umană? Ce modele avem? Dumnezeu ne-a facut după chipul si asemanarea Lui, iar modelul nostru trebuie să fie permanent Iisus Hristos, dar Dumnezeu și sufletul nu mai intra demult in planurile noastre.
Eu încep întai cu Dumnezeu, apoi pun in randuiala la un lucru-doua, si abia apoi ma gandesc la altele. Niciodata nu fac mai multe lucruri deodata. Acum ma gandesc sa fac lucrul cutare. Il termin, si abia dupa aceea ma gandesc sa fac altceva – pentru ca daca incep altul fara sa il fi terminat pe primul, nu am liniste. Cand cineva are de facut mai multe deodata, o ia razna – si numai ce se gandeste la ele, ca il si apuca schizofrenia.
Oare nu e mai bine ca un lucru sa fie facut mai pe indelete, ca sa ne putem castiga linistea? Da, fiindca atunci cand lucreaza cineva cu liniste isi pastreaza pacea si isi sfinteste intreaga zi. Din pacate, n-am inteles ca atunci cand lucram ceva prea repede dobandim o nervozitate iar lucrarea care se face cu nervozitate nu e sfintita. Scopul nostru nu trebuie sa fie a face multe intr-o continua neliniste. Aceasta e o stare diavoleasca. Lucrul de mana care se face cu liniste si rugaciune se sfinteste si sfinteste si pe cei care il folosesc – si asa are sens atunci cand mirenii cer lucru de mana de la monahi ca binecuvantare; in timp ce lucrul facut cu graba si nervozitate transmite aceasta stare diavoleasca si celorlalti. Treaba grabita, facuta cu neliniste, este caracteristica oamenilor celor mai lumesti. Sufletele tulburate care lucreaza transmit tulburare si prin lucrul lor de mana, iar nu binecuvantare. Mult influenteaza starea omului lucrul de mana pe care il face, pana si lemnul! Infricosat lucru! Rezultatul muncii omului e pe potriva starii in care se afla cand o face. Daca este nervos si se manie si injura, ceea ce face nu va avea binecuvantare; iar de canta, de spune rugaciunea, se sfinteste si lucrul lui. Unul e lucru diavolesc, iar celalalt dumnezeiesc. Daca va purtati cu evlavie si lucrati cu rugaciune, va veti sfinti mereu si toate se vor sfinti. Atunci cand cineva are mintea la Dumnezeu i se sfinteste lucrul sau, rucodelia sa. Daca, de pilda, fac o cutie si spun si rugaciunea, ma rog si in acelasi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu e sa fac cutii si sa le fac repede, ca sa fac multe si totodata sa fiu nelinistit. Asta e o stare demonica. Nu pentru asta am venit in manastire: am venit ca sa ne sfintim si sa sfintim ceea ce facem. Aceasta e pricina pentru care uneori te simti ca o functionara zeloasa in indatoririle tale, pentru ca atunci cand alergi sa-ti pui in randuiala treburile, uiti sa-l iei si pe Hristos. In schimb, daca pornesti cu rugaciunea, te vei simiti ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, baga si rugaciunea in lucrul tau, ca sa va sfintiti si tu, si lucrul tau. Stii cum binecuvanteaza atunci Dumnezeu, si cate bunatati si binecuvantari trimite? – Parinte, cand lucrarea este intelectuala (de pilda o lucrare de traducere), cum este cu putinta sa spui rugaciunea in asa fel incat lucrarea pe care o faci sa se sfinteasca? – Atunci cand lucrarea e intelectuala, daca mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinteste, fiindca traiesti in atmosfera lui Dumnezeu, dei nu poti spune rugaciunea. Cand cineva e intr-o stare duhovniceasca, se ajuta mult pe sine. Nu incearca sa inteleaga noimele cu mintea, ci se lumineaza si le afla prin luminarea dumneziasca.
Dar cand nu am aceasta stare duhovniceasca si trebuie sa fac o astfel de lucrare? Atunci sa o faci, dar sa te rogi si sa ceri luminare de la Dumnezeu. Sa cauti sa te ajuti, pe cat poti, cu noimele dumnezeiesti, si sa lucrezi cu evlavie. Sa faci la fiecare ora, sau din doua in doua, cateva minute, cateva minute intrerupere, in care sa spui rugaciunea.
Sa nu risipim fara rost rodul, miezul puterilor noastre, lasand dupa aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toata maduva inimii si nu lasa nimic pentru Hristos. Daca vezi ca mintea ta fuge mereu si se duce la treburi etc., trebuie sa intelegi ca nu mergi bine si sa te nelinistesti, caci te-ai indepartat de Dumnezeu. Sa intelegi ca esti mai aproape de lucruri decat de Dumnezeu, de zidire decat de Ziditor. De multe ori, din pacate, o satisfactie lumeasca insala chiar si pe monah atunci cand face o lucrare. Omul este zidit sa faca binele in mod firesc, pentru ca Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se nevoieste ca sa se faca din om inger. De aceea, lucrarea lui in cele materiale trebuie sa se limiteze doar la cele absolut necesare, ca sa lucreze in cele duhovnicesti. Atunci si bucuria lui, ce va izvori din roadele duhovnicesti pe care le va produce, va fi duhovniceasca, iar unul ca acesta se va hrani si va hrani cu imbelsugare. Cu munca si grija multa se uita de Dumnezeu. Parintele Tihon spunea: ‘Faraon dadea multa munca si mancare multa israelitilor, ca sa uite de Dumnezeu‘. In vremea noastra, diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, in multe lucruri. Munca multa, mancare multa, ca sa uite de Dumnezeu , si astfel sa nu poata – sau mai bine zis, sa nu vrea – sa puna in valoare libertatea ce li se da, ca sa-si sfinteasca sufletul…”
“Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca si inainteaza spre lux, cu atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, este firesc sa nu afle nicaieri odihna. De aceea umbla nelinistiti chiar si imprejurul lumii – precum cureaua masinii imprejurul rotii nebune – pentru ca in toata planeta noastra nu incape multa lor liniste. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumeasca iese stresul lumesc. Din pricina aceasta Domnul nu mai vorbeşte acum de necazurile, luptele şi judecăţile pentru avere – făcuse aluzie la ele mai înainte cînd spusese: „Pîrîşul te va da judecătorului, iar judecătorul slujitorului” -, ci de ce este mai cumplit decît toate acestea, de pofta cea rea a dragostei de avere. Este cu mult mai cumplit să-ţi fie mintea înrobită de această boală decît să stai la închisoare. A sta la închisoare nu se întîmplă totdeauna. Dar totdeauna dragostea de bani robeşte mintea. Pentru aceasta Domnul vorbeşte de robirea minţii după ce a vorbit mai înainte de închisoare, pentru ca robirea minţii este mai cumplită şi se întîmplă totdeauna.
„Dumnezeu, spune Domnul, ne-a dat mintea, ca să risipim neştiinţa, ca să avem o judecată dreaptă despre lucruri, ca să rămînem nezdruncinaţi cînd vin peste noi necazuri şi nenorociri, folosindu-ne de minte ca de armă şi de lumină”. Noi, însă, am trădat darul acesta al lui Dumnezeu de dragul lucrurilor de prisos şi fără de folos. Ce folos de ostaşi îmbrăcaţi în aur, cînd generalul a căzut prizonier? Ce folos de corabie frumos împodobită, cînd căpitanul corăbiei s-a înecat? Ce folos de trup bine întocmit, cînd ochii sînt scoşi? Ai văzut cum Hristos îndepărtează pe oameni de păcat şi-i îndreaptă spre virtute, tocmai prin acelea prin care ei doresc totdeauna păcatul? „Pentru care pricină, întreabă Hristos, doreşti averi? Nu-i aşa că pentru plăcere şi desfătare? Dar tocmai acestea nu le ai de pe urma averilor, ci cu totul dimpotrivă! Cînd ochii ne sînt scoşi nu măi simţim nici o bucurie din pricina acestei nenorociri; cu atît mai mult nu vom simţi vreo bucurie cînd mintea ni-i stricată şi beteagă”.
Mai tîrziu, cînd a vorbit de sămînţa căzută între spini, Domnul a arătat mai lămurit cît de mult este vătămată mintea din pricina dragostei de averi. Deocamdată nici acum n-a spus puţin, aratîndu-l întunecat pe cel îndrăgostit de bogăţie. Şi dupa cum cei care sînt în întuneric nu văd nimic lămurit, ci, dacă văd o frînghie, socotesc că este şarpe, iar cînd sînt în munţi şi în locuri prăpăstioase mor de frică, tot aşa cei îndrăgostiţi de averi, oameni cu mintea întunecată, privesc cu teamă lucruri care nu înfricoşează deloc pe cei cu mintea limpede. Te temi de sărăcie, dar, mai bine spus, nu numai de sărăcie, ci şi de cea mai mică pagubă. Dacă pierzi un lucru cît de mic te supără şi te tulbură mai mult decît cei care sînt lipsiţi de hrana cea de toate zilele. Mulţi bogaţi s-au spînzurat chiar pentru că n-au putut suferi o nenorocire ca aceasta. Ocările şi calomniile li se par bogaţilor atît de greu de suferit, încît mulţi şi-au pus capăt vieţii din pricina lor. Bogăţia îi face slabi pe bogaţi în faţa tuturor greutăţilor din viaţă, afară de slujirea bogăţiei. Cînd bogăţia le cere să-i slujească, merg pînă la crimă, la bătăi, insulte, la orice neruşinare. Dar este cea mai mare ticăloşie să fii mai slab decît toţi în cele ce trebuie să filozofezi, dar fără de ruşine şi îndrăzneţ în cele ce trebuie să fii cuvios şi cucernic. Păţesc ca şi cei care-şi cheltuiesc averea pe ce nu trebuie; cînd vine timpul unei cheltuieli neapărat trebuincioase, nemaiavînd ce mai cheltui, suferă cele mai groaznice necazuri pentru că-şi cheltuiseră rău averea.
Bogaţii înfruntă multe primejdii şi prăpăstii şi ajung la un sfîrşit întru nimic folositor; stau intr-un îndoit întuneric: sînt orbi, din pricină că li-i stricată mintea şi sînt înconjuraţi de mare ceaţă, din pricină că-i înşală mulţimea grijilor. De aceea nici nu pot vedea cu uşurinţă. Cel care stă în întuneric scapă de întuneric cînd se arată soarele; dar cel care-i lipsit de vedere nu scapă de întuneric nici cînd se arată soarele. Bogaţii sînt ca aceştia din urmă. Nu scapă de întuneric nici după ce Soarele dreptăţii a răsărit, nici după ce l-au ascultat sfaturile, pentru că bogăţia le-a astupat ochii. De aceea şi stau într-un îndoit întuneric: unul din pricina lor, iar altul din pricină că nu ascultă pe învăţător. Să ascultăm, deci, de El cu mare luare aminte, ca, deşi tîrziu, să vedem odată! Şi cum e cu putinţă să vedem? „Nu vă adunaţi comori pe pămînt”. Dar ce folos mai am de pe urma ascultării, m-ar întreba cineva, cînd sînt stăpînit de dorinţă? Neîncetata ascultare a cuvîntului Domnului va putea stîrpi şi această dorinţă; dar de continui să fii stăpînit de ea, atunci gîndeşte-te că nici dorinţa nu mai e dorinţă. Căci ce fel de dorinţă e aceea să roboteşti cumplit averii, să te supui tiraniei ei, să fii legat din toate părţile, să locuieşti în întuneric, să fii tulburat, să suferi oboseli fără de nici un cîştig, să păstrezi pentru alţii averea şi de cele mai multe ori pentru duşmani? Sînt vrednice acestea de a fi dorite? Nu merită, oare, să fugi de ele? Ce dorinţă e aceea de a pune comoara ta între tîlhari? Dacă doreşti într-adevăr bogăţiile, atunci mută-le acolo unde pot rămîne întregi şi nevătămate. Ce faci acum nu-i fapta unui om care iubeşte averile, ci a unuia care iubeşte robia, asuprirea, paguba şi necontenita suferinţă.
Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. „Bogăţia, spune Domnul, nu vă vatămă numai pentru că înarmează pe hoţi împotriva voastră, nici numai pentru că vă întunecă desăvîrşit mintea, ci şi pentru că vă scoate din robia lui Dumnezeu, făcîndu-vă prizonieri banilor fără suflet şi vătămîndu-vă de două ori: o dată pentru că vă face robi banilor, peste care ar trebui să fiţi voi stăpîni, şi a doua oară pentru că vă scoate din robia lui Dumnezeu, Căruia mai mult decît tuturor ar trebui să-I fiţi neapărat robi.” După cum atunci cînd Domnul a vorbit de bogăţie, a arătat că este vătămată de două ori: şi pentru că este depusă aici, pe pămînt, unde o strică moliile şi pentru că nu este depusă dincolo, în cer, unde nu poate fi furată, tot astfel şi acum arată că pricinuieşte o îndoită pagubă sufletească şi pentru că ne depărtează de Dumnezeu, şi pentru că ne supune lui mamona. Dar nu spune dintr-odată lucrul acesta, ci ne pregăteşte mai întii cu ajutorul unor idei comune, grăind aşa: „Nimeni nu poate sluji la doi domni”. Vorbeşte aici de doi domni, pentru că dau porunci potrivnice; că dacă n-ar fi aşa, nici n-ar fi doi. „Inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una“, spune în altă parte Scriptura; deşi mulţimea era împărţită în mai multe trupuri, totuşi unirea făcea pe cei mulţi una. Apoi, adîncind deosebirea dintre cei doi domni, spune că nu numai nu le va sluji, ci îi va şi urî şi le va întoarce spatele: „Că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va lipi şi pe altul va dispreţui”. S-ar părea că spune acelaşi lucru şi în partea a doua a frazei; totuşi n-a adăugat fără rost şi aceste cuvinte, ci ca să arate că este uşor să-ţi îmbunătăţeşti viaţa. Ca să nu spui: „Ce mai pot face odată ce sînt robit şi stăpînit de tirania banilor?”, Domnul îţi arată că poţi să te schimbi; după cum ai venit de la un domn la celălalt domn, tot aşa poţi trece şi de la celălalt la acesta. Hristos nu spune cine sînt aceşti domni, pentru ca noi să fim judecătorii nepărtinitori ai cuvintelor Sale şi să pronunţăm hotărîrea noastră întemeiaţi pe însăşi natura acestora. Şi după ce a văzut că sîntem de acord cu spusele Lui, atunci ne arată despre ce domni e vorba, adăugind: „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona”.
Să ne cutremurăm la gîndul că noi sîntem aceia care L-am silit pe Hristos să spună aceste cuvinte, să pună adică aurul alături de Dumnezeu. Dacă înfricoşător este lucrul acesta, apoi cu mult mai înfricoşător este să o faci cu fapta, să preferi tirania aurului în locul fricii de Dumnezeu.
Ce? Drepţii din Vechiul Testament n-au făcut aceasta? Niciodată! Oare Avraam, oare Iov n-au bineplăcut lui Dumnezeu, deşi au fost bogaţi? Nu-mi vorbi mie de bogaţi, ci de cei robiţi de bogăţie! Iov a fost bogat, dar n-a fost rob lui mamona; nu era stăpînit de mamona, ci-l stăpînea; era stăpîn, nu rob. Stăpînea toate averile lui, ca şi cum ar fi fost administratorul unor averi străine; aşa le stăpînea. Nu numai că nu răpea averile altora, ci chiar pe ale sale le dădea celor nevoiaşi. Şi, ceea ce-i mai minunat, este că nici nu se bucura de averile sale; el însuşi a arătat-o, spunînd: „De m-aş fi bucurat de multa avuţie pe care am avut-o”. De aceea nici n-a plîns cînd a pierdut-o. Bogaţii de azi nu sînt ca Iov, ci mai răi decît sclavii, ca şi cum ar plăti biruri unui tiran cumplit. Dragostea de bani se aşază în mintea bogaţilor ca într-o cetăţuie şi, de acolo de sus, le dă în fiecare zi porunci pline de toată fărădelegea; şi nici un bogat nu i se împotriveşte! Nu-mi filozofa lucruri de prisos! Dumnezeu a hotărat, odată pentru totdeauna, şi a spus că nu se poate împăca o robie cu alta. Nu-mi spune că e cu putinţă! Cînd unul îţi porunceşte să răpeşti, iar altul să te desparţi de ale tale; cînd unul îţi porunceşte să fii cast, iar altul să trăieşti în desfrânare; când unul îţi porunceşte să te îmbeţi şi să chefuieşti, iar altul să-ţi înfrînezi pîntecele; cînd unul îţi porunceşte să dispreţuieşti tot ce vezi în jurul tău, iar altul să-ţi lipeşti inima de cele de aici; cînd unul îţi porunceşte să admiri marmura, zidurile şi acoperişurile, iar altul să nu pui nici un preţ pe ele, ci să preţuieşti filozofia, cum este cu putinţă să se împace o slujire cu alta?
Hristos l-a numit aici pe mamona domn, nu din pricina firii sale, ci din pricina stării nenorocite în care sânt cei supuşi lui. Tot astfel şi pîntecele este numit dumnezeu, nu din pricina vredniciei lui, ci din pricina ticăloşiei celor ce-i robesc. Robia asta a pântecelui este mai rea decît orice osîndă şi-l pedepseşte destul pe cel robit, chiar înainte de osânda lui Dumnezeu. Nu sînt, oare, mai nenorociţi decît osîndiţii cei care, avînd pe Dumnezeu stăpân, schimbă blinda Lui stăpînire cu cumplita tiranie a lui mamona, deşi ştiu că, chiar aici pe pămînt, au o mulţime de pagube şi necazuri de pe urma acestei tiranii? Pagubă nespusă, judecăţi, necazuri, lupte, munci, vătămarea sufletului şi ceea ce-i mai cumplit pierderea bunătăţilor celor de sus, adică robia lui Dumnezeu.
Aşadar, după ce ne-a învăţat că dispreţuirea banilor ne este de folos şi pentru păstrarea banilor şi pentru desfătarea sufletului şi pentru dobîndirea filozofiei şi pentru întărirea credinţei, ne arată că porunca Sa se poate îndeplini. Legiuirea cea mai bună este aceea care nu numai că dă porunci folositoare, ci şi cu putinţă de îndeplinit. De aceea şi continuă, spunînd: „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi minca”.
Pentru ca să nu spunem: „Ce? Cum vom putea trăi dacă vom arunca totul?” Domnul rosteşte aceste cuvinte tocmai la timp. Dacă de la începutul cuvîntării Sale ar fi spus: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mînca”, ar fi părut greu cuvîntul Său; dar pentru că a arătat ce vătămare pricinuieşte iubirea de argint, face ca porunca să fie bine primită. De aceea n-a spus mai înainte: „Nu vă îngrijiţi”, ci a dat porunca aceasta după ce înainte arătase şi cauza. Că după ce spusese: „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona” a adăugat: „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijiţi”.
Ce vor să arate cuvintele: „Pentru aceasta”? Arată paguba nespusă de pe urma slujirii lui mamona. „Paguba voastră, spune Domnul, nu se mărgineşte numai la bani, ci se întinde la tot ce aveţi voi mai scump, pînă la pierderea mîntuirii voastre. Vă desparte de Dumnezeu Care v-a făcut, Care vă poartă de grijă şi Care vă iubeşte. „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă îngrijiţi!” Amin (postat pe fb de ioan monahul)