Giulgiul și Mahrama cu Chipul Mântuitoruli nefăcut de mână omnenească
Fiul lui Dumnezeu a luat chip de rob nu numai ca sa faca minuni, aratându-Si puterea Sa dumnezeiasca, sa ne faca sa credem si sa marturisim ca El este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu, si sa dea iertare de pacate, vindecarea sufletului si trupului, adica sa dea înnoire omului învechit prin pacat.
Aceasta înnoire a lucrat-o mai întâi în trupul Sau si ne-o împartaseste si noua tot prin trupul Sau, trupul Sau mort si înviat care este trupul Sau dumnezeiesc. Tocmai acest trup înnoit al Mântuitorului ni-L înfatiseaza icoana ortodoxa.
O altă imagine celebră a Mântuitorului, nefăcută de mână, este Giulgiul din Torino, a cărui primă menţiune datează din 1353. După mai multe peregrinări prin Franţa, Sfântul Giulgiu ajunge la Torino în secolul al XVI-lea, în posesia Casei de Savoia. El înfăţişează trupul Domnului pus în mormânt. Pe marginea autenticităţii acestei relicve s-au purtat discuţii aprinse, cercetări de ultimă oră indicând faptul că ar putea fi autentică.
Sfântul Andrei Criteanul afirmă că Apostolul Luca I-a pictat pe Hristos şi pe Fecioara Maria. Asemenea icoane există la Roma, în capela Sancta Sanctorum a Sfântului Ioan din Lateran şi în Biblioteca Vaticanului. Mai sunt întâlnite asemenea icoane la Trivoli şi în Catedrala din Viterbo.
Mahrama Sfintei Veronica. Inchinarea la icoane nu este idolatrie. Iconoclastii respingeau posibilitatea facerii icoanei si a cultului ei pornind de la cele poruncite de Dumnezeu lui Moise în Vechiul Testament: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau… Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine! Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cele ce sunt în cer, sus, si din câte sunt pe pamânt, jos, si din câte sunt din apele de sub pamânt! Sa nu te închini lor, nici sa le slujesti…” (Iesire 20, 2-5). “Iar Domnul v-a grait de pe munte din mijlocul focului si glasul cuvintelor lui L-ati auzit, iar fata Lui n-ati vazut-o, ci numai glasul Lui l-ati auzit… Tineti doar bine minte ca în ziua aceea, când Domnul v-a grait din mijlocul focului, de pe Muntele Horeb, n-ati vazut nici un chip. Sa nu gresiti dar si sa va faceti chipuri cioplite, sau închipuiri care sa înfatiseze barbat sau femeie sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pamânt, sau închipuirea vreunei pasari ce zboara sub cer, sau închipuirea vreunei jivine ce se târaste pe pamânt, sau închipuirea vreunui peste din apa, de sub pamânt; sau, privind la cer si vazând soarele, luna, stelele si toata ostirea cerului, sa nu te lasi amagit ca sa te închini lor, nici sa le slujesti…” (Deuteronom 4, 12-19).
Oprirea facerilor era cu un scop precis: pentru a nu se închina lor, socotindu-le Dumnezeu, asa cum lamureste Sfântul Apostol Pavel (Romani 1, 23-25): “Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor… s-au închinat si au slujit fapturii în locul Facatorului” (Iesire 32,1-8). Vitelul de aur turnat. Psalmistul David l-a numit idol. “Si au facut vitel în Horeb si s-au închinat idolului (Psalmul 105, 19): cinstirea si aducerea jertfei idolului se numeste idololatrie. Idolul este deci un lucru facut de mâna omului sau aflat în natura, o vietate – fiinta nerationala socotita dumnezeu. Idolul se pune în locul lui Dumnezeu, departându-l pe om de El, pe când icoana îl apropie pe om de Dumnezeu.
Potrivit tradiţiei, mai există o imagine considerată ca fiind adevărata icoană a lui Hristos, nefăcută de mâna omului: Marama Sfintei Veronica. Femeia care I-a şters Mântuitorului chipul pe Drumul Golgotei, imprimându-I astfel imaginea pe pânză. Cele mai vechi informaţii despre această relicvă sunt cuprinse în cartea apocrifă "Faptele lui Pilat", din secolul al VI-lea.
Studii recente acreditează ipoteza că adevărata "mamă a tuturor icoanelor", numită "Sfânta Faţă din Manoppello", de lângă Pescara, din Italia, ar fi tocmai această maramă. O pânză din lână albă, transparentă, de 17/24 cm, care, pe măsură ce te apropii de ea, se colorează din ce în ce mai mult până ce se conturează chipul unui om suferind.
Relicva este păstrată în sanctuarul fraţilor capucini "Sfânta Faţă" din Manoppello, iar cercetări efectuate asupra ei pun în evidenţă o asemănare impresionanată cu chipul Mântuitorului de pe Giulgiul de la Torino, ceea ce i-a făcut pe specialişti să concluzioneze că marama de la Manoppello este originalul pânzei cu care a fost ştearsă faţa lui Hristos.
Agenţia "Zenit" informa cu ceva timp în urmă că părintele iezuit Heinrich Pfeiffer, profesor german de iconologie şi istorie a artei creştine de la Universitatea Gregoriană din Roma, după 13 ani de studiu asupra sfintei relicve, este cel dintâi specialist care susţine autenticitatea maramei Veronicăi.
Cu ocazia primului An Sfânt din 1300, marama Veronicăi a fost adusă la Vatican şi aşezată în bazilica "Sfântul Petru", devenind pentru miile de pelerini una din "Mirabilia urbis". Despre ea vorbeşte şi poetul Dante Alighieri (1265-1321) în cântarea XXXI din "Paradisul".
După Anul Sfânt 1600, urmele maramei s-au pierdut, ulterior fiind regăsită la Manoppello.
Conform "Raportului istoric" scris în 1646 de călugărul capucin Donato da Bomba, în 1608, Marzia Leonelli şi-a răscumpărat soţul din închisoare cu 400 de scuzi proveniţi din vânzarea maramei Veronicăi (pe care o avea ca dotă) lui Donato Antonio de Fabritiis. Deoarece relicva nu se afla într-o stare foarte bună, Fabritiis a încredinţat-o, în 1638, părinţilor capucini de la Manoppello. Fratele Remogio da Rapino a decupat marama şi a fixat-o între două geamuri înrămate cu lemn de nuc, aşa cum se păstrează şi astăzi aici.
În anul 1997, marama a fost studiată cu raze ultraviolete de către profesorul Donato Vittori de la Universitatea din Bari. La microscop a văzut că relicva nu este nici pictată, nici ţesută cu fire colorate. Cercetări ştiinţifice realizate foarte recent au scos în evidenţă faptul că faţa care apare pe marama de la Manopplelo şi faţa de pe Giulgiul din Torino, prin suprapunere, au aceleaşi dimensiuni, cu singura diferenţă că în relicva de la Manoppello gura şi ochii feţei sunt deschişi.
Părintele Pfeiffer, descoperind că toate detaliile duc la un unic model, cel de la Manoppello, a concluzionat: "Atunci când diferitele detalii sunt adunate într-o unică imagine, aceasta din urmă a fost modelul pentru toate celelalte. Toate aceste picturi imită un unic model: marama romană. Astfel, trebuie să concludem că marama de la Manoppello nu este altceva decât originalul maramei romane".
El a mai spus că vălul l-ar fi avut Maica Domnului " căreia îi revenea de drept", şi care l-ar fi purtat cu ea la Efes şi apoi de la Preasfânta Maria ar fi trecut la Apostolul Ioan, continuîndu-şi drumul spre alte localităţi din Asia Mică, sau că, într-o altă ipoteză, vălul ar fi rămas unit cu Giulgiul şi ar fi fost separat doar câteva secole mai târziu.
Dupa marturiile Sfintei Scripturi, cinstirea sfintelor icoane nu poate fi considerata idolatrie, deoarece însusi Dumnezeu a poruncit lui Moise sa faca heruvimi si chipuri de heruvimi la Cortul Sfânt (Iesire 25, 18-22; 26, 31; 36,35) si apoi lui Solomon la Templu (III Regi 6, 23-35; II Paralip. 3,10-14), pe care evreii i-au cinstit prin închinare (Iosua 7,6), prin jertfe, tamâieri (Iesire 30,1- 8), aprinderea candelelor si prin cântari de lauda (Psalm 137,1).
Chipurile de heruvimi au fost respectate si de catre Mântuitorul, Care spune despre Templu ca este “Casa lui Dumnezeu” (Luca 2, 49) si de catre Sfintii Apostoli (Fapte 3, 1-3; 24,11). Între sfintele icoane si idoli nu este nici o asemanare, nici ca reprezentare, nici ca functie, nici ca efect. În timp ce sfintele icoane reprezinta realitati obiective, chipurile sau înfatisarile unor persoane care exista sau au existat în viata de aici sau de dincolo, idolii sunt nascociri imaginare, fictive ale mintii omenesti, lipsite total de realitatea celor prezentate de chipul lor.
Sfântul Apostol Pavel afirma ca: “Idolul nu este nimic în lume” (I Corinteni 8, 4) si ca închinatorii la idoli nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9; Galateni 5, 20; Efeseni 5, 5). În cuvântarea sa rostita în fata atenienilor, Sfântul Pavel, dupa ce a constatat ca cetatea este plina de idoli (Fapte 17,16), a vrut sa le demonstreze adevarul ca Dumnezeu, Care este Duh (Ioan 4, 24), nu poate fi asemanat cu idolii materiali.
El a facut deci o distinctie clara între idolii din templele pagâne si înfatisarile sfinte din icoanele crestine. La Sfântul Apostol Pavel vom întâlni marturii dupa care putem reprezenta chipul lui Dumnezeu pe sfintele icoane (II Corinteni 4, 4; Filipeni 2, 6; I Timotei 3, 16; Filipeni 2, 7-8), caci însusi Mântuitorul ne încredinteaza ca: “Cel care Ma vede pe Mine, vede pe Cel care M-a trimis pe Mine” (Ioan 12, 45), adica pe Dumnezeu-Tatal.
Poporul lui Israel n-a vazut fata lui Dumnezeu (Deuteronom 4, 12) de aceea nici nu putea sa zugraveasca chipul lui Dumnezeu. Dar când “Hristos Iisus… Care, Dumnezeu fiind în chip… S-a desertat pe Sine, chip de rob luând, facându-Se asemenea oamenilor si la înfatisare aflându-se ca un Om” (Filipeni 2, 5-7), când Cuvântul S-a facut trup si S-a salasluit între noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia Nascut, plin de har si de adevar” (Ioan 1, 14), “atunci înfatiseaza în icoana ceea ce învata Biserica prin gura Sfântului Ioan Damaschin, asemanarea Celui ce S-a facut vazut spre contemplare.
Zugraveste coborârea Lui fara nume, nasterea din Fecioara, botezul în Iordan, Schimbarea la Fata de pe Tabor, patimile, mijlocitoarele patimirii, moartea, minunile, simbolurile firii Lui dumnezeiesti, minuni facute prin activitatea corpului, dar cu ajutorul activitatii dumnezeiesti, Crucea cea mântuitoare, înmormântarea, învierea, înaltarea la ceruri. Zugraveste-le pe toate si cu cuvântul si cu culorile”.
Sudariumul de la Oviedo. O altă relicvă hristică, nefăcută de mâna omului, este "Sudarium de la Oviedo", păstrată în catedrala din Oviedo-Spania. Este vorba despre o pânză (ştergar) care ar fi acoperit chipul Mântuitorului după crucificare. Evanghelia lui Ioan, în capitolul 20, versetele 6 şi 7, dă informaţii clare despre această pânză. Iată ce spune Evanghelia: "A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos. Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc".
Sudarium are dimensiunea de 83/53 cm. Cu ochiul liber, se observă mai multe pete de sânge, care la microscop sunt mult mai evidente. În anii â90 ai secolului trecut, investigaţiile efectuate asupra pânzei de către o echipă de la Centrul Spaniol pentru Sindonologie au relevat faptul că petele descoperite indică o tulburătoare coincidenţă cu rezultatele studiilor Giulgiului din Torino, ceea ce a făcut ca la Congresul internaţional de la Oviedo din 1994, la care au participat specialişti în domeniu, să se tragă concluzia că relicva a acoperit aceeaşi faţă peste care a fost pus Giulgiul din Torino. Adică faţa Mântuitorului Iisus Hristos.
Un chip sculptat al lui Iisus, descoperit la Ierusalim în 1905. De-a lungul secolelor, creştinii s-au întrebat cum arăta chipul lui Iisus, care a fost adevărata Lui înfăţişare.
O primă descriere a chipului omenesc al Acestuia este făcută în Actele apocrife ale lui Petru, în care Ponţiu Pilat, confruntat cu Simon Magul, care se dădea pe sine drept Iisus cel înviat, spune: "Nu este El. Hristos avea o faţă albă, o barbă frumoasă şi ochi strălucitori". Pr. prof. Rămureanu nu crede că această descriere corespunde însă figurii reale a lui Hristos. Domnia Sa este de părere că primele portrete ale lui Iisus au apărut la gnosticii lui Carpocrate.
Conform părintelui profesor, chipul consacrat al Mântuitorului Iisus, cu faţa puţin ovală, cu o expresie blândă, cu părul desfăcut pe creştet, întins şi revărsat pe umeri, cu mustaţa netunsă, care se împreună cu barba scurtă, puţin despicată la mijloc, apare într-un medalion frescă în catacomba Domitillei. Această înfăţişare se aseamănă foarte mult cu chipul sculptat descoperit la Ierusalim în 1905, presupus a fi al lui Iisus, care ar fi o creaţie elenistică din primii 35 de ani ai erei creştine.
De aici întelegem ca icoana are un temei si un rost dogmatic, adica întruparea lui Dumnezeu si marturisirea ei. Aceasta o face deci chiar prin graiul tacut al culorilor si al liniilor desenului, aratând ca întruparea lui Dumnezeu nu a fost închipuita, ci reala; “ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru vaz”, precizeaza Sfântul Ioan Damaschin[12]. Si el continua: “Prin icoana ne sfintim vederea, iar prin cuvânt auzul. Primul dintre simturi este vederea”.
Icoana, ca si cuvântul, este arta liturgica… este parte integranta a religiei, unul din mijloacele de cunoastere a lui Dumnezeu, unul din modurile de comuniune cu El. Pentru ca poporul ales sa-si aduca aminte de binefacerile primite de la Dumnezeu, Dumnezeu le porunceste sa ia din Iordan 12 pietre si sa le zideasca într-un altar (Iosua 4, 5-9).
Aceste pietre nu erau idoli, ci semne de aducere aminte de Dumnezeu si de binefacerile Sale, cum s-a zis mai sus. Dumnezeu, Care opreste facerea chipurilor cioplite, îi porunceste lui Solomon ca sa împodobeasca templul cu chipuri de animale, cu ornamente florale si vegetale.
Continutul si mesajul icoanei sunt mai mult decât umbrele ei din Vechiul Testament: marturisire a întruparii, a faptului ca Dumnezeu S-a facut om, dar si ca omul s-a facut “dumnezeu” prin har, prin împartasire, dobândindu-si chipul cel dintâi, cum învata Sfintii Parinti ai Bisericii, una si nedespartita. Si tot ei spun ca daca icoana Mântuitorului Iisus Hristos marturiseste întruparea lui Dumnezeu, luând chipul lui Adam si înnoindu-l, icoana Maicii Domnului este aratarea chipului celui dintâi dintre oameni care s-a împartasit de harul întruparii, înnoirea cu chipul cel dintâi, chipul celui dintâi om îndumnezeit.
Sfânta Scriptura ne vorbeste foarte mult despre înnoirea omului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu si despre chipul înnoit al omului. “Caci în Hristos Iisus nici taierea împrejur nu este ceva, nici netaierea împrejur, ci faptura cea noua” (Galateni 6, 15). “… Sa umblam si noi întru înnoirea vietii” (Romani 6, 4). “… Sa înfatisati trupurile voastre ca pe o jertfa scumpa, bineplacuta lui Dumnezeu ca închinarea voastra cea duhovniceasca. Si sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin înnoirea mintii ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu…” (Romani 12, 12). “Îmbracati-va în Domnul nostru Iisus Hristos (Romani 13, 14), “dar v-ati spalat, dar v-ati sfintit, da rv-ati îndreptat în numele Domnului lisus Hristos” (I Corinteni 6,11). “Daca este trup firesc este si trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44). “Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se îmbrace în nestricaciune si acest trup muritor sa se îmbrace întru nemurire” (I Corinteni 15,53). “Iar noi, privind ca în oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem în acelasi chip din slava în slava, ca de la Duhul Sfânt” (II Corinteni 3, 18). “Deci daca este cineva în Hristos, este faptura noua; cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi” (II Corinteni 5,17).
Aceste cuvinte si altele, pe care nu le-am mai citat din cauza numarului lor mare ne arata, cum am amintit, adevarul înnoirii omului prin harul întruparii si ne fac icoana omului înnoit întru Hristos Iisus. Tocmai acest adevar al înnoirii si acest chip al omului înnoit ni le arata icoana ortodoxa; fara acest mesaj si trasaturi, imaginea nu mai este o icoana ci un tablou, un portret cu un subiect religios, al unui om cel mult placut la vedere.
Aceasta înfatisare placuta la vedere, caracteristica artei religioase a Renasterii, trebuie sa ne duca cu mintea la cuvintele Sfintei Scripturi: “De aceea femeia, socotind ca rodul pomului este bun de mâncat si placut ochiului la vedere” (Facerea 3,6), a mâncat din el, dând si lui Adam, si a murit.
Atât icoana cât si Sfânta Scriptura nu ne-au pastrat trasaturile chipului istoric-fizic al Mântuitorului Iisus Hristos. Unii Sfinti Parinti ai Bisericii spun ca Mântuitorul avea un chip frumos, referindu-se la textele care vorbesc de starea Sa de proslavire (Psalmul 44, 3), altii spun ca era urât, referindu-se la momentele patimilor (Isaia 43, 2-3).
A înfatisa în icoana numai chipul istoric al Mântuitorului, înseamna a ni-L înfatisa ca si cei din vremea Sa pamânteasca, cei care-L vedeau numai ca om, nu ca si Dumnezeu, ca Dumnezeu-Om, Care a facut minuni ca Dumnezeu ce era, si nu ca om. (Matei 12,24).