Genealogia Mântuitorului
Pregatirea venirii în lume a Domnului Iisus Hristos. Duminica dinaintea Craciunului Sfanta Biserica o inchina pomenirii Sfintilor Parinti, iar in duminica precedenta s-a cinstit pomenirea Sfintilor Stramosi. Cine sunt stramosii si parintii nostri si de ce se savarseste atat de solemn pomenirea lor mai inainte de sarbatoarea Nasterii lui Hristos, a caror cunoaștere biserica socotește că este nevoie să o cunoaștem spre a înțelege mai bine taina Nașterii Domnului?
Stramosii sunt dreptii Vechiului Testament si, intai de toate, Sfintii Proroci. De ce este atat de importanta pentru noi pomenirea acestora? Fiecare infaptuire mare a omului, atunci cand isi propune scopuri mari, necesita o pregatire indelungata, profunda; la fel si cele mai mari evenimente din viata neamului omenesc se pregateau in decursul multor ani. Daca la fel se intampla si cu faptele omenesti, si cu faptele personale, daca se intampla asa si in istoria omenirii, atunci cu mult mai mult ar trebui sa dureze lucrarea pregatirii marelui eveniment din istoria intregii omeniri – procesul de pregatire a venirii in lume a Domnului Iisus Hristos.Astfel trebuia sa se faca pregatirea neamului omenesc pentru primirea invataturii marete a lui Hristos. Inchinarea la Dumnezeu cel adevarat, cunoasterea Lui au fost si in timpurile vechi, si in cele mai apropiate, specifice poporului ales al lui Dumnezeu.
Celelalte popoare nu aveau Revelatia care a fost data poporului lui Israel, deci vechii pagani Il cunosteau pe Dumnezeu doar din manifestarile naturii inconjuratoare. Religiile lor erau naturaliste, ele divinizau inceputurile materialiste ale lumii, inchinandu-se luminatorilor ceresti, tuturor stihiilor naturii, divinizau animale si pasari si se inchinau la idolii facuti de ei insisi. S-a cunoscut in vechime si religia poporului indian – budista -, dar ea era infinit de departe de cunoasterea lui Dumnezeu.
Cunostea doar desertaciunea vietii omenesti, respingea viata, fiind o religie a pesimismului. De fapt, nu-L cunostea pe Dumnezeu – se poate numi o religie fara Dumnezeu. Un mare popor al Antichitatii, poporul grec, L-a cunoscut pe Dumnezeu doar partial – prin armonia si frumusetea din jur. Era departe insa de cunoasterea lui Dumnezeu ca Unicul Care Este, ca centru si punct central, al intregii vieti a lumii, al intregii vieti omenesti. Cunoasterea lui Dumnezeu Unicul Care Este, Care vesnic exista in Sine Insusi, a fost doar mostenirea poporului ales, pentru ca acest popor Il cinstea pe Iahve, iar cuvantul „Iahve” in limba ebraica veche inseamna „Cel ce Este”. Dar si aceasta cunoastere a lui Dumnezeu, si aceasta inchinare adresata adevaratului Dumnezeu, a fost departe de acea cunoastere care a fost data oamenilor in crestinism.
Pentru ca poporul lui Israel Il intelegea pe Dumnezeu ca pe Creatorul lumii, justitiar si judecator. Ei erau aproape la fel de departe ca si grecii antici si paganii de intelegerea lui Dumnezeu ca iubire. Esenta invataturii lui Hristos se reduce anume la propovaduirea iubirii, a invataturii despre ea. Pentru intelegerea acestui mare adevar trebuia pregatit poporul israelit, intreaga lume, intreaga omenire. Domnul Dumnezeu, inca din cele mai vechi timpuri, a facut promisiuni neamului omenesc despre trimiterea Mantuitorului in lume.
Incepand cu Adam, primul om, Domnul a dat o fagaduinta, inainte de izgonirea lui din Rai:Samanta femeii va zdrobi capul sarpelui. Samanta femeii este Domnul Iisus Hristos, iar femeia este Preasfanta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, Maica Domnului.Vechiul nostru stramos, Iacov, nepotul lui Avraam, ne-a lasat o prorocie despre Mantuitorul lumii. Atunci cand inainte de moarte ii binecuvanta pe cei 12 fii, i-a spus lui Iuda, din a carui semintie trebuia sa Se arate lumii Domnul Hristos: Nu va lipsi sceptrul din mana lui Iuda si carmuitor din coapsele lui, pana cand va veni Impaciuitorul si Lui I se vor supune popoarele. El a vorbit despre Impaciuitorul.
Acesta este unul si acelasi cu Mantuitorul, pentru ca Mantuitorul a fost Impaciuitorul oamenilor cu Dumnezeu. El a vorbit despre Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, cu aproape doua milenii inainte de Nasterea Sa. Sfantul Proroc Isaia, de asemenea, a prevestit venirea lui Hristos: Si va veni Izbavitorul Sionului si va indeparta necredinciosiile fiilor lui Iacov (Isaia 59,28) Izbavitorul din Sion este Izbavitorul poporului lui Israel, fiindca Sion numit acel munte pe care a fost ridicat Templul lui Solomon, si sub numele de Sion este subinteles adesea poporul evreu.Nu numai Prorocul Isaia a prevestit venirea Domnului lisus Hristos. Sa ascultam ce spune si Sfantul Proroc Maleahi: Iata, Eu il trimit pe Ingerul Meu, si el va pregati calea inaintea fetei Mele, si Domnul pe Care voi Il cautati va veni de indata in templul Sau, Ingerul legamantului pe Care voi Il voiti (Maleahi 3, 1). Si asa a si fost. Prorocul Maleahi prin aceste cuvinte vorbea despre Sfantul Ioan Botezatorul, care a pregatit calea Domnului Iisus Hristos.
Atunci a venit Domnul, a venit Cel pe care poporul evreu Il cauta, Ingerul Sfantului, pe Care Il astepta. Dar cea mai importanta profetie despre Domnul Iisus Hristos a fost data de marele Proroc Daniel cu multi ani inainte de Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iata ce spune acesta: Sa stii si sa intelegi ca de la iesirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului si pana la Cel-Uns — Cel-Vestit—sunt sapte saptamani si saizeci si doua de saptamani (el Il numeste pe Hristos chiar si pe nume); si atunci poporul se va intoarce si se vor zidi pietele si zidul in vremuri de stramtorare. Si dupa cele saizeci si doua de saptamani, Cel-Uns va pieri, fara sa se gaseasca vreo vina in El; si va darama cetatea si templul, si sfarsitul cetatii va veni prin potopul maniei lui Dumnezeu si pana la capat va fi razboi —prapadul cel hotarat (Daniel 9, 25-26). Prorocul vorbeste despre faptul ca vor trece saizeci si doua de saptamani de ani din momentul in care poporul lui Israel se va intoarce din robia babiloniana, va reconstrui zidurile Ierusalimului si templul lui. El spune ca din acel moment pana la moartea Domnului Iisus Hristos vor trece saptezeci de saptamani de ani. Dar ce este o saptamana de ani? O saptamana de ani reprezinta sapte ani, fiindca vechii israeliteni masurau anii cu saptamana. Fiecare al saptelea an se numea an sabbatic, si in acel an erau eliberati toti robii. Asadar saptamana de ani inseamna sapte ani, iar saptezeci de saptamani de ani inseamna 490 de ani. Priviti cat este de uimitor! Domnul Iisus Hristos, exact dupa cuvantul Prorocului Daniel, a fost rastignit peste 490 de ani dupa revenirea poporului lui Israel din robia babiloniana. Prorocul Daniel spune ca, dupa ce va fi condamnat la moarte Hristos, va fi distrus Templul din Ierusalim. Si asa s-a si intamplat, dupa cum stiti, dupa 70 de ani de la rastignirea lui Iisus Hristos. Dupa ce Ierusalimul a fost cucerit de catre comandantul Vespasian, comandantul roman Titus a distrus pana in temelii Templul din Ierusalim. Toate acestea au fost profetite de Prorocul Daniel cu 490 de ani inainte de rastignirea Domnului nostru Iisus Hristos. Dar iata si alte cuvinte ale acestui proroc: Vazut-am in vedenie de noapte, si, iata, pe norii cerului venea Cineva ca Fiul Omului, si a venit la Cel-Vechi-de-Zile, si a fost adus in fata Acestuia. Vechi-de-Zile este numit Dumnezeu-Tatal. Si Lui I s-a dat stapanirea, slava si imparatia. Nu sunt acestea oare prorocii directe despre Domnul Iisus Hristos?
Iata ce spune sfantul Proroc Zaharia; Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusalimului: iata, Imparatul tau vine la tine drept si biruitor, bland si Calare pe asin, pe manzul asinei. El prorocea despre acest Imparat, despre Domnul nostru Iisus Hristos, Care, dupa cum stiti, a intrat solemn, cu putin timp inainte de rastignire, in Ierusalim, calare pe o asina. In aceasta prorocie n-a fost relatat numai faptul aratarii Domnului Iisus Hristos, dar a fost anticipat cu o precizie extraordinara si faptul intrarii Sale triumfale in Ierusalim.
Cel mai mare dintre toti prorocii este Isaia, numit si Evanghelistul Vechiului Testament, deoarece nimeni ca dansul n-a profetit atat de deplin si de clar tot ceea ce este mai important in legatura cu aratarea si viata Domnului Iisus Hristos si cu intreaga Sa activitate. Capitolul 53 din cartea Profetului Isaia incepe cu urmatoarele cuvinte: Cine va crede ceea ce noi am auzit si bratul Domnului cui i se va descoperi? Crescut-a inaintea Lui ca o odrasla si ca o radacina in pamant uscat; nu avea nici chip, nici frumusete ca sa ne uitam la El si nici o infatisare ca sa ne fie drag. Dispretuit era si cel din urmd dintre oameni; am al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama. Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat. Si noi Il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat.
Toti umblam rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra, si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre, ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus si nu Si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa… Mormantul Lui a fost pus Ianga cei fara de lege si cu cei facatori de rele, dupa moartea Lui, dar El a fost inmormantat de cel bogat, pentru ca n-a savarsit nici o nedreptate si nici inselaciune nu fusese in gura Lui (Isaia 53, 1-7, 9).
Nu vedeti oare, in aceste cuvinte, adevaratul chip al Domnului Iisus Hristos, Care in toata viata Sa omeneasca, incepand cu nasterea in Betleem, a fost cel mai simplu, cel mai neinsemnat om, a fost fiul unor oameni lipsiti de faima, pentru ca pe Iosif tamplarul il considerau gresit drept tata al Lui? In El nu exista nimic iesit din comun, era extrem de simplu, toata viata Lui pamanteasca a fost foarte modesta. Cine putea sa dea crezare acestei prorocii? N-au putut sa creada evreii, pentru ca Il asteptau pe Mesia ca pe un mare imparat plin de slava, Care va supune toate popoarele, Care va deveni stapanitor a toata lumea, Care va veni la conducere si va lua puterea.
Acestia nu puteau sa creada ca El va fi injosit de oameni, ca Isi va incheia viata ca un raufacator, pe Crucea Golgotei. Gandeau ca este chinuit pentru ca S-a facut vinovat inaintea lui Dumnezeu, dar El suferea de buna voie, suferea pentru noi, si pentru pacatele noastre El a fost pironit pe Cruce. Ca un miel in fata celui ce il tunde, asa nu Si-a deschis gura Sa.
Acelasi Proroc Isaia a vorbit despre Hristos folosind aceste cuvinte: Iata sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, intru Care binevoieste sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu si El va propovadui popoarelor legea Mea; nu va striga, nici nu va grai tare si in piete nu se va auzi glasul Lui; trestia franta nu o va zdrobi si festila ce fumega nu o va stinge; El va propovadui legea Mea cu credinciosie. In aceste cuvinte este descris exact chipul bland si smerit al Domnului Iisus Hristos, Care niciodata nu Si-a ridicat vocea la nefericitii care piereau, pe pacatosi ii mantuia, ii ierta precum a iertat-o pe acea femeie pacatoasa, pe care evreii au prins-o in adulter si voiau s-o ucida cu pietre.
In continuare Isaia stabileste scopul si insemnatatea venirii Domnului, scopul vietii si activitatii Lui: va veni pentru ca sa deschida ochii orbilor, sa-i scoata din legaturi pe cei legati si din adancul temnitei pe cei ce stau in intuneric. Va veni sa-i conduca pe cei orbi pe calea pe care ei n-o cunosteau inca. Era orb neamul omenesc, nu cunostea calea cea adevarata si, atunci cand S-a aratat Hristos, Care spunea despre Sine: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata, doar atunci poporului lui Israel i-a rasarit lumina cea adevarata, s-au deschis ochii lor orbi si au cunoscut caile Domnului.
Este uimitor ca prorocii nu vorbeau doar in termeni generali despre Domnul Iisus Hristos, ci profeteau si evenimente particulare ale vietii Lui, de exemplu moartea pe Cruce despre care citim la Prorocul Zaharia: Atunci voi varsa peste casa lui David si peste locuitorii Ierusalimului duhul darului si al indurarii, si ei vor privi la Mine, Cel pe Care L-au strapuns, si vor face plangere asupra Lui, cum se face pentru un fiu unul-nascut si-L vor jeli ca pe cel intai nascut (Zaharia 12, 10).
Prorocul David, la Psalmii sai a profetit : Ca m-au incojurat caini multi, adunarea celor vicleni M-a impresurat, strapuns-au mainiile Mele si picioarele Mele. Numarat-au toate oasele Mele, iar ei priveau si se uitau la Mine; impartit-au hainele Mele lorusi, iar pentru camasa Mea au aruncat sorti (Psalmul 21,16-18). Toate acestea le-a prorocit David cu 1000 de ani inainte de nasterea Domnului nostru Iisus Hristos. Si iata ce a mai prorocit: Si mi-au dat mie in bautura fiere. Voi stiti ca I-au dat Domnului Iisus Hristos sa bea fiere amestecata cu otet, in timpul rastignirii Lui. Si aceasta a vazut Sfantul Proroc David cu ochii sai duhovnicesti, cu 1000 de ani inainte.
Prorocul Isaia a profetit si faptul ca Domnul lisus Hristos, numarat cu raufacatorii, va fi ingropat de cel bogat. Si voi stiti ca El a fost ingropat in gradina lui Iosif din Arimateea. Multe am putea vorbi despre cuvintele minunate din cartile profetice, despre Domnul Iisus Hristos. Dar este suficient. Din cele ce v-am spus, in fata voastra se contureaza imagini marete, grandioase, care uimesc mintea omeneasca, ale profetiilor despre Domnul Iisus Hristos.
Sa nu-i cinstim oare pe acesti barbati mari, alesi de Dumnezeu, sa nu le cinstim oare pomenirea si in prezent, mai inainte sa sarbatorim Nasterea Domnului Iisus Hristos? Sa nu-i cinstim oare pentru ca, din cauza acestor prorocii, erau supusi grelelor urmariri, persecutiilor, chinurilor si mortii cumplite?
Sf. Ioan Gura de Aur în “Talcuire la genealogia Domului Iisus Hristos”, încearcă să ne arate importanța și frumnusetea scripturilor, a Sfântului Ap. și Ev. Matei 1, 1-25, care își începe Evanghelia cu această genealogie:
Multora li se pare ca Evanghelia este foarte usor de înteles si ca numai profetii sunt grei. Aceasta parere pot sa o aiba numai cei care nu-si dau seama de adâncimea ideilor cuprinse în Evanghelie. Pentru aceea va rog sa ma urmariti cu multa atentie, pentru ca, având conducator pe Hristos, sa intram în oceanul celor scrise în Evanghelie. Dar pentru ca sa întelegeti mai usor cuvintele mele, va cer si ma rog — lucru pe care l-am facut si la tâlcuirea celorlalte carti ale Sfintei Scripturi — sa cititi mai dinainte pericopa evanghelica pe care o tâlcuiesc, pentru ca citirea mai dinainte a pericopei sa fie deschizatoare de durm cunoștintei, asa cum a facut eunucul (Fapt.8,26-39). Daca veti face asa, îmi va fi si mie mai usoara tâlcuirea. Ca multe sunt locurile grele de înteles din Evanghelia lui Matei si se întâlnesc la tot pasul. Iata chiar în primul capitol al Evangheliei câte locuri grele de dezlegat sunt.
În primul loc: pentru care pricina se face genealogia lui Iosif, care n-a fost tatal lui Hristos? În al doilea loc: de unde stim ca Hristos Se pogoara din neamul lui David, odata ce ne sânt necfunoscuti stramosii Mariei, din care S-a nascut Hristos? În al treilea loc: pentru ce se face genealogia lui Iosif, care n-a contribuit cu nimic la nasterea lui Hristos, iar Fecioarei, care a fost mama, nu i se arata parintii, bunicii si stramosii? În afara de asta, merita sa cercetam si aceea: pentru ce se amintesc în aceasta genealogie si femei, odata ce genealogia este făcuta prin barbati? Dar de vreme ce a hotarât asa, atunci pentru ce n-a amintit de toate femeile, ci a trecut sub tacere pe femeile vestite pentru viata lor curta, de pilda pe Sarra, pe Rebeca si pe altele asemenea lor, si a amintit de femeile vestite ca pacatoase, de pilda: desfrînate, adultere, femei nascute din casatorii nelegitime, femei de alt neam, pagâne? Ca a amintit de nevasta lui Urie, de Tamara, de Rahav si de Rut, dintre care una era de alt neam, alta desfrânata, alta s-a culcat cu socrul ei; si aceasta din urma n-a facut-o pe temeiul legii casatoriei, ci a trait cu socrul ei prin înselaciune, dându-se drept desfrânata, iar pe femeia lui Urie o cunoaște toate lumea din pricina grozaviei pacatului ei. Cu toate acestea, evanghelistul Matei a lasat la o parte pe toate celelalte femei si a pus în genealogia lui Hristos numai pe acestea.Daca trebuie sa aminteasca de femei, apoi trebuie sa le aminteasca pe toate; dar daca nu trebuia sa le aminteasca pe toate, ci numai pe unele, atunci ar fi trebuit sa le aminteasca pe cele vestite prin virtutea lor, nu pe cele vestite prin pacatelor olor.
Vedeti, dar, de câta luare aminte, de câta cercetare avem nevoie chiar în primul capitol al Evangheliei lui Matei, cu toate ca pare mai clară decât toate celelalte capitole, iar multora poate ca li se pare chiar de prisos, deoarece în el este vorba numai de însirarea unor nume. În afara de aceasta merita sa fie cercetata si aceea pentru ce Matei a lasat de o parte trei împarati (Ohazia, Ioas si Amasia; 2 Pral. cap. 21-25)? Daca a trecut cu vederea numele lor, pentru ca erau foarte necredinciosi, atucni ar fi trebuit sa nu aminteasca nici pe altii tot atât de necredinciosi. Capitolul întâi mai pune înca o problema: Matei spune ca sînt patrusprezece neamuri, dar în al treilea sir de neamuri nu sunt patrusprezece neamuri. Apoi, pentru care pricina Luca da alte nume, nu numai pe ale acelorasi, ci chiar cu mult mai multe, iar Matei dimpotriva da si mai putine nume si alte nume, desi si el îsi termina genealogia cu Iosif, ca si Luca.
Vedeti, dar, câta luare aminte trebuie sa avem nu numai în dezlegalrea acestor probleme, dar si în cunoasterea locurilor grele ce trebuie dezlegate. Ca nici nu este putin lucru sa poti descoperi locurile grele de dezlegat. Un alt loc greu este si acesta: cum se face ca Elisabeta, care era din seminta lui Levi, era ruda cu Maria? Dar ca sa nu va încarc memoria cu prea multe lucruri, voi opri aici cuvântul meu. Va este de ajuns pentru trezirea atentiei voastre chir si numai cunoasterea acestor probleme ridicate de capitolul întâi al Evangheliei lui Matei.Dar daca doriti sa cunoasteti si dezlegarea acestora apoi va las ca voi sa hotarâti, înainte de a începe eu vorbirea. Si anume, daca voi vedea ca sânteti cu mintea treaza si ca doriti sa cunoasteti, atunci voi încerca sa dau si dezlegarea; dar daca voi vedea ca voi cascati si va uitati în alta parte, voi ascunde si problemele si dezlegarea lor, plecându-ma legii dumnezeiesti, care spune: “Nu dati cele sfinte câinilor, nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor, ca sa nu le calce în picioare” (Mt. 7,6).
Aici în biserica vorbeste Dumnezeu si oamenii nu vor sa ramîna nici câtăva vreme. Din pricina asta nu mai avem nici o partasie cu cerul, iar vietuirea noastra crestina se margineste numai la cuvinte. Din pricina asta Dumnezeu ne-a amenintat cu iadul, nu ca sa ne arunce în el, ci ca sa ne înduplece sa fugim de aceasta cumplita tiranie. Noi, însa, facem cu totul dimpotriva si alergam în fiecare zi pe drumul ce duce la iad. Dar Dumnezeu ne porunceste nu numai sa auzim, ci sa si facem cele spuse; noi, însa, nu vrem nici sa le auzim. Spune-mi, te rog, când vom face ce ni s-a poruncit, când vom savârsi faptele pe care ni le cere, când nici cuvintele pe care ni le spune Dumnezeu nu vrem sa le auzim, ci ni se pare apasatoare si plicitcoasa predica, desi e foarte scurta? Noi însine, când vedem ca cei din jurul nostru nu ne dau atentie când vorbim despre lucruri obisnuite, spunem ca purtarea lor este o insulta, dar nu socotim, oare, ca-L mâniem pe Dumnezeu, când El ne vorbeste despre lucuri atât de mari, iar noi nu dam atentie spuselor Lui si ne uitam în alta parte?
Cunosti, dragul meu, cu de-amanuntul istoria lumii, pe cea noua, pe cea veche si pe cea straveche; poti enumera stapînitorii sub care ai luat mai înainte parte la razboaie, poti enumera pe arbitrii luptelor atletice, pe învingatorii în lupte, pe generali, cunoștinte care nu-ti sânt de nici un folos. Dar nici în vis nu te-ai gândit vreodata sa stii cine este stapân în cetatea cea cereasca sau sa stii cine este primul sau al doile sau al treilea, sau sa stii de câtă vreme este fiecare acolo, sau sa stii ce-a lucrat si ce-a facut fiecare. Nu vrei sa te interesezi de legiuirile acestei cetati si nici nu vrei sa le asculti de ți le spune altul.
Spune-mi, te rog, cum te mai astepti sa dobândesti bunatatile fagaduite, când nici nu asculti cele ce ti se spun? Daca n-am ascultat mai înainte, sa ascultam acum. Ca, de va vrea Dumnezeu, vom intra într-o cetate de aur, ba mai de pret decât aurul. Sa-i cunoastem bine temeiliile ei, sa-i cunoastem portile batute în safire si margaritare. Ca avem un foarte bun conducator, pe Matei.
“Cartea nasterii lui Iisus, Fiul lui David, fiul lui Avraam” (Mt. 1,1) Va mai amintiti, oare, de sfatul pe care vi l-am dat mai înainte, rugându-va sa ascultati în adânca tacere si cu tainica liniste tot ce va voi spune? Ca azi am de gînd sa pasesc în sfintele pridvoare ale Evangheliei lui Matei. De aceea v-am si amintit de statul dat. Când iudeii au trebuita sa se apropie de muntele în flacari, de foc, de ceata, de întuneric si de furtuna (Ies. 19,18), dar, mai bine spus, cînd nici nu li s-a îngaduit sa se apropie de munte, ci sa auda si sa vada muntele si pe toate celelalte de departe, au primit porunca sa se abtina de la femei cu trei zile înainte si sa-si spele hainele; si toti erau cuprinși de spaima si cutremur; si Moise împreuna cu iudeii.
Apoi cu mult mai mult noi, care avem sa auzim cuvinte atât de înalte, noi care nu stam ca iudeii departe de un munte ce fumega, ci avem sa intrăm chiar în cer, cu mult mai mult noi trebuie sa aratam mai mare filozofie, nu spalîndu-ne hainele, ci curatindu-ne îmbracamintea sufletului si departîndu-ne de orice amestec lumesc. Nu veti vedea acum nici ceata, nici fum, nici furtuna, ci chiar pe Împarat stând pe tronul acelei negraite slave; veti vedea pe îngeri si pe arhangheli alaturi de El; veti vedea popoare de sfinti în nenumarate cete. Asa este cetatea lui Dumnezeu! În ea este Biserica celor întâi nascuti, duhurile dreptilor, adunarea sarbatoreasca a îngerilor, sângele izbavitor al Domnului, prin care toate s-au unit: cerul a primit pe cele de pe pamînt, pamântul a primit pe cele din cer, iar pacea de mult dorita de îngeri si de sfinti s-a împlinit. În aceasta cetate se înalta stralucitorul si slavitul semn de biruinta al crucii, prazile de razboi ale lui Hristos, pârga firii noastre, trofeele Împaratului nostru. Pe toate le vom cunoaste cu de-amanuntul din Evanghelie.
Daca ma veti urmari cu liniste si cu cuvenita luare aminte voi putea sa va plimb peste tot si sa va arat unde zace, trasa în teapa, moartea, unde este spînzurat pacatul, unde se gasesc multele si minunatele trofee ale acestui razboi, ale acestei lupte. Veti vedea acolo si pe tiran legat, urmat de multimea prinsilor de razboi; veti vedea acropola, de pe care acel demon spuracat ataca pe toti mai înainte; veti vedea ascunzatorile si pesterile tîlharului, acum sparte si deschise, pentru ca Împaratul a intrat si în ele.
Adâncimea înţelepciunii Dumnezeieşti, aşa cum era ea la începutul lumii vechi, mare şi minunată, nu era mai mare decât aceea de la începutul lumii celei noi, prin naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Luaţi numai, ca un exemplu, înţelepciunea de negrăit a mărturiei Dumnezeieşti a naşterii Domnului nostru, făcută de către Sfinţii Evanghelişti Luca şi Matei.
Cu privire, la toţi cei patru Evanghelişti: deşi fiecare dintre ei arată un întreg minunat, ei se întregesc unul pe celălalt, tot aşa cum o stea întregeşte o alta, tot aşa cum vara întregeşte primăvara, şi iarna, toamna. Şi aşa cum răsăritul nu poate fi priceput fără apus, sau nordul fără sud, tot la fel un Evanghelist nu poate fi priceput fără al doilea, sau doi fără al treilea, sau trei fără al patrulea. Aşa cum cele patru colţuri ale pământului, fiecare în felul său aparte, dă la iveală slava şi măreţia Dumnezeului Celui viu, Unul în Treime, tot aşa cei patru Evanghelişti, fiecare în felul său aparte, dă la iveală slava şi măreţia Mântuitorului Hristos. Unii oameni, potrivit temperamentului lor – şi există în om patru temperamente dominante – află mai multă pace şi sănătate trupească în răsărit, alţii în apus, alţii în nord sau în sud. Pentru cel care nu-şi găseşte nici pacea nici sănătatea în nici unul din cele patru colţuri ale lumii, se spune în general că nu lumea este vinovată, ci el însuşi. Aşadar, unii oameni, potrivit măsurii şi aplecării lor sufleteşti, găsesc mai multă odihnă şi vindecare pentru sufletul lor în Matei, pe când alţii în Marcu, Luca sau Ioan.
Pentru unul, totuşi, care nu-şi găseşte nici odihnă, nici vindecare pentru sufletul său în nici unul din cei patru Evanghelişti, nu este din vina Evangheliştilor, ci numai din vina lui. Cineva poate spune deschis că nu există nici un leac pentru unul ca acesta. Ziditorul omului este atotînţelept şi atotmilostiv. El cunoaşte felurimea şi slăbiciunea firii noastre omeneşti şi de aceea ni-i dăruieşte pe cei patru Evanghelişti, pentru a ne îngădui fiecăruia dintre noi, potrivit firii sale sufleteşti, să ne lipim de una dintre Evanghelii mai grabnic şi mai uşor decât de celelalte trei, astfel încât această Evanghelie să poată fi pentru noi cheia pentru celelalte. Faptul că înţelepciunea Dumnezeiască, care se arată în alcătuirea şi rânduiala învăţăturii Evangheliei, poate străluci cu mult mai limpede, vom cerceta astăzi o întâmplare înfăţişată de doi dintre Evanghelişti – Luca şi Matei: naşterea lui Hristos aşa cum a fost arătată de ei.
Aceşti doi Evanghelişti au avut, mai presus de toate, unul şi acelaşi izvor de inspiraţie, Dumnezeu: pentru a arăta credincioşilor, în Persoana Domnului Hristos, două însuşiri împreună-lucrătoare care l-au împodobit odinioară pe strămoşul nostru Adam în Rai, şi fiecare dintre acestea au fost pierdute de el prin părtăşia sa cu păcatul satanic. Deşi cele două însuşiri par să se afle în război, acestea se întregesc în chip minunat una pe alta, tot aşa cum lumina soarelui de sus se uneşte cu florile câmpului care cresc din pământ. Una dintre aceste însuşiri este libertatea împărătească şi cealaltă este ascultarea de fiu. Una o cere pe cealaltă; una o slobozeşte pe cealaltă de strâmtorare, deşi una o poate împrejmui pe cealaltă şi o poate duce la pieire. Cele două s-au născut ca gemenii, vieţuiesc ca gemenii şi se sfârşesc ca gemenii. Ascultarea desăvîrşită merge împreună cu libertatea nemărginită, ascultarea îngrădită, împreună cu libertatea îngrădită, şi neascultarea împreună cu lipsa de libertate. Sfinţii Evanghelişti cumpănesc una cu cealaltă: arătând oamenilor cu limpezime, pe de o parte, libertatea împărătească a lui Dumnezeu-Om şi, pe de alta, ascultarea Lui de fiu, smerită.
Acest act unic al istoriei il marturiseste Sfânta Evanghelie, si faca Domnul, intreaga lume, omenire, sa se indrepte spre Evanghelie, caci ea este unica. Toate religiile sa traiasca acest dar al Dumnezeirii, al coborarii lui Dumnezeu la noi! Si, Doamne, cat de negrait va descrie, si cata intelepciune divina, inteleasca si mai putin inteleasa de noi, ne pregateste Dumnezeu pentru a trai taina intruparii Sale, taina prin care El, Parintele Ceresc trimite pe Fiul Sau din veci, Dumnezeu din veci, sa se faca om! Omul creat dupa chipul Lui din veci, dar faptura. Deci El, Fiul lui Dumnezeu, sa se intrupeze in faptura!…
Si ne descrie Evanghelia legatura Fiului lui Dumnezeu devenit om, cu intreg neamul Lui, cu cele doua genealogii (cum se numesc in Scripturi). Ce inseamna o genealogie? In vremea veche se pastrau anumite genealogii. Oameni mai instariti, cu orizont mai larg, cum sunt boierii, isi urmareau parintii, inaintasii lor, cu ani, cu sute de ani, ca sa desluseasca undeva, la vreun moment – nu la radacina, ca radacina e unica – in istorie, pe cineva mai deosebit.
Este legatura noastra cu mosii si stramosii, iar in Sfanta Evanghelie, legatura Fiului lui Dumnezeu cu noi, oamenii.Si am auzit in dumnezeiasca Evanghelie de astazi (cei care au fost la vreme, cand s-a citit dumnezeiasca Evanghelie, iar pentru ceilalti, acum s-o reamintim, dupa cuviinta) ca Sfanta Evanghelie dupa Matei incepe chiar cu aceasta genealogie; cu una din ele: cu acea genealogie a Mantuitorului, altfel spus, cu parintii si stramosii Lui dupa trup, dupa firea omeneasca. Si chiar asa incepe Evanghelia dupa Matei: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam …”. Se desfasoara apoi neamurile dupa trup ale Mantuitorului, de la Avraam, parintele Avraam, care a trait, dupa calculul cercetatorilor, cu vreo opt sute de ani inainte de Mantuitorul Iisus Hristos. Citim aici o parte din aceste neamuri; reproducem si intelegem pe urma ca este vorba si de celelalte: “Avraam a nascut pe Isaac (fiul sau, pe care a vrut sa-l jertfeasca; dar Dumnezeu n-a ingaduit. Isaac a fost un simbol, o anticipare a jertfei Fiului lui Dumnezeu.); Isaac a nascut pe Iacov (cu doisprezece fii, patriarhii, dintre care si Iosif cel drept); Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii lui; Iuda a nascut pe Fares si pe Zara, din Tamar; Fares a nascut pe Esrom; Esrom a npscut pe Aram…” Si asa se desfasoara pana la David, pana la Solomon si pana la stramutarea in Babilon. Apoi, dupa stramutarea in Babilon, pomeneste de Iehonia, Salatiel, Zorobabel si ceilalti care apoi au venit in istorie, de la parintii lor, si ajunge aceasta desfasurare de neamuri din generatie in generatie, socotindu-le patrusprezece; trei grupe de cate patrusprezece, fiecare grupa de doua ori cate sapte, dupa numerele zilelor creatiei, aici toate socotite nume sfinte. (“…toate neamurile de la Avraam pana la David sunt paisprezece; de la David pana la stramutarea in Babilon sunt paisprezece ; si de la stramutarea in Babilon pana la Hristos sunt paisprezece neamuri”).
Aceasta este genealogia data de Sfantul Evanghelist Matei. Poate va intrebati de ce incepe de la Avraam. Avraam este parintele neamului evreiesc, iar intr-un anume fel si parinte al celor trei religii monoteiste. De la Avraam, prin Agar, sclava sa, a descins lumea araba. Sotia lui Avraam, Sarra, n-a avut copii si, atunci, primul copil s-a nascut din Avraam cu Agar, sclava. Asa era randuiala atunci, ca sa aiba urmasi si cu sclavele. Deci din Avraam si Agar s-a nascut Ismael. Apoi, cand Sarra a nascut si ea pe Isaac, sarmana Sarra a indepartat-o pe Agar. Si Agar a plecat cu feciorul ei in pustie, unde a patimit o vreme, dar Dumnezeu i-a ocrotit si n-a pierit. Si a fost odraslit din Avraam cu Agar, Ismael – neamul lumii arabe. Poate aici este o drama in istorie, si anume: Agar si Ismael au fost indepartati, dar lumea araba, islamul, il considera pe Avraam ca un parinte, insa au oarecare amaraciune pe cei urmasi din Sarra si Isaac, si iata ca au durat peste milenii aceste suparari. Dar noi nadajduim ca pana la urma vor ajunge la pace, ca iata, prin Avraam mai adanc, la sursa, Una e radacina si anume Hristos, din Tatal in Duhul Sfant. Pana la urma, tot cum a spus Mantuitorul, va fi o turma si un pastor pentru toata lumea.
Si atunci, iubitilor, retineti acest fapt: de la Avraam infatiseaza Sfantul Evanghelist Matei, mosii si stramosii Mantuitorului dupa trup pana la Hristos. Avraam – am spus – e parintele neamului evreiesc si parintele islamului, dar prin Maica Domnului si noi il cinstim pe Avraam; deci este un parinte comun, dupa trup, al celor trei mari religii monoteiste.
De ce Sfantul Evanghelist Matei infatiseaza pe mosii si stramosii Mantuitorului de la Avraam, urcand spre Hristos? Repet: pleaca de la Avraam, merge prin Isaac, Iacov, David, Solomon, Zorobabel si urca la acel moment al istoriei in care S-a nascut Hristos. Retinem acest lurcu de mare insemnatate. De ce de la Avraam? Evanghelia dupa Matei este scrisa de el, intai in limba aramaica, in care a vorbit Mantuitorul. A fost scrisa pentru evrei, adica sa le spuna: “Fratii mei evrei! Hristos cel rastignit si inviat este de la Avraam, pe care voi il cinstiti si-l socotiti tata. Noi, iata, il avem pe Avraam. Hristos este Mantuitorul. Recunoasteti-L, credeti, iubiti-L si mantuiti-va prin El!” De aceea aceasta evanghelie, dupa Matei, scrisa pentru evrei, incepe cu genealogia, cu stramosii Mantuitorului de la Avraam, pe care il pretuiesc toti evreii.
Mai avem o genealogie tot dupa trup, iubitilor, cu toti inaintasii Mantuitorului pe firul neamului omenesc, pe firul firii omenesti a Mantuitorului, si anume la Sfantul Evanghelist Luca. Daca genealogia dupa Matei apare a capitolul intai, cealalta genealogie, a Sfantului Evanghelist Luca, o gasim la capitolul al treilea, cand, dupa botezul Domnului, spune: “Iisus Hristos era ca de treizeci de ani cand a primit botezul la Iordan (botezul dupa Vechiul Testament, nu botezul nostru); si cand a inceput sa propovaduiasca, fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia…” si merge, iubitilor, nu ascendent (adica suind de la Avraam la Hristos), ci coborand de la Mantuitorul Iisus Hristos, mergand inapoi pe linie, pana la Adam. Si asa incheie: “Fiul lui Matusala (Matusalem – dintre primii patriarhi, care a trait cel mai mult: noua sute saizeci si unu de ani), fiul lui Enoh, fiul lui Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, si aici, deodata: fiul lui Dumnezeu”. De la Adam, repet, apare o mutatie: Adam, faptura a lui Dumnezeu, direct (“Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”), si fiu al lui Dumnezeu. Prin urmare, in radacina, in obarsia intregii umanitati, este Dumnezeu. Sa nu uitam aceasta: Dumnezeu – Sursa, Izvorul, Radacina creatiei intregi, de dincolo de creatie.
Dar sa revenim. Observati cele doua genealogii: una urca spre Hristos, pentru neamul evreiesc numai, cealalta coboara de la Hristos, mergand inapoi, cuprinzand intreaga omenire pana la Adam, deci adresandu-se tuturor. Daca cea de la Matei se adreseaza neamului evreiesc, cea de la Luca se adreseaza intregului neam omenesc. Si atunci, aceste doua genealogii ne descopera legatura cu Dumnezeu si a lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu, Care S-a facut om si, iata, genealogiile ne arata cm Hristos Se inrudeste dupa trup cu noi, cu toti. Sfintii evanghelisti Matei si Luca ne infatiseaza obarsia trupeasca, originea trupeasca, dupa trup, cu noi toti, pe cele doua linii: urcand in sanul neamului evreiesc, si coborand catre noi, catre fiecare din noi.
Obarsia dupa trup! Mai este o obarsie a Mantuitorului; care credeti? Cea fireasca (dupa fire), cea divina. Ei bine, ceilalti doi evanghelisti, Marcu si Ioan (vedeti, doi cate doi: primul si al treilea; al doilea si al patrulea) ne infatiseaza aceasta obarsie. Primul si al treilea ne dezvaluie legatura trupeasca, a omenitatii, a lui Hristos cu noi. Cealalta – legatura duhovniceasca, dumnezeiasca. Caci, iata, Evanghelia dupa Sfantul Marcu incepe deodata, stralucind, ca izbucnind din marea taina a lui Dumnezeu: “Inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (deodata, ca un fulger dumnezeiesc), precum este scris in proorocie (la Maleahi) si Isaia: Iata, Eu trimit ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta. Glasul celui ce striga in pustie: Pregatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui”. Deci aici avem – observati – tot genealogia, dar de cealalta natura, dumnezeiasca.
Iar Sfantul Evanghelist Ioan spune ceva mai pe larg, incepand tot cu obarsia dumnezeiasca, cand zice: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Si intru El era viata si viata era lumina oamenilor”. Deci si aceasta evanghelie ne dezvaluie aceasta taina a tainelor, si anume ca Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvantul, Cel Care S-a intrupat si Care e din veci Fiu al lui Dumnezeu. Si toate printr-Insul s-au facut. El e radacina umanitatii, radacina creatiei intregi; El, Fiul lui Dumnezeu.
Astfel vedem cum dumnezeiestile Scripturi ne dezvaluie pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, rasarind din sanul Parintelui Ceresc din veci. Caci Parintele Ceresc e Parinte din veci si, fiind Parinte din veci, din veci e si Fiul. Daca n-ar fi Fiul din veci, n-ar fi nici Parinte din veci si n-ai putea sa-L numesti Tata al nostru… decat doar cei care socotesc – ca sarmanul, nefericitul Arie – ca Hristos e faptura. O, sarmanul Arie! N-avea voie sa spuna “Tatal nostru”, pentru ca mintea, ca toti cei ce nu recunosc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestia mint cand zic Tatal nostru, pentru ca nu recunosc pe Fiul din veci. Caci numai asa Parintele Ceresc e Parinte din veci, daca are un Fiu din veci si prin Fiul ne are si pe noi toti ca fii ai Lui. Asa gandim. N-au dreptul sa spuna nici Tatal nostru, nici sa se numeasca fii ai lui Dumnezeu, caci numai prin Fiul din veci suntem si noi fii ai lui Dumnezeu.
Si inca o mare taina se descopera, o, iubitilor: In Iisus Hristos, Domnul nostru, sunt unite desavarsit doua firi: firea (natura) dumnezeiasca si cea omeneasca. Cum am fost noi ziditi? A zis Parintele Ceresc in sfatul Sfintei Treimi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra”. Or, ce inseamna a fi zidit dupa asemanarea lui Dumnezeu? In legatura cu Sfanta Evanghelie de astazi, si din cuvantul smerit de astazi, aceasta inseamna: ca asa cum in Fiul lui Dumnezeu sunt doua naturi – divina si umana -, si in noi oamenii, sunt doua lumi: e lumea firii noastre, zdita, fireasca, din tarana pamantului, cum spune Scriptura, dar e si ceva dumnezeiesc in noi; e harul dumnezeiesc si indumnezeitor in noi, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a insuflat, in Duhul Sfant. Deci si in noi e ceva tainic, adanc; ceva zidit, omenesc, dar si ceva dumnezeiesc, dupa chipul lui Dumnezeu facut om.
De ce subliniez aceasta? E de mare insemnatate. Pentru ca numai asa il intelegem curat pe om, numai asa ne intelegem pe noi, numai asa ne implinim pe noi, cu aceste doua daruri dumnezeiesti: de a fi ziditi din tarana pamantului si de a avea in noi si ceva din vesnicia lui Dumnezeu, din infinitul divin, din inaltimea divina. Asa ne implinim, cand simtim in noi aceste doua lumi; traind in lumea aceasta (cu hrana, batura, imbracaminte, adapost si celelalte, uneori cosmetizate, prefacute, mistificate, sau mai stiu eu cum), dar avand si ceva dumnezeiesc in noi; si noi uitam de dumnezeiescul din noi. Fie ca acestă perioadă să ne fie cu adevarat folositoare ca să-L intânpinăm pe Fiul lui Dumezeu cu toata Slava, Cinstea si Încinarea.
Sa nu-i cinstim oare pe stramosii nostri, Care au fost mari drepti, sa nu-i cinstim oare pe stramosul Avraam, tare a aratat o asemenea ascultare uimitoare voii lui Dumnezeu: dupa primul cuvant al Domnului, el a lasat pe tatal sau, patria si a plecat pe o cale necunoscuta in pamantul Canaanului, asa cum i-a randuit lui Domnul? Nu s-a dat in laturi sa-l aduca jertfa pe unicul sau fiu, Isaac, dar a fost oprit de un inger! Sa nu-l cinstim oare pe Iosif, stranepotul lui Avraam, in care Cuviosul Efrem Sirul gaseste multe trasaturi care il fac asemanator Domnului Iisus Hristos Insusi? Sa nu-l cinstim oare pe marele Proroc Moise, cu care a vorbit Dumnezeu Insusi, care a primit de la Dumnezeu cele zece porunci ale Vechiului Testament; sa nu-l cinstim oare pe acela care in Sfanta Scriptura este numit cel mai bland dintre toti oamenii? Sa nu-i cinstim oare pe toti cei care au condus omenirea spre primirea propovaduirii Evangheliei lui Hristos?
Sa cinstim dar pomenirea lor, nu doar cu cuvintele, nu doar cu predica pe care o auziti de la mine, nu doar cu Liturghia pe care o savarsim astazi intru pomenirea lor. Sa le cinstim pomenirea prin aceea ca ne vom deschide inimile noastre in fata Domnului Iisus Hristos Cel ce va sa vina!” Prin poarta lui intram acum si avem nevoie de multa luare aminte. Daca va vedea pe cineva ca nu-i atent, îl scoate îndata afara din cetate. Ca-i cetate împarateasca, cetate vestita. Nu-i precum cetatile noastre, împartite în piata si palate împaratesti. Nu! Acolo peste tot numai palate împaratesti. Sa deschidem dar portile mintii, sa deschidem auzul si, pasind cu multa frica în pridvor, sa ne închinam Împaratului cetatii. O singura privire aruncata în acea cetate ne încremeneste de uimire. Acum portile cetatii ne sunt încuiate; dar când le vom vedea deschise atunci vom vedea ca tot interiorul cetatii este stralucitor ca fulgerul. Ca acest vames, calauzit de ochii Duhului, fagaduieste sa-ti arate torul; unde sta Împaratul, care sunt ostatii care sunt alaturea de El, unde stau îngerii, unde stau arhanghelii, care este locul hotarât, în acest oras, noilor cetateni si care este drumul care duce acolo; ce loc au primit primii cetateni, cei de dupa ei si cei de mai tîrziu; în câte cete se împart locuitorii orasului, cine formeaza senatul si cîte feluri de dregatori sînt.
Sa nu intram cu zgomot si tulburare, ci cu tainica tacere. Daca în teatru se face face tacere mare cînd se citesc scrisorile împaratului, cu mult mai linistiti treubie sa stam toti în cetatea aceasta si sa avem treze si sufletele si urechile. Nu se vor citi scrisorile unui stapîn pamîntesc, ci ale Stapînului îngerilor. Daca astfel ne vom rândui sufletele noastre, însusi harul Duhului ne va calauzi pas cu paps, vom ajunge la tronul împaratesc si mov dobîndi toate bunatatile, cu harul si cu iubirea de oamenia Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si puterea împreuna cu Tatal si cu Sfîntul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor, Amin. (postat pe fb de ioan monahu)