Focul credinței în lumea leprei noastre!

19.01.2021 12:41

Iar pe cand Iisus mergea spre Ierusalim si trecea prin mijlocul Samariei si al Galileii, intrand intr-un sat, l-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam? Si i-a zis: Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mântuit. (Luca 1,11-19. Duminica a 29-a dupa Rusalii Vindecarea celor 10 leprosi).

Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie aprins acum, spune Domnul Iisus. Acest foc este focul mântuitor al credinței în El. Ultima Lui întrebare a fost: Voi mai găsi ceva din acest Foc al credinței când mă voi întoarce din Cer? În Evanghelia de azi, a Leproșilor, vedem lucrarea de aprindere a acestui Foc. Știm de la Sfântul Apostol Pavel că minunile se fac pentru a naște credința. Minune a fost și vindecarea leproșilor. O minune foarte discretă căci martorii ei au fost doar leproșii care se duceau acolo unde i-a trimis Iisus. Ei plecaseră spre Templu, să se arate preoților, așa cum le poruncise Domnul și mergând, cu fiecare pas făcut pe drumul poruncit, lepra se retrăgea din ființa lor!

Foc pentru păcatul, care ne ameninţă de pretutindeni că viermi suntem noi, care suntem condamnaţi să ardem în iad, iar Cel care S-a aplecat este Hristos; ne-a apucat şi ne-a mântuit. Unui astfel de Binefăcător ce fel de recunoştinţă ar trebui să-I arătăm! Să-L iubim după cum se cuvine a-L iubi, căci aceasta este plata cea mare, aceasta este împărăţia şi plăcerea, aceasta e mulţumirea, slava şi cinstea, aceasta e lumina, aceasta e fericirea cea mare, pe care cuvântul nu o poate exprima, pe care mintea nu o poate pricepe îndeajuns, dar oamenii încă nu dispreţuiesc nici puterea nici renumele de a nu preţui pe Hristos din dragoste pentru împărăţia pământească. Dacă ne plângem azi cu toții de tot felul de boli sufletești din pricina cărora ne vine tot mai greu să ne mai simțim și să ne mai spunem creștini, boli care ne sting focul din inimă, cauza e că nu călătorim spre Ierusalimul ceresc, unde ne-a trimis Iisus.

În febra credinței dintâi și sufletul nostru a pornit spre Împărăție. Dar când, mergând spre Împărățieși am început să ne vindecăm, am început și să părăsim acel drum, acea direcție, și ne-am întors spre lume! Spre Țara Leprei din care ne-a scos Iisus! Bineînțeles, ca și cei nouă leproși din Evanghelie, ne-am vindecat și noi, dar nu ne-am mântuit! Căci n-am fost curățiți pentru lume, ci pentru Împărăția Cerurilor! 

Și așa cum din zece curățiți de lepră doar unul s-a mântuit și de moartea veșnică, așa și noi creștinii de acum: din zece curățiți de păcate se mântuiește doar cel care se folosește de această curățire ca să mergă spre Împărăție, spre Cer și nu spre o lume ”mai buna”, nu spre o viată ”mai bună” în lume, aceasta este utopică, fantasmagorică! Ci la picioarele lui Iisus, în altă Viață, făcută doar din mila Lui. A te  considera acasă la picioarele lui Iisus și a găsi fericirea în revărsarea de slavă și mulțumire a inimii tale către Tatăl Ceresc, iată mântuirea! Iată Împărăția Cerurilor! Ori de câte ori un creștin se va arunca la picioarele lui Iisus în lăuntrul propriei inimi și va aduce mulțumire și slavă Tatălui Ceresc pentru dragostea și bunătatea Lui, va găsi Împărăția Cerurilor și se va bucura de ea! Dar va și vedea cât de tare îl ține lumea, cât de tare se împotrivește lumea ca să nu facă acestea, ca să nu intre în Împărăție! Și această împotrivire a lumii o va vedea lucrându-se chiar cu carnea și cu nervii lui, cu propriile viscere și gânduri, cu toate dorințele pe care lumea le-a sădit și le-a crescut în el! Căci lumea e rădăcina leprei noastre! Lumea e grădina morții, în mijlocul căreia crește copacul binelui și răului! Și în care creștinii sunt uciși duhovnicește, mușcând din momeala făgăduinței unei lumi ”mai bune”! Iar, o lume mai bună nu există! Există doar lumea și Împărăția Cerurilor!

Există în vor­birea obişnuită, populară, un cuvânt greu, un cuvânt, aş zice, urât, un cuvânt care ar trebui scos din vocabular, dar pe care totuşi mulţi îl întrebuinţează când îi copleşeşte indignarea. Se spune despre un om rău, despre un om în care nu poţi avea încredere, despre unul care în mod sigur îţi va înşela încrederea şi te va trăda: „E o lepră!”. E ca şi cum s-ar zice: E dintre cei nouă! Dintre cei căro­ra dacă le vei face un bine, în mod sigur nu-ţi vor fi recunoscă­tori. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta? Leproșii erau ca şi morţi pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea. Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Căci nimic altceva nu-i mişcă pe ei, nici schimbarea stăpânirilor, nici războaiele între neamuri, nici înălţarea şi căderea oraşelor, nici serbările, nici pojarurile, nici cutremurele, învesmântaţi în putreziciune, n-aveau în minte decât a lor nefericire, si poate doar pe Cel ce putea să-i dezbrace de haina stricăciunii si să-i îmbrace în sănătate. 

Curăţând altădată lepra, Domnul Si-a întins mâ­na si l-a atins pe lepros, spunând: Fii curăţat! Si îndată s-a dus lepra de pe el (Lc 5,13). În împrejurarea de faţă însă, nu numai că nu S-a atins de leproşi, dar nici măcar nu era aproape de ei, pentru că, ni se spune, stăteau departe. Domnul, aşadar, le-a vorbit de departe.  Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă si vă arătaţi preoţilor. Dar ducându-­se ei, s-au curăţat. Se uitau unul la altul şi se încredinţau ca s-au însănătoşit. Rănile si puroiul şi duhoarea trecuseră fără urmă. Lepra care-i acoperise adineauri parcă nici n-ar fi fost. Cine-ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate.

De ce trebuiau să se arate preoţilor? Era scris în Lege că, dacă, printr-o minune, un lepros s-ar fi vindecat, el trebuia să capete un certificat de vindecare pe care nu puteau să-l elibereze decât pre­oţii. Numai cu un astfel de certificat, care se dădea după o preala­bilă cercetare, care putea fi un control foarte riguros, numai după aceea aveau dreptul să se întoarcă din nou la casele lor, printre oameni. De altfel şi constatarea bolii se făcea prin preoţi. Ei decideau, după mai multe controale, dacă era lepră şi dacă se impunea izolare de societate. Hotărârea pe care o luau era ca o condamnare la moarte. De aceea tot numai ei puteau s-o anuleze. Mântuitorul le-a spus, aşadar, acestor zece să se ducă şi să se arate preoţilor, spre a le certifica vindecarea. Leproşii n-au mai spus nimic. Au făcut stânga-mprejur şi au plecat. Au crezut în decizia Lui. Şi pe drum s-au vindecat. Nouă dintre ei, văzându-se vindecaţi, nerăbdători să li se confirme sănătatea, s-au dus să arate preoţilor că aveau corpurile curate.

Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au curăţat? Iată ce au făcut: dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor. Omul vindecat a ajuns la Hristos, a căzut în genunchi, în ge­nunchii săi care acum nu mai erau tot o rană ci teferi si puternici, şi I-a mulţumit. Trup plin de sănătate, inimă plină de bucurie şi ochi plini de lacrimi! Iată omul întreg. Adineauri un morman de carne putredă, iar acum iarăşi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarăşi deopotrivă cu semenii săi. Numai unul dintre ei  s-a întors. S-a gândit că e mai bine mai întâi să mulţumească Celui care l-a vindecat. Acest singur recunoscător nu era iudeu, ci samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă si să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?

Astăzi, Domnul îi mustră pe cei ce țineau Paștele cum o făceau evreii precum și pe unii leproși pe care i-a curățit. Amintiți-vă că iubea pe cei recunoscători și se mânia pe cei nerecunoscători, pentru că nu aduceau mulțumire Mântuitorului lor. Ei s-au gândit mai mult la vindecarea lor de lepră decât la Cel care i-a vindecat. De fapt, unuia i s-a dat mai mult decât celorlalți, căci în afară de vindecare, Domnul i-a spus: „Ridică-te și mergi în pace. Credința ta te-a mântuit.” Vedeți, cei care aduc mulțumire și cei care slăvesc au același fel de simțăminte, slăvesc pe Ajutătorul lor pentru darurile primite. De aceea, Pavel a îndemnat pe toți să slăvească pe Domnul în trupul lor (1 Cor. 6,20). Isaia a poruncit și el același lucru: „să preaslăvească pe Domnul” (Is 42,12).(Sfântul Atanasie cel Mare)

Când l-a văzut, Mântuitorul a rostit memorabilele cuvinte: „Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a aflat să vină să dea slavă lui Dumnezeu decât numai străinul acesta?”. I-a zis străin, pentru că nu era iudeu. Era samarinean. De alt neam şi de altă lege. Samarinenii erau consideraţi de evrei stră­ini, fiind amestecaţi cu sirienii. Cum samarineanul căzuse recunoscător la picioarele lui Iisus, Acesta i-a zis doar atât: „Scoală-te şi du-te. Credinţa ta te-a mântuit”. Și spune Sfântul Chiril al Alexandriei: ,,Era un om deosebit, dacă a găsit el cu cale să se întoarcă şi să mulţumească pentru binele care i se făcuse. Am putea sa tâlcuim vindecarea celorlalţi ca pe o faptă săvârşită de Mântuitorul pentru noi cei de azi, pentru ca întâmplarea să ajungă până la noi şi Mântuitorul să ne dea o învăţătură despre una din rarele, dar şi din marile virtuţi omeneşti şi anume despre virtutea recunoştinţei.,,Căzând într-o stare de neglijare a recunoștinței, cei nouă leproși, care erau din neamul iudeilor, nu s-au întors să aducă slavă lui Dumnezeu. Prin aceasta, Hristos vrea să arate că Israel era cu inima împietrită și uita cu totul să fie recunoscător. Străinul, samarineanul care s-a vindecat, era de neam străin, venit din Asiria. Cuvântul „prin mijlocul Samariei şi al Galileii” are un înțeles. el „s-a întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu”. Aceasta arată că samarinenii erau recunoscători, iar iudeii, chiar și când se bucurau de mari daruri, uitau să fie recunoscători. ”

Se spune în popor, în vorbirea de toate zilele: „Recunoştinţa - floare rară!” - deşi n-ar trebui să fie tocmai rară. Ar trebui să fie, dimpotrivă, foarte deasă. Să se găsească peste tot, pentru că recunoştinţa ar trebui să fie cel mai firesc sentiment în inimile tuturor, ale celor care, într-un fel sau altul, primesc de la Dumnezeu sau de la oameni, de la oricine, un bine, un dar, o vindecare, o atenţie. Se vede că totuşi nu se află pe toate drumurile, de vreme ce poporul a ajuns la constatarea că e floare rară! Dezolantă constatare despre fratele om!  Nerecunoscătorul nu are simţul valorilor, nici al echităţii, nici al bunătăţii. El doar primeşte, dar nu întoarce niciodată. În adânc, el nu preţuieşte binele pe care l-a primit. Profită de el ca un hoţ, ca de ceva găsit pe drum, nu ca de darul unei inimi bune, a altuia. El nu ştie nici de bine, nici de răs­plata binelui. Nu ştie de mulţumesc. E un egoist lipsit de cea mai elementară sensibilitate şi omenie. Dacă am încerca o tipologie a nerecunoscătorilor şi a nerecunoştinţei, am pune pe prima treaptă pe aceştia cărora li se face bine şi uită. Dar oare uită cu adevărat? Nu. Nu uită niciodată. Memorie au. Doar se prefac că uită. E comod să uite, fiindcă nu vor să fie recunoscători. Şi e cu atât mai ciudat, cu cât recunoştinţa nu cere sacrificii materiale. Nici Dumnezeu, nici oamenii nu sunt pretenţioşi. Adesea sunt mulţumiţi cu un singur cuvânt de mulțumire. Cuvântul le confirmă calitatea actului pe care l-au făcut.

Un singur cuvânt de mulţumire încurajează spre alte fapte bune, caritabile. El confirmă şi faptul că ai dat unde trebuie să dai, unde era nevoie. Dar dacă nu-i mulţumeşti, sau dacă uiţi înainte de a ţi-o spune, el, îşi aduce el aminte şi a doua oară, nu te vei mai întâlni cu binele lui. Dacă îi mulţumeşti, el e foarte delicat şi nu vrea să te oblige mai mult decât atât. A făcut binele, a trecut. Tradiţia creştină a avut în mare cinste, întotdeauna, recunoştinţa şi a blamat aspru nerecunoştinţa. „Socotesc lipsa de recunoştinţă - spunea Sfatul Grigore Taumaturgul - ca un lucru foarte urât. Acela care nu ţine minte binele făcut lui şi nu arată recunoştinţă, săvârşeşte o greşeală de neiertat”. Acelaşi Sfânt Părinte recomanda recunoştinţa şi pentru bunurile spirituale pe care le primim, nu numai pentru cele materiale: „Stă în firea lucrurilor ca oamenii superiori, care au adunat în cuget o adevărată comoară, să răsplătească pe bine­făcătorii lor pe măsura puterii şi binefacerilor primite”. O vorbă românească zice: „Fă binele şi aruncă-l în mare şi te vei întâlni cu el”. Răsplata vine de la Dumnezeu. Nimic nu s-a făcut în van. De la Dumnezeu trebuie aşteptată, nu de la cel căruia i-ai făcut binele. De la acela un cuvânt e de-ajuns. Aceasta ar fi prima categorie, într-o tipologie a nerecunoscătorilor, a celor care uită sau, cum e mai adevărat, se prefac că uită.

Există şi o a doua categorie. Ajunge omul la necaz. Fie că are nişte examene grele, fie că are un proces greu, fie că a ajuns cumva la închisoare, fie că are de făcut undeva un demers care pare fără şanse de succes, ajunge la o greutate, la un necaz, la o boală şi atunci spune: „Doamne, dacă-mi reuşeşte, dacă scap, am să fac cutare şi cutare lucru!”. E gata să promită marea cu sarea. Şi în momentul când promite, e aproape sigur că va şi îndeplini. Şi iată că i s-a îndeplinit cererea, îşi mai aduce aminte? Foarte rar.Câți n-am facut așa,  câţi dintre aceia care fac o astfel de promisi­une, uri astfel de jurământ aş zice, câţi dintre aceştia îşi mai aduc aminte şi îndeplinesc ceea ce au promis? Prea puţini. Cei mai mulţi devin sperjuri, devin călcători de jurământ. Încep să se liniştească întru conştiinţa lor şi să zică: La urma urmei mi-a reuşit cutare lucru, fiindcă mi s-a cuvenit; mi-a reuşit angajarea în cutare loc, pentru că am fost cel mai bun; am câştigat concursul pentru că i-am întrecut pe toţi, etc. Dar pe toate acestea le-a ştiut dinainte. De ce nu s-a bizuit numai pe ele? De ce a făcut o promisiune de conştiinţă? Iar dacă a făcut-o, de ce n-o ţine? Iată de ce unii ca aceştia devin sperjuri, chiar dacă nu-i ştie nimeni. Îi ştie conştiinţa lor. Şi ea îi va judeca, mai devreme sau mai târziu. Şi se mai miră după aceea că, la o nouă cerere şi la o noua promisiune de acest fel - fiindcă ocazii de acestea, de a cere ajutorul lui Dumnezeu, se ivesc mereu - nu le mai reuşeşte ceea ce întreprind! E pentru că n-au fost recunoscători.

Există şi o a treia categorie în tipologia nerecunoştinţei, cei care nu numai că nu au recunoştinţă, dar pe care chiar îi deranjează faptul de a şti că cineva le-a făcut un bine şi în loc să fie mulţumitori pentru binele care li s-a tăcut, devin aproape duşmanii celor care le-au făcut bine.  Și mai există şi o altă categorie. Cea a suficienţilor de sine. A celor care cred că nu au nevoie de nici un ajutor de la nimeni. Sunt cei care cred că mintea lor e suficientă ca să le dezlege toate pro­blemele, cei care cred că au totul bine pus la punct. Aceştia nu ştiu de câte lucruri beneficiază totuşi şi câtor situaţii şi persoane ar trebui să le fie recunoscători şi în primul rând, lui Dumnezeu. În primul rând lui Dumnezeu pentru sănătate, pentru vedere, pentru mâini, pentru picioare, pentru mers, pentru vorbire, pentru auzire... . Corpului nostru, atât de complicat şi de fin cum e în alcă­tuirea lui, nu-i trebuie decât foarte puţin, ca să i se altereze nu ştiu ce părticică din sistemul nervos, de pildă, pentru ca dintr-o dată să paralizeze. Fiecare se crede puternic până în ziua în care a inter­venit un microb, un virus aproape invizibil, care-l poate distruge. Şi nu ştie că trebuie să fie mulţumitor Celui ce poartă grijă de des­tinele tuturor, ca să se desfăşoare totul normal, fără nici un fel de accidente. Nu ştie cât trebuie să fie de mulţumitor înaintaşilor, părinţilor lui, prietenilor care îi susţin moralul şi îl ajută la nevoie!

Toţi trebuie să fim mulţumitori, pentru multe lucruri pe care le fac alţii pentru noi. Noi suntem în biserica aceasta, pentru că au făcut-o alţii pentru noi. Dacă n-ar fi făcut-o, imaginaţi-vă ce sarcină materială grea ar fi fost pentru noi azi, ca s-o zidim noi din nou. Dar ea a fost o sarcină materială grea şi pentru cei care au făcut-o la vremea respectivă. Noi suntem beneficiarii. Şi de câte nu suntem beneficiari! Suntem beneficiari ai jertfei eroilor naţiunii, care au luptat pentru independenţă, pentru limbă, pentru neatârnare, pentru continuitate. Suntem beneficiarii eroilor credinţei, care au luptat pentru integritatea credinţei ortodoxe, care au murit pentru ea, care s-au făcut martiri. Suntem beneficiarii eforturilor părinţilor noştri care ne-au crescut mari cu greutăţi. Uităm. De câte ori nu uităm?

Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Mt 6,8) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Lc 18,1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie. Dumnezeu nu tună şi fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalţi? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îm­bogăţit cu avuţiile Mele, unde biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde învăţătorii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde bolnavii pe care i-am vindecat? Unde păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre, şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă?

“Recunostinta este o fapta buna rara la oameni. Din nefericire, se tot aude intre noi, insotit de un hohot triumfator, urmatorul strigat de biruinta: “Am smuls cutare lucru de la cutare!” Printr-un asemenea strigat se da in vileag un suflet infricosator de stricat. Ce sa insemne acest strigat? El inseamna ca o binefacere a fost dobandita prin lingusire, prefacatorie si alte mijloace de acest soi, inseamna ca cel care a fost amagit si a facut un bine este supus batjocurii chiar pentru binefacerea aratata. In unele boli trupesti se baga de seama o dispozitie capricioasa inexplicabila. La fel se intampla si in bolile sufletesti. Adeseori, binefacerile seamana in cel ce le-a primit un simtamant de ura neimpacata, inversunata, fata de cel ce le-a savarsit. Atat de des intalneste aceasta ciudatenie potrivnica firii incât de aici a luat nastere in popor o zicatoare: “N-ai hranit, n-ai adapat, vrajmas nu ti-ai capatat”. Puternica este otrava pacatului, cu care suntem otraviti: cei atinsi de ea sunt in stare sa urasca nu doar pe oamenii care le-au facut bine, ci si pe Dumnezeu, precum au si dovedit prin nenumarate fapte”.

Pilda se încheie cu cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor: Şi i-a zis: Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mantuit. Vedeţi cât de mare este smerenia si blândeţea Mântuitorului. Cum se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit. Mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii.

Dacă am iubi pe Hristos, precum ar trebui să-L iubim, am şti că este mai rău decât gheena de a supăra pe Cel iubit, şi fiindcă nu-L iubim, de aceea nici nu ştim mărimea pedepsei. Aceasta este cauza pentru care plâng şi jelesc, căci ce nu a făcut Dumnezeu ca să fie iubit de noi? Ce mijloc n-a întrebuinţat? Ce n-a trecut cu vederea? L-am batjocorit fără ca El să ne nedreptăţească cu ceva, ci din contră, bine facându-ne şi încărcându-ne cu mii de bunătăţi; am fugit de El, îndemnându-ne şi ispitindu-ne în toate părţile, şi nici aşa încă nu ne-a pedepsit, ci a alergat însuşi El, şi ne-a prins fugind, dar noi ne-am smucit din braţele Sale şi am trecut în acelea ale diavolului; şi nici aşa El nu S-a depărtat cu totul de noi, ci a trimis ca să ne roage mulţime de prooroci, de îngeri şi de patriarhi, dar noi nu numai că nu am primit solia, dar am şi batjocorit pe trimişi. Dar El nici pentru aceasta nu ne-a urât, ci ca pe nişte iubiţi dispreţuitori, pe toţi ne-a ocolit, stând de vorbă cu Ieremia şi Miheia, în cer şi pe pământ, nu ca să ne aducă vreo supărare, ci pentru ca să arate motivul celor făcute de El, şi împreună cu proorocii chiar El să Se apropie de cei ce-L dispreţuiau, gata de a le da lor răspuns, şi cerând de a sta pe-ndelete de vorbă cu toţi şi cu fiecare în parte, ca să poată atrage la El, prin vorbă, chiar şi pe cei surzi.

Ce nemulţumitori s-au arătat aceşti nouă iudei! Hristos să le facă un atât de mare bine, un bine pe care nimeni altul n-ar fi putut să li-l facă, iar aceştia să nu vină să-I spună un „Mulţumesc!”. Da, nemulţumitori au fost aceşti nouă leproşi, pe care i-a vindecat Hristos. Dar nemulţumitori sunt şi atâţia alţii. Nemulţumitori suntem şi noi, care spunem că credem în Hristos, dar nu-I mulţumim aşa cum se cuvine. Pentru că Hristos este cel mai mare Binefăcător al nostru. Orice bine pe care-L avem, material şi spiritual, nu este al nostru. A lui Hristos este. Râurile, lacurile şi mările, copacii, ţarinile pe care le cultivăm, oile care ne dau lâna şi laptele lor, celelalte animale domestice, care ne sunt atât de folositoare, aerul pe care-l respirăm, ploaia care cade şi adapă pământul, soarele care luminează şi încălzeşte, toate acestea nu sunt ale noastre. Ale lui Hristos sunt. Hristos le-a creat şi le-a pus la dispoziţia noastră. Dacă ni le ia pentru o secundă, atunci cum vom putea să trăim? Cum să trăim fără soare, fără aer, fără apă, fără mâncare? Şi, pentru toate aceste bunuri materiale, pe care prin mâna Sa cea afectuoasă, pe care o deschide zi de zi, le împrăştie tuturor cu generozitate, pentru toate acestea s-ar fi cuvenit să fim recunoscători lui Hristos şi să-I spunem: „Hristoase, Îţi mulţumim”. Nu unul, ci mii de „mulţumesc” s-ar fi cuvenit să-I spunem zi de zi. Pentru că, aşa cum am spus, toate sunt ale Lui şi nimic nu este al nostru.

Dar am uitat! Avem şi noi ceva, care nu este al lui Hristos, ci este al nostru. Al nostru? Da, al nostru. Ce este al nostru? Este păcatul. Acesta nu vine de la Hristos; departe de noi blasfemia aceasta! Păcatul, aşa cum ne învaţă Biserica noastră, este un produs al libertăţii omului. Omul, adică, a fost lăsat liber să aleagă binele sau răul. Dar în loc să aleagă binele, a ales răul, şi răul, ca o lepră, s-a lipit de el. O, nu există un alt rău mai chinuitor decât păcatul. Acesta nu-l lasă pe om să se liniştească, nici zi, nici noapte. Acesta îi otrăveşte sângele, acesta îi contaminează creierul, acesta, ca un microb invizibil, izbuteşte şi se furişează pretutindeni şi face ravagii, o mare catastrofă. Şi de păcat sunt atacaţi toţi oamenii. Toţi oamenii suntem leproşi sufleteşte. Lepră, de pildă, nu este iubirea de arginţi, care nu-l lasă pe om să se liniştească nici zi, nici noapte? Lepră nu este adulterul şi desfrânarea sau prostituţia, necurata patimă a trupului? Lepră nu este ura şi răzbunarea, gelozia şi invidia sau orice alt fel de răutate? Această lepră a sufletului Unul singur are puterea să o vindece. Şi Acesta este Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”. Cine crede în Hristos şi-I cere ajutorul, se vindecă de patimile chinuitoare ale răutăţii și cea mai mare binefacere pe care ne-a făcut-o Dumnezeu este că L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut şi S-a făcut Om în peştera din Bethleem, iar mai apoi, pe Golgota, a oferit înfricoşătoarea jertfă a Crucii, ca să ne elibereze de păcat, de stricăciune şi de moarte.

„Oare nu zece s-au curăţit, dar ceilalţi unde sunt? Nu s-a găsit să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta?“

A cerut de data aceasta şi Domnul Hristos mulţumire, nu că ar fi avut nevoie de ea, ci pentru ca să ne înveţe pe noi că recunoştinţa este o datorie şi să ne arate că Lui îi place şi răsplăteşte pe cei recunoscători. Recunoştinţa este o datorie. Viaţa noastră este strâns legată de a altor oameni: de părinţii, de rudeniile, de înaintaşii, de generaţiile care au trăit înaintea noastră şi de la care am moştenit tot ceea ce avem: biserică, şcoală, tradiţii, învăţătură, credinţă. Noi nu am putea trăi fără alţii şi fără bunurile moştenite de la alţii. Putem oare să nu fim recunoscători faţă de ei? Ţara cinsteşte pe eroii ei, pe învăţaţii, pe conducătorii, pe fiii ei vrednici; le ridică monumente, numele lor le dă localităţilor… Şi pe bună dreptate, pentru că tot ceea ce avem şi suntem noi, datorăm în cea mai mare parte altora. De aceea, recunoştinţa este o datorie: e cuviincios, e cinstit, e uman să recunoaştem acest lucru. De aceea suntem datori cu multă recunoştinţă faţă de toţi cei ce s-au ostenit în vreun fel la formarea şi creşterea noastră. Mai întâi părinţilor, care ne-au născut, ne-au crescut şi au purtat grijă de creşterea noastră. Pe urmă învăţătorilor noştri: preotului, care ne-a născut duhovniceşte şi poartă grijă de mântuirea noastră; profesorilor, care ne-au ajutat să ne facem un rost în viaţă şi tuturor binefăcătorilor noştri.

Dar odată cu a fi cetăţeni ai Ţării, noi suntem şi fii ai Bisericii. Purtăm numele unui sfânt, care mijloceşte la Dumnezeu pentru noi şi am primit o mare zestre duhovnicească de la înaintaşii noştri: Sfintele slujbe, cărţile de învăţătură sufletească pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii ni le-au agonisit cu multă osteneală şi cu preţ adesea de sânge, şi pe care noi le folosim de-a gata şi ne mântuim cu ajutorul lor. Oare putem fi noi nepăsători faţă de aceşti mari binefăcători ai noştri, care sunt Sfinţii? De aceea, Sfânta Biserică zilnic ne pune înainte pomenirea lor şi ne îndeamnă să-i cinstim cu cântări de laudă şi rugăciuni de mulţumire, ca unii care de mari daruri ne-am învrednicit şi ne învrednicim de-a pururi a primi de la dânşii. Dar ce vorbesc de sfinţi? Ei au fost oameni ca şi noi. Cine însă ne-a dat viaţa, căci puteam să nu fi existat niciodată? Cine ne-a dat sănătatea şi toate bunătăţile lumii în care trăim? De aceea, cea mai mare mulţumire se cuvine în primul rând să o aducem lui Dumnezeu, dătătorul tuturor bunătăţilor.

Marele Părinte al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare, nedumerindu-se ce am putea noi răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă, înşiră astfel mulţimea bunătăţilor revărsate de Dumnezeu asupra noastră: „Dintru nefiinţă ne-a adus, cu cuvânt ne-a cinstit, ne-a dat hrană din pământ, ne-a dat dobitoacele spre slujire, pentru noi a făcut ploile, pentru noi soarele, plaiul şi câmpia pentru noi s-a împodobit; pentru noi curg râurile, pentru noi izvoarele; marea şi bogăţiile cele din pământ, desfătările cele din toate părţile, toată zidirea şi toate bogăţiile ei pentru noi s-au făcut. Dar de ce să pomenesc numai pe cele mici? Pentru noi Dumnezeu a petrecut între oameni; pentru trupul cel stricat, Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi, către cei robiţi a venit izbăvitor, pentru cei ce şedeau întru întuneric a venit soarele dreptăţii; pe Cruce S-a ridicat Cel fără patimă; la moarte s-a adus Viaţa, la iad Lumina, învierea pentru cei căzuţi; Duhul înfierii, împărăţia Cerurilor, făgăduinţele cununilor şi toate celelalte, care nu este cu lesnire a le număra. Deci ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?“ (Ps. 115, 3). De aceea, Apostolul Pavel ne porunceşte:„Pentru toate mulţumiţi, totdeauna mulţumiţi, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Iisus Hristos spre voi” (1 Tes. 5,18). Mulţumire, deci, lui Dumnezeu, întotdeauna şi pentru toate, aceasta este voia lui Dumnezeu”.

Bine, poate va zice cineva, mulţumesc lui Dumnezeu pentru sănătate, pentru o altă binefacere primită; dar când sunt bolnav, când mi-a murit cineva din casă, când mi-a mâncat lupul o vită, atunci cum să mulţumesc? Inţelegerea este îngustă, necreştinească, nedeplină. Când eşti bolnav şi doctorul îţi dă o doctorie amară sau îţi face o operaţie dureroasă, oare nu-i mulţumeşti după ce te-ai făcut sănătos? Ba, de multe ori îi plăteşti şi foarte scump. Dumnezeu totdeauna, mai mult decât noi înşine, ne voieşte fericirea şi mântuirea noastră. Dar fiindcă noi cu greu ascultăm cuvântul lui părintesc, El trebuie să folosească uneori, precum zice Psalmistul, toiagul şi varga, ca măcar cu sila să ne facă binele pe care noi îl refuzăm. Necontenit Dumnezeu îşi revarsă bunătatea Sa peste noi, necontenit ne cheamă, ne îndeamnă, ne dăruieşte tot binele şi fără de El nu putem face nimic; de aceea şi recunoştinţa noastră faţă de El trebuie să fie, cum spune Apostolul: totdeauna şi pentru toate.

De aceea şi Marele Vasile ne îndeamnă ca toată rugăciunea noastră să o începem întâi cu lauda, cu mulţumirea, cu recunoştinţa şi pe urmă cu cererea. Lui Dumnezeu Ii place şi răsplăteşte recunoştinţa. Dar oare cui îi este mai de folos recunoştinţa, celui ce o arată sau celui ce o primeşte? Când este vorba de oameni, amândurora. Deşi când facem o faptă bună nu trebuie să aşteptăm recunoştinţă, adică plată de la oameni, totuşi ne bucurăm de recunoştinţă şi aceasta ne dă curaj să facem şi mai multă faptă bună.

Și spune Pavel în Apostulul rânduit să se citească astazi: Fraților, mulțumim cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moștenirea sfinților, întru lumină. El ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate. Și El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul-Născut din morți, ca să fie El Cel dintâi întru toate.(Col 1, 12-18)

Recunoştinţa, însă, este de mare folos pentru cel ce o arată. Mai întâi el împlineşte o datorie, datoria de a mulţumi pentru binele primit. Apoi recunoştinţa este o faptă bună, ea îl arată pe cel ce o face, om cu suflet bun, drept, cinstit; şi cine dintre noi nu ar dori să fie socotit de semenii săi om bun şi cinstit? Dar oare Dumnezeu are trebuinţă de mulţumirea şi recunoştinţa noastră? Se-nţelege că nu. „Tu eşti Dumnezeu şi bunătăţile mele nu-Ţi trebuiesc“, zice pe dreptate Psalmistul. Oare nu Dumnezeu le-a făcut pe toate şi nu toate sunt ale Lui, pentru ce ar mai avea El nevoie de ceva din partea noastră? Mulţumire şi recunoştinţă nu-I trebuie lui Dumnezeu, dar prin ele noi ne arătăm buna aşezare a sufletului nostru şi pe aceasta o voieşte Dumnezeu. De aceea primeşte cu dragoste şi răsplăteşte recunoştinţa ce I se aduce. Sfânta Scriptură ne dă mulţime de pilde în această privinţă.

Abel primise de la Dumnezeu turme de vite şi el aduce din ele jertfă de mulţumire lui Dumnezeu. Şi zice Scriptura: Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, adică le-a primit cu bucurie. După încetarea potopului, Noe, drept mulţumire pentru că se izbăvise de înec, a adus lui Dumnezeu jertfă din toate animalele curate din corabie. Şi zice iarăşi Scriptura, Dumnezeu a mirosit cu bună mireasmă jertfa lui Noe şi l-a binecuvântat pe el şi toată casa lui, pentru jertfa adusă. De aceea şi Mântuitorul în Evanghelia de astăzi mustră pe cei nemulţumitori: „Oare nu zece s-au vindecat, dar ceilalţi nouă unde sunt?“, apoi răsplăteşte pe cel recunoscător. „Du-te, îi zice, credinţa ta te-a mântuit.“ Pe lângă vindecarea de boală îi dă şi încredinţarea mântuirii. Deci, dacă recunoştinţa este o datorie, dacă ea este o mare faptă bună şi bineplăcută lui Dumnezeu, Care o răsplăteşte cu prisosinţă, apoi nu este nici o faptă mai urâtă decât nerecunoştinţa. Omul nerecunoscător este mai jos şi decât animalele, pentru că animalele ştim cu toţii îşi arată recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor. Poporul iudeu, popor ales de Dumnezeu pentru o înaltă slujire, a căzut din această mare cinste tocmai din pricina nerecunoştinţei.

„Poporul Meu! Ce ţi-am făcut şi cu ce te-am împovărat? Răspunde-Mi!” (Mih 6,3) – şi după toate acestea, vai nouă, am ucis pe prooroci, i-am bătut cu pietre şi am făcut alte şi alte nenumărate rele! Dar ce face El şi după toate acestea? N-a mai trimis nici prooroci, nici îngeri, nici patriarhi, ci ni L-a trimis pe Însuşi Fiul Său! Venind Fiul Său, a fost şi El omorât; dar nici aşa nu I s-a stins dragostea de noi, ci încă mai mult I s-a aprins, căci stăruie necontenit a-i chema pe toţi la El, şi se roagă, şi face totul, chiar şi după uciderea Fiului Său, numai ca să-i apropie de El. Apostolul Pavel strigă, zicând: „În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Iisus Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (II Cor 5,6), dar nimic din acestea nu ne-au împăcat.

Am văzut într-o biserică din Ierusalim o icoană a Sfintelor Patimi ale Domnului Hristos. Slugile arhiereilor lovesc cu pumnii în obrazul Domnului, iar El Se pleacă, parcă ferindu-Se de lovituri. Nu-i vine să creadă parcă ceea ce se întâmplă. „Poporul Meu, ce am făcut Eu ţie şi cu ce îmi răsplăteşti? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe morţii voştri i-am înviat… Cum se poate o astfel de nerecunoştinţa!”

Dar oare noi, Israilul cel nou, creştinii, suntem mai recunoscători decât poporul evreu? Să vedem! Iată, ne aflăm în locul cel sfânt, în Biserică, acasă la Domnul, Care ne-a chemat la ospăţul Său de Taină. Am venit la El în vizită ca să-I adresăm cuvinte de mulţumire, de recunoştinţă, pentru că atâtea binefaceri am primit de la El. Dar cât de searbede, cât de absente şi fără evlavie sunt vorbele şi simţirile noastre! Stăm lângă El şi privirile noastre rătăcesc cine ştie unde; ne aflăm în jurul tronului Lui, dar noi dialogăm între noi despre lucruri aşa de străine de Locul cel sfânt!… Şi Domnul Se uită la noi cu mâhnire şi nedumerire. Parcă nu-I vine să creadă. Cum se poate? Nici o privire iubitoare şi recunoscătoare de la cei ce şed la Cina Mea, cărora Mă dau zilnic mâncare şi băutură către viaţa veşnică? Iată suntem creştini, purtăm numele lui Hristos, ne lăudăm cu El şi cu Evanghelia Lui şi profităm din plin de această deosebită cinste; ne adunăm în biserici şi mănăstiri în Numele Lui, pentru dragostea Lui.

Domnul ne-a iubit fără măsură, până să-Şi dea şi viaţa pentru noi şi pentru toate acestea nu ne cere decât să avem dragoste între noi: „După aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei…” Şi totuşi, câtă lipsă de dragoste, câtă duşmănie, câtă ură se află între noi creştinii. „Cum e posibil?”, se întreabă Domnul cu mâhnire şi nedumerire. Astfel, prin tot ceea ce facem noi în viaţa noastră păcătoasă, între noi, în Casa Domnului, lovim cu pumnii nerecunoştinţei în sfântul şi dumnezeiescul obraz al Domnului Hristos, Care ne priveşte cu adâncă mâhnire, cu nespusă nedumerire. Parcă nu-i vine să creadă. Cum este cu putinţă?!… Recunoştinţa este o mare faptă bună, însă ea nu stă numai în cuvinte de recunoştinţă, ci trebuie arătată prin fapte. Recunoştinţa este o virtute. Din textul evanghelic despre vindecarea celor zece leproşi că numai unul vine în faţa Domnului, pentru a-I mulţumi.

Înfiorător este că nici îngerii nu au fost recunoscători şi mulţumitori faţă de Creatorul, Dumnezeul şi Împăratul lor, Care, din iubire şi spre fericire i-a zidit; o parte din ei răzvrătindu-se, alegând nefericita soartă a iadului veşnic. Omul nu a avut nici el o atitudine mai bună. De la prima pereche a locuitorilor edenici, Adam şi Eva, până în zilele noastre, din multe şi diferite „motive” desaga nerecunoştinţei, mai mică sau mai mare, o purtăm în spate fiecare. Nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu s-a adâncit transformându-se în negare a existenţei Lui şi chiar ură faţă de El. În plan orizontal ura s-a lăţit, Cain ucigând pe fratele său, nevinovatul Abel, lucrarea urii extinzându-se în întrega istorie. Totuşi, sunt atâtea motive ca şi îngerii, şi oamenii, şi toată creaţia, să fie recunoscători faţă de Dumnezeu.

Dacă îngerii care au rămas ascultători şi firea necuvântătoare, sunt şi rămân în veşnică recunoştinţă, omul ar avea motiv în plus să fie recunoscător. Recunoştinţa este până la urmă singurul lucru vrednic de omul creat după chipul lui Dumnezeu. Dacă Sfântului Pavel spune  nimic nu este al nostru, ci toate împreună cu viaţa le-am primit în dar, singura mulţumire adusă Creatorului de către noi, ca oameni, ar fi o stare constantă de recunoştinţă. Tot omul din adâncul sufletului ar trebui să fie recunoscător Creatorului şi Dumnezeului său pentru viaţa pe care a primit-o în dar, din nefiinţă la fiinţă fiind adus. Pentru sănătatea şi întregimea trupului, pentru sufletul cel nemuritor, mai de preţ ca tot ce este creat. Pentru lumina minţii cu toate facultăţile ei, pentru simţirea inimii cu toată căldura şi sentimentele bune care sălăşluiesc în ea. Pentru tăria voinţei, capabilă să lupte cu abnegaţie pentru atingerea scopurilor propuse. Pentru frumuseţea vieţii trăite în pace şi armonie, pentru munca cinstită, pentru hrana şi băutura zilnică, pentru frumuseţea iubirii curate omeneşti, pentru fericirea familiei pentru un bătrân înţelept, pentru zâmbetul nevinovat al unui copil sau surâsul blând al unei mame. Pentru realizările geniului omenesc, pentru frumuseţea artei, muzicii, poeziei. Pentru frumuseţea cerului albastru înstelat, pentru verdeaţa odihnitoare a codrilor, pentru susurul izvoarelor şi cântul păsărelelor, pentru iarba verde pe care o călcăm şi aerul curat pe care îl respirăm. Tot omul păgân, iudeu şi creştin, din adâncul sufletului cu dreptate este să înalţe mulţumire şi recunoştinţă lui Dumnezeu – Creatorul.

Dacă iudeii au un motiv în plus să fie recunoscători pentru alegerea lor, pentru strămoşii lor, patriarhii, profeţii şi drepţii din poporul lor, pentru Legea lui Moise şi preoţia dată pe temeiul ei noi, creştinii, avem întreite motive să-i mulţumim lui Dumnezeu Celui în Sfânta Treime lăudat. Pe lângă recunoştinţa datorată, alături de popoarele păgâne şi poporul evreu, lui Dumnezeu Tatăl – Creatorul, noi, creştinii, datorăm nemărginită recunoştinţă lui Dumnezeu Fiul – Mântuitorul şi Duhului Sfânt – Mângâietorul. Cuvântului întrupat, Mântuitorului Hristos îi suntem recunoscători pentru smerenia Sa negrăită şi dragostea nemărginită, arătată nouă prin venirea pe pământ.

Prin naşterea Sa într-o iesle săracă, într-o familie şi într-o ţară modestă, într-o lume ostilă şi respingătoare. Pentru creşterea Sa anonimă şi viaţa Sa de supunere faţă de Maica Preacurată şi Sfântul Iosif, tatăl adoptiv. Pentru supunerea Sa faţă de Legea dată prin Moise şi apoi pentru nepreţuitul dar al descoperirii dumnezeirii Sale la Botezul petrecut la Iordan. Pentru predicile şi minunile Sale, care sunt buna-vestire, Evanghelia mântuirii adusă şi dăruită nouă. Pentru calea deschisă a iubirii nesfârşite, mereu răstignite, arătată şi dată nouă să călătorim. Pentru Adevărul pe care l-a descoperit întru Sine însuşi, în lumina căruia vedem şi deosebim binele de rău, minciuna de adevăr. Pentru Viaţa Sa nemaipomenită, desăvârşită, dumnezeiască, lăsată nouă să o trăim, pentru mântuirea realizată prin patimile, răstignirea, moartea şi învierea Sa. Pentru Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui, prin care a înălţat şi înalţă mereu pe toţi cei ce cred în El. Pentru trimiterea Duhului Sfânt, împlinindu-şi astfel făgăduinţa, dându-ne siguranţa şi încrederea de a-L aştepta cu nădejde şi răbdare până la a Doua Sa Venire, când cu dreptate va judeca lumea. Pentru că rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, luminându-ne prin Cuvântul Lui, îndulcindu-ne cu prezenţa Sa în slujbele Bisericii, în rugăciune sau când neaşteptat ne mângâie din bunătatea Sa. Pentru prezenţa Sa reală în Sfintele Taine, pentru modul de a ni se dărui întreg în Sfânta Împărtăşanie, pătrunzând toate fibrele existenţei noastre cu prezenţa Lui. Pentru toate câte a făcut şi face mereu pentru noi, câtă mulţumire, câtă laudă şi recunoştinţă nu I se cuvine din partea noastră.

Duhului Sfânt, Mângâietorului, îi suntem recunoscători pentru venirea Sa în lume. Pentru pogorârea Sa peste Sfinţii Apostoli în chip de limbi de foc (Fap 2,3) şi întemeierea Bisericii. Pentru toate darurile revărsate asupra slujitorilor şi credincioşilor în Biserică, spre creşterea întărirea şi desăvârşirea noastră în Hristos. Pentru a fi liberi (In 8,32) cu adevărata libertate lăuntrică, El revarsă în sufletele noastre „iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal 5,22) şi alte daruri duhovniceşti. Lucrează în Sfintele Taine, în Botez, Mirungere, Spovedanie, Euharistie şi Sfântul Maslu spre sfinţirea noastră. Sfinţeşte nunta şi dăruieşte prin taina hirotoniei, daruri şi harisme slujitorilor Bisericii şi puterea iertării păcatelor.

Rugăciunile, laudele, cântările, cererile şi mulţumirile adresate în El lui Hristos, Sfintei Treimi, Maicii Domnului, Sfinţilor ne sunt primite mulţumită Duhului Sfânt care ne povăţuieşte spre desăvârşire în viaţa veşnică. Pentru ploaia de daruri revărsate peste noi în Biserică, cât belşug de recunoştinţă, nu ar trebui să se înalţe din adâncul sufletelor noastre către Sfântul Mângâietor?! Recunoştinţă pentru ocrotirea Maicii Domnului. Recunoştinţă pentru apărarea Sfintei Cruci. Recunoştinţă pentru comuniunea sfinţilor şi acoperământul îngerilor. Recunoştinţă pentru părinţii şi dascălii noştri. Recunoştinţă şi mulţumire lui Dumnezeu căci nu ne pierde în greşelile noastre atunci când păcătuim. Recunoştinţă şi mulţumire că în blânda Sa pronie, prin bucurii sau dureri şi necazuri ne trezeşte la pocăinţă. Recunoştinţă şi mulţumire pentru iubirea cu care ne îmbrăţişează atunci când ne întoarcem sau reîntoarcem la El, ca fiul cel pierdut. Adâncă recunoştinţă şi mulţumire căci prin comportamentul Tatălui (Dumnezeu) ne învaţă, ca fii ai casei, să avem milă şi îngăduinţă faţă de fraţii cei căzuţi.

Faţă de oameni, aducându-ne aminte de binefacerile primite şi ajutând la nevoie pe binefăcătorii noştri. Mai ales copiii să se grijească de părinţi la bătrâneţe şi la boală, iar când trec din viaţă să le facă rânduielile creştineşti după datină. Dar cu câtă strângere de inimă trebuie să pomenim acest lucru, când vedem în toate zilele atâta nerecunoştinţa, atâţia părinţi bătrâni şi bolnavi şi neputincioşi, uitaţi de copiii lor! Faţă de Dumnezeu, oare mai este nevoie să o spun, când Biserica ne pune la îndemână atâta comoară de rugăciune? Rugăciunile de seară şi de dimineaţă; rugăciunile înainte şi după masă, la începutul şi la sfârşitul lucrului şi în toate împrejurările vieţii, ca să aducem mulţumire şi recunoştinţă Binefăcătorului a toate. Dar nu numai atât. Trebuie să ne arătăm mulţumirea şi recunoştinţa şi prin faptele creştineşti de milostenie, de bunătate şi dragoste faţă de aproapele; prin faptele bune faţă de noi înşine, adică prin curăţenia şi sfinţenia vieţii, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin participarea la sfintele slujbe din Casa Domnului cu credinţă, cu dragoste şi cu adâncă evlavie şi mai ales prin pregătirea şi apropierea cu vrednicie de Sfintele lui Hristos Taine, la Sfânta Liturghie, care este cea mai mare jertfa de mulţumire şi de recunoştinţă adusă de om lui Dumnezeu. Şi aşa în tot ceea ce facem, să nu uităm niciodată îndemnul apostolesc: „Pentru toate mulţumiţi, totdeauna mulţumiţi!” Veşnică recunoştinţă şi veşnică mulţumire Dumnezeului nostru, pentru îndelunga Sa răbdare cu care aşteaptă întoarcerea tuturor, în braţele părinteşti ale nesfârşitei Sale iubiri. Aceasta este voia Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea, mulţumirea şi recunoştinţa pentru bucuria sfântă şi cerească pe care a pregătit-o şi pentru dorul cu care ne aşteaptă, recunoştinţă, cinste şi slăvire se cuvine lui Dumnezeu celui în Sfânta Treime slăvit: Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Amin. (postat pe fb de ioan monahul)