Floriile. Intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim
La Multi Ani celor care au nume de flori, minunatele flori cu care îl întâmpinam și îl sărbatorim pe Domnul Iisus Hristos care calare pe asin intră în acestă duminica în casele, viețile și inimile noastre!
Acum și ca pelerini crestini, spun pelerini fiindcă viata noastră pământească este un pelerinaj și spun creștini fiindcă patria noastră este Imparația Cerurilor, acum deci, inainte de Saptamâna Mare a Patimilor, prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: Intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim.
În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni –învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, şi aştepta sosirea Lui, şi se pregăteau să îl întâmpine sărbătoreşte oamneni care strigau, înălţând laudă lui Dumnezeu.
Intr-o predica rostita in duminica Floriilor, Sfantul Chiril al Alexandriei se refera la legatura, dar si la diferenta dintre cele doua sarbatori imparatesti Invierea lui Lazar și Intrarea Domnului în Ierusalim . Ieri, spune el, adica in sambata lui Lazar; sarbatorea Betania, iar astazi, adica in duminica Floriilor, intreaga Biserica se bucura de prezenta sfanta. Ieri, Hristos daruia viata unul om, adica lui Lazar, iar astazi, El insusi vine spre moarte. Ieri il invia pe mortul de patru zile, astazi vine in Ierusalim ca sa invieze din morti dupa trei zile.Intre Betleem si Betania, adica intre Nasterea lui Hristos si Betania, Ierusalimul, pline de prasnice legate de trecerea Mântuitorului pe aici, exista multe asemanari, neuitand faptul ca toate praznicele imparatesti se afla in stransa legatura lucrurile petrecute atunci, ramase în memoria creștinătății. De asemenea, intre aceste doua momente exista si deosebiri. Candva, in Betleem, erau Maria si [moasa] Salomeea, iar acum, in Betania, sunt Marta si Maria. Odinioara, Hristos era infasat, iar acum, Lazar este infasurat in panze albe. Atunci era peșterea cu ieslea, iar acum este peșterea cu mormantul. Atunci Irod si Ierusalimul s-au tulburat de Nasterea lui Hristos, iar acum, dupa invierea lui Lazar, Ierusalimul se tulbura, iar fariseii indeamna poporul la razmerita. Odinioara, pastorii se minunau, iar acum preotii sunt indignati. Atunci, Magii se inchinau lui Hristos si ii aduceau daruri, acum poporul se arata teomah (luptator impotriva lui Dumnezeu) fata de Hristos. Odinioara, copiii ucisi de Irod aduceau plangand cantece de ingropaciune, iar acum, copiii din popor îi canta lui Hristos imne de biruinta, ca o prevestire a mortii pe care El avea sa o primeasca. Din toate acestea se vede nebunia iudeilor care s-a manifestat si atunci cand Hristos S-a aratat in trup dar si acum cand, prin cantari, El este dus spre rastignire.
Intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim este cel din urma avertisment catre poporul necuvios. De cate ori a predicat Domnul in piețele lui si in templul lui! Nu s-au inmuiat inimile invartosate, si locuitorii Ierusalimului au fost cei dintai care au luat parte la cea mai cumplita faradelege care s-a savarsit vreodata in istoria lumii: la rastignirea Domnului. Avertismentul nu a fost inteles, si mai apoi s-a implinit ingrozitoarea prorocie a Mantuitorului: orasul a fost daramat din temelii.
Pe de alta parte, Intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim are inca o trasatura, fara indoiala, nu intamplatoare, care arata scopul aparte al acestui eveniment. Domnul intra in oras inconjurat de o multime nenumarata, in strigate de bucurie si in entuziasmul general. Calea pe care avea sa treaca este asternuta cu haine, sub picioarele asinului sunt aruncate ramuri de finic. Din toate partile se aud strigate de bucurie si de entuziasm: Osana! Bine este cuvantat cel ce vine in numele Domnului!
Toate acestea amintesc mult de o procesiune triumfala, si totodata sunt atat de deosebite fata de obisnuitele triumfuri ale generalilor si ale marilor cuceritori! Atunci când un general roman, spun romani pentru că romanii stăpâneau Ierusalimul, se intorcea in Cetatea Eterna dupa o victorie importanta asupra dusmanilor, isi facea de obicei intrarea intr-un car aurit, la care erau inhamati patru cai albi pursange; deasupra capului sau, o statuie a zeitei Victoria intindea o cununa de aur; in jur marsaluiau regimentele intoarse impreuna cu el, iar in fata lui mergea multimea prizonierilor si era dusa prada de razboi. Cat de putin semana cu un trufas imparat roman smeritul si blandul nostru Mantuitor calare pe un mic asin, care pasea marunt pe strazile pietruite ale Ierusalimului, intr-o ciudata dizarmonie cu aureola de glorie cu care jubilarea poporului Il inconjura pe Marele Proroc in acel moment! De obicei, pe asini mergeau taranii la oras, la piata – si bineinteles ca Domnul le-a poruncit dinadins ucenicilor Lui sa Ii aduca un asin in vederea acestei intrari triumfale.
Calare pe asin, imbracat simplu, fara armura stralucitoare, fara cununa de invingator pe cap, Mantuitorul parea intruchiparea pacii si a blandetii. In aceasta priveliste nu era nimic razboinic, nimic care sa aminteasca fie si de departe triumfurile generalilor romani. Pentru orice om lipsit de prejudecati era absolut limpede ca Acest Proroc din Galileea nu va fi niciodata cuceritorul stralucit si puternic cu care inchipuirea evreilor il identifica pe Mesia. Fara indoiala ca tocmai asta voia sa dea de inteles Domnul.
Procesiunea Lui a fost plina de glorie si maretie, dar asta in virtutea stralucirii maretiei morale, nu a maretiei pamantesti, desarte. Domnul S-a luptat toata viata cu aceasta prejudecata, care prinsese radacini trainice in mintea poporului si chiar a propriilor Sai ucenici, care si-l inchipuiau pe Mesia doar ca pe un monarh pamantesc de felul lui Solomon sau David, dar mai stralucitor si mai puternic. Acum, El le da din nou urmatorilor Sai o lectie graitoare cu privire la faptul ca Imparatia Lui nu este o imparatie a maretiei exterioare, la fel ca toate imparatiile acestei lumi, ci o imparatie pur duhovniceasca, mareata prin frumusetea si sfintenia sa launtrica.
Din pacate, gloata nu intelege nici acum aceasta lectie si, orbita de prejudecatile mandriei nationale, este gata sa vada si in smeritul invatator din Nazaret, care mergea calare pe un asin, un viitor imparat plin de glorie, fara sa observe ca asteptarile sale nu se potrivesc cu infatisarea Lui. Ea este deja gata sa Il proclame imparat si, presupunand ca in sfarsit se implinesc vechile sale asteptari, striga nebuneste: Bine este cuvântata împarația ce vine a parintelui nostru David! Osana întru cei de Sus!
Insa chipul Mantuitorului este trist si ochii Lui sunt plini de lacrimi. El este absolut singur cu gandurile Sale. Nimeni din gloata nu-L intelege, nu-L inteleg nici macar ucenicii Lui cei mai apropiati, care sunt antrenati de entuziasmul general. Toti asteapta de la El sa Se declare imparat, sa Se puna in fruntea ostirilor israelite si sa le duca, pe calea glorioasa a biruintelor, la rasturnarea odiosului jug roman, la independenta, la putere. El stie insa ca asteptarile lor sunt zadarnice, ca nu poate sa le dea asta, ca nu pentru asta a venit, ca este vorba de aceeasi ispita cu care a incercat, la inceputul slujirii Lui, sa-L insele diavolul, ca daca gloata ar sti asta si nu s-ar amagi cu nadejdi desarte ar fi mai moderata in manifestarea entuziasmului sau.
Chiar daca intregul popor il slavea pe Hristos strigand pe cale „osana”, cand El a intrat in templu, de unde i-a scos pe cei care vindeau si cumparau si i-a vindecat pe orbii si pe schiopii care se gaseau acolo, arhiereii si carturarii au fost indignati. Indignarea lor a crescut atunci cand i-au auzit pe copii strigand Osana Fiului lui David. Arhiereii si carturarii au protestat inaintea lui Hristos, dar El le-a raspuns: Au niciodata n-ati citit ca din gura copiilor si a celor ce sug Ţi-ai pregatit lauda? (Matei 21,15-16). Asa cum aminteste si Hristos, imnele de slava cantate de copii au fost proorocite in Vechiul Testament de Profetul David: Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda, pentru vrajmasii Tai, ca sa amutesti pe vrajmas si pe razbunator (Ps. 8,2). Fiind curati, copiii L-au slavit pe Hristos in templu, nu pe cale.
Acesti copii s-au aratat mari teologi, iar imnul lor a fost un imn teologic, chiar daca ei erau needucati si neinvatati (Sfantul Grigorie Palama). Privelistea era straina si peste fire pentru ca pruncii de lapte stateau in bratele mamelor lor si cu o mana tineau sanul mamei, iar cu cealalta ramura de finic, in vreme ce aceleasi guri care sugeau laptele matern rosteau dogma imparateasca (Sfantul Chiril al Alexandriei). Limba si buzele pruncilor erau miscate de harul si de puterea Sfantului Duh, pentru ca altfel acest lucru nu ar fi fost cu putinta.
Un fapt si mai iesit din comun a fost acela ca pruncii Il slaveau pe Hristos ca Dumnezeu, in vreme ce parintii lor, arhiereii si carturarii il huleau. Sfantul Chiril al Alexandriei face o serie de observatii deosebite, subliniind aceasta diferenta. El spune ca pruncii L-au recunoscut pe Imparatul zidirii asa cum Acesta S-a infatisat, in vreme ce parintii lor s-au aratat nestiutori; copiii L-au slavit ca Dumnezeu, insa parintii lor L-au rastignit ca vrajmas; copiii cantau osana, iar parintii strigau rastigniti-L; varsta frageda si nepriceputa s-a inteleptit, in vreme ce inteleptii s-au intunecat; copiii si-au asternut vesmintele ca sa treaca peste ele Hristos, iar parintii lor I-au impartit hainele; pruncii L-au intampinat pe Hristos cu ramuri de finic, iar parintii blestemau; copiii L-au primit pe pastor ca niste miei, in vreme ce parintii lor au sfasiat mielul ca niste lupi.
Diferenta dintre copii si parinti izvoraste din starea sufleteasca diferita a acestora, deoarece Duhul Sfant lucreaza numai asupra inimilor curate si nemurdarite de mandrie. El nu poate salaslui in inimile atinse de nepasare. Imnul pruncilor de lapte este imnul noului popor al Domnului, care are inima de prunc. Sfantul Apostol Pavel le spune crestinilor din Corint: Fratilor, nu fiti copii la minte. Fiti copii cand e vorba de rautate. La minte insa, fiti desavarsiti (I Cor. 14,20). Exista o varsta de prunc si de copil la minte si o varsta de prunc si de copil la inima. Crestinii nu trebuie sa fie prunci cu mintea. Ei trebuie sa fie prunci cu inima, in vreme ce la minte, ei trebuie sa fie desavarsiti si impliniti. Starea de pruncie a inimii este legata de curatirea si de indepartarea de acolo a tuturor gandurilor. Sfantul Grigorie Palama le spune crestinilor pe care ii pastorea: „fratilor, batrani sau tineri, luati rautatea pruncilor ca sa fiti laolalta cu imparatii si cu capeteniile“. Atunci cand omul are rautate de prunc, el este intarit de Dumnezeu pentru a putea tine semnele biruintei si ale triumfului nu numai asupra patimilor viclene, ci si asupra vrajmasilor vazuti si nevazuti, dupa care omul primeste harul de a grai de fiecare data cand este nevoie.
Pe langa faptul ca strigau si il slaveau pe Hristos ca Dumnezeu, multimile tineau in maini ramuri de finic. Sfantul Evanghelist Ioan scrie: A doua zi, multime multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit intru intampinarea Lui (Ioan 12,12-13). Ceilalti Evanghelisti spun ca oamenii taiau ramuri din copaci si le asterneau pe cale (Matei 21, 8; Marcu 11,8).
Aceasta scena aminteste de intampinarea unui conducator lumesc care vine biruitor dintr-o batalie. Dupa victoria lui Simon Macabeul, s-a scris: Şi au intrat in ea [in cetate]… cu laude si cu stalpari si harpe si chimvale si cu alaute si cu cantari de cantece… (I Macabei 13,51). Dar si sfintii pe care Sfantul Ioan Teologul i-a vazut stand pe tronul lui Dumnezeu purtau vesminte albe si tineau in mana ramuri de finic (Apoc. 7,9). Exista marturii care confirma faptul ca Biserica a repetat aceasta scena a intrarii triumfale in Ierusalim. Astfel, odinioara aveau loc procesiuni in care poporul mergea la Muntele Maslinilor tinand in mana ramuri de finic, iar episcopul se aseza pe un manz, inchipuindu-L astfel pe Hristos. Litania aceasta este amintita in multe dintre troparele slujbei din duminica Floriilor. Dupa cum spune Sfantul Epifanie, vaion[Βαΐων – cuvant in limba greaca care la plural inseamna Florii] este un cuvant provenit din limba egipteana care inseamna ramura de finic. Şi astazi, de Florii, crestinii tin in maini ramuri, pentru ca ele simbolizeaza primirea triumfala a lui Hristos si prezenta virtutilor. Aceasta zi este precedata de patruzeci de zile nevointa, de post si de rugaciune prin care crestinii se pregatesc pentru a-L intampina pe Hristos Care va invia din morti.
Sfantul Chiril al Alexandriei le recomanda crestinilor sa nu tina ramuri de finic numai in mana, ci sa le poarte si in suflet, pentru ca prezenta lor inseamna dezbracarea sufletului de moartea vechii haine de piele si lepadarea de orice boala si mandrie.
Sfantul Andrei al Cretei spune sa nu asternem pe calea pe care va trece Hristos ramuri de maslin, obiecte sau ramuri de finic, ci, pe cat ne este cu putinta, sa ne asternem pe noi insine, prin smerenia sufletului si prin dreapta judecata, pentru ca astfel sa-L primim la noi pe Cuvant, iar Dumnezeul cel neincaput sa isi faca salas in noi. Iar in alta parte, Sfantul Andrei spune ca nu trebuie sa-L marturisim pe Hristos cu ramuri, ci cu viata plina de virtuti. De altfel, ramurile de maslin sunt mainile care se intind spre mila si milostivire [In limba greaca, cuvantul maslin, cu forma de genitiv plural, adica eleon(ελαιω’ν) are aceasi pronuntie cu éleon (ελεον), care inseamna mila, diferenta fiind numai de accentuare. Drept uramre, autorul face un joc subtil de cuvinte].
In sfarsit, ramurile pe care le tin crestinii in maini nu trebuie sa reprezinte doar manifestari exterioare ale credintei, pentru ca ele simbolizeaza induhovnicirea, fapta, cunostinta si lucrarea curata a omului interior, dupa cum ne invata Tit, Episcopul Vostrelor. Lucrarea duhovniceasca a omului nu se refera numai la fapta, ci si la cunostinta si la contemplare. Ramurile de finic arata lucrarea duhovniceasca completa a omului care inseteaza sa Il intampine pe Biruitorul mortii.
Un tropar al slujbei Vecerniei din duminica Floriilor incepe astfel: „Astazi harul Sfantului Duh pe noi ne-a adunat si toti, luand Crucea Ta, zicem…“ Sfantul Nicodim Aghioritul explica motivul pentru care se rosteste acest tropar, motiv care are o semnificatie deosebita. El spune ca in ziua pomenirii Sfantului Antonie cel Mare (17 ianuarie), parintii de odinioara care vietuiau prin manastiri se retrageau in pustie, in munti sau in pesteri si ramaneau acolo pana in ziua Floriilor, nevoindu-se in isihie sfanta si petrecand in post si in rugaciune. In saptamana de dinainte de duminica Floriilor, ei se strangeau laolalta pentru a praznui Patimile, Rastignirea si Invierea lui Hristos. La acest fapt se refera multe tropare. Unul dintre ele spune: „Veniti cei din pustii si din munti si din pesteri, adunati-va tinand stalpari impreuna cu noi, sa intampinam pe imparatul si Stapanul“. Tocmai de aceea cantau: „Astazi harul Sfantului Duh pe noi ne-a adunat“.
De aici intelegem ca nu este suficienta praznuirea exterioara a acestor evenimente, ci este nevoie de o abordare existentiala si interioara a lor. Rugaciunea, isihia si cumpatarea sunt mijloacele potrivite pentru ca omul sa se apropie in mod corect de aceste sarbatori si sa le praznuiasca in chip sfant, nu idolatric. De aceea, Biserica a stabilit o perioada de pregatire de cincizeci de zile [Triodul ], care incepe din Duminica vamesului si a fariseului. Aceste fapte hristologice sunt legate de mantuirea omului si presupun o pregatire corespunzatoare.
Iisus stie ca dupa cateva zile aceasta gloata Ii va intoarce spatele ca unui amagitor din pricina ca nu-i va indreptati asteptarile; stie ca, desi El nu le-a promis nimic si s-a straduit in repetate randuri sa ii scoata din ratacire, dovedindu-le ca nadejdile lor sunt desarte, ei tot Il vor urâ, din dezamagire, si ca aceiasi oameni care acum striga cu atata entuziasm: Osana! vor striga peste cateva zile cu inversunare: Rastigneste-L! Si tot acest oraș va fi distrus. Iata de ce este trist chipul Domnului nostru Iisus Hristos!
Intr-adevar, ce uriasa schimbare! Iata-i pe acesti oameni ce par a fi gata sa isi dea viata pentru iubitul lor Proroc… Au ragusit de atatea strigate triumfatoare, ochii le ard de entuziasm, in mainile lor se leagana mii de ramuri de finic, ridicandu-se si coborandu-se ca o padure in furtuna, hainele colorate flutura in vazduh ca niste pete aprinse… Aceasta gloata orientala patimasa, agitata, si-a gasit eroul!.. Dupa cateva zile, tabloul se schimba radical: aceleasi fete, insa pline de inversunare; ochii le ard de ura; mii de pumni stransi se ridica amenintator; din guri li se revarsa blesteme si hule… Iar inaintea lor se afla Acelasi Mantuitor, linistit si maret in blandetea Sa, in a Carui inima atat entuziasmul, cat si ura lor intampina doar durere si compasiune. Gloata e nestatornica, si multi dintre cei ce fusesera candva ucenici ai Domnului, care il ascultau cu incantare si erau gata sa il urmeze peste tot L-au tradat si s-au lipsit de cununa vesnicei fericiri. Nu au avut destula statornicie.
Aceasta este pentru noi o mare lectie, mai ales pentru cei care sunt incepatori pe calea crestina. Dupa cat se pare, nestatornicia este unul dintre pacatele de moarte ale firii poporului nostru. Ne pasionam usor de orice lucru nou, ne avântam cu incantare la orice lucrare noua, mai ales daca poarta pecetea idealismului, insa pasiunile acestea se racesc la fel de repede cum apar, iar cele dintai piedici ne potolesc ardoarea, incordarea vointei ne oboseste repede si, in fata unei cai lungi, pe care se vede un sir nesfarsit de greutati, pe noi pune stapanire descurajarea. Ne lasam pagubasi chiar fara a fi incercat sa ne luptam.
Deosebit de funest se face simtita aceasta lipsa a statorniciei in viata duhovniceasca.
Statornicia pana la capat, pana la moarte, este indispensabila. Nu ajunge doar sa pornesti pe calea crestina, ci trebuie sa si ajungi la tinta – si daca viata crestina, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel, e ca o alergare in arena, in care toti luam parte la intrecere, este limpede ca premiul il primesc doar cei care alearga pana la finis. Atletul care la jumatatea cursei inceteaza sa mai alerge se elimina singur de pe lista pretendentilor la victorie, si oricat de rapid ar fi alergat prima jumatate a cursei, asta nu ii va aduce nici un folos: e un efort zadarnic. Si dreptul, daca se va abate de la dreptatea sa si se va purta cu nedreptate si va face toate acele ticalosii pe care le face nelegiuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi facut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi facut-o, si pentru pacatele sale, pe care le-a savarsit, va muri (Iez. 18, 24). Fii credincios pana la moarte, si iti voi da tie cununa vietii (Apoc. 2, 10) – iata regula fundamentala a vietii duhovnicesti.
Cea mai obisnuita piedica este aici orientarea gresita a nadejdilor fundamentale chiar la inceputul vietii duhovnicesti. De ce gloata care era gata aproape sa Il divinizeze pe Domnul L-a tradat atat de curand? Am vazut deja ca cea mai insemnata cauza a acestei dezamagiri a constat in aceea ca asteptau de la Mantuitorul ceea ce El nu putea sa dea. Gloata voia sa Ii impuna voia sa si nadejdile sale, si s-a maniat atunci cand El nu i S-a supus, ci a mers pe calea Sa. Ovatiile zgomotoase cu care ea L-a intampinat pe Domnulnu aratau dragoste fata de El personal, nici incantare de invatatura Lui, ci nadejdea ca El va putea sa-i infaptuiasca visele si dorintele. In acele clipe, oamenii care jubilau Il urmau pe Mantuitorul nu fiindca pretuiau in El imaginea supremei desavarsiri duhovnicesti si recunosteau adevarul profund al cuvintelor Lui, ci fiindca asteptau de la El satisfacerea mandriei lor nationale, si atunci cand au vazut ca s-au inselat in asteptarile lor reactia a fost inevitabila.
Asa se intampla si in viata duhovniceasca. Pasind pentru prima data pe calea religioasa, oamenii isi fixeaza adeseori scopuri proprii, fara a se intreba deloc ce vrea Dumnezeu de la ei. Unii cred ca bunastarea lor materiala va fi ocrotita de Dumnezeu si, ca atare, din acest punct de vedere vor propasi. Altii viseaza la glorie, onoruri si influenta pe calea lucrarii religioase. Altii privesc religia ca pe un mijloc de a face cariera. Poate ca foarte multi nici nu abordeaza religia cu asemenea calcule grosolan-materialiste, insa doresc sa ajunga cat mai repede la sfintenie si chiar sa primeasca darul facerii de minuni. In toate aceste cazuri, religia nu reprezinta un scop in sine, ci doar un mijloc de a atinge scopuri de cu totul alta natura, aproape intotdeauna egoiste. Omul nu cauta atunci fericirea de a se pleca inaintea maretiei dumnezeiesti cu evlavie si cu dragoste, ci, strict vorbind, Ii rezerva Facatorului lumii un rol auxiliar, nedemn de El, cerandu-I doar implinirea cat mai grabnica a propriilor dorinte. Se poate spune cu toata increderea ca nici un om care apuca pe calea vietii religioase cu un scop de acest fel nu va primi vreodata ceva, nu va ajunge nicaieri si va fi silit, mai devreme sau mai tarziu, sa renunte la calea aceasta, nefacand decat sa-si iroseasca eforturile si timpul. Mai mult decat atat: dezamagirea starneste in el chiar si dusmanie fata de Dumnezeu, il pune in ce priveste mantuirea sa intr-o situatie mai proasta decat cea in care se afla inainte de a incepe nevointa religioasa.
O alta conditie obligatorie a statorniciei in viata crestina este credinta nestramutata in puterea si in biruinta finala a binelui atat in viata personala, cat si in cea obsteasca. Daca nu crezi in victoria binelui nu poti, in general, sa inaintezi nici macar cu un pas in viata duhovniceasca, si orice facere de bine, in orice forma a sa, devine atunci lipsita de scop si sens. Asta nu inseamna, desigur, ca trebuie sa asteptam ca aceasta biruinta sa vina inca din timpul vietii noastre. Nu: asta se poate intampla in viitorul indepartat, dar sa ramanem neabatuti pe calea noastra si, la nevoie, sa ne jertfim putem doar daca avem incredere neclintita in succesul final al lucrarii noastre.
Iată încă doua sfaturi privitoare la pastrarea statorniciei in orientarea crestina a vietii. Economisiti-va puterile – sau, mai bine zis, folositi-va de ele in mod rational. Nu trebuie sa suprasolicitati si sa va supraincarcati cu nevointe peste puterile voastre, fiindca nu veti suporta mult timp aceasta incordare. Pe de alta parte, nu trebuie sa slabiti prea mult intensitatea vietii duhovnicesti, fiindca rezultatul inevitabil al acestei atitudini va fi reprezentat intotdeauna de lene, de apatie si de degradarea treptata a fortelor duhovnicesti. Trebuie neaparat sa gasiti calea de mijloc sau, asa cum zic Sfintii Parinti, sa mergeti pe calea imparateasca. Sentimentul unei anumite incordari a vointei trebuie sa fie intotdeauna prezent, dar nu trebuie sa fie insotit de epuizarea fortei duhovnicesti – iar pentru a gasi aceasta cale de mijloc, aceasta cale imparateasca, este neaparata nevoie de virtutea care in ascetica se cheama dreapta socotinta sau, mai modern, discernamant. In fine, orice s-ar intampla cu voi, orice primejdii ati intalni in calea voastra, prin orice caderi morale ati trece, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa va tineti neabatut de o singura directie, sa mergeti neabatut pe linia urmarii lui Hristos. Caderile sunt inevitabile, dar important este pentru om sa nu scape din maini haina Domnului, sa nu piarda legatura cu El, fiindca atunci totul e reparabil.
Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia. Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor. Impărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti. El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii – fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toate atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii.
Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui trebuia să fie de alt fel – mai presus de lume, dumnezeiască. Şi El a dobândit această slavă prin smerita Sa intrare în Ierusalim. Şedea pe asin ţinându-şi capul nu ridicat cu semeţie, ci adânc plecat, şi înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacrimi. El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit şi pătimitor, liniştit şi blând,Care trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3).
Pentru ce plângea? Aflăm din propriile Lui cuvinte: Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi (Lc. 19, 41-42). O, dacă ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu sunt împăratul tău – nu pământesc, ci ceresc! Domnul ştia ce va trebui să îndure poporul, care avea să se lepede de El. Ştia că vor veni oştile romane şi vor împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din el piatră peste piatră, şi că templul va suferi aceeaşi soartă. O, dacă Ierusalimul ar fi ştiut că slujeşte mântuirii lui! Se întâmplă ca omul să meargă pe o cale greşită, iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire sau boală, prin care îi spune: Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Cu fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate încetişor, aşteptând să I se deschidă şi să I se dea drumul înăuntru, bate ca un sărac la uşa noastră.
Este limpede că fiecare, văzând cele ce se petreceau, trebuia să-şi amintească de spusele prorocului Zaharia: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe fiul celei de sub jug (Zah. 9, 9). Şi totuşi, cărturarii, fariseii şi arhiereii, care ştiau această prorocie, sufereau şi cârteau, iar în cele din urmă, nemaiputând răbda, I-au zis Domnului: „Ceartă-i, Tu nu auzi ce zic?” Iisus le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit că „din gura pruncilor şi a celor ce sug ţi-ai pregătit laudă”? Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga (Mt. 21, 16; Lc. 19, 39-40). De ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au răstignit? Am spus deja: fiindcă îl socoteau călcător al legii lui Moise, sau, mai bine zis, al literei legii. Legea lui Moise era pentru ei adevărul indiscutabil, absolut şi sfânt, însă pur exterior, fiindcă erau străini de duhul ei, închinându-se literei, şi oricine încălca litera era în ochii lor cel mai mare nelegiuit.
Ei erau nemulţumiţi de faptul că Domnul Iisus Hristos vindeca bolnavi în zi de sâmbătă. Ce pervertire a inimii omeneşti! În loc să-L proslăvească plini de cutremur pe Dumnezeu, Care face asemenea minuni, ei se umpleau de răutate cruntă! Ei nu înţelegeau că Domnul n-a venit ca să o strice, ci ca s-o împlinească, adică să o desăvârşească, nu înţelegeau că El este Domnul sâmbetei. Ei nu înţelegeau că învăţătura Lui nu numai că nu calcă legea lui Moise, ci o înalţă nemăsurat. Nu i-a mişcat nici minunea cu totul neobişnuită a învierii lui Lazăr cel mort de patru zile. Despre ei a prezis marele proroc Isaia: S-a îngroşat inima poporului acestuia, şi cu urechile sale greu au auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă, şi să se întoarcă, şi să-i vindec pe ei (Is. 6, 10). Asupra lor s-au împlinit cuvintele ap. Pavel: litera ucide, iar duhul face viu (2 Cor. 3, 6). Vrăjmaşii lui Hristos au pierit, fiindcă au fost slujitori ai literei care ucide, în timp ce pe noi ne-a învrednicit să fim slujitori ai Legământului celui Nou, nu ai literei, ci ai Duhului. Deci, să luăm aminte cu sârguinţă la acest lucru.” Amin(postat pe fb de ioan monahul)