Floriile
Iata, au venit și Floriile – La multi ani celor care poartă numel de flori! Dar noi în biserică spunem tuturor crestinilor: La multi ani! ca in fieare mare praznic al Bisericii noastre ortodoxe.
Ce mare sarbatoare duhovnicească este astazi: Intrarea Domnului in Ierusalim – și ca de altfel toate evenimentele imparatesti – a fost propovaduita de profeti in Vechiul Testament.
Proorocul Zaharia spunea: Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusalimului, caci iata, imparatul tau vine la tine drept si biruitor; smerit si calare pe asin, pe manzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim si arcul de razboi va fi frant. El va vesti pacea popoarelor si imparatia Lui se va intinde de la o mare pana la cealalta mare si de la Eufrat pana la marginile pamantului (Zaharia 9,9-10).
Prezenta lui Hristos inseamna prezenta iubirii de oameni si a ingaduintei, nu a dreptei judecati sau a osandei. Hristos S-a intrupat si a venit in Ierusalim in chip de rob, ca mire si ca miel neprihanit care se da pe sine spre jertfire, smerit ca picatura de ploaie ce cade pe lana fara sa faca zgomot, iar prin acest chip umil El i-a rasturnat de pe tronuri pe cei puternici si i-a ridicat pe cei smeriti (Sfantul Chiril al Alexandriei). Hristos a venit catre oameni asa cum vine mirele la nunta, adica plin de dragoste si de smerenie, nu ca un stapanitor. De altfel, dragostea nu poate fi legata de stapanire si de tiranie.
Hristos este Imparatul noului Israel al harului lui Dumnezeu. Insa Imparatia Sa nu are legatura cu gandirea si cu slava lumeasca, pentru ca este o imparatie a iubirii si a smereniei. Hristos a intrat in Ierusalim si in istorie in chip diferit fata de ceilalti imparati si stapanitori. El nu era un tiran inconjurat de acoliti si de aghiotanti si nici nu ducea dupa Sine o multime de ostasi care traiau in belsug, cereau biruri sau ii puneau pe oameni la munci injositoare si vatamatoare. Steagul lui Hristos era smerenia, saracia si simplitatea (Sfantul Grigorie Palama).
Atunci cand comenteaza intrarea lui Hristos in Ierusalim, Sfintii Parinti au in vedere si atmosfera obisnuita a acelei epoci, cand imparatii si conducatorii militari intrau in orase cu multa autoritate si putere. Insa Hristos nu detinea o asemenea putere si nici nu voia sa Se impuna oamenilor in acest fel. De aceea, Sfantul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune ca Hristos nu avea sceptru si trambite, ci a venit intr-o saracie desavarsita; nu era insotit de sabii, de arme si de sulite, asa cum, in semn de cinste, se insoteau stapanii pamantesti, ci Se purta cu smerenie deplina; nu avea oameni inarmati, scuturi, blazoane incrustate in aur, coifuri si platose, ci numai blandete fara margini, bunatate nemasurata si cumpatare desavarsita.
Smerenia lui Hristos este expresia iubirii si simplitatii Sale, nu o virtute exterioara prefacuta. Omul simplu din fire si iubitor este neaparat un om smerit. Smerenia lui Hristos, impletita cu simplitatea si cu dragostea Sa, reprezinta in realitate energia Sa necreata, care provine din firea simpla a Dumnezeirii. De aceea, atunci cand sfintii se invrednicesc sa il vada pe Hristos in slava, ei sunt coplesiti de dragostea si de smerenia Sa. Hristos este bland si smerit cu inima, dupa cum El insusi a spus-o.
Potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, smerenia lui Hristos se vede din faptul ca a intrat in Ierusalim sezand pe manzul asinei. Sfantul Evanghelist Ioan scrie: Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el (Ioan 12,14). La randul sau, Evanghelistul Matei spune ca ucenicii I-au adus lui Hristos asina si manzul: Au adus asina si manzul si deasupra lor si-au pus vesmintele, iar El a sezut peste ele (Matei 21, 7). Sfantul Evanghelist Luca vorbeste despre faptul ca Hristos S-a asezat pe manz, nu pe asina.
Daca vom considera ca atat manzul cat si asina simbolizeaza poporul dintre neamuri, atunci sederea lui Hristos pe asina arata ca El a venit sa omoare inselaciunea idolatriei lipsite de judecata, iar sederea pe manz arata ca a venit sa tina in frau avantul nestapanit pe care il aveau popoarele spre necredinta, pentru ca nu exista nimic mai fara de judecata decat necredinta si mai indaratnic si nesupus decat neamurile care se inchina la idoli (Sfantul Nicodim Aghioritul).
Acest episod a fost proorocit in Vechiul Testament. Referindu-se la copilul lui Iuda, din care S-a tras dupa trup si Hristos, si profetind intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, Patriarhul Iacov spune printre altele: Acela isi va lega de vita asinul Sau, de coarda manzul asinei Sale (Facerea 49, 11). Din aceasta proorocie intelegem ca Hristos este via, iar corzile, adica organele vegetale prin care vita de vie se infasoara pe lemne si se tine de ele, sunt ucenicii lui Hristos, prin care Domnul a legat de El pe manzul asinei, adica pe noul Israel cel dintre neamuri (Sfantul Grigorie Palama). Cu alte cuvinte, ucenicii, care sunt ramurile vitei Mantuitorului, au adus neamurile la credinta in Hristos si le-au unit cu via cea adevarata, care este Insusi Hristos.
Potrivit Evanghelistilor care prezinta aceste fapte (Matei, Marcu si Luca), Hristos i-a trimis pe ucenicii Sai in satul de dinaintea lor, acolo unde se gaseau o asina legata si un manz cu ea. Hristos le-a cerut sa dezlege acele doua animale si sa le aduca la El.
Talcuind acest episod, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca satul de dinaintea lor este viata aceasta pamanteasca, iar orasul este viata cereasca, adica Raiul din care a cazut Adam prin pacatul pe care l-a savarsit. Nimeni altul in afara de Hristos nu putea sa ne faca sa intram din nou in locul de unde am fost alungati. Asina si manzul reprezinta omenirea intreaga. Manzul este protoparintele nostru Adam, pe care Satana l-a legat prin inselatorie, iar asina, care este un animal necurat, reprezinta neamurile momite de idoli si murdarite cu sange necurat. Hristos ii trimite pe ucenici la intreaga omenire pentru ca acestia sa ii aduca la El atat pe iudei, cat si pe cei dintre neamuri si sa alcatuiasca Biserica din crestini proveniti din randul iudeilor si a neamurilor. Dezlegarea acestor animale si a ceea ce ele simbolizeaza poate fi facuta numai de oameni mari, nu in sensul varstei trupesti, ci in sensul credintei, al dragostei, al dreptatii, al intelepciunii, al barbatiei si al virtutii. Asemenea barbati sunt Apostolii, care au fost trimisi in lume pentru a propovadui si a plini Biserica lui Hristos.
Ucenicii lui Hristos, adica Sfintii Apostoli, au dezlegat toate neamurile din intunericul ce inseamna necunoasterea lui Dumnezeu, inselarea, pacatul, robia celui rau si stapanirea intunericului acestui veac, ducandu-le spre Dumnezeul lor Care le-a zidit. Iar acum, Hristos sta deasupra tuturor acestor neamuri si imparateste peste ele (Tit).
Dupa cum talcuiesc Sfintii Parinti, daca manzul este omenirea ce a fost dezlegata din legaturile pacatului, putem sa ne gandim ca cei care se aflau de fata ii simbolizeaza pe viclenele stapanii, care nu s-au putut opune poruncii lui Hristos, ci, asa cum talcuieste Sfantul Atanasie cel Mare, au alergat imediat la stapanul lor, Satana, si i-au spus toate cele care s-au petrecut. Tocmai de aceea, imediat s-a facut sfat si intrunire a celor vicleni impotriva lui Hristos. Diavolii i-au spus lui Satana ca urma sa se intample ceva, pentru ca manzul a fost dus la domnul sau si nu mai era al lor, iar ei nu mai aveau putere asupra lui. Diavolul s-a gandit ce trebuie sa faca si astfel, i-a indemnat pe carturari si pe farisei sa pregateasca moartea lui Hristos. Nefericitii nu stiau insa ca moartea lui Hristos avea sa ne daruiasca noua viata vesnica, iar pogorarea Sa la Iad urma sa duca la ridicarea noastra la ceruri.
Omul indepartat de Dumnezeu devine dobitoc pentru ca este stapanit de necugetatele pofte si voile trupesti si pentru ca se supune poftelor omului celui vechi. Insa atunci cand dobandeste smerenia in Hristos si leapada aceasta lipsa de minte, omul se face car al lui Hristos. Acesta este intelesul fragmentul din Psalmi „ca un dobitoc eram inaintea Ta”.Sfantul Atanasie cel Mare invata ca fiecare dintre noi se aseamana manzului ce a fost legat cu legaturile pacatului. De aceea, trebuie sa-L rugam pe Hristos sa-i trimita la noi pe ucenicii Sai ca sa ne dezlege. Unul este legat cu iubirea de arginti, altul cu preacurvia, altul cu betia, altul este stapanit de slava desarta, altul nedreptateste, altul rapeste avutul aproapelui sau si al saracului, altul ia dobanda peste dobanda si, in general, fiecare dintre noi a slabit prin nedreptatile sale. Din acest motiv, cu totii avem nevoie de tamaduire de la Mantuitorul Hristos: „Şi avem nevoie de El sa ne trimita si noua pe ucenicii Sai ca sa ne dezlege din legaturile diavolului“.
Atmosfera triumfala si sarbatoreasca a intrarii Domnului in Ierusalim si bucuria iudeilor rezulta si din faptul ca oamenii isi asterneau vesmintele pentru ca Hristos sa treaca peste ele. Acest lucru era obisnuit in cazul intrarii in orase a regilor si a generalilor incununati de victorie.
Din Sfintele Evanghelii vedem ca au fost asternute doua feluri de vesminte. Mai intai, Apostolii si-au pus hainele pe manzul pe care S-a asezat Hristos, dupa care unii dintre iudei si-au asternut vesmintele pe pamant, pe unde avea sa treaca manzul ce il purta pe Hristos. Şi Apostolii au adus manzul la Iisus si si-au pus hainele pe el si Iisus a sezut pe el. Şi multi isi asterneau hainele pe cale… Vesmintele Apostolilor care au fost asezate pe manz sunt virtutile acestora, pe care Hristos sta asezat. Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, aceasta inseamna ca, daca sufletul omului nu se impodobeste cu virtutile apostolice, Dumnezeu nu poate domni peste el. Viata apostoliceasca este fundamentul venirii si biruintei lui Hristos in inima omului. A asterne hainele noastre nu inseamna altceva decat a ne supune carnea si voia in fata duhului, pentru ca numai astfel ne putem invrednici sa ne inchinam Patimii lui Hristos si slavitei Sale Invieri (Sfantul Grigorie Palama).
Vesmintele care au fost asezate pe manz nu simbolizeaza numai virtutile Apostolilor, ci si harul care le-a fost dat acestora. Hristos a fost facut cunoscut la toate popoarele prin har (Tit ). Asadar, sfintii Apostoli nu ar fi putut savarsi toata aceasta lucrare daca nu ar fi avut harul lui Hristos.
Talcuind asezarea hainelor Sfintilor Apostoli la picioarele manzului, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca hainele reprezinta legile morale care sunt asternute sub picioare. Aceste legi morale sunt poruncile lui Dumnezeu, adica sa nu fii desfranat; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau; cinsteste pe tatal tau si pe mama ta. Sfintii Apostoli si-au asternut vesmintele pe cale pentru ca noi sa nu mai pasim pe pamant si sa nu mai mergem insotiti de dorinte si de pofta pantecelui, adica sa nu fim stapaniti de patimile partii poftitoare si ale partii irascibile a sufletului. Trebuie sa fim atenti si sa nu pasim pe pamant, pentru ca Apostolii si-au asternut pentru noi vesmintele, adica poruncile lui Hristos. Pentru ca primim acest ajutor, putem urca foarte sus, fiindca, in loc sa ne aplecam fruntea spre pamant, ne-o plecam in fata lui Hristos, asa cum a facut Sfantul Ioan Teologul. Astfel, omul nu-si mai taraste picioarele pe pamant, ci paseste in ceruri. In mod vadit, aici este vorba despre virtutea practicii (a faptei) si despre virtutea teoriei (a vederii lui Dumnezeu). Prin practica trebuie sa ne luptam pentru a ne curati inima, iar prin teorie sa ajungem la comuniunea cu Dumnezeu.
Faptul ca Apostolii si-au scos hainele si le-au asezat ca sa treaca peste ele Hristos mai inseamna printre altele ca cei care sunt vrednici a-L slavi pe Hristos trebuie sa il lege pe omul cel vechi si sa il supuna Domnului. Atunci, Hristos va veni la acestia si ii va sfinti, iar carnea lor nu se va mai rascula impotriva duhului (Cuviosul Teofilact).
Bucuria iudeilor la intrarea lui Hristos in Ierusalim era nestavilita. Ei strigau zicand: Osana! Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului (Ioan 12,13). Sfantul Evanghelist Matei spune ca multimea care mergea inaintea Lui striga: Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus! (Matei 21, 9), iar dupa cum afirma Sfantul Evanghelist
Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca nu numai Dumnezeu il binecuvanteaza pe om, ci si omul il binecuvanteaza pe Dumnezeu, dar in chip diferit. Atunci cand Dumnezeu il binecuvanteaza pe om, il face pe acesta mai stralucitor, iar cand omul Il binecuvanteaza pe Dumnezeu, devine el insusi mai stralucitor. Asadar, fie spunem ca Dumnezeu il binecuvanteaza pe om, fie ca omul Il binecuvanteaza pe Dumnezeu, cel castigat este omul, pentru ca Dumnezeu nu are nevoie de nici o binecuvantare.
Cuvintele multimii, care au devenit un imn liturgic, au un inteles hristologic profund pentru ca arata cele doua firi ale lui Hristos. Osana intru cei de sus exprima firea inalta a Dumnezeirii, iar binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului exprima firea omeneasca adica samanta lui Avraam, care a fost binecuvantata de Dumnezei pentru ca din ea avea sa vina mantuirea neamului omenesc (Tit, Episcopul Vostrelor). Faptul ca ambele doxologii sunt adresate Persoanei lui Hristos arata caracterul Sau teantropic, pentru ca El este Dumnezeu si om, avand doua firi intr-un ipostas si intr-o persoana.
Iudeii strigau: Osana Fiului lui David (Matei 21, 9). Ei Il numeau pe Hristos Fiu al lui David pentru ca stiau din proorociile Vechiului Testament ca Mesia Se va trage din neamul lui David. Dumnezeu i-a fagaduit lui David: Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: «Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau» (Ps. 131,11) in acel moment, poporul a fost luminat de Duhul Sfant, pentru ca si-a amintit acest Psalm si a inteles ca Hristos este Mesia cel fagaduit spre mantuirea lor.
Astfel, dupa ridicarea lui Lazar din morti, ingerii au inteles in chip tainic maretia lui Dumnezeu, iar
Chiar daca intregul popor il slavea pe Hristos strigand pe cale „osana”, cand El a intrat in templu, de unde i-a scos pe cei care vindeau si cumparau si i-a vindecat pe orbii si pe schiopii care se gaseau acolo, arhiereii si carturarii au fost indignati. Indignarea lor a crescut atunci cand i-au auzit pe copii strigand Osana Fiului lui David. Arhiereii si carturarii au protestat inaintea lui Hristos, dar El le-a raspuns: Au niciodata n-ati citit ca din gura copiilor si a celor ce sug Ţi-ai pregatit lauda? Asa cum aminteste si Hristos, imnele de slava cantate de copii au fost proorocite in Vechiul Testament de Profetul David: Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda, pentru vrajmasii Tai, ca sa amutesti pe vrajmas si pe razbunator. Fiind curati, copiii L-au slavit pe Hristos in templu, nu pe cale.
Acesti copii s-au aratat mari teologi, iar imnul lor a fost un imn teologic, chiar daca ei erau needucati si neinvatati (Sfantul Grigorie Palama). Privelistea era straina si peste fire pentru ca pruncii de lapte stateau in bratele mamelor lor si cu o mana tineau sanul mamei, iar cu cealalta ramura de finic, in vreme ce aceleasi guri care sugeau laptele matern rosteau dogma imparateasca (Sfantul Chiril al Alexandriei). Limba si buzele pruncilor erau miscate de harul si de puterea Sfantului Duh, pentru ca altfel acest lucru nu ar fi fost cu putinta.
Un fapt si mai iesit din comun a fost acela ca pruncii Il slaveau pe Hristos ca Dumnezeu, in vreme ce parintii lor, arhiereii si carturarii il huleau. Sfantul Chiril al Alexandriei face o serie de observatii deosebite, subliniind aceasta diferenta. El spune ca pruncii L-au recunoscut pe Imparatul zidirii asa cum Acesta S-a infatisat, in vreme ce parintii lor s-au aratat nestiutori; copiii L-au slavit ca Dumnezeu, insa parintii lor L-au rastignit ca vrajmas; copiii cantau osana, iar parintii strigau rastigniti-L; varsta frageda si nepriceputa s-a inteleptit, in vreme ce inteleptii s-au intunecat; copiii si-au asternut vesmintele ca sa treaca peste ele Hristos, iar parintii lor I-au impartit hainele; pruncii L-au intampinat pe Hristos cu ramuri de finic, iar parintii blestemau; copiii L-au primit pe pastor ca niste miei, in vreme ce parintii lor au sfasiat mielul ca niste lupi.
Exista marturii care confirma faptul ca Biserica a repetat aceasta scena a intrarii triumfale in Ierusalim. Astfel, odinioara aveau loc procesiuni in care poporul mergea la Muntele Maslinilor tinand in mana ramuri de finic, iar episcopul se aseza pe un manz, inchipuindu-L astfel pe Hristos. Litania aceasta este amintita in multe dintre troparele slujbei din duminica Floriilor.
In sfarsit, ramurile pe care le tin crestinii in maini nu trebuie sa reprezinte doar manifestari exterioare ale credintei, pentru ca ele simbolizeaza induhovnicirea, fapta, cunostinta si lucrarea curata a omului interior, dupa cum ne invata Tit, Episcopul Vostrelor. Lucrarea duhovniceasca a omului nu se refera numai la fapta, ci si la cunostinta si la contemplare. Ramurile de finic arata lucrarea duhovniceasca completa a omului care inseteaza sa Il intampine pe Biruitorul mortii.
Un tropar al slujbei Vecerniei din duminica Floriilor incepe astfel: „Astazi harul Sfantului Duh pe noi ne-a adunat si toti, luand Crucea Ta, zicem…“ Sfantul Nicodim Aghioritul explica motivul pentru care se rosteste acest tropar, motiv care are o semnificatie deosebita. El spune ca in ziua pomenirii Sfantului Antonie cel Mare (17 ianuarie), parintii de odinioara care vietuiau prin manastiri se retrageau in pustie, in munti sau in pesteri si ramaneau acolo pana in ziua Floriilor, nevoindu-se in isihie sfanta si petrecand in post si in rugaciune. In saptamana de dinainte de duminica Floriilor, ei se strangeau laolalta pentru a praznui Patimile, Rastignirea si Invierea lui Hristos. La acest fapt se refera multe tropare. Unul dintre ele spune: „Veniti cei din pustii si din munti si din pesteri, adunati-va tinand stalpari impreuna cu noi, sa intampinam pe imparatul si Stapanul“. Tocmai de aceea cantau: „Astazi harul Sfantului Duh pe noi ne-a adunat“.
Sa ne facem pentru El car sfant, nu manz necurat, pentru ca Hristos sa urce in el. Sa punem frâu pe gandurile noastre, pentru ca El sa domneasca peste noi in veac. Amin (postat pe fb de ioan monahul)