Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mantuiasca

20.09.2018 05:54

„Caută cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credincioșii robii Tăi, din osârdie și din credința cea tare și dragostea cea către Tine, au făcut-o spre însemnarea biruinței Fiului Tău. Binecuvinteaz-o și o sfințește pe ea, și o umple de puterea și binecuvântarea lemnului aceluia, pe care a fost pironit prea Sfântul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Născut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a călcat, și noi pământenii slobozenie am dobândit și vieții ne-am învrednicit”

„Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei”. „Crucea este apărătoarea întregii lumi, Crucea este înfrumuseţarea Bisericii, Crucea este puterea împăraţilor, Crucea este întărirea credincioşilor, Crucea este slava îngerilor şi rana demonilor”.

Imaginea Crucii este înfricoşătoare pentru demoni şi ca semn al lui Hristos, este cinstită de creştini. Domnul i-a arătat-o pe cer Împăratului Constantin, aflat în drum spre Roma, să se lupte cu tiranul care pusese mâna pe putere; făurindu-şi un stindard în formă de cruce, împăratul Constantin a repurtat o victorie deplină. Fiind ajutat prin Crucea Domnului, împăratul a rugat-o pe mama sa, împărăteasa Elena, să caute Crucea de viaţă făcătoare; şi Cuvioasa Elena, îndreptându-se spre Ierusalim, după multe căutări, o găsi. Multe vindecări şi alte minuni s-au făcut şi se fac atât prin Crucea Domnului, cât şi prin imaginea ei. Prin ea, Domnul păzeşte poporul Său de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi.

O, dacă am cunoaşte adevăratul sens şi însemnătatea tuturor acestor necazuri! Din nefericire, printre noi se află mulţi oameni care nu doresc să cunoască adevărata însemnătate mântuitoare a propriilor suferinţe. Neluând în seamă învăţăturile pe care le trimite Dumnezeu prin necazuri, aceşti oameni continuă să rămână mândri şi îngâmfaţi. Ei doresc sa fie în continuare lăudaţi, proslăviţi, să fie consideraţi cei dintâi între semeni pentru mintea lor, pentru faptele lor bune.

Asemenea creştini nu vor să ştie de cuvintele Apostolului Pavel, care, fiind înzestrat cu multă înţelepciune, cu toate darurile Sfântului Duh şi cu desăvârşire morală, spunea despre sine că este cel dintâi dintre toţi păcătoşii din lume. Aceşti creştini nu vor să ştie nici de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos însuşi, care, mai mult decât orice şi mai înainte de orice, ne cere smerenie, atunci când spune: „Veniţi la Mine… şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”. Ce fel de odihnă este aceasta pe care Domnul o promite celor smeriţi? Este vorba de odihna faţă de păcate, odihna faţă de patimi, este bucuria dumnezeiască, fericirea Raiului în împărăţia lui Hristos cea cerească. Această odihnă o cere prin rugăciunile ei Sfânta Biserică în slujbele de înmormântare, pentru toţi creştinii ortodocşi adormiţi, spunând: „Odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului Tău…”, sau: „Odihneşte, Doamne, sufletul adormitei…”, sau: „Cu sfinţii odihneşte…”. Dar cum să ne dăruiască Domnul odihnă de la toate suferinţele şi necazurile noastre, dacă noi nu ne smerim? O, dacă noi am înţelege adevărata şi cea mai înaltă filozofie a Crucii Domnului şi anume smerenia lui Hristos! Nu degeaba marele Sfânt părinte al Bisericii, Macarie Egipteanul, spune că smerenia este esenţa întregii creştinătăţi. Noi trebuie, nu numai să înţelegem cu mintea această filozofie mântuitoare, ci să o pătrundem cu toată inima, cu toată fiinţa şi cu toată viaţa noastră. Atunci Domnul va face în aşa fel, încât darurile Crucii Domnului să fie ale noastre. Atunci Domnul nu ne va lipsi pe noi de bucuria Sa dumnezeiască, ne va face să simţim în viaţa noastră puterea Crucii şi a semnului Crucii în lupta cu păcatul, cu patimile şi cu toate necazurile. Această putere a Crucii a arătat-o Domnul, încă în Vechiul Testament, nu o dată, prin mari minuni săvârşite de drepţii Săi. Aşa, marele conducător al poporului israelit, proorocul Moise, a însemnat cu toiagul în chipul Crucii Marea Roşie şi a săvârşit o mare minune: apa s-a despicat şi poporul evreu a trecut prin fundul mării ca şi pe uscat, iar egiptenii cu faraonul lor, ispitindu-se, au pierit în valurile acelei mări.

Diavolul are o aşa putere, încât într-o clipă ne-ar sfărâma de nu ar fi cu noi Dumnezeu, însă, cu cât noi ne depărtăm de buna vieţuire după Dumnezeu, ne dăm singuri în mâna diavolului. Cu toţii suntem făptuitori ai uciderii pe care a făcut-o Cain asupra lui Abel.Cain a fost strămoşul fiilor oamenilor, iar Abel era cel ce aducea jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, preînchipuindu-L pe Hristos. Cu toţii suntem autori ai acestei fapte a lui Cain, căci pentru răutatea noastră a fost răstignit Hristos. Aflându-ne ucigaşi de Dumnezeu, vom spune: „Acum ce vom face, căci Dumnezeu era apărătorul nostru, acum diavolul ne va ucide când va vrea el”. Aşa a spus Cain: oricine mă va întâlni mă va ucide, însă milostivul Dumnezeu a pus semn lui Cain ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare. De aceea puterea celui rău este oprită de puterea acestui semn. Iezechiel ne spune că, atunci când Ierusalimul a căzut în cele mai cumplite fărădelegi, îngeri nimicitori aveau să ucidă fără cruţare pe toţi, în afară de cei însemnaţi de îngerul lui Dumnezeu. La fel, Apocalipsa ne vorbeşte despre îngerul care avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas mare, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. La Mirungere, cel botezat este însemnat cu semnul Sfintei Cruci, spunându-se: „Pecetea darului Sfântului Duh”. Prin Botez, este scos din blestemul strămoşesc şi este înfiat de către Dumnezeu, i se pune nume şi de acum el face parte din poporul lui Dumnezeu, este creştin, este chemat la nunta mântuirii. Moise cu toiagul a despărţit apele Mării Roşii şi a scos poporul din ţara blestemului. Drumul nostru din ţara robiei, din ţara păcatului şi până la pământul făgăduinţei este însăşi viaţa noastră. El este presărat cu încercări în care mulţi vor cădea. Mulţi, cârtind în viaţa aceasta, nemulţumiţi de ceea ce au, cad într-o răutate întunecată a minţii, înseşi gândurile lor se transformă în şerpi otrăvitori, care le ucid sufletul. Dar (iarăşi şi a câta oară?) Dumnezeu nu ne părăseşte. Dumnezeu, Care caută ca prin orice lucru să ne mântuiască, a făcut un lucru de care s-au mirat şi s-au cutremurat toate puterile cereşti. Când cineva se îndrăgosteşte de altcineva, spun tinerii, vrea să fie băgat în seamă, să i se audă vocea, să apară în prim plan, să se afişeze. Şi au iubit oamenii păcatul, de aceea s-a înălţat şarpele în pustie pe un stâlp, şarpele reprezentând păcatul, s-a înălţat ca o arătare a „comorii omeneşti”, a valorii pe care o pui pe soclu. Păcatul a fost înălţat de oameni şi Dumnezeu S-a pus în locul lui. S-a suit Dumnezeu pe Cruce, S-a înălţat precum oarecând şarpele în pustie, „S-a afişat” în faţa tuturor ca un îndrăgostit şi a spus: „Iubiţi-Mă. Iată, am capul plin de sânge, părul vâlvoi, mâinile însângerate; am alergat după voi, străjerii m-au întâlnit şi m-au rănit, vălul mi l-au luat cei ce păzesc zidul”. Atât de mult a iubit Hristos lumea, încât „în noaptea în care a fost vândut, mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu”. Atât de mult a iubit Hristos lumea, încât ne-a însemnat în palmele Sale (cf. Isaia), braţele le-a întins spre noi în semn de îmbrăţişare, o îmbrăţişare eternă. Pe Cruce a arătat Hristos cât de mult a iubit lumea, Crucea a fost patul Său de dragoste. S-a culcat şi a dormit un somn greu şi dintr-o coastă a Sa a ieşit viaţa oamenilor, mântuirea oamenilor, noua Evă: Biserica celor vii. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume. Răstignirea pe Cruce a fost lucrarea pentru care Hristos a fost slăvit şi încununat. Din tot ceea ce a făcut Hristos pe pământ, acesta a fost punctul culminant, prin această jertfă ni s-au răscumpărat păcatele. Puţin lucru este pentru Cel Atotputernic să facă minuni şi tămăduiri, îngerii nu s-au mirat de aceasta, căci era ceva obişnuit, s-au mirat însă atunci când au văzut pe Stăpânul tuturor, pe Cel Care ţinea toate şi avea putere peste toate, smerindu-Se pe drumul Crucii, Împăratul fără coroană, fără haina de împărat, bătut şi batjocorit de oameni.

Pentru aceasta a venit Hristos pe pământ, pentru a aduce această jertfă. Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. Şi noi ne rugăm să ne izbăvească Dumnezeu din necazurile noastre, din scârbe şi din boli, dar pentru aceasta ne-am născut – ne-am născut pe acest pământ pentru a pătimi, şi noi nu ne suntem de ajuns nouă înşine pentru a ne mântui, ci patima lui Hristos împlineşte, desăvârşeşte neputinţa noastră. Crucea este lauda lui Hristos, jertfa ce a adus-o în dragostea Sa pentru oameni. Ea nu este unealta pe care a fost torturat Hristos, aşa cum spun ereticii, ci este arma ce s-a întors împotriva celui ce o mânuia, este laţul în care s-a prins cel care l-a întins, este groapa în care a căzut cel care a săpat-o. Diavolul nu poate să o sufere pentru că îi aminteşte de cea mai mare înfrângere a sa. Ce nebunie – spune el – era un copil, era în mâinile mele, cu arma mea ameninţam tot poporul Său, şi iată-mă la pământ cu capul tăiat… de un copil, ce ruşine. Diavolul se cutremură şi se îngrozeşte, nesuferind a mai vedea vechea armă a sa, căci cu ea a fost înfrânt. De aceea, Crucea este semnul bucuriei pentru creştini, iar dacă la praznicul Înălţării Sfintei Cruci este post, este pentru că postul ne face mai curaţi şi astfel prăznuim aşa cum trebuie acest praznic, iar nu în ospeţe şi beţii. Înainte de a doua venire a lui Hristos se va arăta pe cer semnul Fiului Omului .Întrebaţi-i pe cei ce defaimă crucea care este acest semn. Precum împăratul, când venea într-o cetate, întâi trimitea sceptrul său ca să se vestească venirea sa, aşa se va arăta acest sceptru al lui Hristos vestind venirea Sa, sceptru care mai întâi a aparţinut diavolului, dar care apoi a fost luat de Hristos ca un trofeu de război şi aşezat la loc de cinste în Biserică. Crucea este steagul creştinilor; proorocul Isaia: El va ridica steag pentru neamuri şi, având un trecut atât de glorios, care aduce slavă lui Dumnezeu, ar fi o nebunie să ne ruşinăm a face cruce. Ea este lauda lui Hristos, aşa cum spune şi Apostolul: iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea lui Hristos. Iar noi, afară de Crucea aceasta materială pe care o purtăm la gât, să o purtăm cu demnitate şi pe cea spirituală, Crucea vieţii, pe care o ducem fiecare la locul nostru de trai:Crucea călugărilor, înconjuraţi în vremea noastră de tot felul de ispite, într-o vreme când viaţa duhovnicească s-a răcit şi mângâierile harului sunt tot mai rare; Crucea căsătoriţilor, confruntaţi cu necazuri fără ieşire: beţie, certuri, copii care sunt obraznici oricât i-ai educa, pentru că sunt contaminaţi de ceilalţi şi de duhul de astăzi al vieţii destrăbălate; Crucea tinerilor, confruntaţi cu un asalt al destrăbălării, când, dacă nu bei, nu fumezi, nu desfrânezi, nu te porţi violent, îţi spun că eşti prost… dar proştii se numără la urmă, atunci când va ieşi sufletul din trup; Crucea bătrânilor, care în suferinţele bătrâneţii privesc nedumeriţi la o lume care parcă în vremea lor nu era aşa, era altfel. Oriunde ne-am duce – la şcoli, în ţări străine – să ne purtăm Crucea noastră aşa cum este, căci o ducem numai până la cimitir şi acolo se termină drumul Crucii, se termină greutăţile vieţii acesteia, şi să iubim această Cruce, pentru că, chiar dacă este grea, ea ne mântuieşte.  “Ortodoxia este si trebuie sa fie intru totul: si dreapta credinta si plinatate a credintei; unitate a intregii credinte. Sfanta Scriptura ne descopera: “Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor”. Iar Apostolul previne : “Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat de toate poruncile”. Putem intelege, ca e de ajuns gresirea sau calcarea uneia ca sa pierd curatia si intregimea adevarului. Crucea lui Hristos inseamna iubire; mai profund, descopera iubirea dumnezeiasca fata de noi. E o adanca legatura intre iubirea dumnezeiasca si cruce. Aici in extrema umilire si suferinta a crucii s-a descoperit negraita iubire si slava a Fiului lui Dumnezeu devenit Om. Iubire care ramane deci neschimbata, ca a Tatalui, care “rasare soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei pacatosi”; care ramane aceeasi in orice conditie, chiar cand este rastignita. Pentru cei din vechime, iubirea isi avea temeiul in iubirea de sine : “sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Hristos le descopera ucenicilor: “Asa sa va iubiti unii pe altii, cum v-am iubit Eu pe voi”. Fiul este trimis de Tatal sa descopere aceasta iubire dumnezeiasca, care este daruire de sine pentru implinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. “Fiul Omului, spune Hristos, n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi”.Aceasta e calitatea dumnezeiasca, noua, a iubirii Lui si pe care o descopera crucea. Aceasta slujire prin cruce a Domnului este mantuitoare. Sfantul Apostol Petru spune : “El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn” . El, fara de pacat, poarta, sufera pentru pacate. Arhiereul Legii vechi, cand aducea jertfa pentru pacat si impacare, punea mana pe capul victimei, punea pacatele asupra ei, pentru ispasire. In acest inteles biblic, Arhiereul Legii noi, Iisus Hristos poarta asupra Sa vinovatia noastra ca victima, jertfa, ispasire. Spune si Sfantul Pavel : “Pe Cel ce n-a cunoscut pacat L-a facut pacat pentru noi… ca noi sa ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Insul”. „Cu ranile Lui v-ati vindecat” adauga Sfantul Petru. Fiul este trimis la “ai Sai din lume pe care i-a iubit pana la capat”. Deci cu iubire pana la extrem, pana la cruce. De altfel, aici se si descopera fiinta ultima a iubirii : “Nimeni nu are mai mare dra­goste ca aceasta decat ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai” spune lisus. Aceasta este esenta jertfei, a crucii Domnului si ratiunea ei de a fi in acelasi timp : iubirea. Si prin ea se implinesc si dreptatea dumnezeiasca si sfintirea noastra. Pe cruce Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat. Crucea Domnului este mai mult decat o ispasire a Lui in locul nostru, ca “loctiitor”, reprezentant al nostru. Prin insasi intruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieti. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viata noastra cu tot ce este al ei, cu nevoile sau pacatul ei. Si nu este de conceput sa iubesti real fara sa cunosti, sa simti, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, incercarile celorlalti, sau ceea ce, dupa Sfanta Scriptura numim: pacatul, suferinta, moartea. Si cu cat intelegi mai mult existenta, viata, cu atat iubesti si suferi mai mult. Domnul sfinteste lumea incepand cu Sine, cu trupul Sau, in iubirea Sa. In insasi purtarea crucii, in jertfirea Sa, Domnul desfiinta pacatul si sfintea faptura. Toata viata Domnului este purtare a crucii si desfiintare a pacatului. Si intruparea Sa, a Celui care “in chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob”, si nasterea in pestera, si faptul ca El „prin care toate s-au facut” vietuind pe pamant “nu are unde sa-si plece capul”; si hulirea din partea fariseilor ca „strica legea”, sau “ca sta la masa cu vamesii si pacatosii”, El, “plinitorul legii”, si Cel “fara de pacat…” etc.

Dar crucii, iubirii, ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire, din cruce naste o noua viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie – de daruri si de intelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Domnul spune : “Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde ; iar cine o va pierde, o va dobandi”. Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiintare a fiintei, a constiintei, a chipului divin din noi, caci “Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mantuiasca”. Este vorba de lepadare si de pierdere a iubirii patimase de sine, a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, “pentru ca ceea ce este muritor sa fie inghitit de viata”. E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, “o dobanda”, un “castig”, mai multa “viata”, un plus de existenta. “A muri este castig”, zice Sfantul Pavel; “Grauntele de grau… daca moare, multa roade aduce”. Invierea este deci o imbogatire a persoanei, a vietii; este o noua stare si calitate a fiintei, a fapturii, a trupului, care in Hristos Cel inviat devine “duhovnicesc, nestricacios, nemuritor”. Iar crucea e calea si usa spre aceasta noua viata. De aceea Biserica o preamareste : “Bucura-te, Cruce vistierul vietii; bucura-te, Cruce, vasul luminii; bucura-te, Cruce, usa tainelor !” Amin (postat de Ioan Monahul pe f.b)