Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Lc 19,10)
Va aduceti aminte evanghelia din duminica trecută? Iisus îl întreabă pe orb: „ce vrei să-ți fac?”, nu „ce vrei să-ți dau?”. Deci, Iisus nu dăruiește omului daruri materiale exterioare lui, ci îi schimbă starea vieții acestuia, îl ridică pe om din starea rea în care acesta se află la o viață nouă binecuvântată! Evanghelia ne mai spune, în cuvinte simple, dar profunde, că orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce i s-a schimbat în bine starea vieții lui nefericite, a mers după Iisus și a arătat recunoștință: „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu” (cf. Luca 18, 43). Înțelegem acum de ce, la început, Iisus nu S-a dus lângă orbul care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Iisus știa că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe același drum al binevestirii iubirii milostive a lui Dumnezeu față de oameni. Din cerșetor de la marginea drumului ajutat de alții din milă, orbul de la Ierihon devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu Cel mult milostiv Care l-a vindecat prin omul Iisus din Nazaret. Când Mântuitorul Iisus Hristos vindecă pe demonizatul din ținutul Gadarenilor, omul vindecat atunci cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine. Dar Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „Întoarce-te la casa ta și spune tuturor cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu” (Luca 8, 39). Însă, în cazul de față, Mântuitorul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: „rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta”, ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca omul acesta să vadă cetatea cu ochii săi sănătoși, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetății pentru a cerși mâncare sau bani la marginea drumului. Dar și pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, și anume pe vameșul Zaheu, care, deși vedea bine cu ochii trupului, avea totuși sufletul orbit de patima lăcomiei de bani și de averi (Lc 19,1-10). Așadar, orbului care cerșea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viața după ce a cunoscut credința și stăruința acestuia în rugăciune, iar vameșului Zaheu din Ierihon, Iisus i-a vindecat și schimbat viața, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăința și dărnicia lui pentru cei săraci și pentru cei păgubiți de el.
Acest Zaheu, mai-marele vameșilor (Lc 19,1-10), era un om lacom și dornic să se îmbogățească cu orice preț. El impunea dări mai mari decât se cuveneau. Luând astfel din bunurile altora, el a nedreptățit pe mulți. Prin urmare, și-a atras disprețul și ura tuturor concetățenilor, tuturor vecinilor și tuturor locuitorilor orașului Ierihon. Desigur, Zaheu era în plus disprețuit și pentru că se punea în slujba unei stăpâniri străine, adică a stăpânirii romane în Israel. Iar Mântuitorul Iisus Hristos, văzând că Zaheu Îl caută, dintr-o curiozitate foarte tainică, urcându-se într-un sicomor, i-a zis: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Lc 19, 5). Însă, în momentul în care Iisus a intrat în casa sa, oamenii din jur au cârtit și L-au judecat pe Mântuitorul, considerând că nu trebuia să intre în casa unui om atât de păcătos și de lacom ca vameșul Zaheu. Dar tocmai această neașteptată bunătate a lui Hristos față de vameșul Zaheu, pe care, desigur, acesta n-o merita, și cinstea acordată lui l-au surprins, tocmai pentru că el nu le merita. Când Mântuitorul Hristos S-a autoinvitat în casa lui Zaheu, a produs o schimbare în acesta. Bunătatea nemeritată care i S-a arătat acestui om aspru și lacom a produs în el pocăință și dărnicie. Avem de-a face aici cu un om care se pocăiește nu pentru că a fost certat, nici pentru că ar fi fost pedepsit în vreun fel, ci pentru că a fost onorat cu bunătate și cinste, deși nu le merita.Copleșit de milostivirea, de bunătatea și de generozitatea Mântuitorului Iisus Hristos, vameșul Zaheu s-a schimbat într-o clipă și a zis către Domnul: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, și dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Atunci Mântuitorul a zis către el: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19, 8-9), adică fiu al credinței.
Vameșul Zaheu este singurul bogat despre care Evanghelia după Luca spune clar că s-a mântuit pentru că a devenit milostiv, Zaheu avea o alta orbire, cea mai importanta si mai serioasa din perspectiva vietii vesnice: orbirea sufleteasca. Este vorba de acea stare launtrica de intuneric duhovnicesc in care ne-am cufundat ca urmare a partasiei indelungate, nu atat cu pacatul, cat cu indreptatirea mincinoasa a lui, cu mandria si cu viclenia de la nivelul cel mai profund al duhului nostru, patimi manifestate de multe ori extrem de subtil, la limita sau deja sub starea de constienta. Este acea stare in care omul nu-l mai poate primi cu adevarat pe Dumnezeu, nu mai poate auzi glasul Acestuia. Este starea de minciună față de sine, cea in care se gaseau si fariseii, carturarii si ceilalti iudei care L-au respins categoric si violent pe Hristos, nu au putut sa-L primeasca, ba au ajuns chiar sa-l vaneze spre a fi dat mortii, sa-l osandeasca si sa-l batjocoreasca. Despre acestia, dar si despre noi, in masura in care, in duh, ne asemanam lor, in contextul vindecarii altui orb, cel din nastere, spune Domnul urmatoarele cuvinte foarte importante: Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi. Si au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, si I-au zis: Oare si noi suntem orbi? Domnul Hristos dă in vileag inca o data resorturile launtrice care ii împing pe oameni sa iubeasca Intunericul si sa fuga de Lumina Adevarului“. Aceasta este judecata, ca Lumina a venit in lume si oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina. Caci faptele lor erau rele. Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca. Dar cel care lucreaza adevarul vine la Lumina, ca sa se arate faptele lui, ca in Dumnezeu sunt savarsite” (In 3, 19-21).
În pilda Samarineanului milostiv, Sfinții Părinți ai Bisericii au văzut însăși taina mântuirii neamului omenesc Omul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit și lăsat aproape mort, reprezintă neamul omenesc, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi, adevărați tâlhari răpitori și ucigași de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Astfel, omul păcătos decade, devine aproape mort sufletește și coboară spre moarte biologică, pentru că „plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23). Totuși, el trebuia să fie ajutat „pe calea vieții”, adică în cursul istoriei mântuirii, de către preoții și leviții Vechiului Testament. Însă aceștia au devenit cu timpul învățători formaliști și ritualiști ai Legii Vechi, fiind incapabili să unească adevărul credinței cu iubirea milostivă, ca să aducă omului căzut în boala păcatului harul mântuitor care-l vindecă și îi dăruiește viață veșnică. Ceea ce l-a distins pe samarineanul călător de preotul și levitul Legii Vechi, cei care l-au ignorat pe omul căzut între tâlhari, este milostivirea sau bunătatea sufletului său. Această faptă bună a Samarineanului milostiv, care este chip al Mântuitorului Iisus Hristos, înseamnă ridicarea sau vindecarea naturii umane, căzută în păcat și rănită de patimi.Sfantul Apostol Pavel completeaza Evangheliile cu descrierea realitatilor de la sfarsitul vremurilor, când Antihrist, numit “omul nelegiuirii, fiul pierzarii, potrivnicul“, va avea parte, in schimb, de o primire entuziasta din partea majoritatii oamenilor:“Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, Si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca ei n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca. Si de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciunii, Ca sa fie osanditi toti cei ce n-au crezut adevarul, ci le-a placut nedreptatea“ (2 Tes. 2,9-12). Avem asadar deja din Evanghelii un raspuns la intrebarea: de ce nu-L primesc, cu adevarat oamenii pe Dumnezeu, de ce nu L-au primit pe Hristos? - “Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit“ - si din Apostol, acelasi raspuns dat intrebarii de ce il vor primi, in schimb, cu multa bucurie pe Antihrist, cel care va veni ca Imparat pamantesc.
Ca pelerin intrat in curtea Bisericii ortodoxe la Dudul lui Zaheu, din Ierihon, Palestina, și ca mulți am avut acelasi sentiment: bucurie, veselie, un sentiment de sufelt usor, inexplicabil – indiferent de conjunctura in care ne aflam, astazi deja am parcurs un drum lung și mai avem mult, fiindcă programul este încarcat și vom înnopta tocmai la Bethleem. Dar aici parca ne cuprinde un sentiment de bine! Să nu ne intrebam niciodata de unde vine, pur si simplu ne bucuram când ajungem acolo, la dudul lui Zaheu…
Pelerini fiind langă sicomor Parintele Cristian ne citește Evanghelia și ne spune un cuvânt deinvatatură:
,,În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”. (Lc 19, 1.10)
Evreii au avut întotdeauna constiinta unicitatii lor, aceea de popor ales al lui Dumnezeu: „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi” (In 8,33). Si totusi, intr-o anume conjunctura istorica, in vremea in care Iisus a trait pe pamant, Palestina era inglobata Imperiului Roman, paganilor romani către care evreii trebuiau sa plateasca dajdii impovaratoare; situatie grea din punct de vedere material si inacceptabila in plan religios, așa încât darile erau platite cu ura si dispret. Intr-o prima etapa, romanii au guvernat prin intermediul unor conducatori locali (Irod, Arhelau, Agripa) si aceasta atenua intrucatva ideea de subjugare, de supunere in fata paganilor a poporului ales de Domnul, pentru ca darile se dadeau catre un rege local evreu, care le trimitea la randul sau catre Roma. Dar dupa recensamantul general, legat de Nasterea Mantuitorului, situatia s-a schimbat si au fost numiti procuratori romani, iar darile au devenit personale, ceea ce a provocat o revolta cu greu înabusita. In aceasta situatie, pentru colectarea darilor s-a apelat la institutia vamesilor, ca în tot imperiul, insa in Palestina romanii au fost nevoiti sa angajeze ca vameși renegatii societatii, evrei care acceptau sa-si tradeze Legea si poporul pentru bani si favoruri sociale. Acceptarea unei asemenea slujbe era corelată cu cea mai profundă decădere morală. Ea era legată nu numai de trădarea naţională ci, în primul rând, de cea religioasă: ca să devii armă de înrobire a poporului ales de Dumnezeu de nişte păgâni primitivi, trebuia să te lepezi de făgăduinţa lui Israel, de sfinţii lui, de speranţele lui, mai ales că romanilor nu le păsa de suferinţele sufleteşti ale agenţilor lor; acceptând această funcţie, vameşii trebuiau să facă jurământ păgânesc de credinţă împăratului şi să aducă jertfă păgânească spiritului său geniului împăratului.
Zaheu nu era însa un vames de rând, ci chiar mai marele acestora si era si bogat, devenirea sa intru bogatie cu mijloace necinstite făcându-l cu atât mai demn de dispret in fata tuturor. Aflând însa ca vine Mantuitorul, despre care se stia ca facuse multe minuni pana atunci si Zaheu devine foarte curios sa-L vada. Cu siguranta ca daca Iisus ar fi devenit regele lumesc al iudeilor si i-ar fi eliberat de sub ocupatie, cum sperau iudeii, el si-ar fi pierdut statutul privilegiat de vames, slujba sa nu ar mai fi fost necesara statului. Dar cu inima curata, Zaheu vrea sa-L vada cu orice chip pe Cel despre care stia, din copilarie, ca trebuie sa vina, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, si, pentru ca era mic de statura, nu gaseste alta solutie decât aceea, tot copilareasca, de a se urca in sicomor, uitand de statutul social pe care il avea si care presupunea o anumita conduita in lume. Iisus, care vede in inima omului (Dumnezeu nu vede cum vede omul; că omul se uită la faţă, iar Dumnezeu se uită în inimă ; I Regi 16, 7), în sus spune: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se.” Iar zaheu, nu doar ca L-a primit bucuros pe Mantuitorul in casa in care adunase cu lacomie, inseland si asuprind, amar de bogatie, dar mustrat de constiinta isi marturiseste pacatele si isi ia asupra sa canon mai mare decat canonul Legii vechi, care cerea restituirea de cel mult doua ori a datoriei. Zaheu spune, transformat de prezenta vie a Mantuitorului in casa sa: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam”.
Cred sincer ca acea bucuria pe care a simtit-o Zaheu vamesul primidu-L in casa sa pe Fiul lui Dumnezeu si binecuvantare ramasa pururea asupra casei sale „mantuire s-a facut casei acesteia” s-au „imprimat” cumva locului, cu atat mai mult cu cât acum aici este Casa Domnului: Biserica cu Dudul lui Zaheu, biserica ortodoxa, ridicata in epoca bizantina. Asa incat a vedea trunchiul sicomorului in care mai marele vamesilor din Ierihon s-a urcat si a te inchina la icoana facatoare de minuni care reda exact scena intalnirii dintre Iisus si Zaheu este cu atat mai impresionant și te face sa pricepi odata in plus ca totul a fost real, iar bucuria ta din suflet usor, amplificata acum, capata un sens: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”, între care cel dintai sunt eu…
Când Domnul Iisus Hristos, trecând pe lângă Zaheu, s-a oprit şi l-a chemat pe nume ca pe un prieten, ca pe un cunoscut vechi: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân” (Lc. 19, 5), ce vifor a cutremurat pe neaşteptate inima păcătosului vameş? „În casa mea vrea să vină acest Sfânt al sfinţilor, acest Făcător de minuni? Aşadar, nu îi este scârbă de mine?”. Totul s-a răsturnat deodată în inima lui: a devenit dintr-o dată alt om. „De ce, veţi întreba, s-a petrecut în el o astfel de schimbare?”. Deoarece cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice „sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura...dintre încheieturi şi mădulare” (Evr. 4, 12), într-un anume fel el taie omul în două dintr-o dată, schimbând totul în el. Puterea chemării Domnului, puterea dragostei dumnezeieşti e nesfârşit de mare. Ea a pricinuit o astfel de întorsătură nu doar în sufletul lui Zaheu, ci şi în sufletul unui alt vameş - Levi, ce mai apoi a devenit sfântul apostol şi evanghelist Matei.
Şi acum, când citim sau când auzim cuvintele lui Dumnezeu ce sunt întipărite în Evanghelie, ele pricinuiesc acelaşi cutremur în sufletele noastre. Ştim din Vieţile Sfinţilor că mulţi dintre ei au apucat-o pe calea nevoinţei datorită simplului fapt că au ascultat în biserică spusele lui Hristos: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24), sau cuvintele grăite cărturarului ce căuta desăvârşirea: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor” (Mt. 19, 21), sau cuvintele despre faptul că ,,El trebuie iubit mai mult decât tatăl şi mama, decât fraţii şi surorile, chiar decât propria viaţă” (v. Mt. 10, 37). Cuvintele acestea ale Domnului au lucrat cu atâta putere asupra sufletelor lor încât s-au hotărât deodată să lase totul, să vândă totul şi să împartă la săraci, să-şi părăsească familia, să îşi ia crucea şi să urmeze lui Hristos. Aşa s-a întâmplat cu sfinţii Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul, ce au plecat în pustia sălbatică a Egiptului, precum şi cu mulţi alţii.
Iată, aşadar, ce putere are cuvântul lui Dumnezeu - dar care este taina acestei puteri? De ce are cuvântul lui Dumnezeu o lucrare atât de puternică asupra oamenilor? De ce l-au cutremurat atât de mult pe Zaheu cuvintele simple ale Mântuitorului? Fiindcă în cuvintele acestea, care i-au fost grăite lui, dar ne privesc pe toţi, se simţea nemărginita dragoste dumnezeiască a Mântuitorului nostru, se simţea că pe noi, păcătoşii, ticăloşii, călcătorii legii dumnezeieşti, Hristos nu ne leapădă, ci îi este milă de noi, ne iubeşte şi ne cheamă pe calea mântuirii. Iar fariseii, care se socoteau pe sine drepţi şi dascăli ai lui Israel, îi urau şi îi dispreţuiau pe acei nefericiţi, îi înfierau cu vorbe rele, nu voiau să aibă de-a face în nici un fel cu ei, socotindu-i necuraţi şi nevrednici. Hristos însă nu a făcut aşa. Când a intrat în casa lui Zaheu, care L-a primit cu bucurie, acolo au venit de asemenea mulţi vameşi, mulţi păcătoşi, multe desfrânate şi au şezut cu El la masă. Fariseii şi cărturarii, văzând aceasta, erau nemulţumiţi şi cârteau împotriva Domnului.
Altă dată, într-o situaţie asemănătoare, El le-a răspuns lor, cei care îşi puneau nădejdea numai în rugăciunile lor făţarnice, făcute de ochii lumii la răspântii şi care sperau să dobândească prin aceasta mântuirea: „Mergând, învăţaţi-vă ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Mt. 9, 13).Să ne uităm la evanghelile de ieri și astăzi şi să pornim de la Zaheu vameşul ca să vedem cum ne urcă, uşor-uşor către Sfinţii Trei Ierarhi şi către cealaltă evanghelie, cea după Matei care s-a citit. A ajuns Domnul nostru Iisus Hristos în Ierihon şi iată acest om bogat cu numele Zaheu a vrut să-l vadă pe Hristos, s-a suit într-un copac, Hristos s-a oprit, l-a băgat în seamă, şi nu numai că l-a băgat în seamă, a spus: “Astăzi trebuie să rămân în casa ta”. Şi a intrat şi a stat la masă împreună cu Zaheu şi cu ceilalţi vameşi care erau subordonaţii lui Zaheu şi cu alţi păcătoşi care, făcând parte din societatea lui Zaheu, veniseră şi ei în casa lui, bucurându-se că vestitul prooroc din Galilea şi învăţător primise să stea împreună cu ei, ei care nu erau băgaţi în seamă de nimeni din societatea evreiască, ei fiind socotiţi ca nişte trădători de neam de vreme ce slujeau romanilor şi altor străini, şi nişte duşmani ai credinţei, pentru că prin mijlocirea lor şi prin lucrarea lor puteau intra în ţară şi cei care aduceau idolii şi închinarea la idoli şi toate păgânismele ş.a.m.d., într-un cuvânt erau nişte oameni care erau urâţi de toţi evreii. Şi iată că Hristos vine şi stă la masă împreună cu ei. Şi atunci bineinţeles, toţi evreii care-l urmaseră pe Hristos, şi care rămăseseră afară s-au tulburat şi-au început să cârtească:“A intrat să gazduiască la un păcătos.” (Luca 19, 5)Şi iarăşi fariseii spun acest cuvânt, iată, stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii.
Vedeţi, în duminica ce-a trecut am vorbit despre dragostea mare pe care o are Dumnezeu faţă de noi, au fost unii care s-au tulburat. Cum adică să iubeşti pe cei care sunt în rătăciri şi în patimi cumplite? Cum să iubeşti pe cei care sunt închinători la idoli, sau canibali, sau homosexuali sau mai ştiu eu ce? Şi răspunsul este foarte simplu: cu durere. Iubeşti cu durere. Cu durere pentru căderea lor, pentru păcatele lor. Să iubeşti aşa cum îţi iubeşti un frate care a căzut în cine ştie ce boală cumplită sau în cine ştie ce păcat sau în cine ştie ce patimă. Deşi a căzut, deşi este rău, este fratele tău. Şi atunci trebuie să-l iubeşti. Sau dacă ţi se îmbolnăveşte copilul, sau cade în cine ştie ce patimă şi în ce rău cum şi în cine ştie ce răutate, poate face nişte greşeli cumplite, nişte păcate înfiorătoare, poate ajunge chiar în puşcărie, credeţi că o mamă sau un tată, care într-adevăr au dragoste, încetează pentru aceste lucruri să-şi iubească fiul? Îl iubeşti mai departe, deşi a făcut toate aceste lucruri, dar îl iubeşti cu durere, îl iubeşti plângând şi rugându-te cu inima sfărâmată de durere înaintea lui Dumnezeu:“Doamne, ridică-l! Doamne, ai milă de el! Doamne, izbăveşte-l, scoate-l, scapă-l. Ştiu că a greşit îngrozitor de mult dar ai milă de mine şi de el şi scoate-l cumva. Ajută-l să se trezească, să i se deschidă ochii, să înţeleagă, să nu rămână acolo, să nu ajungă, Doamne ai milă, să nu ajungă cumva în iad”.
Mulţi cred că ocărându-i pe cei care fac păcate se arată pe ei înşişi drepţi. Mulţi îşi închipuie, chiar dacă nu mărturisesc acest lucru, că dând cu pietre în păcătos, sunt bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Şi nu înţeleg, ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur de multă vreme a spus, că nu ne este îngăduit nouă să urâm păcătosul, ci păcatul trebuie urât. Atunci când scriptura vorbeşte de cei nelegiuiţi, care nu pot fi mântuiţi şi care sunt osândiţi focului, spune aşa:“de alţii feriţi-vă, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor” (Iuda 1,23) Vedeţi ce spune? “şi cămaşa spurcată de pe trupul lor”, dar nu pe ei. Şi ferirea se face cu milă, pentru că nu putem, dacă suntem ucenicii lui Hristos, să nu avem durere în suflet pentru cei care cad. Lipsa de rod a credinţei, de care mulţi se plâng în zilele noastre, izvorăşte din această boală cumplită despre care am vorbit şi duminica trecută: despărţirea, dezbinarea dintre iubire şi adevăr. Nu este cu putinţă să fie cele două despărţite, orice ar încerca cineva să găsească, ca mijloc de despărţire a iubirii de adevăr sau a adevărului de iubire, nu va izbuti alceva decât, aşa cum am mai spus, să cadă, şi din adevăr şi din iubire. Nu stă iubirea singură, ci iubirea stă prin adevăr. Iar adevărul nu stă singur, ci stă prin iubire. Pentru că adevărul este că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său, cel Unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede să poată avea viaţă printr-Însul. (In 3, 16) Uitaţi-vă la acest cuvânt al scripturii, spuneţi-mi unde putem despărţi iubirea de adevăr şi adevărul de iubire. Nu se poate. Nu există despărţire între cele două. Totuşi mulţi o fac. Mulţi încearcă să facă acest lucru.
Să ne uităm la ce ne înfăţişează Evanghelia de astăzi, pe Hristos Iisus stând la masă cu păcătoşii. Şi într-adevăr acei păcătoşi aveau tot felul de păcate cumplite, mari, mari pentru care cu bună dreptate pot fi osândiţi. Ce face Hristos? Stă cu ei la masă. Şi fariseii, şi cei care se luau după farisei, cărtesc şi spun: Ce se întâmplă aici, de ce stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii? Încuviinţează trădarea? Hristos încuviinţează trădarea de neam? Încuviinţează lepădarea de credinţă? Iată, noi, fariseii, apărăm credinţa şi luptăm ca romanii şi grecii să nu ne nimicească neamul, să nu ne nimicească credinţa, şi învăţătorul vostru stă la masă cu cei care sunt slugile romanilor şi ale grecilor?! Si care îi ajută să stăpânească poporul nostru şi să nimicească neamul şi credinţa.
Oare n-au dreptate fariseii? Ia să vedem în zilele noastre. Să se ducă un preot şi să stea la masă într-o cârciumă cu vameşii şi cu păcătoşii, cu desfranatele ce iese? Ştiţi foarte bine ce iese. Nici nu mai este nevoie să spunem noi. Că şi fără să facă lucrul acesta preoţii au parte de atâta bârfă din partea iubiţilor lor credincioşi. Sunt parohii și chiar mănăstiri în care erau duhovnici foarte mari, făcători de minuni, şi am auzit pe cei din apropierea lor bârfindu-i în fel şi chip, fără să-şi dea seama măcar de ce păcate-şi fac.Au mers până și să ceară îndepartarea lor. Deci, dacă ar fi vreunul din aceşti duhovnici, văzut la masă cu vameşii şi cu păcătoşii să vedeţi ce s-ar da cu pietre în el, şi cum ar fi spurcat în toate părţile de către toţi “marii apărători ai Ortodoxiei“. Fără să înţeleagă nici unii, nici ceilalţi, adevărul. Şi, iată, Hristos a făcut acest lucru. Şi să ştiţi că nu toţi cei cu care a stat Hristos la masă au înţeles ce a făcut Hristos pentru ei. Mulţi n-au înţeles deloc. Mulţi nu s-au îndreptat. Mulţi s-au socotit îndreptăţiţi să păcătuiască mai departe. Mulți s-au simţit măguliţi în mândria lor, în mândria păcatului lor, de ceea ce a făcut Hristos şi au mers mai departe pe calea pierzării. Dar a fost şi Zaheu, a fost şi Zaheu care face un lucru nebunesc, îşi aruncă toată averea lui: Deci jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor. Şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva întorc împătrit. (Lc 19,8.)
Dacă citiţi Evanghelia şi vedeţi aceste două capitole, 18 şi 19 de la Luca, vedeţi cât de adânc sunt legate toate întâmplările între ele, şi vedeţi legătura dintre ceea ce a făcut Zaheu şi ceea ce se întâmplă cu apostolii. Căci şi apostolii în aceste rânduri au odată o întrebare către Hristos, ştiţi, după întâlnirea dintre tânărul acela, cel bogat şi Mântuitorul. Vedeţi că ei spun, iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie, cu noi ce va fi? (Mt 19,27) Şi Hristos spune: “Nu este nimeni care, lăsând pentru Mine lucruri, să nu primească înmiit mai mult în viaţa aceasta, iar în cea care va să fie, Viaţa Cea Veşnică s-o dobândească. Zaheu încearcă şi el să facă acest lucru foarte bun şi minunat, să lase toate pentru Hristos. După cum ştiţi a devenit apostol, unul dintre apostoli, dar vedeţi că primul lucru pe care îl face este să lase toate ale lui, şi mai ales să lase tot ceea ce ştia el că este, să zicem aşa, pătat sau pecetluit de nedreptate. Vedeţi, dragostea şi adevărul merg împreună. Copleşit de dragostea lui Hristos, ca să-i răspundă cu dragoste, trebuie să iasă din minciună, din neadevăr. Dragostea şi adevărul trebuie să meargă împreună neîncetat.
Deci trebuie întotdeauna dragostea însoţită de înţelepciune sau de adevăr. Şi adevărul sau înţelepciunea trebuie să trăiască în dragoste. Înţelepciunea fără dragoste nu există şi nici dragostea fără înţelepciune.
In icoana, Zaheu cel pacatos, cel pe buna dreptate demn de dispret pentru toate faptele sale reprobabile, este sus in sicomor, iar fariseii, cei care traiau in Lege, nedumeriti acum de atitudinea Invatatorului, sunt si fizic situati mai jos decat el. Pentru ca vede in inima omului, in mod absolut neasteptat Domnul îl alege pe Zaheu, cel cu sclipirea de ingenuitate, cel smerit brusc si sincer, cel care da curs mustrarii sale de constiinta. Pocainta și smerenie; apoi transformare totala in prezenta Domnului, prin bucuria de a fi acceptat si mai ales iubit mai presus, sau dincolo, de toate pacatele pe care si le cunoaste mai bine decat oricine, pacate asumate in deplinatatea lor jalnica, mizerabila… Viciul sau major, lacomia, se transformă pe data în darnicie, in incercarea de a fi placut Mantuitorului, de a raspunde iubirii revarsata nu doar asupra lui, ci asupra intregii sale case. Mult a gresit, mult s-a smerit si a iubit si mult a fost recunoscator, caci mult i-a fost iertat. Ca iată ,,Cel din urma devine cel dintai” si „ adevarat graiesc voua, ca vamesii si desfranatele merg inaintea voastra in imparatia lui Dumnezeu” (Mt 21,31) Dupa Inaltarea la cer a Mantuitorului, Zaheu va deveni ucenic al Sfantului Apostol Petru si episcop in Cezareea Palestinei, unde va muri in pace. Este pomenit pe data de 20 aprilie. Iată, pâna unde poate ajunge un pacatos care vine la Iisus Hristos, la Biserica Sa, hotărât să se lepede de pacatele trecutului.
A fost o vreme când era nevoie de jertfe, fiindcă acestea erau preînchipuire a singurei Jertfe adevărate, a Jertfei pe Cruce de pe Golgota - dar după ce s-a săvârşit această înfricoşată şi ultimă Jertfă, vechile jertfe au încetat şi a venit o eră nouă, era milostivirii şi a dragostei, pe care a adus-o pe pământ Domnul Iisus Hristos, la nașterea Sa. El vrea de la noi bunătate, milostivire faţă de oamenii nefericiţi, slabi, faţă de cei căzuţi şi dispreţuiţi, chiar şi faţă de cei pe care s-ar părea că avem depline drepturi de a-i socoti lepădaţi: faţă de hoţi, de bandiţi, de desfrânate, de ucigaşi. „Cum aşa”, veţi întreba, „suntem datori să îi iubim şi pe ăştia?”. Da, tocmai cu ei trebuie să fim mai atenţi, tocmai faţă de ei trebuie să avem cât mai mult tact în cuvinte, fiindcă ei sunt grav bolnavi cu duhul. Nu-i aşa că faţă de trupul bolnav avem mai multă grijă şi gingăşie decât atunci când este sănătos? Ei bine, să ştiţi că şi aceşti nefericiţi, pe care noi îi socotim nişte lepădaţi, aceşti criminali au şi ei inimă omenească, îi mustră conştiinţa, se chinuie. Le este greu să ducă povara lepădării, dispreţului şi blestemului obştesc, până şi criminalul cel mai înrăit se cutremură în inima sa când aude nu vorba rea a osândirii, ci vorbe de respect şi dragoste. Sufletul lui poate fi renăscut printr-o vorbă bună, dacă arătăm respect pentru demnitatea lui de om căzută atât de jos; astfel putem săvârşi în el o întorsătură asemenea celei pe care a săvârşit-o Domnul în inima vameşului Zaheu - şi el va merge după voi, va începe să vă slujească, vă va plăti cu un adânc devotament pentru faptul că nu îl blestemaţi, că nu îl osândiţi, pentru vorba voastră bună, cu care nu era deloc obişnuit, vorbă care încearcă să-i reamintească de demintatea sa de om. Aşadar, să nu ne semeţim asupra nimănui, să ne aducem aminte totdeauna de păcatele noastre şi să iubim pe toţi semenii noştri, până la unul, fiindcă nu ştim cum este inima lor înaintea lui Dumnezeu. Vieţile Sfinţilor ne arată că au fost tâlhari care au săvârşit mulţime de omoruri, iar după aceea, sub înrâurirea harului lui Dumnezeu, au încetat deodată şi-au coborât mâinile însângerate şi au intrat cu capul adânc plecat în mănăstire, unde s-au pocăit ani îndelungi aşa cum noi nu ştim să ne pocăim - iar Domnul a primit pocăinţa lor şi i-a îndreptăţit cu desăvârşire în aşa fel că au primit chiar darul facerii de minuni.Şi atunci, cum vom cuteza noi să ne semeţim asupra celor care se vor pocăi, poate şi vor primi de la Atotputernicul Dumnezeu iertarea tuturor păcatelor? Căci numai pocăinţa adâncă ne curăţeşte înaintea lui Dumnezeu.
Există, va să zică, în sufletul său astfel de adâncimi, pe care nici el însuşi nu şi le dibuise până acum, există în el o iubire aprinsă, arzătoare, mistuitoare, totalmente dezinteresată faţă de „aşteptarea popoarelor”, faţă de chipul zugrăvit de profeţi al blândului Mesia, Care „a luat asupra Sa neputinţele noastre şi a purtat durerile noastre”. Şi dacă s-a ivit ocazia de a-L vedea, Zaheu nu se mai gândeşte la sine. Pentru el personal, pentru Zaheu, biruinţa lui Mesia înseamnă dezastru şi moarte. Dar el nu se gândeşte la asta. El vrea să-L vadă măcar cu coada ochiului pe Acela pe Care L-au prevestit Moise şi proorocii. Şi iată că Hristos trece pe lângă el. El este înconjurat de mulţime. Zaheu nu poate să-L vadă, fiind mic de statură. Dar setea cu totul dezinteresată a lui Zaheu, dezinteresată până la totala lepădare de sine, ca măcar de departe să-L vadă pe Hristos, este atât de nemărginită, este de nebiruit, încât el – un om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman – neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte şi-l dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele formale şi se suie în copac care crescuse în cale. Şi ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor, se întâlniră cu ochii Sfântului lui Israel – Hristos Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Iubirea vede ceea ce nu îi este accesibil ochiului indiferent sau duşmănos. Iubind dezinteresat chipul lui Mesia, Zaheu a putut să recunoască imediat în învăţătorul aflat în trecere prin Galileea pe Domnul Hristos, iar Domnul, plin de iubire dumnezeiască şi omenească, a văzut în acest Zaheu, care îl privea din ramurile sicomorului, acele adâncimi sufleteşti pe care nici Zaheu nu şi le cunoscuse până atunci. Domnul a văzut că iubirea arzătoare pentru Sfântul lui Israel, neîntunecată câtuşi de puţin de vreun interes personal, a acestei inimi de trădător, poate să-l renască şi să-l înnoiască. Atunci răsună glasul dumnezeiesc:,,Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Şi renaşterea morală, mântuirea, înnoirea au venit la Zaheu şi la toată casa lui.
Fiul Omului a venit cu adevărat să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. „Doamne, Doamne şi noi Te-am trădat odinioară, ca Zaheu, pe Tine şi lucrarea Ta, neam lipsit de partea noastră din Israel, ne-am trădat aşteptările! Dar, chiar de-ar fi întru ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vie împărăţia Ta, biruinţa Ta şi sărbătoarea Ta! Ca să nu-şi bată joc vrăjmaşii Tăi de moştenirea Ta! Chiar dacă venirea Ta ne va aduce pieire şi osândă, după cum merităm pentru păcatele noastre, vino, Doamne, vino cegrabă! Dar dă-ne să vedem, măcar de departe, biruinţa adevărului Tău, chiar dacă nu vom izbuti a-i fi părtaşi! Şi pomeneşte-ne, mai presus de aşteptările noastre, cum l-ai pomenit odinioară pe Zaheu!”.
Sfântul Clement Romanul relatează că, ulterior, Zaheu a devenit însoţitorul Sfântului Apostol Petru şi împreună cu întâiul dintre apostoli, a propovăduit la Roma, unde şi-a primit mucenicescul sfârşit pentru Hristos, în timpul lui Nero. Le-a răsplătit romanilor creştineşte, cu cea mai mare binefacere pentru răul de moarte pe care au fost pe cale să îl pricinuiască, în mândra capitală a romanilor, care l-au ispitit şi l-au înrobit odinioară şi l-au silit să se lepede de tot ce-i era mai sfânt sufletului său, soseşte Zaheu, eliberat de harul Domnului nostru Iubitor de oameni şi îi aduce Romei nu blestem, ci binecuvântare, dându-şi pentru aceasta chiar propria viaţă.
Vameşi, tâlhari şi desfrânate au ascultat chemarea lui Hristos la pocăinţă şi I-au adus jertfă inimile lor înfrânte. Domnul a mântuit nu numai pe Zaheu, ci şi pe desfrânata ce I-a spălat picioarele cu lacrimi, le-a şters cu părul ei şi a vărsat peste el mir de mult preţ (Lc. 7,38); a mântuit şi pe tâlharul răstignit alături de El pe cruce, care a zis: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta. Domnul i-a răspuns: Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23,42-43).Domnul „a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc. 19, 10) - nu doar pe cei pierduţi care-L înconjurau în timpul vieţii Sale pământeşti, ci şi pe cei din vremurile următoare, printre care ne numărăm şi noi. El stă la inima fiecăruia dintre noi şi bate şi cere cu smerenie să-L lăsăm înăuntru.El Se opreşte lângă fiecare dintre noi, ne cheamă pe nume şi ne cheamă la pocăinţă şi ne mântuieşte. Nici în vremea de astăzi nu sunt puţini păcătoşi mari asemenea lui Zaheu, dar unii dintre ei, spre deosebire de acesta, nu se hotărăsc nici măcar să privească la Crucea lui Hristos, nu se hotărăsc să intre în biserică, socotindu-se pierduţi, gata osândiţi, socotind că nimeni nu-i va mai mântui şi că Hristos le-a întors spatele.Credeţi că e adevărat? Nu, nicidecum. Domnul nu întoarce spatele nimănui. El a zis: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6, 37). „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun sufletul Său îl pune pentru oile Sale” (In. 10, 11).Pentru noi toţi, oile cele bolnave şi râioase, Domnul a pus sufletul Său pe Crucea de pe Golgota.
Să vedem și comentariile sfintilor parinti la acest text:Şi intrând, trecea prin Ierihon.Și iată un bărbat cu numele Zaheu. (Lc. 19, 1) Zaheu în sicomor; orbul lângă drum (Lc. 18,35). Domnul așteaptă pe cel către care să-și reverse mila și onorează pe celălalt cu strălucirea șederii în casa sa. Pe unul îl întreabă înainte de a-l vindeca și intră ca un oaspete nepoftit în casa celuilalt. Hristos știa că plata gazdei sale avea să fie una din belșug. Deși Hristos încă nu auzise pe Zaheu invitându-L, auzise voința sa cea bună.(Sfântul Ambrozie al Milanului) (Lc. 19, 2) Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Zaheu era mai-marele vameșilor, un om în întregime robit de lăcomie și al cărui scop nu era altul decât să-și mărească averea. Aceasta era de fapt practica tuturor vameșilor, Pavel numindu-o idolatrie (Col. 3,5), pentru că o săvârșeau doar cei fără cunoștință de Dumnezeu. Pentru că își manifestau patima deschis și cu nerușinare, Domnul îi așază cu dreptate în același rând cu desfrânatele, spunând mai-marilor iudeilor: vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în împărăția lui Dumnezeu (Mt. 21,31). Zaheu a încetat a mai face parte dintre ei și a fost aflat vrednic de darul din mâinile lui Hristos. Domnul cheamă aproape pe cei ce sunt departe și dă lumină celor ce sunt în întuneric.(Sfântul Chiril al Alexandriei) Mare adevăr este într-o anumită zicere a filozofului, fiecare bogat este fie rău, fie urmașul răului. Domnul și Mântuitorul de aceea spune că este greu ca un bogat să intre împărăția lui Dumnezeu (Mt. 19,23). Cineva s-ar putea ridica și spune: Atunci cum a intrat bogatul Zaheu în împărăția lui Dumnezeu? El a intrat pentru că atunci când a renunțat la averile sale, de-ndată le-a înlocuit cu bogățiile din împărăția cerească. Domnul nu a spus că bogații nu vor intra în împărăția lui Dumnezeu, ci a spus că vor intra cu greu. (Fericitul Ieronim) (Lc. 19, 3) Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Haide să vedem care fost felul prin care s-a convertit Zaheu. A dorit să vadă pe Iisus și s-a urcat în sicomor, astfel o sămânță a mântuirii a încolțit în el. Iar Hristos a văzut cu ochii dumnezeiești. Privind în sus, a văzut pe Zaheu și cu ochii trupești și pentru că scopul Său era ca toți să se mântuiască, își revarsă bunătatea și asupra sa. Pentru a-l încuraja, îi spune coboară-te degrabă. Zaheu căuta să vadă pe Hristos, dar mulțimea îl împiedica, nu atât mulțimea de oameni, cât cea de păcate. Era mic de statură, nu doar trupește vorbind, ci și duhovnicește. De aceea, nu-L putea vedea pe Hristos decât ridicat de la pământ și urcat în sicomorul pe unde El avea să treacă. Povestea conține o taină. În nici un alt chip nu poate ajunge un om a vedea pe Hristos decât urcându-se în sicomor, făcând de ocară mădularele adulterului, necurăției etc.(Sfântul Chiril al Alexandriei) Zaheu s-a ridicat din mulțime și L-a văzut pe Iisus afară din mulțime, îndreptându-se spre El. Mulțimea râde de cei de jos, de oamenii care pășesc pe calea smereniei, care așează relele suferite în mâinile lui Dumnezeu și nu fac nimic prin care să le întoarcă vrășmașilor. Mulțimea râde de cei smeriți și spune: Neajutoraților, jalnicilor, nu puteți nici să vă ridicați pentru voi sau să vă recuperați ceea ce este al vostru și tot ea le stă în cale și împiedică pe Iisus a fi văzut. Ea se laudă și se bucură când poate să-și recupereze ceea ce este al ei. Oprește să fie văzut Cel care, răstignit pe cruce, a zis: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Lc. 23, 34). Zaheu a ignorat mulțimea care îi stătea în cale și s-a urcat într-un sicomor, un copac cu roade nebune (roadele crucii). Precum spune și Apostolul: Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri (iar acum urmează sicomorul),nebunie (1 Cor. 1,23). În final, înțelepții acestei lumi râd de noi pentru crucea lui Hristos și spun: Ce fel de înțelepciune aveți voi, care vă închinați unui Dumnezeu răstignit? Ce fel de înțelepciune avem? Cu siguranță nu cea pe care o aveți voi. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu (1 Cor. 3,19). Nu avem înțelepciunea voastră, căci voi numiți înțelepciunea noastră nebunie. Spuneți ce vreți dar în ceea ce ne privește pe noi, să ne suim în sicomor și să vedem pe Iisus. Motivul pentru care nu poți vedea pe Iisus este că ți-e rușine să te urci în sicomor, care este o scară spre mântuire. Zaheu să nu lase sicomorul, iar cei smeriți să se urce pe cruce. Chiar și atât, tot este puțin. Nu trebuie să ne rușinăm de crucea lui Hristos, ci trebuie să ne-o așezăm pe frunți, unde este scaunul rușinii. Deasupra locului unde rușinea ne înroșește chipul este locul unde trebuie să întipărim pe cea (adică crucea ) de care nu ar trebui niciodată să ne fie rușine. Cât despre tine, cred că râzi tocmai de sicomorul care mi-a permis să-L văd pe Iisus. Râzi de sicomor pentru că ești doar un om și pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor (1 Cor. 1, 25).(Fericitul Augustin)
(Lc. 19, 5) Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Domnul, care deja primise pe Zaheu în inima Sa, era acum gata să fie primit în casa sa. Hristos a spus: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Zaheu gândea că are un mare noroc să vadă pe Hristos. În timp ce își imagina că avea un mare noroc, chiar mai presus de cuvinte, să-L vadă trecând prin apropiere, deodată a fost aflat vrednic de a-L primi în casa sa. Harul este vărsat, iar credința începe să fie lucrătoare prin iubire. Hristos, care se afla deja în inima lui Zaheu, acum este primit și în casa sa. El îi spune lui Hristos: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. De parcă ar spune: motivul pentru care îmi țin jumătate din ea nu este că aș face-o pentru mine, ci pentru a avea de unde să dau oamenilor înapoi. Zaheu îşi dă bine seama de tulburarea pe care o provoacă Domnul. Atunci face o minunată mărturisire publică, adresându‑se lui Hristos, Stăpânul casei sale: „Iată, Doamne, dau săracilor jumătate din bunurile mele….”. Fac ca Tine, mă lepăd de bogăţiile mele, pentru a face bine celorlalţi, urmez bunătăţii Tale. Şi adaugă: „iar dacă am înşelat pe cineva, îi întorc împătrit”. Este foarte posibil să mă fi purtat rău, să fi fost necinstit, să fi înşelat bieţi oameni, le cer iertare şi‑mi îndrept greşeala. Aceasta înseamnă: dacă am furat 100 €, dau înapoi 400 €.
Statele noastre moderne şi societăţile noastre rareori sunt atât de precise! Zaheu s‑a schimbat. Privirea lui Dumnezeu l‑a schimbat. Venirea lui Dumnezeu în casa sa, adică în el însuşi, l‑a transformat: este un om înnoit, mântuit. Hristos rosteşte atunci acest sublim logion : „astăzi s‑a făcut mântuire casei acesteia…”, adică inimii acestui om, „…căci şi acesta este fiu al lui Avraam”. Este adevărat că a căzut, ca voi toţi, dar chipul Meu a rămas întru el: şi am venit să‑l aduc la lumină. Nimeni nu este pierdut pentru totdeauna. Acesta este înţelesul celui de‑al doilea logion, care are caracter universal: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”. Aceasta ne aduce la ceea ce le spunea Hristos cărturarilor şi fariseilor care Îi reproşau bunăvoinţa şi şopteau între ei pentru că se dusese la un ospăţ mare în casa vameşului Levi (viitorul Sf. Matei) la chemarea acestuia: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”. Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, slavă Ţie! Iată! Asta înseamnă cu adevărat a primi pe Iisus, a-L primi în inima ta. Hristos se afla deja în inima lui Zaheu. Se afla în el și vorbea prin el. Aceasta spune Apostolul că înseamnă Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre (Efes. 3, 17) (Fericitul Augustin) Zaheu astfel se ruga în inima sa: Fericit este cel care se învrednicește ca acest Om drept să rămână în casa sa. Iar Domnul îi spune: Zahee, coboară-te degrabă. Zaheu, văzând că Hristos îi cunoaște gândurile, zice în mintea sa: precum cunoaște aceasta, cunoaște și ceea ce am săvârșit eu. De aceea, mai departe spune că: dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Coboară-te degrabă din pom, căci la tine am să rămân. Primul pom al lui Adam va fi uitat datorită acestui ultim pom al mai-marelui vameșilor și greșeala lui Adam va fi uitată pentru dreptul Zaheu.(Sfântul Efrem Sirul) (Lc. 19, 6) Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Zaheu trebuie lăudat pentru că averile nu l-au ținut departe de ușa împărătească. El trebuie lăudat pentru că bogățiile sale l-au adus la ușa împărăției. Din aceasta, înțelegem că averea nu este un obstacol, ci un ajutor pentru dobândirea slavei lui Hristos. Cât avem bogății, nu trebuie să le irosim pe nimicuri, ci trebuie să le dăm pentru mântuirea noastră. A avea bogății nu este greșit, greșit este a nu ști cum să le faci folositoare. Pentru cei nebuni, bogăția este o ispită a patimii, dar pentru cei înțelepți, este un ajutor al virtuții. Unii o primesc ca ajutor la mântuire, iar alții ca pe o piedică a pierzării.(Maxim din Torino) (Lc. 19, 9) Şi a zis către el Iisus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam.” Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. Cu toții eram pierduți. Din momentul în care primul om a păcătuit, om în care se afla întreaga omenire, cu toții am fost pierduți. De aceea a venit un Om, Singurul fără de păcat, ca pe toți să-i mântuiască de păcat.(Fericitul Augustin) (Lc. 19, 9) Şi a zis către el Iisus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. În final, numește fii ai lui Avraam pe cei pe care-i vede lucrând în ajutorarea și alinarea săracilor. Zaheu spune: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Hristos îi răspunde: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Dacă Avraam a crezut în Dumnezeu și i s-a socotit ca dreptate, atunci cel ce este milostiv, după porunca lui Dumnezeu, crede cu adevărat în Dumnezeu. Cel ce are adevărata credința are și frica de Dumnezeu. Mai mult decât atât, își manifestă frica de Dumnezeu milostivindu-se către săraci.(Sfântul Ciprian)
Cât de greu se mai aud aceste cuvinte azi, motiv pentru care rămâne Zaheu un model. Iertarea şi dezlegarea se dau întregii familii, care acum se face părtaşă din nou la toate. Fără reproşuri, doar credinţă, fapte bune, canon, iertare şi dezlegare. Face un pas şi căutarea nu rămâne fără răspuns în Atotştiinţa Lui Hristos care îi redă onoarea de a fi creştin. Ne închipuim câţi nedreptăţiţi s-au strâns la uşa lui pentru a fi despăgubiţi. Ce schimbare! În raport social promitea să fie exemplul omului care căuta comportamentul, bărbatului desăvârşit” Dar, de acum nu mai era singur, ci cu toţi care au înţeles de ce a venit Dumnezeu în lume. Avea şi marea binecuvântare. Dacă ne asemănăm cu Zaheu, ar trebui să ştim ce avem de făcut. Nu este nevoie să ne mai urcăm prin pomi, ci doar să mergem la Biserică,. Aici suntem întotdeauna chemaţi şi aşteptaţi de El. Dialogul se numeşte sf. Taină şi Liturghie. Este spovedanie, părere de rău, iertare şi îndreptare «Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut». Fiii lui Avraam suntem toţi, iar mesajul este universal:” Astăzi, s-e poate aduce mântuire şi casei noastre. Depinde de fiecare din noi! Atât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Chiar dacă omul va fi plin de tot păcatul şi va face tot ce îi închide intrarea în Împărăţia Cerurilor, chiar dacă un mare nevoitor va deveni preadesfrânatar şi ucigaş, tot nu trebuie să deznădăjduiască. Chiar dacă va ajunge cineva la treapta cea mai de pe urmă a fărădelegii, iar apoi se hotărăşte să se întoarcă pe calea virtuţii, Domnul şi pe unul ca acesta îl primeşte şi de unul ca acesta îi este milă şi îl vindecă şi îl întăreşte şi se bucură de mântuirea lui ca un Păstor bun, ca un Părinte iubitor. El nu leapădă niciodată pocăinţa lipsită de făţărnicie. Deci, să ne amintim întotdeauna de aceasta şi să năzuim spre Domnul cu toată inima. El Se opreşte lângă fiecare dintre noi, ne cheamă pe nume, ne cheamă la pocăinţă şi ne mântuieşte. Numai gândul şi hotărârea întoarcerii din păcat, ridică pe om din starea de cădere şi îl pune pe calea întoarcerii. Iar Domnul deja o ia înainte, îl întâmpină, îl primeşte. Mare-i milostivirea lui Dumnezeu. Vrea doar bunăvoinţa noastră şi El o ia înaintea dorului şi a gândului bun şi împlineşte restul. Nu aşteaptă roade, vrea numai să-L dorim şi roadele vin pe urmă, cum au venit la Zaheu. Apoi, după ce Domnul ne-a învrednicit de bucuria intâlnirii cu El, trebuie să-L primim ca Zaheu, cu bucurie, în casele noastre, în sufletele noastre, în viața noastră, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin (postat pe fb de ioan