,,Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt”

16.06.2020 08:48

După Hristos Cel Atotsfânt, Carele după ce S-a întrupat şi S-a făcut om, a arătat prin viaţa Sa sfinţenia întrupată, şi noi trebuie să arătăm o viaţă sfântă: „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt” (I Pt 1,16). El are dreptul să poruncească acest lucru deoarece, după ce S-a făcut om, El Se dăruieşte pe Sine Însuşi tuturor, El, Cel Sfânt, prin dumnezeieştile energii care sunt necesare unei vieţi sfinte şi cucernice în această lume. Sfintenia este unire dupa har cu Dumnezeu, adica unire cu Logosul cel vesnic, cu sensul vietii si al existentei; tocmai in aceasta consta plinatatea si desavarsirea personalitatii si existentei omenesti. O astfel de sfintenie harismatica este sufletul culturii. Fiindca, daca cultura nu ne descopera sensul cel vesnic al vietii, mai este, oare, nevoie de ea?  Sfintenia se manifesta intotdeauna ca lumina. Din acest adevar traieste Evanghelia lui Hristos si in lumea aceasta si in cea ingereasca, in Schimbarea la Fata a Mantuitorului Hristos ni se infatiseaza modelul transformarii fiecaruia dintre noi prin sfintenie in lumina (Mt 17,2; Lc 9,29). Transfigurati prin sfintenie, sfintii revarsa pururea razele luminii celei pline de har care, uneori, prin harul lui Dumnezeu, poate straluci din ei.

Transformat prin nevointele in har, omul devine treptat din ce in ce mai sfant si mai luminos. A trai cineva in spirit evanghelic inseamna sa reverse lumina Cuvantului lui Dumnezeu, lumina dumnezeiasca necreata, sa se transforme in lumina, sa devina lumina, pentru ca viata si lumina sunt de-o-fiinta in Dumnezeu si in Dumnezeul-om (In 1,9) si de aici si in toti crestinii adevarati. Aceasta stralucire a Luminii celei pline de har este infatisata in Sfintele Icoane, printr-un nimb de lumina. Trasatura caracteristica a personalitatii sfântului este aceea ca el iradiaza lumina adevarului vesnic, a dreptatii, a sfinteniei si frumusetii. “Si lumina in intuneric lumineaza si intunericul nu a cuprins-o” (In 1,5).

In lumea noastra pamanteasca, singura realitate nestricacioasa, invincibila, sfanta si nemuritoare este Dumnezeul-om Hristos, acelasi lucru suntem si noi, oamenii, daca suntem cu El. Si suntem cu El si in El, prin Sfintele Taine si prin Sfintele Virtuti. Fara El, oamenii sunt niste fantasme, un basm, o umbra, un vis, pe care-l imprastie orice pacat, orice moarte, orice diavol. Numai impreuna cu El noi, oamenii, suntem mai puternici decat orice moarte, orice diavol. Lucrul acesta il putem vedea la oricare sfant. In el toate sunt mai puternice decat diavolul. Pentru ca in fiecare sfant «toate in toti» este Hristos si intreaga Lui realitate, intreaga Lui nemurire, intreaga Lui vesnicie.

Dumnezeu a creat totul curat, iar pe fiintele rationale le-a creat nevinovate, dandu-le insa libertatea propriei lor vointe si ingerilor, si omului, si demonilor. Rau n-a facut Dumnezeu pe nimeni. Lucifer s-a facut pe sine rau, prin neascultare. Ereticii care sustin existenta raului in lume permanent si definitiv, neinvins de nimic, se insala amarnic, caci peste tot, peste rau si peste bine, împarateste Dumnezeu. El îngaduie raul, care nu de Sine a fost creat. Nu-l distruge înca pentru ca binele sa biruiasca prin propiria voință. Ce merit ar mai avea binele daca n-ar mai exista raul cu care sa se lupte? Sufletul omului nu este permanent cufundat în rău, ci numai in clipele când primeste în el duhul rautatii. Când plânge si se pocaieste, el devine curat si lipsit de prezenta răului. Omul este una cu tot ceea ce se lipeste de inima si de mintea lui. Sufletul cu experienta stie ca are momente de cadere si momente de har, si nu se mai sperie, nici nu se deznadajduieste. Dumnezeu ingaduie ispitele si caderile ca sa-l mentina in smerenie si sa-l curateasca mereu. Duhul Sfant nu se intineaza cu nimic, nici chiar atunci cand sufletul este in prada ispitei, pentru ca „lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a cuprins-o“. Nimeni nu scapa definitiv pe acest pamant de patimi si de provocari, dar nu trebuie sa se sperie si sa dispere, caci astfel ar da mai mult curaj satanei. Pacatul este cauza tuturor relelor, a tuturor bolilor. Patimile senzuale ale sufletului si ale gandurilor tasnesc afara din om prin boli ale trupului.

Dumnezeu este pretutindeni, chiar si in iad, caci binele nu se intineaza nicaieri, cu nimic. El este nemar­ginit, infinit, in timp ce satana isi are, ca o creatura ce este, o limita si un loc. Pe Dumnezeu insa nu-L poate intrece si micsora nici o murdarie, nici o necuratie. El nu sufera nimic de la nimeni. Sufletul omului insa sufera raul atunci cand nu are grija sa predea lui Hristos toate gandurile din inima sa. Frica, osteneala si paza neincetata scapa sufletul de patrunderea raului in el. Harul lucreaza in mod tainic in sufletele celor care se ostenesc; ei nu-si dau seama cum se produce schimbarea lor. Sufletele sunt slefuite in ascuns de harul divin pana ce ele ies din trup. Abia atunci se arata frumusetea sufletului, precum opera artistului, care-si pregateste lucrarea si n-o arata pana nu este gata. Omul din afara nu este decat oglinda celui din interior. Cei drepti nu mai sunt din lumea aceasta, ci dintr-o alta lume – cum spune Domnul. Inca fiind pe pamant, ei se bucura la gandul ca-i vor intalni in ceruri pe fratii lor in sfintenie, care le pregatesc o primire placuta.

Dreapta socoteala este insa foarte necesara, iar cei buni si cei drepti trebuie sa fie mereu in garda in privinta dorintelor lor, sa aiba intotdeauna o masura, nici o blandete molatica, lipsita cu totul de severitate, dar nici o severitate prea aspra si lipsita cu totul de blandete. Si una si alta sa le aiba – si intelepciune, dar si judecata; si vorba, si fapta; incredere deplina in Domnul si neincredere in el insusi – caci virtutea se pregateste din multe parti, precum o mancare cu multe mirodenii. Cei ce sustin ca pacatul nu este in ei, ci vine din afara, se inseala. Le este rusine sa marturiseasca acest mare adevar. Noi toti avem pacatul in noi, suntem nascuti in si prin pacat, care este in firea cea corupta mostenita, dar nu in cea adevarata. Abia cand il descoperim in noi, cu atatea si atatea ocazii, ne ingrozim si incepem sa luptam pentru a-l scoate afara; abia atunci recunoastem adevarul.

Unii se lauda cu vedenii, cu vorbe alese, dar – vai! – se insala pe ei insisi. Abia dupa multe incercari si lacrimi, avand inima zdobita, cu mare frica si cutremur, ajung cei cu adevarat alesi sa nu se mai sperie de duhurile rautatii, ci sa aiba doar teama ca bogatia harului sa nu se ia de la ei si sa nu se laude niciodata cu ea. Unul ca acestia are definitiv fixata in mintea lui ideea ca el este cel mai de nimic dintre toti si ca asa si era firesc sa fie. Si pe masura ce se afunda in cunoasterea de Dumnezeu, se crede tot mai nestiutor, si cu cat invata mai mult, cu atat i se pare ca nu stie nimic. Ca un copil mic se lasa condus de har si, desi a castigat linistea, este mereu nelinistit sa nu-L supere cu ceva pe Domnul.

Oamenii n-au inteles insa aceasta chemare dumnezeiasca a lor de a fi fiii Tatalui Ceresc, asa precum cu mare tristete spunea profetul:„Omul, fiind in cinste, n-a priceput; el s-a facut asemenea animalelor celor neintelepte si seamana cu dansele“. Si vai de cei ce au nesocotit porunca Domnului: „Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este“. Caci „Cerul si pamantul vor trece, dar cuvantul Meu nu va trece“. Fara Hristos nimeni nu se poate mantui si nimeni nu poate mosteni viata vesnica. Crestinii desavarsiti, care ajung la marturisirea lui Hristos, sunt „unsi” cu har asa cum au fost unsi profetii si regii tainelor ceresti. Acestia sunt crucificati, prigoniti, dar sfintiti.

Asa precum in vechime „ungerea” avea o mare putere, la care nimeni nu mai indraznea sa se impotriveasca, iar cei unsi isi primeau demnitatea fara discutie, desi erau prigoniti si greu incercati,ca David, de exemplu, tot astfel cei „unsi” in duh cu harul sfintitor si care primesc pecetea Imparatiei Cerurilor sunt chinuiti si dati prada suferintelor. Dar suferinta le-a devenit placere si bucurie, caci se aseamana prin aceasta cu Stapanul lor Cel rastignit, cu care vor fi impreuna in vesnicie. Suferinta le da putere in loc sa-i doboare, ca pe cei necredinciosi. Ei cunosc aceste taine ascunse ale harului si inca fiind in trup, pe pamant, ei privesc cu ochiul sufletului frumusetea cea nespusa a Imparatiei Ceresti pe care o asteapta. Ei stiu ca cetatea lor nu este pe pamant, ci in ceruri; acolo este patria lor. Zi si noapte duhul lor este unit cu Dumnezeu, dar putini, foarte putin ajung la aceasta unire permanenta.

In general, in suflete locuieste si lucreaza harul, dar mai exista inca si rautate. Doua stapaniri zbuciuma alternativ sufletul celui care se lupta.Unii, desi sunt foarte mult inviorati de harul lui Dumnezeu si inving deseori rautatea si se roaga cu multa putere lui Dumnezeu, mai au totusi momente in care se lasa influentati si de gandurile pacatoase. Cu toate acestea, ei sunt inca sub harul lui Dumnezeu. Cei usuratici insa cred ca au scapat definitiv de pacat indata ce harul lucreaza in ei si se incred astfel in sine si, vai!, repede cad. Cel cu adevarat incercat nu indrazneste niciodata sa afirme ca a scapat de gandurile rusinoase, nici chiar atunci cand simte cu mare putere ca harul este prezent in el. Cei cuprinsi de har sunt insa hartuiti puternic si de pacat. Gandurile rele nu vor disparea niciodata din mintea omului. De aceea Iisus spunea mereu: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita“. O clipa de neatentie, de lipsa de rugaciune, si gandul rau a si patruns in minte. Ba inca, harul ce coboara si bucura inima nu trebuie sa umple mintea omului de frica si ingrijorare. Impotriva lui va veni sa lupte vicleanul. Dar harul ii va apara de sagetile celui rau daca sunt foarte atenti.

In iubirea de Dumnezeu exista multe trepte, multe masuri. Unii vor sa se mantuiasca numai pe ei singuri, iar altii vor sa fie de folos si altora. Unii se lasa sa fie sacrificati pentru Hristos. Altii voiesc sa fie admirati de oameni pentru puterea Duhului Sfant pe care o au in ei. Altii, dimpotriva, voiesc sa-si ascunda aceasta putere a Duhului si evita intalnirea cu oamenii; acestia sunt mult superiori celorlalti. Unii isi ascund faptele virtutii, altii si le trambiteaza. Cei ce vorbesc duhovniceste, dar n-au gustat inca prin proprie experienta din aceasta viata duhovniceasca, tot ce spun este doar o inchipuire invatata din carti. Cei ce vorbesc de faptele dreptatii si habar n-au de ele prin proprie vietuire sunt niste inselatori. Dupa cum pestele nu poate trai fara apa sau cineva nu poate merge fara picioare sau nu poate vedea lumea fara ochi, tot asa cel ce nu traieste ceea ce vorbeste nu cunoaste cu adevarat tainele si intelepciunea lui Dumnezeu. Unii care nu stiu sa vorbeasca, nu au aceasta arta, traiesc totusi si inima lor salta la atingerea harului divin, fiind plini de frica si cutremur. Caci nu in cuvant, ci in fapta sta puterea lui Dumnezeu.

Putini, foarte putini sunt demni de a vorbi despre nepatimire si despre desavarsire. Numai cel ce a ajuns la ea poate indrazni sa glasuiasca celorlalti si sa dea sfaturi. Dar cine este acela care s-a vindecat pe sine insusi de toate patimile? Si chiar daca ar fi cineva cu adevarat sfant, acela se ascunde, nu doreste ca lumea sa cunoasca desavarsirea lui. El numai pe Dumnezeu il cauta si numai Lui voieste sa-I placa, iar nu oamenilor. Cel care vorbeste sincer, din inima si din credinta lui, se cunoaste, caci acesta simte, se aprinde ca un foc. Cine gusta din Duhul Sfant se aprinde de o sete si mai mare, niciodata nu se satura si nu crede ca-i ajunge ce a sorbit din izvorul de viata, se crede mereu mort si lacomia lui duhovniceasca sporeste. Cum spune Iisus: „Fericiti cei flamanzi si insetati de dreptate si de adevar, caci aceia se vor satura“. Cei care se cred sfinti pentru ca se infraneaza de la poftele trupului se insala, fiindca sfintenia in inima se produce mai intai. Cel sfant este cel curat in inima, care scoate afara toate gandurile necurate.

Adevarul se vadeste tocmai pentru ca ii are impotriva pe mincinosi si pe batjocoritori. De aceea sfintii au fost martori ai adevarului, pentru ca au fost prigoniti de minciuna.

Desavarsirea nu consta in abtinerea de la rele, ci in umilinta mintii si a inimii. Acolo locuieste sarpele veninos. Inima este o prapastie imensa, plina de spurcaciuni. Acolo trebuie sa facem curatenie mare. La aceasta ne cheama Dumnezeu prin Evanghelia Lui (II Tes 2,12). Scopul vietii omului pe pamant este dobandirea Duhului Sfant, dupa cum marturiseste si invata insuflat de Dumnezeu Sfantul Serafim din Sarov. Pentru aceasta Duhul Sfant se numeste Duhul sfinteniei, Duhul sfintirii (Rom 1,4). Sfintirea se manifesta ca luminare a omului de catre Duhul Sfant. De aceea, ziua Cincizecimii, ziua Duhului Sfant, este ziua luminarii de adevar, de sfintenie, in foc.

In Duhul Sfant sfintenia si lumina sunt unul si acelasi lucru; e ceea ce se intampla si la Apostolii cei purtatori de Duh si la Sfintii Parinti. De aceea, sfintii purtatori de Duh sunt unicii luminatori si invatatori. Prin sfintenia lor ei alunga pacatul din adancul sufletului si trupului omenesc, iar prin lumina lumineaza calea fiecarui om pentru a putea strabate valea mortii spre linistea nemuririi. Pentru cel purtator de Duh toate sunt luminoase si clare: viata si moartea, bucuria si durerea, sensul omului si al lumii; pentru ca el vede prin Duhul Sfant ratiunea si sensul a toate, ca si Sfintii Apostoli in ziua Cincizecimii. Botezul “in Duhul Sfant si in foc” (Mc 1,8;Lc 3,16) este in acelasi timp si sfintenie si luminare. Din acest motiv, Botezul Domnului se numeste Luminare. Nascuti pentru Duhul Sfant, prin sfintire si luminare, crestinii sunt si raman crestini numai in Duh Sfant, de aceea se si numesc sfinti.

Sufletul omului este mireasa lui Dumnezeu, a Mirelui ceresc. Toata viata noastra este o pregatire pentru aceasta unire mistica, contopire si unire cu Dumnezeu. Dar aceasta mireasa, sufletul, trebuie sa se sileasca sa placa Mirelui Hristos, cu nimic sa nu-L scarbeasca, iar trupul in care salasluieste sufletul trebuie si el sa fie demn de aceasta mare cinste, sa fie un vas curat al Duhului, caci este imposibila curatenia si sfintenia unuia fara a celuilalt. Sufletul nu se poate sfinti daca trupul nu traieste in curatenie, iar trupul nu poate fi curat daca sufletul este bantuit de ganduri necurate. Unul pe altul se purifica si impreuna se vor uni cu Dumnezeu la inviere, cand trup si suflet vor fi proslavite, asa cum a fost Hristos pe Tabor. Dar vai de sufletul care cade din har si moare, caci mare intristare se face pentru el in Ceruri!

Asa vorbeste Iezechiel in profetia lui despre sufletul cazut si „gasit gol in pustie“. Asa a cazut poporul evreu si a fost parasit de Dumnezeu si dat prada rautatii neamurilor. Multi sfinti au cazut, desi primisera darul Duhului Sfant, dar apoi nu au mai dus o viata curata si dragostea lor a scazut si „caderea din urma a fost mai mare“, caci satana aceasta a urmarit neincetat: sa-i insele, daca este cu putinta, chiar si pe cei alesi; iar aceasta straduinta a lui va fi aceeasi, pana la sfarsitul veacului. Pe insusi Hristos a indraznit diavolul sa-L ispiteasca, pe Fiul lui Dumnezeu, atata libertate i s-a dat!

De aceea, permanent sa luptam cu frica pentru mantuirea noastra, caci orice secunda de neatentie este prilej de biruinta si de patrundere in sufletele noastre a celui viclean. Nimeni niciodata sa nu se mandreasca cu harul pe care l-a dobandit, sa nu fie sigur de el insusi niciodata. Tocmai aceasta siguranta de sine o doreste satana; mandria este pacatul cel mai subtil care zace in fiecare din noi. Acesta a fost primul pacat care l-a prabusit pe lucifer din Cer, si dupa el a cazut Adam, amagit de aceeasi siguranta de sine. Mai usoare sunt celelalte pacate grosolane, ce se pot indeparta si se pot ierta decat trufia care sta ascunsa in sufletul nostru. Numai smerenia o poate scoate afara.

Darul Duhului Sfant se da, dar se si ia inapoi de catre Dumnezeu. Omul care se ambitioneaza, care tine la parerile sale, considerandu-le intotdeauna drept cele mai juste, acesta cu siguranta pierde Duhul Sfant, caci a pierdut smerenia. Pavel se temea de el insusi sa nu cada, zicand: „Pentru ca nu cumva, dupa cum am predicat altora, sa ma gasesc pe mine insumi inconsecvent“. Ce frica avea el deci! Iar noi ne mandrim, ne credem ajunsi pe treptele cele de sus ale desavarsirii si judecam fara mila gresalele fratilor nostri. Cand il vedem pe aproapele nostru cazand, sa fim atenti sa nu cadem si noi, iar nu sa-l judecam. Sa nu dispretuim harul din noi, neglijand munca noastra continua de curatire. Sa nu judecam pe nimeni, nici pe cei rai si stricati, sa nu-i criticam, sa-i vedem curati si drepti, asa cum ar trebui sa fie si sa ne rugam neincetat pentru indreptarea lor, caci inca „nu stiu ce fac”. Asa priveste cel curat cu inima pe toti cei din jurul lui. Pentru ochiul curat, toate sunt curate. Ca pe niste bolnavi trupeste, de care ni se face mila, sa-i privim pe bolnavii sufletesti. De multe ori, fara ca noi sa stim, in acesti oameni aparent stricati in ochii lumii se ascund sfinti de-ai lui Dumnezeu, sau viitori sfinti. Cei ce se tem de Dumnezeu sunt stapani peste toate, chiar si peste moarte. Nu au frica de nimic si de nimeni in afara de Dumnezeu. La inviere, corpul omului va reveni din nou la forma in care a trait pe pamant, caci scris este: „Nici un fir de par nu se va pierde“. Toate vor fi luminoase, spiritualizate. Fiecare om va fi cel care a fost pe pamant. Fiecare isi va primi plata sau pedeapsa, asa cum a meritat, in acelasi trup in care a trait. Gresita este credinta topirii tuturor sufletelor in Dumnezeu, si a celor buni, si a celor rai.

Acolo unde se afla Duhul Sfant, acolo se iveste si lupta cea grea. Unde nu este cruce si durere nu este nici Duhul. Toti profetii si sfintii au fost prigoniti. Cei ce nu sufera prigoane degeaba cred ca au primit harul; nu au nimic! Numai crucea este semnul coborarii harului. Iisus ce exemplu ne-a dat, ce fel de suferinta a trimis Tatal peste El? „Ii veti avea de dusmani pe cei din casa voastra“. Iisus a fost omorat de poporul Sau. Iudeii n-au fost prigoniti, semn ca Duhul Sfant Se retrasese de la ei. Doar crestinii au fost martiri, caci este necesar ca adevarul sa fie prigonit.

Pacatul nu vine niciodata din afara omului, ci din inima lui porneste. Provocarea vine din afara, dar consimtirea sau acceptarea momelii exterioare se produce inlauntrul omului, in mintea si in inima lui. Numai rugaciunea alunga gandurile ispititoare si pastreaza inima curata. Gresita este credinta ca, o data ce Hristos S-a rastignit ca sa stearga pacatele lumii, ele au si disparut, iar noi suntem gata mantuiti prin jertfa Sa. Cati crestini botezati, care au primit harul prin botez, continua inca sa duca o viata urata, si cati crestini din biserici n-au inca inima curata! Pacatul ramane in lume, a ramas si dupa jertfa lui Hristos. El a venit doar sa ne arate cum il putem noi distruge, ne-a dat metoda vizibila, palpabila de a alunga pacatul din trupurile si sufletele noastre, de aceea El este denumit Mantuitorul lumii. Caci nimeni nu va mai putea spune niciodata ca pacatul a fost mai tare ca el si ca n-a stiut cum sa-l biruiasca. La judecata, nimeni nu se va mai putea justifica. Insusi Hristos spune ca cei din Sodoma si Gomora inca vor mai avea vreo scuza, pentru ca au trait inainte de venirea Lui.

Omul simplu, care isi pleaca genunchii cu frica si umilinta la rugaciune, reuseste sa coboare pacea in sufletul lui, linistea intregii lui fiinte, si incetul cu incetul capata o cunostinta si o intelepciune pe care cei plini de cultura si inteligenta n-o pot capata si n-o pot pricepe. Omul simplu si curat este ocupat cu tainele dumnezeiesti si are groaza de stralucirile pamantului, pe care le consi­dera un gunoi pe langa ceea ce simte el in sufletul lui. Satana lucreaza si ispiteste in mod diferit pe fiecare om si mai ales il provoaca in punctul lui cel mai slab, cel mai delicat, cel mai lipsit de aparare. De aceea si spune Iisus: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita“.

Cine gusta harul ceresc sa nu se leneveasca, sa nu-si inchipuie ca a ajuns sus si nu mai are ce castiga, ci sa se munceasca mereu, fara incetare, pentru a pastra acest har – har care strabate trupul si sufletul deopotriva. Tot astfel pacatul stapaneste toate membrele fiilor intunericului, caci „din inima ies gandurile cele rele“. Cei care se cred drepti pentru ca nu simt nici o pofta, dar nici calea lui Dumnezeu n-o urmeaza, se insala pe ei insisi. Caci, la prima provocare, se aprind si sunt invinsi de pacat in ganduri si in inima, chiar daca practic nu-l implinesc. Curatirea adevarata nu este cea exterioara, a trupului, ci cea interioara, a mintii si a inimii. In cel curat si Domnului ii place sa locuiasca, si acela devine un om ceresc care se poate jertfi pe sine insusi. De aceea omul depaseste in vrednicie toate creaturile, caci in nici una nu se coboara Dumnezeu decat in om; nici chiar in ingeri.

Nici o creatura nu se poate schimba prin propria ei vointa. Plante, animale, stele, toate si toate cate se vad nu au vointa libera si personala; omul singur are vointa. De aceea el are chipul si asemanarea lui Dumnezeu, Cel ce a hotarat creatia prin vointa. Omul poate hotari singur, prin propria vointa, ceea ce voieste, raul sau binele – nimeni nu-l opreste; el este liber. Cel care voieste se poate infrana de la pofte si vicii si mintea lui invinge raul din el. Toate creaturile au acelasi tip de fire. Numai omul poate avea doua firi: un om poate fi ca un miel bland si se lasa sfasiat, iar altul poate fi ca un lup rapitor. Amandoi sunt insa din aceeasi specie.

Oamenii par cu totii asemanatori, dupa chip si trup; si totusi, cat de diferiti sunt intre ei! Aparent formam o unitate, o umanitate, dar in realitate suntem atat de dezbinati! Ceea ce se petrece in inima face unitatea, iar nu infatisarea din afara. In inima se afla viata si moartea; acolo este vrednicia, acolo rautatea, iar adevaratul om este cel ascuns vederii trupesti. Inima este palatul lui Hristos. Inima este corabia sufletului, condusa de capitanul mintii. Mintea guverneaza gandurile, ca un conducator de cai care struneste haturile, intoarce caruta acolo unde vrea. Cel ce stie s-o conduca bine nu se lasa manat de animale. De la caderea lui Adam, sarpele s-a furisat in sufletul omului si s-a facut stapan pe el, a devenit ca un al doilea suflet, de care bietul om nu-si da seama. De aceea rasar gandurile necurate in minte si poftele cele rele pe care omul le crede normale si bine de implinit. Dar adevarul nu este acesta. Iisus spune: „Cine va vrea sa-si scape sufletul, il va pierde” si „Cine nu-si uraste sufletul sau nu este discipol al meu“, sau „Cine isi iubeste sufletul il va pierde”. Sufletul sau este stricat de pacatul ce s-a furisat intr-insul de la caderea lui Adam. Asadar, cel care face voia sufletului sau face voia sarpelui ce-l stapaneste. Insa cel ce se supara pe poftele sufletului sau, il cearta, se lupta cu gandurile rele ce-i vin in minte si-i provoaca inima sa doreasca ceva, unul ca acesta primeste ajutor de la Dumnezeu, devine curat prin lupta nevazuta, se inalta si se indumnezeieste, ajunge fiu al lui Dumnezeu si primeste pecetea Duhului Sfant, care-l va alege la invierea din morti ca mostenitor al Imparatiei Cerurilor. Cine a gustat din Duhul Sfant are si bucurie si mangaiere, dar si frica si cutremur; si veselie mare, dar si lacrimi neincetate. Se intristeaza pentru ei si pentru tot neamul lui Adam, caci firea tuturor este stricata. Lacrimile de pocainta le devin insa inviorare si dulceata.

Trebuie deci sa cautam lumina pentru a fi luminati, iar nu sa stam linistiti in intuneric, asteptand ca lumina sa vina singura la noi. „Cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide; cereti si veti primi” – spune Iisus. De aceea crestinii sunt straini de lumea aceasta, pentru ca mangaierea lor vine din alta parte. Bucuria lor sunt lacrimile de pocainta, pacea duhului ceresc, nadejdea in bogatiile viitoare din Ceruri. Dispretuiti si respinsi, ei sunt totusi fericiti, nemaidorind iubirea si aprecierea oamenilor.

Dar vai de crestinul care se bizuie pe darul Duhului Sfant care, de fapt, nu-i apartine lui personal, ci numai ostenelilor de care s-a invrednicit mai inainte. Cel care considera Duhul Sfant ca pe o bogatie a lui personala il pierde cu siguranta si cade din nou prada firii lui pacatoase. Amagirea sarpelui este foarte perversa si „subtire”, nici nu se simte; din contra, pare o forma de evlavie si de sfintenie. Chiar si cu gandul se poate comite pacatul; acolo in minte se da lupta cea grozava si nevazuta. Acolo se implineste pacatul. Cel ce nu este atent la gandurile lui si nu stie cum si pe care sa le alunge imediat, acela pacatuieste necontenit, nevazut de nimeni; dar, vai!, la judecata totul va tasni in afara, tot ce este ascuns in inimile si in mintile oamenilor. Cei incercati si experimentati nu se intristeaza in nenorociri, in suferinte si mizerii. Nimic nu-i mai poate surprinde. Ei privesc saracia ca pe o bogatie, postul ca pe o placere, ocara si batjocura ca pe o cinste. Iar cand dau peste belsug, peste avere, peste multumire trupeasca, peste cinste, atunci ei se tem si fug de acestea ca de foc!

Dumnezeu ne-a pregatit Imparatia. El este gata sa ne-o dea in orice clipa, dar noi nu suntem gata inca s-o primim. Avem zeci de motive de invocat, zeci de amanari de facut. Oare nu este drept ca cel ce i-a poftit pe musafiri si a pregatit masa sa se supere pe musafirul care n-a venit si s-a scuzat, ca cel ce si-a cumparat boi sau cel ce si-a luat nevasta si n-au putut veni la pranzul Domnului, din Evanghelie? Omul nu-si da seama ce fericire si bogatie il asteapta in Ceruri la sfarsitul lumii. Se indoieste de fagaduinta lui Dumnezeu. Nu are incredere in promisiunile Lui, de aceea nici nu lupta impotriva satanei, ci se lasa ispitit de acesta. Toate nenorocirile pamantesti sunt, usor de suportat la gandul bucuriilor ceresti. Dar cine mai crede in ele, cine le mai asteapta si le mai doreste?!

Insa daca omul care s-a facut partas al harului este mandru, sigur de puterea lui, crezand ca poate ajunge chiar sa faca minuni si sa invie mortii, acela n-are sufletul curat si pregatit, ci este inselat de diavol. Nu este sarac cu duhul, nu este smerit, dar el insusi n-o stie si se crede smerit. Adevaratul semn al pecetei Duhului Sfant este umilinta totala, incercarea de a ramane ascuns ochilor oamenilor, iar nu a dori sa se arate tuturor. Si chiar daca ar poseda el toate darurile, al facerii de minuni, al vindecarilor, al cuvantarilor, al postirii, al rugaciunii nesfarsite -, pe toate si le ascunde de ochii lumii si se considera a fi praf si cenusa, nevrednic de nici o fapta buna. Cu cat gusta ei mai mult din Dumnezeu, cu atat sunt mai flamanzi si iubesc mai mult singuratatea, si nu lumea, pentru ca numai in singuratate pot vorbi cu Dumnezeu linistiti. Acesta este adevaratul semn al crestinului curat, iar nu laudarosenia acelora ce se considera ajunsi la putere si la forta de a-i schimba pe altii; acestia sunt amagiti de satana.

Moartea adevarata nu este cea a trupurilor, cea exterioara, ci moartea cea ascunsa, cea a omului interior. Cine a trecut insa din moarte la viata in cele ascunse ale sale, acela, chiar daca trupul lui se distruge, el ramane viu in vecii vecilor. Si trupurile unora ca acestia se refac la loc in stralucire, caci ele sunt sfintite de duhul care a trait in ele. De aceea crestinii nici nu pomenesc cuvantul „moarte”, ci se roaga pentru odihna „celui adormit”. Trupurile crestinilor nu se pierd. Moartea este lasata de Dumnezeu, in marea Lui intelepciune, ca un prag de trecere in vesnicie a celor ce au dorit in mod liber aceasta. Ea este punctul in care se triaza sufletele, dupa propria lor vointa – unde a dorit fiecare sa mearga: in moartea vesnica sau in viata vesnica.

Dumnezeu nu sileste pe nimeni, ci respecta vointa fiecaruia. Omul se dezvolta in cele duhovnicesti cu incetul, precum o samanta care creste in pamant, precum o planta care da fructul tarziu, cand se coace, dupa ce au batut-o vanturile si ploile! Tot asa se dezvolta si omul interior, omul duhovnicesc, acolo unde este nevoie de atata intelepciune si finete; putin cate putin ajunge el om duhovnicesc. Nu dintr-o data se schimba un suflet; este imposibil acest lucru! Numai indelunga experienta ii da statornicia si siguranta in cele duhovnicesti. Scoala se invata pornind de la semne, in clasele primare, urmand apoi liceul, facultatea si specializarea; nu se afla totul dintr-o data. Daca lumea vazuta are atatea trepte de inaintare, cu atat mai multe are lumea nevazuta! Desavarsit ajunge doar cel care a trecut multe examene. Cei ajunsi la ultimele probe poarta in minte si in inima semnul crucii, si tot ceea ce exista in lumea aceasta este pentru ei gunoi, desertaciune… Pentru ca vrednice de admirat pentru ei nu mai sunt decat comorile ceresti. Omul care il simte pe Dumnezeu in inima sa a descoperit comoara comorilor, nu mai doreste nimic, pentru ca are el insusi o avere ce nu se pierde; sufletele oamenilor pretuiesc mai mult decat toate crea­turile si tot universul. Numai in om Se odihneste Dumnezeu. Cea mai mare demnitate a omului este pretul sufletului sau. Toate comorile pamantului nu-l pot plati, numai Dumnezeu Insusi il poate rascumpara. Nici ingerii n-au fost capabili sa mantuiasca sufletele oamenilor.

Pretul sufletului nostru este Insusi Dumnezeu; de aceea a si venit El pe lume, ca sa plateasca acest pret pentru creatura Lui iubita. Caci numai cele asemanatoare se pot rascumpara intre ele. Dumnezeu Ziditorul, prin Fiul Sau Iisus Hristos, a venit sa-l rascumpere pe om si Si-a rastignit propriul suflet pe Cruce pentru a implini aceasta, atat de mare a fost dragostea Lui pentru sufletul omului. Cel nemuritor a hotarat sa moara pentru om, iar sufletul dreptului este slujit de ingerii lui Dumnezeu (exemplul lui Elisei). Iar dupa cum in lumea vazuta regii si imparatii nu sunt serviti decat de oameni alesi, iar pentru primirea lor se pregatesc palate impodobite, tot asa sufletele care-L slujesc pe Dumnezeu sunt suflete alese si casele lor sunt permanent infrumusetate cu toate virtutile. Unde casa sufletului este curatita pe deplin, acolo vin Domnul si ingerii sa se odihneasca! Dumnezeu Insusi si cetele ingeresti lupta pentru sufletul ales impotriva duhurilor rautatii, atat de mult este pretuit sufletul omului. Daca insa omul este usuratic si se increde doar in bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu, continuand sa traiasca in lenevie si pacat, crezand ca tot va fi iertat, se inseala si dispretuieste iubirea Tatalui pentru el. Neatentia da prilej duhurilor rele sa intre in casa sufletului si sa o pustiasca.

Multi oameni ce duc o viata corecta in aparenta si practica cultul religios cu constiinciozitate sunt linistiti in constiinta lor ca merg pe drumul cel bun. Se inseala insa, necautand sa analizeze ce se petrece in inima lor! Acolo trebuie sa fie adevarata corectitudine, nu numai in comportarile exterioare, care de foarte multe ori sunt false, ipocrite. Nu intotdeauna aparenta evlavie este urmare a sfinteniei inimii. Pacatul sta ascuns si tasneste din cand in cand, prin diferite ganduri, in mintea omului. Cine nu duce lupta cu gandurile nu lupta cu satana si, mai curand sau mai tarziu, aceste ganduri rele se vor revarsa si in afara si-l vor conduce pe cel aparent corect la pacate fatise. Raul este ca un izvor ce tasneste neincetat. Asadar, sufletul trebuie sa se sileasca in permanenta sa opreasca valurile rautatii care vin peste el sub forma de ganduri inca de la inceput. Toata lumea cea vazuta este permanent in miscare, in agitatie, in lupta. Nimeni nu cunoaste insa cauza acestor nesfarsite tulburari, care sunt opera satanei. In lumea nevazuta a gandurilor omenesti tot satana lucreaza si tulbura. El este stapanitorul lumii acesteia, vazute si nevazute. Oamenii nu stiu, nu-si dau seama, ba inca nici nu vor sa stie, ca sunt permanent purtati de o putere straina si li se pare firesc tot ceea ce, de fapt, este contrar adevaratei lor firi, create dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Intreaga omenire, saraca, este amarnic inselata de satana. Numai cei luminati, care au castigat pacea lui Hristos, stiu si simt de unde vine toata agitatia lumii.

Raul a pus stapanire pe lume prin placerea pe care o provoaca trupurilor si sufletelor. Este ca un foc ce aprinde inima si apoi coboara prin toate madularele trupului, indemnandu-l la desfranare, iar pacatul savarsit creeaza obisnuinta, incat omul nu mai este capabil sa iasa din el decat cu mare, foarte mare greutate. La fel se intampla cu patimile: toate devin ca niste munti ce apasa sufletul, il ingreuneaza, il strivesc de pamant, nu-i mai dau libertatea sa se inalte spre Dumnezeu. Cat de mult ingreuneaza sufletul lacomia, imbuibarea, ca si betia, si toate trei starnesc pofta desfranarii in om, chemandu-se una pe cealalta. Patimile ard sufletul omului ca niste sageti de foc, distrugandu-l, omorandu-l. Cei prudenti insa, cand simt aceste patimi ca se nasc in ei, se infurie pe ele, se lupta cu ele si satana nu mai are putere asupra lor. Cei sarati cu sarea cea cereasca sunt foarte putini si numaidecat sunt cunoscuti cei ce vorbesc din comoara Duhului Sfant, iar vietile lor sunt exemple de sfintenie; acestia sunt vasele alese ale lui Dumnezeu. Cel ce vorbeste fara sa fie condus de lumina si harul ceresc nu poate convinge mintea oricui. Este nevoie de munca si osteneala multa pentru a transforma inimile oamenilor.

In Botez si in Mirungere, omul primeste de la Duhul Sfant plamada sfinteniei cu care va trebui sa-si plamadeasca tot sufletul si trupul lui prin exercitarea virtutilor evanghelice. Prin intrupare, trupul divino-uman al lui Hristos a devenit literalmente al nostru, dar in mod trans-subiectiv, in timp ce prin Sfanta Euharistie acesta devine al nostru, real si personal in mod obiectiv. Pentru ca in Sfanta Euharistie se gaseste plinatatea si desavarsirea sfinteniei si a luminarii. Dincolo de Sfanta Euharistie natura omeneasca nu mai poate inainta, in ce priveste intimitatea, unirea ei cu Dumnezeu, pentru ca nu mai are unde sa inainteze ( Ev 10,10-14; I Cor. 10,16-17). In fata noastra se gasesc vietile sfinte ale sfintilor care au bineplacut inaintea lui Dumnezeu. Sfintii au parcurs cel mai lung drum pe care-l poate face un om, drumul ce se intinde de la iad pana la rai. Sau mai degraba, unul si mai lung decat acesta, drumul de la diavol la Dumnezeu; imbratisati de Dumnezeul-Om Cel inviat si inaltat la cer, sfintii au inviat cu El si au fost inaltati la cer impreuna cu El. Mai inainte insa, ei s-au rastignit impreuna cu El si s-au facut asemenea Lui in moarte. Dar si asemenea Lui prin viata pe care a dus-o pana la inviere si la inaltare.

In acest fel, ei au reinnoit in ei insisi pe Hristos, au reluat pe invingatorul pacatului, al mortii si al diavolului. Au reinnoit in ei pe Dumnezeul-Om, s-au «inhristizat» si s-au «hristificat». Asa incat au izbutit sa realizeze scopul pe care Dumnezeu l-a pus existentei umane, au deve­nit «dumnezei dupa har», «dumnezeu-oameni dupa har» si «hristosi dupa har», asa cum atat de expresiv proclama Sfan­tul Simeon Noul Teolog. Sfintii cunosc intreaga taina a omului, a tuturor oamenilor, si a mea si a ta, pentru ca ei au cunoscut taina Singurului Om Desa­varsit si prin El au dezlegat in chip desavarsit si definitiv problema omului. Si, in acelasi timp, ei au solutionat problema intregii creatii. Pentru ca, in esenta, toate problemele sunt cuprinse in problema omului si toate solutiile in solutionarea problemei omului.

In afara de Dumnezeul-om si fara Dumnezeul-Om, omul este intotdeauna un sub-om si neom, adica nu exista in sensul esential al cuvantului. In afara sfintilor nu exista invatatori si pedagogi adevarati, nici o cultura adevarata fara sfintenie. Numai sfantul este adevaratul pedagog si invatator; numai sfintenia este adevarata lumina. Cultura adevarata, luminarea adevarata, nu sunt nimic altceva decat iradierea sfinteniei. Numai sfintii sunt cu adevarat luminati. Sfintenia traieste si respira prin lumina, iradiaza si actioneaza in lumina. Sfintind, sfintenia in acelasi timp lumineaza si invata. Exista o anume identitate intre sfintenie si luminare. In realitate, cultura inseamna luminare, luminare prin sfintenia in Duhul Sfant, Care este purtatorul si creatorul sfinteniei si al luminii si al cunostintei. Si, intrucat sunt sfintiti si luminati de Duhul Sfant, sfintii sunt si adevarati invatatori si pedagogi. Cauta sa te gasesti pe tine insuti in Vietile Sfintilor, te vei gasi oricum in ele. Mai mult, vei gasi acolo si leacurile cu care poti sa te vindeci de toate bolile spirituale si sa te faci sanatos pentru totdeauna. Sanatos in amandoua lumile, asa incat sa nu mai poti fi vatamat de nici o moarte. In Vietile Sfintilor vei gasi tot ce-ti trebuie ca sa traiesti in amandoua lumile, tot ce-ti este necesar tie, omule, care esti o fiinta ves­nica, o fiinta divino-umana.  

Sfintenia este starea normala a sufletului nostru dupa chipul lui Dumnezeu; de aceea, sfintenia noastra este voita de Dumnezeu: “Caci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfintirea noastra” (I Tes 4,3). Aceasta o vrea Dumnezeu de la noi, aceasta o cere si in ea consta toata voia Lui fata de noi. Iar noi savarsim voia Lui numai daca facem ceea ce este sfant, ceea ce se sfinteste si lumineaza. Numai atunci ne sfintim si ne luminam. Lucrul acesta este cu putinta sa-l izbutim, daca ne mentinem intotdeauna intr-o dispozitie sfanta prin exercitarea in har a virtutilor-nevointelor evanghelice; daca indrumam pe calea sfintirii si luminii evanghelice toate gandurile noastre, toate simtamintele si faptele noastre (I Tes 4,1-6). Intreaga Evanghelie se rezuma intr-o singura porunca a lui Dumnezeu catre noi toti: “Fiti sfinti, cum sfant sunt si Eu“ (I Pt 1,16). In negraita Sa condescendenta, Dumnezeul iubirii ii face pe oameni egali cu El: pentru Dumnezeu si pentru oameni sunt valabile aceeasi Evanghelie, acelasi har, acelasi adevar, aceeasi dreptate, aceeasi viata, aceeasi bunatate: “Caci Cel ce sfinteste si cei ce se sfintesc dintr-unul sunt toti” (Ev. 2,11). De aceea calea crestinilor este “calea sfintilor” (Ev. 8,8).  Apostolul sfatuieste pe crestini: “Dupa Sfantul care v-a chemat pe voi, adica dupa Hristos, asa si voi fiti sfinti in toata petrecerea voastra“ (I Pt 1,15). Porunca nou-testamentara este, de asemenea: “Umblati vrednic de Dumnezeu” (I Tes 2,12). Evanghelia nu este altceva decat o chemare a oamenilor de catre Dumnezeu la sfintire, la sfintenie (I Tes 4,7). A urmari sfintenia impreuna cu toti constituie regula tuturor raporturilor noastre reciproce. Fara de ea nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Domnul este sfant, de aceea numai sfintii, numai cei sfintiti si luminati pot sa-L vada adica cei ce-si insusesc Adevarul vesnic cu toata fiinta lor ( In 17,17).

Cand se cauta adevarul vesnic este cu totul gresita intrebarea: ce este Adevarul? Intrebarea trebuie sa sune astfel: Cine este Adevarul? Pentru ca adevarul poate fi numai o persoana si, desigur, o Persoana Dumnezeiasca, iar nu un lucru: numai Dumnezeu Creatorul, iar nu o creatura. Dumnezeul-om raspunde: “Eu sunt Adevarul” (In 14,6), dar numai celui care, din toata inima, din tot sufletul, din toata fiinta lui, in rugaciuni si lacrimi, in post si priveghere, in suspine si zbucium sufletesc, intreaba: cine este Adevarul? Numai cei sfintiti de Adevarul vesnic sunt adevaratii luminati, pentru ca Adevarul a venit prin Iisus Hristos (In 1,17). Fara El si in afara Lui nu exista si nici nu poate exista Adevar. Vreti o schema a acestui lucru? Iata-o: Hristos, Adevar, Sfintenie, Luminare. Adevarul creeaza in suflet o dispozitie sfanta iar din sufletul sfant izvorasc continuu ganduri sfinte, dorinte sfinte, simtaminte sfinte, fapte sfinte. Pentru aceasta crestinii se numesc sfintiti (FA 20,32; 26,18; I Cor 1,2). Nu crezi poate aceasta, pentru ca te apasa pacatele, te strivesc patimile, dar asculta cuvantul Evangheliei celei vesnice: “Toata faptura lui Dumnezeu… se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (I Tim 4,5). Toata faptura: si tu si eu, cu o singura conditie: sa punem in practica cuvantul lui Dumnezeu, Evanghelia, si sa ne rugam. Da, rugaciunea sfinteste si lumineaza. Daca nu o ai, esti departe de sfintenie, de luminare si, in consecinta, si de adevarata cultura. Esti, oare, faptura a lui Dumnezeu daca nu te sfintesti pe tine insuti prin Evanghelie si prin rugaciune? Numai diavolul nu se poate sfinti prin ele, deoarece datorita urii lui fata de Dumnezeu a devenit atat de rau, incat din cauza relei lui vointe a incetat de a mai fi faptura lui Dumnezeu; poate ca a uitat chiar ca a fost vreodata.

Vietile Sfintilor arata lamurit si dovedesc ca fiecare sfant este un Hristos reinnoit. Aceasta este in mod real fiecare crestin, dar dupa masura credintei lui (Rom 12, 3). In­treaga viata a Bisericii, toate slujbele ei zilnice, nu sunt nimic altceva decat aceasta continua invitatie sa reinnoim si noi viata lui Hristos, impreuna cu sfantul pe care-l sarbatorim in ziua respectiva, traind in rugaciune si har, vietuind intreaga viata si faptele sfintilor, asa cum aceia au trait viata si faptele lui Hristos. Fiti imitatori ai mei, cum si eu sunt al lui Hristos(I Cor. 11, 1; 4, 16). Acest lucru il porunceste dumnezeiescul Apostol Pavel, si mie, si tie, si fiecaruia dintre noi. Pentru ca toti am fost chemati la sfintenie, la o traire sfanta, la o viata sfanta. In intregime de la Hristos izvoraste si porunca dumnezeiasca a corifeului Apostolilor Dupa Cel Sfant Care ne-a chemat, fiti si voi sfinti in toata petrecerea vietii, pentru ca scris este: fiti sfinti pentru ca si Eu sunt sfant (I Petru 1,15-16). Dar viata cea sfanta nu o putem trai singuri, ci intotdeauna impreuna «cu toti sfintii», cu ajutorul si sub calauzirea lor, prin mijlocirea Sfintelor Taine si a Sfintelor Virtuti in Biserica. Pentru aceasta, Pe Preasfanta, Prea­curata, Preabinecuvantata, slavita Stapana noastra Nascatoa­rea de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii pomenindu-o, pe noi insine si unii pe altii si toata viata noas­tra lui Hristos Dumnezeu sa o dam. Amin!” (postat pe fb de ioan monahul)