Fica lui Iair
“Crezi în Sfânta Treime? O spui cu gura. Prin viaţa ta însă arăţi că adori alte zeităţi „ale veacului acestuia”, care sunt profitul, mammona, plăcerile, idolii lumii, însuşi satana… Vine ceasul – aproape este – în care va cădea ciurul deasupra pământului. Toate câte le zice Apocalipsa se vor împlini. Ne va cerne diavolul ca pe ucenicii lui Hristos în noaptea Marii Joi“.
“Biserica ortodoxa nu a tinut sa-si faca o imagine placuta lumii. Rasa neagra (atunci cand nu este prea lucioasa si prea scumpa) si barba preotului (atunci cand nu este prea aranjata) au suport tocmai in reflexul disocierii Bisericii de chipul ferchezuit al lumii!”
“Ar fi absolut penibil sa luptam impotriva trufiei si a parerii de sine, cultivandu-ne in acelasi timp imaginea in fata lumii, dezvoltand, deci, propria trufie! Ar fi lamentabil si sa propovaduim ca solutie sacrificiul de sine, jertfa, crucea, construindu-ne copios imaginea, piedestalul, intarindu-ne edificiul vizibil, chipul vazut, la concurenta cu lumea!”
Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia. Şi vreau să luăm aminte la un lucru. Dacă femeia bolnavă s-a vindecat şi dacă fetiţa a înviat din morţi, aceste două minuni au avut loc pentru că la mijloc a fost credinţa. Femeii pe care a vindecat-o, Hristos i-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”. Şi tatălui fetiţei i-a spus: „Nu te teme; doar crede, şi se va mântui” (versetele 48 şi 50). Hristos pune credinţa ca pe o condiţie a minunilor. Aceasta ne arată cât de mare lucru este credinţa. Şi dacă deschideţi Evanghelia şi întreaga Sfântă Scriptură veţi vedea că este foarte des întâlnit cuvântul „credinţă”. Dar veţi întreba: ce este această credinţă?
În aceşti ani blestemaţi în care trăim, în care diavolul şi-a pus toate puterile ca să dezrădăcineze din inimi credinţa, să fim cu multă luare aminte.
Pentru ca omul să se mântuiască are nevoie de credinţă. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în Hristos, credinţă în cele pe care le învaţă Biserica noastră. Dar nu suntem ca protestanţii. Nu. Aceştia strigă doar „credinţă”. Noi, ortodocşii, spunem: Credem, dar lângă credinţă avem şi faptele iubirii. „Credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Nu suntem nici protestanţi, nici catolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei. Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte (vezi Iacov 2, 14-26). Un copac îl cunoşti după fruct; lămâiul se cunoaşte după lămâie, mărul – după mere, măslinul – după măsline; şi creştinul se va arăta din faptele lui. Iar puiul de pasăre, pentru a zbura, trebuie să aibă puternice ambele lui aripioare. Dacă vânătorul îi loveşte o aripioară, sărmanul pui cade jos. Cu o aripioară încearcă, se loveşte jos de pământ, dar nu poate să zboare. Aşa face şi diavolul, ne loveşte cu gloanţele lui când într-o aripă, când în alta, când în credinţă, când în fapte, când în Ortodoxie, când în ortopraxie, şi nu putem să zburăm la cele cereşti. Să luăm aminte să avem credinţă ortodoxă şi fapte de virtute.
Vine ceasul – aproape este – în care va cădea ciurul deasupra pământului. Toate câte le zice Apocalipsa se vor împlini. Ne va cerne diavolul ca pe ucenicii lui Hristos în noaptea Marii Joi. Spuneau: „Noi vom fi alături de Tine”. Şi Hristos i-a spus lui Petru: În seara aceasta diavolul vă va cerne. „Iată satana a cerut să vă cearnă ca pe grâu…” (Luca 22, 31). Cu site mici ne-a cernut până astăzi; dar va veni sita cea mai mare. Şi atunci, fraţii mei, din miile de creştini, ascultaţi? – Aceste lucruri le spun cărţile lui Dumnezeu, Biblia (vezi Matei 7, 14; 22, 14; Luca 12, 32; 13, 23; 18, 8; Apocalipsa 3, 11; 16, 9-11,21) – Din miile de creştini dacă va rămâne unul credincios lui Hristos! 999 nu vor mai crede în nimic. Vor blasfemia, vor face ca şi câinii turbaţi care nu-şi mai recunosc stăpânul.
Dar noi, şi unul dacă am rămâne, să rămână. Şi unul dacă rămâi în societate, să rămâi. Unul va birui, cel care crede în Hristos.Şi să ne învrednicească Dumnezeu să murim cu credinţa ortodoxă şi cu fapte de pocăinţă. Şi când va veni cel din urmă ceas al vieţii noastre, să spunem: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42).
Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia. Şi vreau să luăm aminte la un lucru. Dacă femeia bolnavă s-a vindecat şi dacă fetiţa a înviat din morţi, aceste două minuni au avut loc pentru că la mijloc a fost credinţa. Femeii pe care a vindecat-o, Hristos i-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”. Şi tatălui fetiţei i-a spus: „Nu te teme; doar crede, şi se va mântui” (versetele 48 şi 50). Hristos pune credinţa ca pe o condiţie a minunilor. Aceasta ne arată cât de mare lucru este credinţa. Şi dacă deschideţi Evanghelia şi întreaga Sfântă Scriptură veţi vedea că este foarte des întâlnit cuvântul „credinţă”. Dar veţi întreba: ce este această credinţă?
Pana la urma, a doua moarte este ce va fi dupa Judecata lui Hristos unde, vedeti, dupa cuvantul lui Hristos, este o ultima incercare. Separa, ca si pastorul, oile de capre si incepe cu ceea ce iubeste Dumnezeu. Se intoarce catre cei de-a dreapta si zice: “Veniti binecuvantatii Tatalui Meu”. Pentru asta a lucrat Dumnezeu, ca sa spuna: “Veniti, mosteniti imparatia gatita voua de la intemeierea lumii“, adica pentru asta am intemeiat Eu, Dumnezeu, lumea. Ca… ati facut asta si asta si asta. Si-i incearca.
Doamne, cand te-am vazut si am facut noi ceva bine? Parafrazez: prin viata prin care m-am invatat in Biserica, eu vad limpede ca sunt un pacatos, ca niciodata n-am facut ceva bine. Si nu se indreptatesc. Cine-i indreptateste? Judecatorul. Zice: “atunci cand ati facut unuia din cei mai mici, Mie Mi-ati facut-o”. Si Judecatorul indreptateste pe pacatos, pe care, in judecata vietii asteia, acelasi Judecator ne-a invatat sa ne judecam ca pacatosi. El mi-a aratat mie pacatul meu.
Asta nu-i momentul sa deznadajduiesc, asta e momentul sa incep nadejdea, inseamna ca Dumnezeu vorbeste cu mine, inseamna ca Dumnezeu lucreaza deja mantuire in mine, acum aparent in negativ dar, de unde sa porneasca mantuirea lui Dumnezeu decat dezvaluindu-mi realitatea mea. Care e realitatea mea? Pacatul si nefiinta. Ce altceva sa-mi arate Dumnezeu daca si El este Dumnezeu adevarat si nu-mi vorbeste lingusit sau minciuni. Dar asta mi-o arata nu ca sa deznadajduiesc, ci ca inceput al mantuirii mele.
Tanjind dupa viata, urand ale mortii, acuma pot sa zic: “Doamne, miluieste!” si cuvantul “miluieste” incepe sa aiba viata, fiindca sufletul meu incepe sa aiba viata. Dureroasa deocamdata, ca si nasterea. Nasterea doare. Acuma, in durerea mea, imi devin mama mie insumi si ma nasc intru dureri, dar ma nasc. Si vine vremea cand femeia uita de durerea ei de “bucuria ca om s-a nascut in lume”, zice Hristos. Si mai mult, cand noi ne nastem, fie si prin dureri, prin cuvantul lui Dumnezeu, intru Dumnezeu.
Si celor de-a stanga se intoarce Imparatul si [le] zice: “Departati-va de la Mine, blestemati, in focul gatit diavolului si ingerilor lui, ca… asta si asta… si voi nu ati facut. M-ati vazut gol si nu M-ati imbracat, flamand si nu Mi-ati dat sa mananc, etc.”
Si ei zic, aparent ca si ceilalti: dar cand te-am vazut si n-am facut nimica, sau n-am facut ceva bun? Dar observati ca, desi cuvantul este aproape identic – El zice ca m-ati vazut si n-ati facut, si ei zic: cand?, ca si ceilalti: cand te-am vazut si am facut ceva bine? – in realitate, trairea lor este total opusa. Ei n-au constiinta pacatului. “Dar ce obraznicie e asta sa spui noua ca Te-am vazut si nu Ti-am facut vreun bine?”. Si le zice: uite, cand celui mai mic nu ati facut, Mie nu Mi-ati facut-o. “Cel mai mic”? As vrea sa intelegeti intr-asta iarasi un chip al dragostei dumnezeiesti. Hristos Insusi sufera din mahnirea cuiva pe care l-am mahnit, Hristos Insusi se bucura si se mangaie din mangaierea cuiva pe care l-am mangaiat, El se implica total in viata noastra, in dragostea Lui.
Si as vrea sa vedeti si diferenta intre cele doua in cuvantul lui Hristos: “Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu”, “Departati-va de la Mine, blestematilor”. Nu: “ai Tatalui Meu”. Tatal nu blesteama. Unde-i blestemul? Alegerea pe care o facem noi, cea rea, daca o facem, Doamne fereste, pana la capat, ca Iuda. Acelora zice: “mosteniti imparatia gatita voua de la intemeierea lumii”. Astora nu zice “mosteniti”, [ci le] zice: “departati-va in focul gatit diavolului si ingerilor lui”. La intemeierea lumii Dumnezeu nu a intemeiat un iad, n-a intemeiat un foc vesnic. Cine a gatit acel foc vesnic? Diavolul si ingerii lui; si noi, pacatuind. Pocainta este constientizarea si iesirea din acel foc, intoarcerea catre Dumnezeu si ale lui Dumnezeu. Si atunci, ceea ce ar trebui pe drept sa suferim, Dumnezeu Insusi prin lucrarea Lui ne izbaveste de asta. Dar observati ca nu este identica conversatia. Blestemul nu este de la Dumnezeu si focul gatit diavolului nu este de la intemeierea lumii si nu este o mostenire ci… scrantirea asta a fapturii, cand o ia nu pe linia lui Dumnezeu, ci dupa inchipuirea sa. Pana la urma scranteala asta a fapturii cand in loc sa zica “Doamne, faca-se voia Ta”, ne facem voia proprie.
Moartea a doua este asta, este despartirea finala de Dumnezeu la judecata. Ca adevarata moarte nu este despartirea intre suflet si trup, care, iarasi zic, este chipul mortii; si a lasat Dumnezeu uraciunea mortii, groaza mortii, pentru ca noi sa constientizam ce este moartea si, urand-o, sa ne departam de ea. Si eventual, urand-o cu ura dreapta, sa se trezeasca in noi dragostea de Dumnezeu, dragostea de viata si sa tanjim catre ea si incepe ceea ce am numit dinamica pocaintei.
Biserica ne aduce aminte pericopa evanghelistului Luca despre o intamplare la care apostolii au fost martori intr-o asezare mica de pescari, si anume despre vindecarea unei femei de catre Iisus Hristos, femeie care de aproape douazeci de ani suferea de o boala incurabila.
Vindecarea aceasta s-a produs intr-un mod destul de ciudat: Iisus Hristos era stramtorat de multimea oamenilor, toti voiau cate ceva de la El: unul izbavire de boala, altul o oarecare minune, altul – nici el nu stia ce voia. In acea imbulzeala de nedescris, Domnul, intorcandu-se, le-a pus deodata ucenicilor Sai o intrebare cam de ciudata:Cine este cel ce s-a atins de Mine? Ucenicii au ramas uimiti: Multimile Te imbulzesc si Te stramtoreaza din toate partile, toti cauta macar pentru o clipa sa Iti atraga atentia si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Hristos a raspuns ca asa era, dar in acea imbulzeala si inghesuiala a simtit ca puterea Lui dumnezeiasca a iesit deodata catre unul dintre oameni.
Si atunci o femeie care era in apropierea lui Iisus a recunoscut cu rusine ca ea fusese aceea care se atinsese de haina Invatatorului. Cu rusine, fiindca dupa legile iudaice ea era socotita necurata, din pricina bolii sale femeiesti, si nu trebuia sa se atinga de oameni, ca sa nu ii intineze. Si a recunoscut, fiindca din clipa aceea ea a simtit fara indoiala ca nu mai era bolnava.
“Uneori, puterea lui Dumnezeu poate sa fie furata! Aceasta femeie, pur si simplu, si-a furat vindecarea! Orice bolnav iesea inaintea lui Iiisus – un orb, schiop, uscat, lepros si se ruga sa fie vindecat de Iisus, Iisus il intreba: “Crezi?” si daca raspundea: „Cred!”, atunci Iisus il vindeca, tot credinta insului fiind temelia vindecarii. De data aceasta acest dialog nu a avut loc, dar credinta femeii era intreaga, puternica, staruitoare si ea a lucrat, iar in clipa cand s-a apropiat si a atins poala vestmantului lui Iisus, a fost convinsa ca se vindeca – si s-a vindecat. Este ceea ce ne spune Domnul Iisus intr-un text foarte frumos din Evanghelia de la Marcu: Iar cand cereti ceva rugandu-va, sa credeti ca l-ati si primit si il veti primi, il veti avea. Asadar, nu este vorba de o simpla speranta, ci este vorba de actul pur al credintei, care lucreaza instantaneu. Credinta opereaza asupra puterii lui Dumnezeu, o starneste, o activeaza si atunci minunea se produce. Asadar, femeia aceasta, care venind pe furis si-a furat vindecarea, nu a fost o hoata sau, daca vreti, a fost o hoata de cele sfinte.
Ca raspuns la toate acestea, Hristos i-a grait femeii, spunandu-i cateva cuvinte, care au fost de ajuns pentru a explica minunea ce i se intamplase ei, dar aceste cuvinte au fost spuse si ca sa le auda ucenicii, dar si noi: Mare este credinta ta! Mergi in pace!
Asa s-au impletit in toate timpurile credinta smerita si atotputernica in Dumnezeu si trecatoarele legi omenesti, lipsite de valoare, rusinea si teama de judecata nedreapta a oamenilor.
Iair avea, intr-o măsura, credinţa în Hristos, dar aceasta credinţa a lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum. Pe când acesta îl oprea pe Hristos să meargă la casa sa, ca unul ce se simţea nevrednic de cinstea aceasta, şi doar îl ruga: zi numai cu cuvântul si se va tămădui sluga mea (Matei 8), Iair l-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi pună mâna Sa deasupra fiicei care murise.
Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc într-însa: Pune mâna Ta peste ea. Iair cerea de la Hristos un fel tangibil de vindecare. De parcă ar avea cuvântul lui Hristos mai puţina putere decât mâna Sa! De parcă glasul care a liniştit furtuna si a scos demonii din oamenii îndrăciţi si l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna!
Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar daca credinţa acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a săvârşit o minune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune care l-a încredinţat pe acesta că Hristos întreg vindeca, nu numai mâna Lui. În orice chip s-ar apropia cineva de Hristos, se tămăduieşte. Mare mângâiere pentru cei care nu se pot atinge de Hristos într-un chip anume. Domnul Si-a întins mâinile pe Cruce ca să cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de oriunde si oricum ar veni ei. (…)
Omul trebuie să primească orice dar de la Dumnezeu cu inima curată şi mulţumire. Domnul a vrut să arate credinţa femeii, ca să ne înveţe că se cere credinţă pentru a primi darul lui Dumnezeu, deşi, după mila Lui cea mare, Dumnezeu face bine oamenilor şi când ei nu-si arată credinţa. Cerând omului credinţă, Dumnezeu ne dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă şi cuvântătoare. Cum ar fi omul liber şi înţelegător dacă n-ar lucra şi el de bunăvoie ceva spre mântuire? Iar Dumnezeu cere de la om cel mai puţin cu putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui de oameni care este totdeauna gata să dea omului şi să facă pentru el totul spre binele lui. Arătând înaintea tuturor credinţa femeii, Domnul a vrut să întărească si credinţa lui Iair; să-i arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi pună mâna peste fiica sa moartă. El are putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor; El lucrează prin atingerea hainei ca şi a mâinii, de departe ca si de aproape, în drum ca şi în casă
Pocainta este o intoarcere la Dumnezeu in duh si-n adevar. Intr-adevar, notiunea de pocainta este din ce in ce mai putin inteleasa, pentru ca intre conceptia omeneasca de viata, si conceptia evanghelica se casca mereu o prapastie, fiindca noi, in simturi fiind, datorita senzatiilor, inclinam prin natura noastra pacatoasa, si a slabiciunii firii, si a ispititorului, spre ceea ce ne satisface in mod imediat si in planul acesta al simturilor si al senzatiilor, insa adevarul nu se ascunde in planurile sentimental si nici rational, ci in planul duhovnicesc.
Pocainta ne ajuta sa plecam de la realitatea aceasta, pacatoasa, spre cunoasterea Adevarului, si asta este si cel mai greu lucru de realizat. Nu pot sa zic ca Mantuitorul Hristos a intampinat aceasta dificultate de a se face inteles, ci a intampinat din partea oamenilor aceasta rezistenta la cuvantul Sau, la cuvantul Vietii. Omul, aceasta fiinta complexa, inzestrata cu capacitati extraordinare, in urma pacatului a cunoscut o influenta care l-a condus spre moarte, dezechilibrandu-l intern, in ceea ce priveste perceptia si simtirea adevarului.
As vrea sa va spun, tot dupa Sfintele Scripturi si dupa invataturile Sfintilor Parinti: daca exista o moarte a trupului, care poate fi un somn de lunga durata, o odihna, pana la invierea cea de apoi, asa cum a fost somnul fiicei lui Iair pana in clipa in care Domnul a strigat-o: „Copila, desteapta-te!“, tot asa este si moartea noastra un somn de asteptare al invierii. Iubitii mei, daca trupul trece prin moarte si prin inviere, sufletul poate sa treaca prin moarte, fara sa mai treaca prin inviere, pentru ca el este duh, este spirit. Ne vorbeste cartea Apocalipsei de moartea cea dintai si de moartea cea de pe urma. Moartea cea dintai este cea despre care v-am vorbit: despartirea sufletului de trup. Moartea de pe urma este cumplita: este moartea sufletului, dar nu in sensul ca piere, ca dispare, ci in sensul ca nu se mantuieste, in sensul ca este condamnat la osanda vesnica, la intunericul desavarsit, cel mai dinafara, de nepatruns. Intunericul este simbolul singuratatii depline, cand nu mai ai niciun fel de vecinatate si in care esti condamnat sa traiesti singur, fara niciun fel de comunicare, de la tine la altii sau de la altii la tine. Aceasta moarte ultima a sufletului are loc in fiinta omului care nu s-a pocait de pacatele lui si care nu este capabil de mantuire. De aceea, iubitii mei, Dumnezeu ne-a dat viata si suntem obligati sa o aparam, pentru ca viata inseamna si o sansa a vindecarii tale proprii de propriile tale pacate”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)