Femeia Cananeeancă

16.02.2021 11:26

Domnul Iisus Hristos trece din Galileea dincolo de Iordan, în Canaan, în vatra unor ţinuturi locuite de păgâni şi pe care Dumne­zeu le blestemase pentru idolii lor, iar pe locuitorii de acolo îi iz­gonise când a adus pe israeliţi înapoi din robia egipteană. Despre aceste tinuturi aflam și din Isaia cap 23, care începe așa: Prorocie împotriva Tirului. Bociţi-vă, corăbii din Tarsis! Căci Tirul a fost nimicit: nu mai are nici case, nici intrare! Din ţara Chitim le-a venit vestea aceasta. Tirul şi Sidonul erau cetăţile principale ale marelui popor maritim al Feniciei, iar solia aceasta constituie, aşadar, una dintre judecăţile divine împotriva Feniciei. Tirul şi Sidonul au constituit adesea ţinta atacului marilor naţiuni ale Orientului Apropiat, incluzând Asiria şi Babilonia, şi mai târziu a lui Alexandru cel Mare. La care dintre aceste atacuri se referă Isaia? Probabil la toate. Cu siguranţă că Domnul a avut o solie pentru Fenicia pe timpul lui Isaia, iar profeţia, urma să cuprindă măsuri luate de Tiglat-pileser III, Sargon II şi Sanherib împotriva Tirului. Însă profeţia este fără îndoială de o natură mult mai cuprinzătoare, şi se referă şi la timpuri de mai târziu, când judecata prezisă a devenit şi mai extinsă, ca în zilele lui Nebugodonosor şi ale lui Alexandru cel Mare, aflate și la profeţia paralelă a lui Izechiel (26 la 28) și le întâlnim și în imagini paralele aflate în Apocalipsa, (Isaia 23,2.8.11.15.17,23, 47,1; Ier. 25,12; 50,1; Iez 26,13).

Tarsis a fost o colonie feniciană (Fac 10,4). Corăbiile din Tarsis, menţionate de câteva ori în legătură cu Tirul, erau vase transportând metale (Is. 2,16) şi alte bunuri comerciale (Ize 27,12). Aici se face referire la corăbii aflate în călătoria de întoarcere de la Tarsis. Profeţia lui Isaia înfăţişează marile corăbii de Tarsis încărcate cu bogăţii, croindu-şi drum prin Mediterană către portul lor de domiciliu, Tir, şi chiar înainte de a ajunge acolo, aflând că cetatea fusese luată. Corăbiile nu mai aveau port de domiciliu unde să poată intra. Chitim (Cipru) (Num 24,24). Aici ar fi fost ultimul popas în spre Tir, iar aici echipajele corăbiilor mergând spre patrie urmau să afle de dezastrul care se abătuse asupra portului lor de origine.  Daca citiți istoria noastră, a românilor, o să veteți, în Pelerinajul Sfintei Liturghii în Tara Sfânta capitolul Filistenii, o prezență mioritica milenară…Amazoane; Mitologie; Emegii; Scitii; Geții; Tracii; Dacii; Cannaniții; Filistenii în Palestina (Israel); Și multe alte vechi civilizații și popoare… care au trecut și și-au pus amprenta în acesta zonă. Prezenta filisteană, cannanită, s-a facut simțită și prezentă în Vechiul Testament, și am întânit-o pâna în Bethleem.

Prin aceste ţinuturi a predicat Sfântul Apostol Petru cuvântul Sfintei Evanghelii, iar Sfântul Apostol Pavel în drumul său spre Ierusalim, a aflat aici mai mulţi creştini (Fap.25,3). Aşadar, după ce Iisus, în Ghenizaret, a vorbit despre cele care spurcă pe om (Mt 15,1-20), a fost nevoit să părăsească hotarele Ţării Sfinte pentru că fariseii şi cărturarii s-au scandalizat de cele auzite. Atunci, El a preferat ţinuturile învecinate ale Tirului şi Sidonului (Mt 15,21). Avea nevoie de linişte. Plecarea lui Iisus a fost fortuită; ea s-a produs în perioada unor evenimente care de altfel cereau singurătate (v. Petru, Schimbarea la Faţă ş.a.). Mai mult, atitudinea fariseilor şi cărturarilor faţă de Iisus prevestea începutul Săptămânii Patimilor.

In vremea lui Iisus Tirul şi Sidonul erau două orăşele străvechi ale Feniciei. Tirul era un centru comercial, asediat când de Salmanasar (721 î.Hr.),când de Nabucodonosor (588 î.Hr.), când de Alexandru Macedon (332 î.Hr.). Abia pe la 126 î.Hr. a intrat sub stăpânire grecească. Sidonul era, de asemenea, un centru comercial, fiind chiar mai vechi decât Tirul. Îşi avea numele de la Sidon, nepotul lui Noe (Fac 10, 15-19). Deşi erau păgâni, vestea despre Hristos ajunsese şi la cananeeni. Stăruinţa omului stă la începutul oricărei transformări spirituale.  Vestea prezenței Lui se răspândise în toată Siria, spune Sfântul Evanghelist Matei (4,24). Deci ajunsese şi în ţinuturile Feniciei, de unde provenea şi femeia adusă în discuţia referatului biblic.  Fenicia se afla pe atunci în provincia romană a Siriei. Domnul Iisus nu a intrat în Tir şi Sidon, cetăţile păgâne aşeza­te la poalele Libanului, ci în împrejurimile lor. Scârbit şi saturat de sâcâiala şi invidia fariseilor, Domnul iese din hotarele patriei sale şi întâlneşte o femeie cu care întreţine un dialog de o bogăţie şi frumuseţe fară asemănare şi inegalabi. Tradiţia spune că femeia se numea Iusta, iar fiica ei se numea Veronica. Atunci când L-a văzut pe Domnul trecând cu Sfinţii Săi Apostoli pe cale, s-a manifestat întocmai orbului de la Ierihon. A început să strige în urma lor: "Miluieşte-mă Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon" (v.22).

Sfântul Evanghelist Marcu spune că episodul s-a petrecut pe când Mântuitorul era în casă, pentru că voia ca nimeni să nu ştie despre prezenţa Sa (7,24). Cu toate că s-a ascuns, El nu putea să rămână tăinuit și credinţa femeii L-a descoperit. Locul în care s-a petrecut minunea contează mai puţin, important este faptul că femeia nu a încetat să ceară tot mai stăruitor ajutorul Lui. Suferinţa fiicei sale devenise suferinţa ei. Era resimţită intens de ea, ca mamă. Sigur, se subînţelege că mila cerută de ea consta în vindecarea fiicei sale. La strigătul femeii, Mântuitorul a fost aparent insensibil. Spune referatul: "nu i-a răspuns nici un cuvânt" (v.23). Femeia s-a întâlnit cu un refuz categoric, dureros de categoric. Se pare că atitudinea lui Iisus s-a vrut a fi mijlocul prin care să se descopere mulţimii prezente credinţa femeii. Însă, şi de această data, ca şi în alte dăţi, Mântuitorul a vrut să sublinieze stăruinţa omului, care stă la începutul oricărei transformări spirituale. Femeia aceasta deşi străină de neam şi de credinţă se apropie de Domnul şi rămâne la oarecare distanţă păstrând buna-cuviinţă a situaţiei sale şi nu numai că se adresează Domnului, ci strigă din adâncul sufletului, adică îşi exprimă cu glas mare rugăciunea ei fierbinte:„Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol" (Mt 15,22). Minunat şi plăcut mod de adresare! Acesta dovedeşte credinţa ei că Iisus Cel căruia I se adresează este Mesia, Mântuitorul lumii. Strigătul ei izvora din această credinţă puternică şi mare în Hristos, din durerea ei neostoită de mamă, din nenorocirea cea mare şi din milă faţă de pro­priul său copil.

Nu este prima dată când Sfânta Scriptură aminteşte despre demonizaţi. Domnul Hristos a mai vindecat pe îndrăcitul din Capernaum (Mc 1,21-28), pe îndrăcitul din Gadara (Lc 8, 26-40) şi pe tânărul lunatic (Mt 17,14-21;Mc 9,14-29;Lc 9,37-43). De data aceasta Domnul este rugat să vindece de această cumplită boală pe fiica unei femei străină de neamul şi credinţa evreilor. Din cuvintele de învăţătură de­spre vindecările celorlalţi îndrăciţi vă amintiţi cât de mult păti­meau şi cât de îngrozitor erau chinuiţi aceşti stăpâniţi de necura­tul și am putut constata că există diferite grade de suferinţă şi de crize pe care le produc duhurile necurate, iar fiica acelei sărmane femei era chinuită în ultimul grad. Starea acestei copile producea mamei o profundă durere. Ştim prea bine cât de mult su­feră şi părinţii împreună cu copiii lor.

Femeia aceasta îndurerată de boala fetiţei nu zice: miluieşte pe fiica mea, ci zice: „miluieşte-mă”. Copila într-adevăr suferă dar eu ard de durere. Nu îndrăz­neşte această femeie nici să cheme pe Domnul în casa ei aşa cum o făcuseră alţii şi nici să aducă pe fata ei la Domnul, ci numai strigă „miluieşte-mă”.

Iată un exemplu vrednic de urmat de către toţi părinţii vremu­rilor noastre care trebuie să se roage permanent pentru copiii lor. Să se roage nu numai pentru tămăduirea lor de bolile trupeşti ci mai ales de bolile lor sufleteşti care devin din ce în ce mai multe, mai mari şi mai grele. Să nu înceteze părinţii a se ruga „Doctoru­lui sufletelor şi al trupurilor”. De câte ori se roagă părin­ţii pentru copiii lor: Doamne miluieşte pe fiul meu că rău păti­meşte în păcatul neascultării de părinţi, de profesori, de îndrumă­torii lui de bine, de mai marii lui, de conducătorii ţării, de păcatul desfrânării, de păcatul egoismului, al trufiei, al mâniei, al iubirii de ceartă, al nesupunerii, de păcatul iubirii de aur şi de argint ne­muncit, de păcatul vrajbei şi al clevetirii, miluieşte-mă şi-l scapă pe el de duhurile necurate şi pierzătoare!

Rugăciunile fierbinţi către Dumnezeu, rugăciunile stăruitoare şi grija deosebită faţă de proprii lor copii i-ar îndepărta pe aceştia de microbul răutăţii pe care îl seamănă vicleanul în sufletele lor ca să-i robească prin păcat. Sunt numeroase cazurile când rugăciunile părinţilor au întors la căinţă pe fiii lor porniţi pe căile pierzării. Să ne amintim numai de Sfânta Monica, cea care prin rugăciunile ei fierbinţi către Dumne­zeu a făcut ca fiul ei cel desfrânat şi înrăit în păcate să devină Fe­ricitul Augustin. La rugăciunile sincere şi stăruitoare Domnul nostru Iisus Hristos a răspuns întotdeauna fiind mişcat de suferinţa oamenilor.

Dar, iată, vedem de data aceasta ceva cu totul neobişnuit. Domnul Cel prea bun şi preamilostiv, arată atâta indiferenţă la ru­găciunile fierbinţi ale cananeencii, precum nu se mai găseşte ni­căieri în istoria minunilor Sale. „Iar Domnul nu i-a răspuns nici un cuvânt” (Mt 15,23).Citind Sfânta Evanghelie observăm că, după ce femeia şi-a îndreptat rugăminţile sale către Hristos, El nu-i răspunde cu nici un cuvânt, ci o nesocoteşte cu totul. Într-un sfârşit, ucenicii Lui, ei înşişi miraţi, pentru că niciodată nu-L văzuseră aşa aspru şi „nemilostiv”, L-au rugat să o ajute. Dacă nu pentru că s-au întristat mult pentru ea, ci pentru că voiau să se elibereze de acea tulburare care numai contenea, El însă rămâne cu o purtare neschimbată, nici nu o priveşte: Nu sânt trimis fără numai către oile cele pierdute ale casei lui Israil.

Tot ceeace se întâmplă este o înjosire şi o durere peste măsură pentru femeie. Dar ea din nou se apropie şi, închinându-I-se, Îl roagă cu îndărătnicie, neluând seama la „umilirea” sa, la secătuirea sa sufletească şi trupească. Atunci Hristos rosteşte cuvântul Său, foarte greu şi smintitor pentru ea, prin care o aseamănă cu animalele necuvântătoare, cu câinii. Aceasta este deja vârful „înjosirii”. În faţa unei întâmplări asemănătoare, adesea omul îşi pierde nădejdea, preţuirea şi încrederea faţă de cel care i-a pricinuit ocara şi durerea sufletească. De obicei, urmează o uimire neplăcută, durere sufletească, gânduri şi întunecarea minţii, înfruntare cu tot felul de ocări, blesteme şi îndepărtare faţă de cel care răneşte. Dar nu şi în această întâmplare evanghelică. 

Femeia primeşte cu smerenie cuvântul lui Hristos şi, socotindu-se nevrednică de luare aminte, ajutor şi milă, ca un câine, cere să i se dea doar din frimiturile care le cad copiilor de la masă, câtă vreme ei mănâncă pâinea. Cere ceea ce de obicei primesc câinii. Şi, îndată auzim cuvântul lui Hristos, de încuviinţare şi de adeverire a nevoinţei ei întru credinţă, smerenie şi ascultare: O! femeie, mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti! Într-o clipă, cea care era nespus de „înjosită”, se miluieşte şi se înalță datorită ascultării şi credinţei sale desăvârşite în Hristos şi datorită chipului împreună-unirii cu El.

Biblia ne da cateva exemple de parinti a caror credinta si rugaciune pentru copiii lor a fost mai puternica decat a apostolilor insisi. Cunoastem foarte putin, ba chiar aproa­pe nimic, despre cei mai multi din acesti parinti. Putem presupune ca erau oameni obisnuiti. Erau insa oameni care ajunsesera la limitele lor, la culmea disperarii, cu privire la cea mai importanta persoana din viata lor: pro­priul lor copil. O caracteristica comuna la acestor parinti e ca ei nu se dau batuti. Sa-l luam pe tatal fiului „lunatic” (Mt 17, 14-21). Acest om se apropie de Iisus si spune: „Fie-Ţi mila de fiul meu ca este lunatic si patimeste rau, caci adeseori cade in foc si adeseori in apa, si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece”. Acest sarman tata avea un baiat despre care Matei spune ca a fost vindecat de o forma de posesie demonica. Oricare era conditia fiului, e limpede ca baiatul era angajat intr-un comportament autodistructiv. Tatal era la capatul puterilor. Il adusese pe baiat la ucenici, carora li se daduse puterea sa scoata demoni, dar n-au putut face nimic. Atunci tatal a luat el insusi in mani problema si i-a prezentat-o lui Dumnezeu. Iar Iisus i-a vindecat fiul. Cel mai remarcabil detaliu in vindecarea acestui baiat e ca nu l-a vindecat credinta baiatului insusi. El nici macar nu voia sa fie vindecat. Nici credinta preotilor,adica a apostolilor, la care baiatul a fost adus, si care n-au putut face nimic pentru el. Ci credinta tatalui. Ce fel de credinta?

Tatal baiatului vine ingenunchind inaintea Domnului, implorandu-L din tot sufletul. N-ar fi acceptat un „nu” drept raspuns. Ucenicii insisi au fost uimiti si L-au intrebat pe Iisus de ce ei insisi nu-l putusera vindeca pe baiat. „Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice mun­telui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post” (Mt 17, 20-21). Iata, vedem ce fel de credinta cere Domnul! Aceasta credinta poate fi mica cat grauntele de mustar, aproape invizibil pentru ochiul omului. Dar cand e zdrobit, grauntele de mustar scoate foc la gustarea ei. La fel era si inima tatalui: zdrobita, franta de disperare pentru fiul sau. Şi in aceasta stare, rugaciunea sa a avut flacara fierbinte pe care i-o daduse credinta. El n-a spus despre fiul sau „e fara speranta”, „e de multi ani in starea aceasta”, „depinde de el sa vrea sa fie vindecat” ori „e propriul sau stapan”.

Marcu ne mai spune un detaliu important despre acest tata: acesta intelesese ca propria sa credinta in Dumnezeu nu era desavarsita. Marcu ne spune ca „tatal copilului striga si spunea cu lacrimi: „Cred Doamne, ajuta necredintei mele!” (Mc 9, 24). Tatal si-a luat toate nedesavarsirile si greselile, cunoscute doar de el singur, si le-a pus jos la picioarele lui Iisus. Apoi a cerut din nou ajutor pentru fiul sau. Şi Iisus l-a vindecat. Dumnezeu aude intotdeauna rugaciunile parintilor care nu se dau batuti.

Un alt exemplu e femeia cananeanca (Mt 15, 21-28). Ea nu era evreica, cu alte cuvinte nu avea religia dreapta. Ea vine la Iisus fara un sa aiba cu ea un sot, din orice motiv era aceasta. Poate ca era o pacatoasa. Marturiseste cine e Hristos atunci cand striga „Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon!”. Apostolii, sensibilizaţi de suferinţa prin care trecea femeia pentru fiica ei, dar şi de stăruinţa insuportabilului ei strigăt, s-au apropiat de Iisus şi i-au zis: "Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră" (v. 23). Adică, mai pe înţelesul nostru, dă-i ce cere şi să ne lase în pace. Însă, cu toate insistenţele lor, şi de această dată, Mântuitorul a vrut să lase impresia că toate chinurile pe care le îndura copila nu intrau în sfera activităţii Sale şi, de aceea El, răspunzând, a zis: "Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel" (v. 25). A vorbit pe limba iudeilor. Cum adică, El a fost trimis doar pentru păcătoşii din Israel? Atunci, ce o fi căutat Iisus în afara hotarelor lui Israel? Se pare că pedagogia înţelepciunii dumnezeieşti este dincolo de puterea de înţelegere a omului. El urmărea cu totul altceva. Sigur, opera Sa mântuitoare a început în Israel, dar nu putea fi limitată doar la fiii lui Israel. El Însuşi a spus: "Am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor" (In 10, 16-18).

La inceput Domnul o ignora, neraspunzandu-i nici un cuvant. Cat de adeseori nu se simte un parinte ignorat de Dumnezeu! Ca si tatal lunaticului, si aceasta femeie se dusese la apostoli care, obositi de ea, au alungat-o si l-au cerut si lui Iisus s-o alunge! De ce a ignorat-o Iisus? Ea suferea in contul fiicei sale. Ne putem doar imagina starea acestei femei. Domnul ignora cererea ei. Atunci inima ei se rupe: „Iar ea, venind, s-a inchinat Lui, zicand: Doamne, ajuta-ma!” Iisus ii raspunde cu o insulta: „Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor.” În Palestina cainele era un animal necurat. Dar cuvintele lui Iisus nu o descurajeaza pe aceasta femeie. O inima zdrobita, umilita, nu mai e afectata de insulte, cum nu mai e afectata nici de mandrie. Nu-i mai ramasese nimic pentru ea insasi de dra­gul fiicei sale. Daca Hristos se referea la ceva din viata ei personala, era gata sa marturiseasca: „Da, Doamne, asa e”. Dar a facut aceasta in contextul rugaciunii ei dezinteresate pentru fiica sa. „Şi s-a tamaduit fiica ei in ceasul acela”. Nu se daduse batuta. Nici unul din acesti parinti nu era un sfant. Unul era lipsit de credinta, celalalt era probabil imoral. Ceea ce aveau in comun era o iubire care nu voia sa se dea batuta. Aceasta iubire i-a facut sa ingenuncheze inaintea Fiului lui Dumnezeu, sa-si marturiseasca nedesavarsirile si sa ceara vindecare pentru altcineva decat ei insisi. Dumnezeu nu trece niciodata cu vederea „inima infranta si smerita“ (Ps 50,17). Potrivit sfantului Chiril al Alexandriei, aceasta e singura jertfa primita de Dumnezeu. Dar oferirea acestei rugaciuni e o rastignire care trebuie suferita pentru a do­bandi invierea copilului. Fara rastignire, nu exista inviere.

Sfântul Apostol Pavel spune că pâna atunci "încă nu venise timpul ca să se facă din cele două lumi una" (Ef 2,14). Aşadar, începutul Evangheliei la neamuri îl face Însuşi Hristos. Nu ştim în ce măsură femeia va fi auzit cuvintele Mântuitorului: "Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel", însă ştim că ea a continuat insistent să-i ceară ajutorul. Nu putea să scape ocazia. Psalmistul David zice: "Când strigă un nenorocit, Domnul aude şi-l scapă din toate necazurile lui" (Ps 33,6). Credea în milostivirea lui Dumnezeu, încredinţată fiind şi de alte cazuri şi, ajungându-L, i-a alergat în faţă, a căzut în genunchi şi s-a închinat Lui, zicând: "Doamne, ajută-mă" (v.26). Rugăciunea i-a fost însoţită de gesturi liturgice. O rugăciune pe cât de scurtă, pe atât de profundă. Profunzimea rugăciunii constă în dorinţa femeii, ca Hristos să o facă părtaşă de ajutorul Său cel atotputernic. Rugăciunea este o rezultantă a credinţei, dar în acelaşi timp, ea este cea care întreţine credinţa. El, însă, şi de această dată i-a răspuns dureros de jignitor: "Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor" (v.27). Erau cuvinte grele, incomode şi de nesuportat. Răspunsul lui Iisus viza nu doar pe femeie, ci pe toţi cei din neamul său. Iudeii se credeau fiii lui Avraam şi implicit fiii Împărăţiei. Or, toţi cei care nu erau evrei, şi mai ales urmaşi ai celor ce au crezut în Lege, erau socotiţi a fi asemenea câinilor. Erau consideraţi fără o conduită morală sănătoasă. Femeia, a cărei credinţă a fost dublată de o imbatabilă insistenţă, a zis: "Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor"(v.28). Femeia nu a contestat spusele Mântuitorului, ci, dimpotrivă le-a confirmat, spunând: "Da, Doamne". Însă ea, făcând parte din categoria celor care iau Împărăţia cu sila, a continuat să insiste. Vorbea de fapt în numele neamului său, abandonat de Dumnezeu. Deşi recunoştea întâietatea iudeilor în catalogul lui Dumnezeu, femeia îndrăzneşte să-I amintească lui Hristos că şi câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa aşa-zişilor copii. Atunci Iisus, impresionat de stăruinţa femeii, i-a zis: "O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti" (v.9). Iisus a apreciat sinceritatea şi statornicia credinţei ei. Nu se putea ca insistenţele ei să rămână fără răspuns. Mântuitorul Însuşi a spus: "Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi" (Mt 21,22).

Nu-i răspunde nici un cuvânt pentru că ştiutorul inimilor cu­noştea credinţa puternică din adâncul sufletului ei. O credinţă puternică în stare să suporte orice încercare şi descurajare. Toc­mai de aceea femeia aceasta nu se sminteşte, nu se supără, nu se descurajează şi nu se depărtează. Ea nu zice cum poate ar fi fost îndreptăţită: cum acest om atât de vestit prin iubirea sa nemărgi­nită faţă de oameni, arată atâta nepăsare şi indiferenţă faţă de ne­fericirea mea? Nu rosteşte aceste cuvinte pe care adesea le auzim din gura credincioşilor noştri, ci ea cu şi mai mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu îşi arată credinţa ei mare şi puternică prin rugăciunile ei repetate.Este uşor de înţeles că atât de mult şi stăruitor se ruga această femeie încât a înduioşat şi pe Sfinţii Apostoli, încât cu toţii într-un cuget s-au apropiat de învăţătorul lor şi L-au rugat: „Slobozeşte-o că strigă în urma noastră” (Mt 15, 23).

Oare intervenţia ucenicilor Domnului era numai pentru ca să? scape de ea, pentru că striga în urma lor? Cu siguranţă că nu. Ru­găciunile stăruitoare ale acestei femei i-a impresionat atât de pu­ternic, i-a mişcat atât de mult şi i-a umplut de mirare atitudinea Domnului Hristos, încât nu puteau să tacă; această convorbire ajunsese la o tensiune atât de înaltă, iar durerea sfâşietoare a ma­mei copilei bolnave a scos pe învăţăceii lui Iisus din cadrul rolului lor încât simţeau ei nevoia imperioasă să-L roage pe Domnul s-o dezlege din legăturile cu care satana legase pe sărmana ei fiică. Iată răspunsul Domnului: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (v.24). Acest răspuns a amuţit pe ucenici, iar femeii cananeence i-a dat grai. Ea şi mai mult stăruia. Socotind că rugăciunea ei de la distanţă poate este o necuviinţă, iar strigătele ei nu exprimă destulă evlavie, smerenie şi dragoste, se apropie, cade în genunchi la picioarele Domnului şi I se închi­nă zicând: „Doamne ajută-mă” (v.25). O rugăciune răbdătoare şi fierbinte care conţine un singur cuvânt: „ajută-mă”. Sufletul ei era atât de plin de simţire încât limba nu putea rosti prea multe cuvinte. Lacrimile care izvorăsc dintr-o inimă zdrobită şi smerită, suspinele fară cuvinte sunt deja de ajuns căci „noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,6). Dealtfel ce alte cuvinte puteau să înlocuiască această scurtă rugăciune? Ea spune totul: Doamne ajută-mă, priveşte-mă ca pe una din făpturile tale. Ajută-mă, fiindcă eu cred că poţi să mă ajuţi, încă mai cred că şi vrei, cu toate că acum mă refuzi. Iată o rugă­ciune vrednică de urmat, iată curajul, iată speranţa pe care ţi le dă rugăciunea fierbinte!

Minunatul dialog continuă căci Domnul îi răspunde: „Nu este bine să iei pâine de la gura copiilor și să o arunci câinilor.” Dar cu neputinţă de crezut! Nici femeia nu deznădăjduieşte, nu se descurajează, ci dă un răspuns extraordinar, parcă inspirat de Cel în faţa căruia stătea, de Duhul Sfânt care luminează pe cei neştiutori şi întăreşte pe cei slabi. În­ţelegerea ei creşte; nu-l mai numeşte pe Mântuitorul „Fiul lui David” ci de data aceasta răspunde: „Da, Doamne, dar şi câinii mă­nâncă din fărămiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (vers.27). Noi păgânii nu aşteptăm mulţimea de binefaceri pe care le primeşte poporul lui Dumnezeu cel ales, pe care Fiul lui David le revarsă din belşug, ci doar micile farâmituri care cad de la masa cea îmbelşugată şi acestea sunt îndeajuns pentru noi neamurile cele înfometate. Iată câtă înţelepciune şi smerenie în acest răspuns al femeii cananeence! Iată că acolo unde există credinţă vie şi adevărată există şi înţelepciune, cum Dumnezeu celor smeriţi le dă înţelepciune iar celor mulţi le dă grai.

Cine ar fi putut să rostească aceste cuvinte pline de har şi de Duhul Sfânt decât cel inspirat de Duhul Sfânt, căci după cuvântul proorocului Isaia „se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu, du­hul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe” (Is 11,2). Dacă Mântuitorul a ascultat rugăciunea sutaşului roman din Capernaum şi i-a vindecat slujitorul, a vindecat pe îndrăcitul din Gadara, pe samarineanul bolnav de lepră împreună cu cei nouă, ca şi pe mulţi alţii pe care îi consemnează Sfânta Scriptură, cum ar fi lăsat în zbuciumul durerii şi în ghearele deznădejdii pe aceas­tă femeie care a dat dovadă de o credinţă mare şi puternică?

Mântuitorul a mai dorit prin aceasta ca religia Sa cea nouă şi dumnezeiască să depăşească hotarele unui popor şi să devină un bun comun al întregului neam omenesc. Aici întrevedem univer­salismul învăţăturii Mântuitorului, vedem punându-se baza unei religii noi, ale adevăratei religii. Credinţa aceasta mare şi încercată a fost răsplătită de Domnul cu prisosinţă. Pe lângă faptul că o laudă pentru credinţa ei: „O, femeie, mare este credinţa ta” Mântuitorul îşi descoperă bunătatea, dragostea faţă de creaturile Sale şi mila Sa, căci îndată îi îndeplineşte rugăciunea spunându-i: „fie ţie după cum voieşti, şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”. Deşi se văd clar şi alte virtuţi la această femeie cum sunt: sme­renia, răbdarea, rugăciunea, bunătatea, dragostea, Domnul laudă credinţa acesteia ca fiind izvorul tuturor celorlalte virtuţi. De ace­ea în relaţiile omului cu Dumnezeu credinţa este firul de legătură. Fără credinţă nu putem face nimic, iar Sfântul Apostol Pavel spu­ne că „fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumne­zeu” (Ev.11,6). Iată dar cât de mult folos aduce o credinţă smerită, o credinţă fierbinte, mare, puternică, stăruitoare. Credinţa mamei a vindecat pe fiică de chinurile groaznice, a în­vins şi a izgonit pe satana, a biruit refuzul de la început al Dom­nului şi a devenit pildă pentru toate generaţiile viitoare de creştini.

Era rugăciunea unei mame sfâşiată sufleteşte de durerea fiicei ei. De aceea, neîntârziat i-a fost împlinită cererea pe care I-a adresat-o Mântuitorului: "Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela" (v.29). Când s-a întors acasă, spune Sfântul Marcu: "şi-a găsit copila culcată în pat, pentru că demonul ieşise" (7,30). Vindecarea s-a săvârşit de la distanţă. Demonul a ieşit chiar în momentul în care Mântuitorul i-a spus: "Fie ţie după cum voieşti" (v.29). Însă, odată cu vindecarea fiicei sale, a fost şi femeia integrată în rândul copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu. De trei ori cererea femeii a fost respinsă, dar tot de atâtea ori femeia a stăruit. De altfel, păgânii, prin minunile săvârşite de Iisus în ţinutul lor, au fost cei dintâi care au grăbit lucrarea mântuirii în rândul neamurilor păgâne, fiindu-le dăruită de Însuşi Hristos. După aceasta, Hristos ieşind din părţile Tirului, s-a dus prin Sidon și Decapolei. Aici a vindecat un surdo-mut și toţi erau uimiţi, zicând: "Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească" (Mc 7,31-37).

Dialogul dintre Hristos şi Cananeeancă ne transmite câteva lucruri despre acest „ce şi cum” să ceri, pe care încerc să le sistematizez. Credinţa presupune, înainte de toate, cunoaşterea lui Dumnezeu. Adică să ştii exact cine este Dumnezeu. Femeia spune: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!”. Scurt, dar de profunzime teologică. Femeia nu apela la Hristos ca la un şaman, ci Îl cunoştea foarte bine, ştia exact cui se adresează: Fiului lui Dumnezeu cel Întrupat, Mesia, numit şi Fiul lui David, cel pe care poporul evreu îl aştepta. Teologic vorbind, femeia era mai cultivată în teologie decât mulţi dintre cei ce pretindeau a fi „aleşi” de Dumnezeu, deşi făcea parte dintr-un alt popor. Ceea ce înseamnă că atât credinţa, cât şi cunoaştere a lui Dumnezeu sunt universale, aparţinând oricui şi le doreşte, fără discriminare. De asemenea Rugăciunea trebuie însoţită de stăruinţă. Mărturisirea teologică a femeii este întâmpinată de către Hristos cu o paradoxală răceală. Mai întâi, nu-i răspunde în niciun fel. Imediat intervin ucenicii, care par deranjaţi de insistenţele femeii: „Elibereaz-o, că strigă în urma noastră”, asemenea multor oameni, care astăzi sunt deranjaţi de strigarea în public a credinţei şi ar dori-o eliberată, adică scoasă din zona de interes public. Hristos le răspunde cu un aer exclusivist: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. În realitate, Domnul încerca răbdarea şi stăruinţa acestei femei, ca să fie mărturie de stăruinţă şi de luptă pentru idealurile înalte, iubirea de mamă fiind ceva unic şi înălţător. Iar femeia confirmă, căci, însoţind credinţa cu stăruinţa, „venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă”. Este cea mai simplă formă de a te adresa divinităţii: te închini şi ceri ajutorul. Mai târziu, înţelegând profunzimea acestui gest, creştinii au început să se salute între ei cu Doamne ajută, semn al dorinţei de bine pentru aproapele tău. De aici însă, lucrurile devin şi mai interesante

Credinţa, rugăciunea, cunoaşterea şi stăruinţa trebuie fundamentate pe iubire şi pe smerenie. Ştiindu-i virtuţile alese ale sufletului, Hristos vrea şi mai mult de la femeia păgână. Prin urmare, îi dă o replică ce pare vulgară, jignitoare sau chiar umilitoare: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Îi zice cam aşa: „voi, cananeeni, fiind păgâni, sunteţi ca nişte câini care nu au dreptul de a se hrăni cu pâinea de la masa celor aleşi, cu învăţăturile înalte ale credinţei în Dumnezeu”. Însă femeia dă dovadă de o inteligenţă sclipitoare. Smerindu-se şi trecând peste aparenta jignire, înţelepţii învaţă şi din mustrări, proştii nu pricep nimic nici din laude, ea recunoaşte că, într-adevăr, păgânii nu pot avea acces la credinţa autentică. Dar mai înţelege foarte bine că asta nu se întâmplă din cauza lui Dumnezeu, care iubeşte pe orice om, întrucât este făcut după chipul Său, ci din cauza alegerii greşite pe care o fac păgânii, de a nu urma adevăratei credinţe. Aşa că replica ei va fi o culme a teologiei creştine: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Adică ea îşi recunoaşte păgânismul, dar afirmă că Dumnezeu nu poate fi atât de crud încât să fie indiferent faţă de omul pe care l-a creat. Chiar dacă greşeşte şi alege să fir păgân, omul tot mai are posibilitatea de a se îndrepta. În fond, Hristos este cel ce oferă lumii întregi iertarea şi îndreptarea. Pe care femeia le exemplifică foarte inteligent prin fărâmituri. Aici este maximul teologiei creştine, pentru că pâinea nu este doar aliment al trupului, ci şi hrană spre viaţă veşnică, Hristos este Pâinea care s-a coborât din Cer. În acest moment, femeia a teologhisit despre centrul şi esenţa vieţii creştine, Sfânta Împărtăşanie: Trupul şi Sângele Domnului.

Hristos era atotputernic si, probabil, femeia stia asta. De aceea vine la El cu nadejde, cerand ajutor pentru fiica sa bolnava. Dar ce face Hristos cu ea? El procedeaza cu ea ca un evreu ordinar, care și-a pierdut rolul dat de Dumnezeu poporului ales, să transmită credința la neamuri, o bruftuluieste, zicandu-i: “Nu se cade a lua painea de la gura copiilor si a o da cainilor“. O face pe sarmana femeie cațea împreuna cu fiica ei, in auzul tuturor! Ce poate fi mai tipic jidovesc decat aceasta fapta a lui Hristos? Fiti de acord ca este o mojicie. Dar sa vedem cum se impaca ea cu Evanghelia iubirii si cum de Hristos, care ne cheama sa invatam de la El cu blandete, a fost in stare sa comita asa o badaranie ca aceasta?

Hristos stie toate. El stia si ceea ce va face femeia, stia si cum se vor uita la asta multimea de evrei care se inghesuiau in jurul Lui, atenti sa-L prinda gresind in fapta sau in cuvant. Se vede ca de aceasta data in jurul lui Hristos erau foarte multi necredinciosi, mai multi ca de obicei, care cautau sa-L ispiteasca. Fara indoiala, multi ii puneau intrebari prostesti si acum, ca cele despre dajdia cuvenita Cezarului, despre casatoria de dupa inviere, despre sambata si cred ca si multe altele. Ne putem inchipui un balci in care Hristos e asaltat de iudeii guralivi si plini de sine. Hristos rabda toate acestea, rabda, pentru ca printre intrebarile neghioabe se intamplau si unele care puteau da prilej la predica iubirii. Dar Hristos, am vazut-o de atatea ori, stia sa intoarca pana si atacurile rautacioase in lectii de intelepciune dumnezeiasca si iubire. Cred ca intr-o astfel de imprejurare I s-a adresat si femeia noastra dupa ajutor, cerandu-I sa-I tamaduiasca fiica, atunci cand ceilalti il atacau cu intrebari ispititoare si rautacioase.

Dar ce face Hristos? Oare se grabeste El sa o vindece pe fata, ca sa-si arate puterea Sa miraculoasa celor care Il atacau? Nu. El o bruftuluieste. El o face catea impreuna cu fiica ei, aratandu-se cu nimic mai bun decat gloata de iudei care-L inconjura. Hristos avea acest obicei de a ispiti El insusi pe cei care I se adresau. De exemplu, atunci cand vin batranii evreilor si-L intreaba: “Cu ce putere faci Tu acestea?“, Hristos le raspunde cu o intrebare, ca un jidan ordinar: “De unde era botezul lui Ioan, din cer sau de pe pamant?” Iar cand aceia s-au eschivat de la raspuns, de frica sa nu nimereasca in vreo capcana, El le raspunde: “Atunci nici eu nu va voi spune cu ce putere fac aceasta“. Hristos stia ce parere aveau iudeii despre Dansul. Il credeau copil din desfranare si indracit. Si, cand colo, o hananianca, o “necurata” dintre neamuri, vine si-I cere sa-I tamaduiasca fiica indracita. Faptul ca Hristos mai scosese draci nu schimba deloc situatia. El continua sa ramana in ochii evreilor un indracit, caci socoteau ca cu domnul dracilor, cu Beelzebul scoate el dracii. Femeia insa a aratat fata de el atata nadejde si dragoste, i-a cazut la picioare si cred ca si alte gesturi si cuvinte de umilire a rostit si a facut. Iar asta a revoltat, fara indoiala, si mai mult pe evreii pizmatareti. Cred ca multi au si fost gata sa strige: “Cine esti tu, ca primesti sa ti se inchine, ca scris este, lui Dumnezeu unuia sa I Te inchini!?”

Hristos, insa, le-o ia inainte, ticsindu-le ca pe un calus in gura aceasta replica neasteptata, replica pe care numai un evreu putea sa o dea: “Nu se cuvine a lua painea de la gura copiilor si a o arunca cainilor“. Pentru noi aceasta replica este socanta, dar pentru o hananianca era ceva obisnuit. Aceasta femeie poate ca auzea in fiecare zi apostrofari de acest fel si chiar injurii din partea evreilor. Asa erau evreii, credeau ca totul li se cuvine numai lor. Ei nici nu-I considerau oameni pe cei dintre neamuri. Asa ca, femeia n-ar fi trebuit sa se supere. Da, asa ar fi fost daca aceasta replica ar fi iesit din gura unui evreu oarecare, dar ea a iesit din gura lui Hristos. Hristos nu trebuia sa raspunda asa. El era bun. El invata despre dragoste si despre mila, nu era ca ceilalti evrei. De aceea a si indraznit femeia sa se apropie de El. Ea Il iubea. Si, cand colo, Iisus este si El ca ceilalti. Insa acest raspuns n-a pus-o in incurcatura doar pe femeie. Si mai mare a fost confuzia iudeilor. “Ce e cu acesta? Tot timpul invata despre dragoste, ne mustra pentru ca nu avem mila, si acum el insusi procedeaza ca si noi?“ Sigur ca evreii s-au recunoscut in aceasta replica. Asa ar fi raspuns oricare dintre ei. Dar de ce a raspuns asa Iisus?

Pe cei care credeau sincer in El si-I cereau ajutorul, Hristos ii ispitea: “Crezi tu ca pot sa fac Eu aceasta? Crezi tu ca pot sa fac aceasta pentru tine?“. Daca vom fi atenti, vom vedea ca mai toate confruntarile lui Hristos cu oamenii se rezumau la aceasta intrebare. Ca si lui Petru, Hristos le cere tuturor celor care intrau in vorba cu El raspuns la intrebarea: “Cine zic oamenii ca sunt Eu? Dar tu, tu ce zici?” Acelasi lucru s-a intamplat si in cazul femeii cananience. Vom vedea ca aceasta replica dura, pe care i-o arunca Hristos, nu era decat o forma a aceleiasi intrebari: “Cine zic oamenii ca sunt Eu, cine zici, tu, femeie, ca sunt Eu?“. Acelasi lucru il intreaba Hristos si pe tanarul bogat. Hristos procedeaza cu el cam ca si cu femeia hananianca. Tanarul I se adreseaza: “Invatatorule bune, ce bine sa fac ca sa dobandesc viata cea vesnica?” La care Hristos ii raspunde cu repros: “De ce-mi spui ‘bunule’, nimeni nu este bun, decat numai unul Dumnezeu”. Cu alte cuvinte: “Crezi tu, intr-adevar, ca Eu sunt Dumnezeu si de aceea imi spui ‘bunule’  sau ma iei peste picior? Daca intr-adevar crezi, fericit esti, ca pe aceasta piatra a credintei tale se va zidi Biserica, iar daca nu crezi si ma numesti asa, afla ca esti un viclean si calcator de lege, chiar acum, in clipa in care ma intrebi ce bine sa mai faci pentru a dobandi imparatia, chiar acum faci cel mai mare rau, calcand legea, numind ‘bun’, cum numai Dumnezeu este, pe cineva care nu este Dumnezeu in ochii tai”. Intr-adevar, s-a dovedit ca tanarul a pus aceasta intrebare cu viclesug si din prea buna parere de sine. De aceea si Hristos incheie cu o dezaprobare: “Adevarat, adevarat va zic ca mai usor ii este unei camile sa treaca prin urechile acului, decat unui bogat sa intre in imparatia cerurilor”.

Altfel se sfarseste dialogul cu cananianca. Acest dialog este identic cu cel al lui Petru, atat doar ca este incifrat. Atunci cand, la lacrimile femeii, Hristos raspunde: “Nu este bine a lua painea de la gura copiilor si a o da cainilor”, de fapt El o intreaba: “Cine crezi tu ca sunt Eu, ca vii la Mine dupa ajutor? Oare nu crezi si tu, ca acestia, ca sunt un nebun si un indracit? Ce vei face daca si Eu sunt om ca toti oamenii? Asadar, de ce-ai venit la Mine, nu vezi ca si eu sunt un jidan oarecare, plin de sine si rautacios care te alunga de la sine ca pe o catea?” La care femeia raspunde: “Nu Te cred, eu stiu ca Tu esti bun, Te vad ce esti batjocorit de cei de un neam cu Tine, caci daca ai fi fost intr-adevar un jidan sovin, asa cum vrei sa pari, ei Te-ar fi primit si Te-ar fi considerat ca pe unul de-al lor. Dar asa, ei te batjocoresc. Cum imi spui Tu ca esti rau si nemilostiv, cand si vocea si chipul Tau imi arata ca Tu esti bun, Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu! Sau crezi ca nu simt cum arde inima mea cand imi vorbesti? Niciodata inima mea nu a mai ars asa, cred ca acesta este focul dragostei despre care Te-am auzit vorbind de atatea ori. Nu spune ca din cauza evreilor nu vrei sa faci Tu mila cu fata mea, ca stiu ca ai tamaduit si sambata, calcand legea evreilor, si ca nimic nu Te opreste sa faci binele. Te-ai sfadit cu evreii in sinagoga, stiu eu, ca nu Te lasau sa tamaduiesti si sa faci mila. Nu, Tu nu esti rau, Tu esti bun. Stiu ca ai venit la evrei, ca ei sunt poporul lui Dumnezeu, eu sunt o pacatoasa, o catea dintre neamuri, dar Bunule, oare cainii nu mananca si ei din firimiturile care se arunca de la masa stapanilor?“ 

Si ce raspunde Hristos?“O, femeie, mare este credinta ta! Cum sa te hranesti tu cu resturi? Cum sa te hranesc Eu cu resturi de la masa, cand tu esti stapana? Nu mai spune asa! Daca ai sti cat ma bucur ca ai rabdat aceasta ispitire a Mea! Daca ai sti cum se chircea inima Mea in Mine, de frica sa nu cedezi in fata aparentei Mele asprimi si sa-Mi intorci spatele. O, cata bucurie Mi-a facut credinta ta! Vino, Eu te voi arata tuturor! Vino, ca vreau sa Ma laud cu smerenia ta, cu dragostea ta!” Apoi cred ca s-a adresat iudeilor, ca de obicei, desi evanghelistul nu ne-o mai spune: “O, putin credinciosilor, mandrilor, ingamfatilor! Voi, pe care v-am numit stapani, pe care v-am numit copii ai Mei, uitati-va la aceasta, pe care voi o nesocotiti, adevarat va spun, ca la nimeni dintre voi n-am vazut atata credinta!”

Credinta acestei femei a fost intr-adevar mare, mai mare decat a apostolilor. Cand au vazut aceasta purtare a lui Iisus, care erau de atata vreme cu El, care ar fi trebuit sa-L recunoasca, s-au smintit, si-au pierdut credinta. Ei chiar au crezut ca Hristos se poarta cu rautate, de aceea au si inceput sa-L roage sa arate mila fata de sarmana femeie: “Slobozeste-o, caci striga in urma noastra“. Femeia insa nu si-a pierdut credinta, nici nadejdea, nici dragostea. De aceea si Hristos exclama: “O, femeie, mare este credinta ta, mai mare decat a acestor ucenici ai mei! Ei nu intotdeauna reusesc sa scoata diavolii, desi se socotesc apostoli si prieteni ai Mei, dar tu, o femeie simpla, prin ceea ce ai facut tu acum, ai alungat dracii din fiica ta. Du-te si sa-ti fie tie dupa vointa ta“.Femeia a inteles ca Hristos doar se preface a fi rautacios. Hristos, ca un Orator desavarsit, acum a luat chipul si felul de a vorbi al celor pe care voia sa-I combata: iudeii necredinciosi. Hristos a raspuns in replici tipice evreiesti: “Du-te de aici, numai evreii sunt alesi si, daca se cuvine a ajuta pe cineva, acestia sunt evreii, nu tu, care seti o pacatoasa dintre neamuri“.

Evreii erau nemilostivi, ei nu ajutau pe nimeni, nici macar pe fratii si parintii lor, motivand ca lucrul, obiectul cerut este inchinat Domnului. Asa face si Hristos: “Du-te, n-am porunca sa te ajut, numai pentru evrei am porunca“. Viclenia si rautatea evreilor era atat de mare, incat Dumnezeu le da porunca sa nu amane pe alta data ajutorul pe care li-l cere cineva, daca sta in puterea lor: “Nu spune prietenului tau: du-te si vino iara, maine iti voi da, atunci cand ai ceea ce-ti cere“. Iar Hristos, avand puterea sa o ajute pe femeie, ii zice: “Nu se cuvine“. Ajutorul lui Dumnezeu este doar răsplata comuniunii cu El.

Sunt mulţi oameni care cred că ajutorul de la Dumnezeu vine în mod automat, dacă împlineşti anumite ritualuri. Asta este mai mult superstiţie. Ritualurile îşi au rolul lor bine definit, dar nu garantează partea de contribuţie personală a omului în relaţia sa cu Dumnezeu. Comuniunea nu este automatism. Noi ştim foarte bine asta, dar ne încăpăţânăm să uităm sistematic: când dorim comuniunea cu cineva, nu ne mulţumeşte ritualismul, formalismul sau eventualele gesturi frumoase, dacă ele nu vin din inima celui de lângă noi. Prin urmare, ajutorul lui Dumnezeu nu este altceva decât răspunsul Lui la iubirea noastră, la dorinţa noastră de comuniune. Tocmai de aceea cei care, de regulă, acuză pe credincioşi de habotnicie, superstiţie sau prostie, sunt tocmai cei care au o inimă împietrită, care funcţionează doar automatist. Dar credinţa nu este deloc aşa. Ea este cunoaştere, stăruinţă şi iubire.Dumnezeu nu ne vrea habotnici, superstiţioşi sau proşti, ci ne vrea fii ai Înţelepciunii şi ai Iubirii stăruitoare.

Ce se întâmplă, de fapt, cu femeia cananeiancă prin întâlnirea ei cu Hristos? În primul rând, ea primeşte purtarea lui Hristos, desăvârşita nebăgare în seamă, faţă de ea, cu alte cuvinte, lucrarea Lui. În al doilea rând, primeşte cuvântul Lui, defăimător din cale afară, pentru ea, iar cu aceasta şi învăţătura Lui. În al treilea rând, ea primeşte voia şi purtarea Lui de grijă pentru ea, chipul deplinei smerenii, cu privire la mântuirea ei. Şi fiindcă primeşte lucrarea, cuvântul, purtarea de grijă şi voia lui Hristos, neîndoios primeşte deîndată şi harul lui Hristos şi împărtăşirea personală cu El. Ruga ei are deja o altă însuşire şi valoare în faţa Lui: Şi s-a tămăduit fiica ei dintru acel ceas. Greutatea vieţii duhovniceşti şi a morţii duhovniceşti pentru noi, creştinii, este să fim în înţelegere şi să lucrăm împreună cu pronia dumnezeiască pentru noi, cu voia dumnezeiască pentru noi, cu dumnezeiescul cuvânt pentru noi, cu lucrarea dumnezeiască pentru noi, căci din clipa în care femeia cananeiancă, în chip smerit şi cu mulţumită, ceea ce înseamnă cu o adevărată ascultare, a primit pronia, voia, cuvântul şi lucrarea Lui Hristos, în aceeaşi clipă ea a dobândit harul dumnezeiesc şi pe Însuşi Hristos. Din acea clipă rugăciunea ei a avut o altă însemnătate în faţa Domnului: Şi s-a tămăduit fiica ei dintru acel ceas. (Mt. 15,28)

Și ne Spune Fericitul Augustin: Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela. Vedeți, fraților, cum este preaslăvită smerenia acestei femei care venea dintre neamuri, fiind canaaneancă, și care a reprezentat un simbol (adică, o prefigurare a Bisericii). Iudeii cu adevărat, precum sunt mustrați și în Scriptură, se umflaseră de mândria că au fost aleși să primească legea, pentru că patriarhii au venit din acel neam la care s-au arătat proorocii și pentru care slujitorul lui Dumnezeu, Moise, a săvârșit multe minuni despre care se vorbește în psalmi (Ps.105). Moise a condus pe oameni prin Marea Roșie cu apele sale despărțite și a primit legea pe care a dat-o acelorași oameni. Acestea erau motivele pentru care se mândreau iudeii, iar pentru această mândrie, nu voiau să răspundă lui Hristos, creatorul smerenii, alinătorul bolilor, Dumnezeu doctorul care, Dumnezeu fiind, s-a făcut om ca prin aceasta să se facă cunoscut și ca om. Ce măreț medicament! Dumnezeu S-a făcut om. Dacă acest medicament nu vindecă mândria, nu știu care altul ar putea-o face. A pus deoparte dumnezeirea Sa, adică, într-o anumită măsură, a ascuns-o, dar făcând evident ceea ce luase asupra Sa. A devenit om, deși este Dumnezeu și totuși, omul nu recunoaște că este om, că este muritor; nu recunoaște că este slab, păcătos, bolnav și că bolnav fiind ar trebui să caute un doctor! Ceea ce este și mai grav este că se vede pe sine a fi sănătos. Din cauza aceasta, adică din cauza mândriei lor, acei oameni nu s-au apropiat. Și ei au fost chemați din măslini, adică din acel neam care a născut pe patriarhi, ramuri naturale rupte dintre măslin. În acel măslin a fost altoită o mlădița a măslinului, una sălbatică care a reprezentat pe neamuri. Apostolul spune că mlădița sălbatică a fost altoită în măslin, iar ramurile naturale au fost tăiate (Rom.11,17-24). Ramurile au fost tăiate din pricina mândriei iar mlădița sălbatică a fost altoită datorită smereniei. Femeia a și arătat această smerenie spunând: Da, Doamne, câine sunt, care doresc să mănânc fărâmituri. Lauda Domnului a fost câștigată și de către sutaș, care avea și el această smerenie ca a femeii. După ce acesta i-a cerut Domnului să-i vindece sluga, Iisus i-a zis: Venind, îl voi vindeca. Dar el răspunde: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea (Mt.8,7-8). Sutașul nu L-a primit pe Domnul sub acoperișul său, dar L-a primit în inima sa. Cu cât omul este mai smerit, cu atât devine mai primitor. Dealurile alungă apa și văile sunt umplute. Ce a răspuns Domnul după ce sutașul a spus: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu ? Domnul răspunde: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă (Mt.8,10), cu alte cuvinte, n-am găsit atâta credinţă printre oamenii la care am venit. Ce înseamnă cuvântul atâta? Înseamnă așa de mare. Și în cel fel e mare? Pentru a nu spune mai mult decât atât, mare în smerenie. N-am găsit atâta credinţă: precum grăuntele de muștar care cu cât este mai mic cu atât poate rodi mai mult. Domnul a altoit mlădița sălbatică în măslin când a spus: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.

După cum spun Sfinţii Părinţi, celui care împlineşte voia lui Dumnezeu şi Dumnezeu i-o împlineşte pe a lui. Însă, trebuie să luaţi aminte, chiar dacă anumite lucruri care se întâmplă fără voie în viaţa noastră ni se par rele, noi ca adevăraţi creştini, trebuie să avem credinţă şi cunoştinţa că întotdeauna când le primim în chip smerit şi cu mulţumire faţă de Dumnezeu, la sfârşit Domnul le va preface şi rândui pentru binele nostru şi pentru mântuirea noastră în El. Oare  dreptul  Iov ce a grăit după toate nenorocirile ce i s-au întâmplat? Gol am ieşit din pântecele mamei mele, gol mă voi şi întoarce acolo, Domnul au dat, Domnul au luat, cum au plăcut Domnului, aşa s-au şi făcut, fie numele Domnului binecuvântat. (Iov1, 21) Şi ce i-a răspuns femeii sale care i-a zis: Până când vei răbda, ci zi vreun cuvânt către Domnul, şi mori. Iar el căutând la dânsa a zis: pentru ce ca o femeie fără de minte ai grăit? Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, să nu răbdăm şi cele rele? Întru toate acestea ce s-au întâmplat lui, și n-a greşit Iov cu buzele sale și cu gandurile și faptele sle  înaintea lui Dumnezeu.(Iov.2,9-10).

În Biserică noi nu venim pentru sănătate, pentru reuşită în muncă sau pentru putere şi bani, nici chiar pentru mântuire în sine, ci doar pentru Hristos. De aceea, întotdeauna când mergem la Biserică pentru ceva şi nu pentru El şi când în Biserică cerem ceva, chiar şi mântuirea, iar nu pe El, noi de fapt clădim cu Dumnezeu o legătură de simbriaş, şi nu o legătură slobodă, fiiască şi de iubire. Boala şi sănătatea, viaţa şi moartea să le primim de la Dumnezeu cu aceeaşi recunoştinţă, având din cercare tocmai o astfel de credinţă şi cunoştinţă lucrătoare şi având tocmai o astfel de dragoste neprecupeţită. Femeia cananeiancă nu a stricat legătura ei fiiască faţă de Dumnezeu din pricină că aşteptările ei nu s-au potrivit pentru acea clipă cu purtarea lui Hristos faţă de ea, ci dimpotrivă, neîndoielnic, acea legătură s-a împlinit şi desăvârşit. Toate acestea nu înseamnă şi nu lasă să se înţeleagă nelucrarea noastră, ci lupta jertfelnică împotriva răului din noi, şi după aceea împotriva raului din afara noastră… Cine va încerca să se înfrunte cu răul în afara lui însuşi, fără ca înainte să-l fi învins pe Cel Rău înlăuntrul său, sau înainte de a-L face pe Cel Bun să locuiască în el, un astfel de om, negreşit, se va lupta împotriva răului din afară cu răul care va ieşi din el, pentru că nici nu poate, nici nu ştie într-un alt fel, şi, după Sfinţii Părinţi, va deveni sluga celui Rău. Însă cum să ne luptăm în acest răstimp cu răul din afara noastră? Venind la Biserică și înainte de a dobândi rugăciunea minţii şi a inimii, doar cu ascultare desăvârşită faţă de părintele nostru duhovnicesc! Altă cale Părinţii nu ne-au lăsat! Fie numele Domnului binecuvântat! Amin (postat pe fb de ioan monahul)