Fecioara Maria va naste fiu ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfânt
Dragii mei, ascultam de cateva zile bune frumoasele colinde inchinate acestui maret eveniment din viata omenilor. Am inceput deja sa traim sensibilitatea si frumusetea acestei sarbatori. Am intrat in atmosfera celei mai placute perioade a anului. Am inceput sa respiram deja aerul si mireasma deosebita a colindelor si a gingasiei Micului Hristos ce Se va naste peste numai cateva zile in ieslea Betleemului. Va intreb, insa, ne-am hotarat noi sa intampinam acest praznic frumos al crestinatatii asa cum se cuvine? Ne-am decis sa-L primim noi pe Micutul Prunc, abandonat atunci intr-o pestera, pentru ca nu s-a gasit nimeni in stare sa-L primeasca in casa sa? Si daca da, ne-am gandit sa-L primim cu suflete calde, mai calde decat raceala ieslei din Betleem? Am inceput sa ne schimbam faptura noastra, sa o facem mai binevoitoare decat atitudinea batranului Craciun, care nu a putut oferi Fecioarei Maria si batranului Iosif alt salas sa-L nasca pe Hristos, decat numai pestera rece? Ne-am propus sa primim Craciunul acesta cu inima mai curata decat albeata zapezii care invesmanteaza natura intreaga si o face atat de frumoasa? Am inceput, dragii mei, sa simtim in fiinta noastra ca Hristos Se naste?… Peste cateva zile, asadar, Hristos Se naste. Tu cum Il vei primi? Tu ce ai facut ca El sa Se nasca si pentru tine? Sa Se nasca si in sufletul tau? Sa fie si in sufletul tau sarbatoare si praznic, asa cum a fost acum doua mii de ani in Betleem, cand S-a nascut Hristos? Tu ce esti gata sa faci pentru asta?…“
Cu greu va fi posibil să se explice în profunzime numeroasele motive care au condus la alegerea Palestinei ca ţară unde se va naște Iisus și a Betllemului ca loc al nașterii, şi în special de ce tocmai familia lui Iosif şi a Mariei a trebuit să fie desemnată drept cadrul imediat al apariţiei acestui Fiu al Dumnezeu pe pamânt. Dumnezeu a ales în cele din urmă pământul unde crease om după chipul ca planetă pentru a-şi îndeplini manifestarea sa finală. În urma acestei decizii, ca o concluzie a studiului Său al grupurilor umane şi a examenului Său al trăsăturilor caracteristice spirituale, intelectuale, rasiale şi geografice ale lumii şi ale popoarelor ei, el a decis că evreii posedau acele avantaje relative care justificau selectarea lor ca rasă în sânul căreia să se efectueze, pentru început, manifesarea lui Dumnezeu Creatorul, ca popor ales.
Sfantul Ioan Gura de Aur ne da cea mai frumoasa erminie: „Ce faci omule? imi vorbesti de istoria unei impreunari nelegiuite? (se refera la Iuda si Tamara) – Si ce-i cu asta? Daca as face genealogia unui om vestit, de buna seama ca as trece sub tacere astfel de stramosi. Dar cand fac genealogia lui Dumnezeu intrupat, trebuie nu numai sa n-o ascund, ci s-o spun in auzul tuturor, spre a arata puterea lui Dumnezeu si purtarea Sa de grija. Ca pentru asta a venit Hristos pe pamant, nu ca sa fuga de ocarile noastre, ci ca sa le nimiceasca. Dupa cum nu ne minunam ca a murit, ci pentru ca a fost rastignit – desi rastignirea era o ocara. Dar cu cat a fost mai de ocara, cu atat L-a aratat mai iubitor de oameni. Tot asa trebuie sa spunem si despre nasterea Lui. Nu este drept sa ne minunam numai ca a luat trup si S-a facut om, ci ca a voit sa aiba astfel de neamuri, ca nu I-a fost rusine de pacatele noastre.” Și comentand, indeamna staruitor pe cititor sa nu iscodeasca mai mult cu mintea: „Nu merge mai departe cu iscoditul! Nu cauta mai mult decat spun cuvintele evanghelistului! Nu te intreba cum a lucrat Duhul cel Sfant aceasta zamislire din Fecioara! Daca nu ne putem explica chipul in care se plasmuieste copilul cand se naste in chip firesc, cum putem sa ne explicam, o nastere savarsita prin minunea Sfantului Duh?… Nici Arhanghelul, nici Matei n-au putut sa spuna ceva mai mult, ci doar ca S-a nascut de la Duhul Sfant. Dar cum de la Duhul Sfant si in ce chip, nici unul din ei nu ne-a explicat. Nici nu era cu putinta.”
Iesei a născut pe David și neamul său. Cum David a prefigurat Biserica. Iesei a născut pe David regele; David a născut pe Solomon din femeia lui Urie; Lui Iesei i s-a născut regele David, deoarece Dumnezeu este în neamul celor drepți, iar neamul celor drepți va fi binecuvântat. Ce putem spune despre David, al cărui rol în Scriptură este acela de rege? Trecând peste toate celelalte, putem spune aceasta: David l-a preînchipuit pe Hristos. David este interpretat ca „cel îndemânatic”, sau „cel iubit”, la fel ca și Hristos. El a fost puternic în război și puternic și iubit în țara sa. În faptele sale, în milă și bunătate, el anticipa, în mod profetic, pe Hristos. Dar cum se aplică aceasta și faptelor sale nedrepte, care se disting de cele drepte? Chiar și în cel mai mare păcat se găsește taina lui Hristos și a Bisericii. David, plimbându-se pe acoperișul său, a văzut-o pe prea frumoasa Batșeba făcând baie, și a chemat-o la el, cu toate că ea era căsătorită cu un bărbat hitit. Există o prefigurare chiar și aici, cu toate că pare să nu fie așa. Hristos, pe când încă se afla în cer și se bucura de divinitatea Sa, a văzut frumoasa biserică a poporului Său, nemulțumindu-L prin comportamentul ei murdar și slăbind ea în fapte bune, când era încă mireasa diavolului. El a pus ochii pe ea, a iubit-o și a atras-o la Sine.
Construirea templului de către Solomon Îl prefigurează pe Hristos. Iesei a născut pe David regele; David a născut pe Solomon din femeia lui Urie; David a fost tatăl lui Solomon. Solomon se tâlcuiește ca „pașnic”. El este numit „pașnic” deoarece a instaurat o domnie pașnică pentru toate popoarele din teritoriul său, care erau iubitoare de pace și plătitoare de taxe, în așa fel încât el să poată construi templul pentru Dumnezeu, folosind de asemenea slujirea poporului. În acest fel, Solomon a fost o imagine a Hristosului nostru iubitor de pace, Care, pentru toți oamenii care aleargă către El în credință și plătesc taxele spirituale ale faptelor bune, a instaurat o domnie pașnică, făcută din pietre vii – nu doar din evrei, ci și din neamuri – pentru a construi un templu viu pentru Dumnezeul Cel viu. Dumnezeu nu se rușinează să Se smerească, pentru a-i mântui pe păcătoși. Iesei a născut pe David regele; David a născut pe Solomon din femeia lui Urie; Evanghelistul expune și ia în derâdere patimile neamului nostru, necinstea sa și bolile, pentru care Cuvântul lui Dumnezeu S-a coborât, în mila Lui. El S-a pogorât, pentru a-i slăvi și pentru a-i ridica, prin mila Sa. În nici un caz, nu este pătată reputația doctorului, dacă se apleacă până la nivelul celui bolnav. Matei putea să scrie: „David l-a născut pe Solomon din Batșeba (mama lui Solomon)”. Luând în derâdere, ca să spunem așa, însăși fapta adulteră, el a preferat să mărturisească clar: David a născut pe Solomon, din femeia lui Urie. El a arătat astfel că Hristos, Care S-a născut trupește dintr-un neam așa de stricat, neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat (Isaia 53, 8; Matei 8, 17), ca cel despre care au vorbit profeții.
Relația maritală dintre Iosif și Maria. Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos. Matei relatează genealogia umană a lui Hristos astfel: după ce îi enumeră pe strămoși, începând cu Avraam, el continuă cu Iosif, soțul Mariei, din care S-a născut Hristos. Nu se cade să ne gândim la Iosif separat de căsătoria sa cu Maria, care l-a născut pe Hristos în mod feciorelnic, și nu din unirea cu soțul ei. Deoarece, prin acest exemplu, se oferă o recomandare solidă către persoanele credincioase căsătorite, asupra principiului că, chiar şi atunci când, de comun acord, îşi păstrează starea de castitate, relaţia lor maritală poate rămâne puternică și poate fi încă numită una de căsătorie, nu prin unirea fizică, ci în virtutea afecțiunii inimii. Acest lucru este așa mai ales pentru că lor li s-a născut un fiu, fără îmbrățișare fizică, care are drept scop procrearea. Mai mult, Iosif nu ar trebui să nu fie numit tată al lui Hristos datorită faptului că nu l-a zămislit, prin intermediul unirii fizice. Căci, dacă ar fi adoptat un copil de la altcineva, pe drept ar fi fost numit tată al cuiva care nici măcar nu a fost născut din soția sa. Într-adevăr, unii au crezut că Hristos a fost fiul lui Iosif, ca și cum ar fi fost născut din carnea sa. Dar asta o credeau cei care nu știau de fecioria Mariei. Evanghelistul Luca spune: Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif (Luca 3,23). În loc să o numească doar pe Maria ca unic părinte, nu a avut nici cea mai mică ezitare în a vorbi despre amândoi, ca părinți ai Lui, atunci când spune: Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui. Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim (Luca 2,40-41). Și ca să nu-și închipuie cineva că prin „părinți” aici se face referire doar la Maria și la relația ei de sânge pe care o avea față de Iisus, amintim cuvântul precedent al Evanghelistului Luca: Iar tatăl său (în textul grecesc original) şi mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc (Luca 2,33). Fără unire trupească. Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos. De vreme ce el afirmă că Hristos a fost născut din Maria, ea fiind fecioară,și nu ca rezultat al unirii ei trupești cu Iosif, din ce motiv Matei îl numește „tată”, dacă nu pentru că noi înțelegem că Iosif era cu adevărat soțul Mariei, nu prin unire trupească, ci prin virtutea adevăratei uniuni spirituale a căsătoriei? … Toate acestea sugerează că expresia Evanghelistului Luca, „precum se socotea”, a fost introdusă pentru a corecta pe cei care erau de părere că Hristos s-a născut din Iosif, așa cum se nasc toți ceilalți.
Dilema lui Iosif și Stăpânirea de sine a lui Iosif. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Nu vezi aici un bărbat extrem de cumpătat, lipsit de cea mai tiranică patimă, gelozia? Ştiţi doar ce cumplită patimă e gelozia! Ce lucru cumplit este patima geloziei, despre care se spune, pe bună dreptate: Plin de mânie este bărbatul gelos; nu o va cruţa în ziua judecăţii (Pilde 6,34); iar în altă parte: Crudă ca iadul este gelozia (Cântarea Cântărilor 8,6). Și cunoaștem mulţi oameni care au preferat să-şi piardă viaţa decât să îndure chinurile geloziei. Dar aici nu era vorba de o simplă gelozie, căci sarcina din pântecele Mariei o condamna cu desăvârșire. Cu toate acestea, Iosif era aşa de liber de patima geloziei, încât nu voia s-o supere pe Fecioară nici în cel mai mărunt fel. A o păstra în casa sa i se părea o încălcare a Legii; iar a o vădi şi a o duce înaintea judecăţii însemna să o dea morţii. De aceea, n-a făcut nici una, nici alta, ci s-a purtat cu Fecioara într-un chip mai desăvârșit decât poruncea Legea. Căci acum, odată cu venirea harului, se cuvenea să se arate şi semnele vieţuirii celei înalte. Este ca atunci când soarele, deși încă nu este răsărit, luminează cu lumina lui de departe, mai mult decât jumătate din lume. Tot aşa și Hristos, când era pe cale să răsară din pântece, înainte de a Se naşte, a luminat întreaga lume. De aceea, înainte de durerile naşterii, profeţii dansau de bucurie, femeile preziceau cele viitoare. Iar Ioan Botezătorul, chiar înainte de nașterea sa, a săltat în pântecele maicii sale.
Meditația interioară a lui Iosif Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Poate că Iosif s-a gândit în sinea lui: Dacă i-aș ascunde păcatul, aș lucra împotriva Legii lui Dumnezeu, iar dacă l-aș dezvălui fiilor lui Israel, aceștia ar ucide-o cu pietre.Mă tem că ceea ce este în pântecele ei este din intervenție divină. Nu a zămislit Sara atunci când era în vârstă de nouăzeci de ani și a născut un copil? Dacă Dumnezeu a făcut aceasta unei femei care era ca un lemn uscat pentru o floare, oare Divinitatea a vrut să o facă pe Maria să zămislească un copil fără ajutorul unui om? Zămislirea unei femei depinde de un bărbat? Dacă zămislirea femeii depinde de bărbat, cu siguranță, atunci când dorește bărbatul, femeia va zămisli. Dar în acest caz nu zămislește femeia atunci când vrea bărbatul, ci când vrea Dumnezeu. Așadar, dacă zămislirea unei femei nu depinde de un om, ci de Dumnezeu, ce este așa de incredibil dacă Dumnezeu ar dori să-i dăruiască urmaș fără bărbat? Ce voi face, atunci? O voi lăsa în secret, deoarece este mai bine într-o chestiune necunoscută ca o desfrânată să rămână nepedepsită, decât să moară o persoană nevinovată. Într-adevăr, este mai just ca o persoană nedreaptă să scape justificat, decât ca o persoană dreaptă să moară nejustificat. Dacă o persoană vinovată ar scăpa o dată, poate muri data viitoare. Dar dacă o persoană nevinovată ar muri o dată, nu ar putea fi adusă înapoi.
Încredințarea îngerilor. Eva și Maria – cuvintele morții și vieții Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Pe când Sfântul Iosif, încă neinformat în privința unei așa de mari taine, dorea s-o lase în secret pe Maria, a fost sfătuit în vis de un înger, care i-a zis: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt (Matei 1,20). Sfântul Iosif este înștiințat despre taina cerească, pentru a nu gândi altfel despre fecioria Mariei. Este înștiințat de aceasta și pentru a îndepărta bănuiala cea rea și pentru a o primi pe cea bună, a tainei. Următoarele cuvinte i-au fost spuse lui: Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt, pentru ca el să cunoască integritatea logodnicei sale și să știe că nici un reproș legat de păcat nu a fost legat de numele lui. De fapt, „Iosif”, tradus din ebraică în latină, înseamnă „fără reproș”. Observați aici ordinea unei taine: diavolul a vorbit întâi feciorei Eva, apoi unui bărbat, pentru a le da cuvintele morții. În cazul din urmă, un înger sfânt a vorbit întâi Mariei, apoi lui Iosif, ca să le descopere cuvintele vieții. În primul caz, o femeie a fost aleasă spre păcat; în cel din urmă, ea a fost aleasă spre mântuire. În primul caz, bărbatul a căzut prin femeie, în cel din urmă, el s-a ridicat prin fecioară. De aceea, îngerul i-a spus lui Iosif: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Și a adăugat: Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor (Matei 1,21). Dar acest nume, care este dat Domnului încă de când Se afla în pântecele fecioarei, nu este un nume nou, ci este unul vechi. „Iisus”, tradus din ebraică în latină, înseamnă „mântuitor”. Acest nume este potrivit pentru Dumnezeu deoarece El spune: să nu cunoşti un alt dumnezeu, decât pe Mine, şi în afară de Mine nu este izbăvitor (Osea 13,4). În cele din urmă, când Domnul vorbește prin Isaia despre originea fizică a nașterii Sale, El spune: Domnul M-a chemat din pântece, din pântecele maicii Mele M-a chemat pe nume (Isaia 49,1). Numele Său cu siguranță că nu este străin, deoarece El a fost numit Iisus după trup (adică Mântuitor; era Mântuitor, potrivit dumnezeirii Sale). Deoarece Iisus, așa cum am spus, se traduce ca mântuitor. Aceasta este ceea ce a spus prin profetul: din pântecele maicii Mele M-a chemat pe nume. Și, pentru a ne arăta mai deplin taina întrupării Sale, a continuat spunând Făcut-a din gura Mea sabie ascuţită; ascunsu-M-a la umbra mâinii Sale. Făcut-a din Mine săgeată ascuţită şi în tolba Sa de o parte M-a pus (Isaia 49,2). Prin săgeată a simbolizat divinitatea Sa; prin tolbă, că și-a însușit trup din Fecioara, în care dumnezeirea Sa a fost acoperită cu un veșmânt de carne.
Consolarea lui Iosif Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.
Dar cum l-a încredinţat îngerul pe Iosif? Ascultă şi minunează-te de înţelepciunea spuselor lui: Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei pe Maria, femeia ta. Chiar de la început îngerul îi aminteşte de David, din neamul căruia avea să fie Cel Uns. Nu-i dă răgaz să se tulbure din cauza titlului slăvit al strămoșului David sau să-i amintească de făgăduinţa făcută de Dumnezeu întregului neam. În schimb, i se adresează personal, ca Iosife, fiul lui David… Spunându-i nu te teme, arată faptul că Iosif se temuse să nu-l supere pe Dumnezeu, ținând în casa sa o adulteră osândită de Lege. Dacă n-ar fi fost vorba de aceasta, nici măcar nu s-ar fi gândit s-o alunge. Îngerul a fost trimis de Dumnezeu să-i arate și să-i pună în față acestuia ceea ce gândise să facă și ceea ce simțise în mintea sa. Îngerul n-o amintește doar cu numele, ci adaugă în mod simplu: femeia ta. Nu ar fi numit-o așa dacă ar fi fost infidelă. Deși erau ca și căsătoriți (erau doar logodiți – n.tr.), vorbește despre ea ca despre femeia lui, așa cum Scriptura îi numește în mod obișnuit gineri pe cei logodiți, chiar înainte de căsătorie. Dar ce a vrut să spună prin nu te teme să iei pe Maria, femeia ta? Înseamnă să o țină în casa sa. Deoarece voia s-o părăsească. Este ca și cum vocea îngerească ar îndemna: Pe aceasta ţine-o în casă ca și cum ți-ar da-o Dumnezeu, nu părinţii ei! Dumnezeu nu ţi-o dă ca să te căsătoreşti cu ea, ci ca să o ţii sub acoperişul tău. Ţi-o dă prin vocea mea! Aşa cum mai târziu Hristos o dă pe Mama Lui ucenicului Său, tot aşa şi acum îngerul o dă lui Iosif.
Auzirea cuintelor Mariei și reflectarea la viața ei nu i-au permis lui Iosif să gândească de rău despre ea. Dar, gândindu-se la zămislirea ei, totuși nu putea să gândească de bine despre ea în totalitate. Mintea lui Iosif oscila între două alternative. Îi era teamă s-o țină, și în același timp, nu îndrăznea s-o trădeze. Era așadar nevoie ca și Iosif să aibă o revelație. Maria însăși văzuse îngerul și-l auzise vorbindu-i despre zămislirea ei și despre cea a Elisabetei. A mers în ținutul muntos s-o vadă pe Elisabeta și a fost din nou asigurată, văzând-o pe aceasta. Dacă Maria a avut nevoie de această revelație, cu atât mai mult Iosif, atunci când a auzit cuvintele despre zămislirea Mariei… De aceea, un înger i-a apărut, din trei motive. În primul rând, pentru ca un om necunoscător, dar drept, să nu facă o faptă nedreaptă pentru o cauză dreaptă. Apoi, pentru cinstea mamei, deoarece, dacă Maria ar fi fost părăsită – nu printre credincioși, ci printre necredincioși –, nu ar fi fost scutită de suspiciunea de nelegiuire. În al treilea rând, dându-și seama că era vorba de o zămislire sfântă, Iosif ar fi fost în viitor mult mai cumpătat în ceea ce o privește pe ea… El s-a protejat pe sine întâi potrivit sistemului de legi, apoi de teamă față de o astfel de naștere. Dar de ce nu a venit îngerul la Iosif înainte de zămislire, ca acesta să nu gândească ceea ce gândea? Ca să nu îndure soarta lui Zaharia, care a fost acuzat de necredință față de zămislirea soției sale, care era deja femeie în vârstă. Căci era mult mai incredibil pentru o fecioară să nască, decât pentru o femeie bătrână. Dacă acest preot consacrat nu a crezut că putea să se întâmple, cum ar fi crezut acest confrate al lui țăran că poate fi posibil? Deci după ce îngerul i-a întărit credința lui Iosif prin toate mijloacele – prin descoperirea așteptărilor trecute, prin descoperirea celor ce aveau să se întâmple în viitor, prin harul din prezent şi prin cinstea pe care i-a dat-o (de a pune nume copilului) –, aduce la timp potrivit ca mărturie şi pe Isaia, care să sprijine toate acestea, vestind dinainte bunătăţile care se vor întâmpla în lume prin Fiul: păcatele sunt înlăturate și iertate. Că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale (Matei 1,21). Aici iarăși, evenimentul ce urma depășea orice așteptare omenească. Din ce sunt izbăviți oamenii? Nu de un război vizibil, nici de barbari, ci de ceva mult mai mare: de propriile păcate, o lucrare care nu mai fusese pentru nimeni posibilă până atunci.
Dezvinovățirea Mariei. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Tocmai pricina pentru care s-a temut şi pentru care a voit s-o lase, tocmai ea era o cauză dreaptă pentru care să o ia şi să o ţină în casă. Aceasta a risipit cu totul neliniştea sa, ca și cum îngerul i-ar fi spus: Maria nu numai că nu poate fi bănuită de împreunare nelegiuită, ci însăși zămislirea ei este mai presus de fire; iar tu, nu numai că trebuie să-ți alungi frica, ci trebuie să te şi bucuri mult, căci Cel zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ce neobişnuite cuvinte a spus, depăşind mintea omenească şi fiind mai presus de legile firii! Deci cum va fi făcut cineva capabil să creadă o asemenea veste, care ar fi așa de neașteptată? Văzând cu inima și mintea dezvăluirile trecute din Scriptură. Căci pentru aceasta îngerul îi descoperise lui Iosif toate cele ce erau în mintea lui, ce simțise, de ce se temuse, ce avea de gând să facă, pentru ca el să fie pe deplin încredințat. Și nu numai pe baza descoperirilor Scripturii, ci și prin promisiunea celor ce aveau să vină, îngerul îi câștigă încrederea: Va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Rolul lui Iosif ca tată. Iosif îi pune nume lui Iisus. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor Era ca și cum îngerul i-ar fi spus lui Iosif: Nu-ți imagina că, dacă El este zămislit de la Duhul Sfânt, tu nu ai nici un rol în slujirea acestei noi hotărâri. Nu ai avut vreun rol în zămislire. Nu te-ai atins niciodată de fecioară. Cu toate acestea, îți dau ceea ce aparține unui tată. Îți dau cinstea de a-i pune nume Celui care are să se nască. Căci tu, Iosife, îi vei pune numele. Căci, deși odrasla nu este a ta, ești chemat să arăți dragoste părintească pentru ea. Căci, cu această ocazie, în momentul punerii numelui său, ești într-o relație importantă cu Cel care s-a născut. Deci, ca nu cumva, din toate acestea, cineva să-l bănuiască pe el a fi tatăl, auziți ce urmează și cu câtă grijă precisă îngerul o mărturisește: Va naște un fiu. El nu a spus îți va naște, ci simplu, va naște, lăsând destinatarul nespecificat, caci nu doar pentru el avea să Se nască, ci pentru întreaga lume.
„În acele zile”… Evanghelia prezintă fapte istorice întâmplate în acele zile precise. Istoria mântuirii și credința nu sunt o pură invenție umană a unei rețete pentru a trăi fericiți, iar propunându-ți această rețetă, te înșală; nu sunt o tehnică particulară. Mântuirea este istorie, se produce, se întâmplă, se împlinește în istorie. Mântuirea pătrunde în istorie deoarece istoria este locul mântuirii. Nicio speculație nu-l mântuiește pe om: ori mântuirea vine din istorie – așa cum istoria este – și schimbă această istorie, ori nu există nicio mântuire. Există numai iluzie. Cu alte cuvinte, istoria este un fapt concret. Prin istorie înțelegem nu doar realitatea fizică a lumii – aceasta încă nu este istorie deplină – ci și relația ei cu omul care o modifică, care intervine și face binele sau răul, deci include toate problemele care antrenează, implică istoria umană. Mântuirea se întâmplă în istorie, într-o istorie precisă. În care istorie? „În acele zile când Cezar August a dat un decret”. Cezar August este primul mare împărat; a dat decretul de „a scrie” recensământul. Se folosește cuvântul a înscrie, în limba greacă este apografe, adică a „scrie jos”, care se referă la cuvântul grafe, scrisul, care face referire la epigrafe, inițialele scrise pe cruce. Evanghelistul face un joc de cuvinte care se înțelege în interiorul Evangheliei și Cezar are „scrierea” sa, decretul său, promisiunea sa, care este aceea de a „scrie jos” , nota, numele tuturor pentru a-i cunoaște pe toți, a-i avea pe toți la mână și la dispoziția sa. Acesta este decretul, promisiunea, lui Cezar. Însă „scriptura” lui Dumnezeu, adică promisiunea Sa, grafe, o aflăm scrisă pe cruce. Acolo Iisus este rege: nu pentru că stăpânește peste cineva, ci pentru că se face servitorul tuturor.
„În timp ce se face recensământul”… Recensământul este împlinirea răului. Mântuirea se întâmplă, pătrunde în această istorie a răului, nu într-o istorie mai bună: va veni o vreme mai bună și vei vedea că atunci Dumnezeu va interveni. Nu! Dumnezeu vine la fel cum vine lumina în profunzimea nopții, și înainte de a se arăta prima rază de lumină, avem clipa cea mai întunecată, clipa cea mai îndepărtată de lumina precedentă și de cea care urmează. La fel, mântuirea se întâmplă și pătrunde în această istorie, în această istorie a răului, chiar atunci când răul atinge împlinirea sa; nu când vor veni vremuri mai bune urmează. La fel, mântuirea se întâmplă și pătrunde în această istorie, în această istorie a răului, chiar atunci când răul atinge împlinirea sa; nu când vor veni vremuri mai bune.
Mântuirea pătrunde în această istorie cu criterii opuse. Cezar August pătrunde cu înscrierea, înscria numele oamenilor pentru a-i domina, a-i avea la dispoziția sa. Dumnezeu va pătrunde cu scriptura inițialelor de pe cruce, făcându-se slujitorul tuturor, adică intrând în această istorie cu spiritul opus celui al lui Cezar. Astfel, El ne conduce pe calea păcii, în timp ce Cezar ne-a condus pe calea războiului, dar într-adevăr era inteligent deoarece domina în pace întreaga lume, într-un fel sau altul: erau cu toții atât de oprimați, încât pacea putea să reziste. Cezar, cel puțin a reușit să impună o pace temporară. Din interpretarea textului observăm că i se atribuie Mântuitorului atributele lui Cezar August, salvatorul divin. Titlurile kurios (domn) și soter (salvator) sunt titlurile împăratului, date acum lui Iisus. De ce? Pentru că Iisus, în loc să posede și să stăpânească, se dăruiește. În loc să strângă și să se îmbogățească, dă tot ceea ce are, dă chiar și divinitatea Sa pentru a fi solidar cu noi. În loc de a-i domina și a-i stăpâni pe alții, își pune viața Sa în slujirea altora; în locul mândriei și autoexaltării – care este prostia absolută a omului care trăiește în delir, aiureală și vrea să fie ceea ce nu este – pune umilința de a fi om, humus (țărână). Isus chiar se face om. Și împotriva violenței care vrea să posede, să domine, să se mândrească, înșelând astfel lumea, să-i oprime pe toți și să semene moartea, Dumnezeu se descoperă ca fiind Domnul prin iubire, slujire, dăruire, prin a se face mic.
Deci Dumnezeu intră în istorie cu criterii opuse celor dominatoare. Și din această cauză ne eliberează de criteriile negative care domină, stăpânesc lumea. Dumnezeu intră în lume tocmai în timpul în care răul atinge culmea, împlinirea sa. În grădina Ghetsimani, Iisus va spune dușmanilor Săi: „Aceasta este ora voastră: puterea întunericului, a satanei care domină, stăpânește lumea”. Tocmai în ceasul întunericului este momentul oportun al mântuirii și în acel ceas El ne va salva, ne va mântui. Toate acestea sunt afirmate de text într-o formă descriptivă destul de ironică… Cezar August a pus în mișcare, pentru întâia oară în lume, un recensământ universal al pământului locuit, cunoscut în timpul Acela, care este mașina cea mai mare inventată vreodată pentru a domina lumea, deci puternică, deoarece notează fiecare detaliu, ca nimeni să nu scape, ca totul să fie înregistrat și apoi dus la Roma sau în alte centre etc. Această mașină infinită, la ce folosește? Folosește faptului ca – și vedem în versetul următor – Iosif și Maria să meargă la Betleem, căci el era din Betleem și trebuia să se înscrie în satul din care provenea. Și așa se împlinește promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui David: „În satul tău voi face să se nască Mesia”. Deci întregul rău, până la urmă nu face altceva decât să înfăptuiască binele. Dumnezeu i-a spus lui David că va face ca Mesia să se nască în satul său. „Tu Betleeme nu vei fi cel mai mic oraș dintre cetățile lui David, căci din tine se va naște Mesia”, spune prorocul. Întreg răul nu face altceva decât să împlinească un mic amănunt al planului mântuitor al lui Dumnezeu. Acest text ironizează răul. De fapt, Psalmul al 2-lea se întreabă: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat deșertăciuni? S-au ridicat împărații pământului și căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului și a lui Mesia” și răspunde: „Cel ce locuiește în ceruri va râde de dânșii și Domnul îi va batjocori pe ei” . Când Dumnezeu râde, cine râde la urmă râde mai bine. Când Dumnezeu râde, înseamnă că a sosit mântuirea omului, adică Dumnezeu râde de cei puternici. Dumnezeu intervine cu râsul Său, cu ironia Sa, care-l face pe rău să se distrugă prin sine. Dumnezeu nu vrea răul, ci intră în istoria răului, intră cu criterii opuse răului și îl biruiește și chiar îl ia în derâdere, folosindu-se de rău pentru a împlini planul Său de mântuire.
Toate acestea le-au înțeles pe deplin apostolii după Rusalii, atunci când se întreabă, după ce au fost închiși în temniță, „Ce ni s-a întâmplat?”. Răspund: „E adevărat. Nouă ni s-a întâmplat, deoarece i s-a întâmplat lui Iisus că Ponțiu Pilat, mai-marii poporului, și tot poporul s-a pus împotriva lui Iisus, Mesia pentru a face ce? Pentru a înfăptui, o Dumnezeule, ceea ce mâna Ta a orânduit să se întâmple”. Sau ceea ce spune Iosif fraților săi, în ultimul capitol al Faceii: dacă voi ați crezut că o să-mi faceți rău prin faptul că m-ați vândut, Domnul s-a folosit de gestul vostru pentru a face un mare bine pe care acum voi îl vedeți: a salvat un popor numeros. Prin urmare, aceasta este premisa evenimentului: faptul este istoric, în acel timp caracterizat de rău… în acel timp concret intră Dumnezeu cu criterii opuse și schimbă istoria. Nu spunem istoria înainte și după August, ci înainte sau după Hristos.
Iosif şi Maria in călătoria spre Betleem, nu erau singurii care porniseră la drum. Cezar August dăduse poruncă să se facă un recensământ în ţară. Prin urmare, toţi oamenii trebuiau să meargă în oraşul sau în satul natal pentru a se înregistra. Drumnurile au început să fie înțesate de oameni care mergeau la locul natal să se înregistreze. Ce a făcut Iosif? Relatarea biblică spune: „Iosif a urcat şi el din Galileea, din oraşul Nazaret, în Iudeea, în oraşul lui David, numit Betleem, pentru că era din casa şi din familia lui David“De asemenea, drumul avea să dureze probabil mai mult decât în mod obişnuit. Fiind însărcinată, Maria trebuia să facă mai multe popasuri pentru a se odihni. Orice tânără în starea ei şi-ar fi dorit să fie cât mai aproape de casă, unde familia şi prietenii ar fi fost gata s-o ajute când începeau durerile naşterii. Fără îndoială că Maria avea nevoie de mult curaj ca să pornească la drum. Cu toate acestea, Luca scrie că Iosif s-a dus „să se înregistreze cu Maria“. El mai precizează că Maria „îi fusese deja dată în căsătorie. Acest lucru trebuie să fi influenţat mult deciziile Mariei. Ea îl considera pe Iosif capul ei. De aceea, şi-a privit cu seriozitate rolul stabilit de Dumnezeu, acela de ajutor, susţinând deciziile soţului. Astfel, Maria a fost supusă, chiar dacă această călătorie putea fi pentru ea o încercare a credinţei. Ce ar mai fi putut s-o motiveze pe Maria să se supună? Cunoştea ea profeţia potrivit căreia Mesia urma să se nască în Betleem? Biblia nu specifică acest lucru, însă nu este exclus, întrucât profeţia le era bine cunoscută conducătorilor religioşi şi chiar oamenilor în general. Iar Maria, crescuta la templu, cunoştea temeinic Scripturile. Dar, indiferent că decizia ei de a face această călătorie a avut la bază dorinţa de a da ascultare soţului ei, de a se supune poruncii cezarului sau de a împlini profeţia — ori o combinaţie a acestor factori — Maria rămâne un exemplu remarcabil.
Mergem pe drumul care duce la Efrata, suntem pe drumul bun care ne duce spre Dumnezeu, am început să fim atenţi la obstacole si dacă se poate să le ocolim, dacă nu măcar să trecem peste ele făra să ne afecteze, să mergem în grabă spre Cel care acum peste 2000 de ani venea sa ne aduca mântuirea, şi cu siguranţă că atunci când ii vom vedea și îi vom simti sfinţenia, vom fi alți oameni. Maria şi Iosif mergeau spre îndepărtatul Betleem. Călătoreau de multe ore, Maria călare pe un măgăruş, iar Iosif pe jos, ducând animalul de căpăstru. Maria încerca să-şi găsească o poziţie mai comodă şi a simţit încă o dată copilul mişcându-i-se în pântece. Mai avea puţin şi trebuia să nască. Probabil că, în timp ce Iosif şi Maria treceau pe lângă ogoare, unii agricultori ieşiţi la câmp să are sau să semene se întrebau de ce o femeie în această stare pornise la drum. Într-adevăr, de ce plecase Maria spre un oraş aflat atât de departe de casa ei din Nazaret? Ce poţi găsi pe drumul care duce la Betleem? Au călătorit pe el şi magii (venind din Răsărit), au călătorit şi păstorii şi chiar Iosif cu Maria (venind din Galileia), pentru că nu există poziţie geografică pe Tera din care să nu poţi ajunge la Betleem.
Pe drum se află multe obstacole, multe piedici și multe ispite. Pentru magii care au venit “din Rasarit ” (de la aprox. 3500 km) nu au constituit obstacole nici distanţa, nici vremea, ci obstacolul a aparut din locul din care te-ai fi aşteptat cel mai puţin să apară şi anume: Ierusalim. Cum? Tocmai din Ierusalim, tocmai din cetatea lui Dumnezeu să apară piedica? Da. Pentru că piedicile pe acest drum apar de unde nu te aştepţi să apară. Prezenţa lui Irod a costituit o piedica pe drumul magilor de la Răsărit la Betleem. Dar Dumnezeu prin providenţa Sa, a îndepărtat această piedică, şi magii au ajuns la Betleem călăuziţi de Cer prin stea, nu de pământn prin oameni. Iată, magii merg mai departe ei sunt Cautatori de Dumnezeu. Iată, magii nu s-au multumit sa fie doar observatori si sa priveasca din postura de simplii spectatori, sa admire, sa contemple, să descifreze textele prorocite, să discute între ei, să comenteze ca niște învațați si atat. Nu! Ei au mers mai departe! Nu au fost multumiti cu atât. Cu cunoașterea, filozofia și astronomia. Nu! Asa ca au pornit pe un drum al credintei spre Ierusalim stiind ca in aceasta zona avea sa se nasca Mesia. Cunoașterea făra faptele credinței este întuneric, iar ei căutau lumina. Pe drum probabil ca au avut indoieli, ispite, greutăți, multe luări în derâdere, apostrofări, obstacole, piedici, nu stim. Dar știm că ei si-au continuat cu statornicie acest drum al aflarii concrete lui Iisus. Din observatori s-au transformat in cautatori. Au avut curajul necesar. Este nevoie de curaj sa-L cauti personal pe Iisus. Drumul este anevoios, plin de piedici dar duce catre destinatia corecta viata în Hristos și mântuirea.
,,Iată, El fost trimis, este adevărat, dar ca om, căci era din două firi, deoarece, după legea trupului, el a și obosit, a și flămânzit, a și însetat, a și fost cuprins de spaimă, a și lăcrimat; bine dar dacă a fost trimis și ca Dumnezeu, ce dacă? A venit între oameni ca Dumnezeu și Om. Iată bunăvoința Tatălui care readuce pe cele ale lui și pe care Îl cinstește ca început dincolo de timp și ca să nu pară că este potrivnic lui Dumnezeu, socotește-o trimitere. Fiindcă se spune, este drept, că a fost trădat, dar s-a scris și aceea că el s-a predat și că a fost sculat din morți de către Tatăl, dar s-a scris și aceea că El însuși S-a sculat și iarăși S-a înălțat. Acelea se referă la bunăvoința Tatălui, iar acestea la puterea Fiului. Dar tu vorbești de cele care îl micșorează și treci în tăcere pe cele care îl înalță; apoi, îi treci la socoteală că a pătimit, dar că a pătimit de buna lui voie aceasta n-o spui. Asemenea socotințe le pătimește și acum Cuvântul: de către unii este cinstit ca Dumnezeu și unit cu Dumnezeu, iar de către alții este necinstit și despărțit de Dumnezeire, ca trup . Pe care să se fi mâniat mai mult? Sau, mai bine zis, cui va ierta mai mult? Căci trebuie ca și aceia să despartă și ca și aceștia să unească, unii după număr, alții după Dumnezeire. Te poticnești de carnea lui? S-au poticnit de ea și iudeii. Sau îl numești și samaritean? Căci restul îl voi trece în tăcere. Nu crezi în Dumnezeirea lui? Dar aceasta n-au făcut-o nici măcar demonii, o, tu și decât demonii mai necredinciosule, și decât iudeii mai nesocotitule! Aceia au socotit numirea de Fiul o voce de o egală cinstire; aceștia au recunoscut de Dumnezeu pe alungătorul lor, căci se convingeau de aceasta din cele ce pătimeau, pe când tu nu-i primești nici egalitatea și nu-i mărturisești nici Dumnezeirea. Mai bine era dacă te tăiai împrejur și dacă erai îndrăcit, ca să spun și ceva de râs, decât netăiat împrejur și sănătos și să duci viață de nelegiuit și de necredință în Dumnezeu” (Ioan Gura de Aur)
Singura marturie scripturistica ce face referire directa la magii de la Rasarit este Evanghelia dupa Matei:
,,Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel".Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. " (Mat. 2. 1-13)
Cum ar fi putut Iosif să o lase pe sfânta lui logodnică în starea în care se găsea singură la Nazaret? Dar și cât de greu îi va fi Mariei la drum? Îndoială exista dar Dumnezeu le conduce pașii dupa planul Său, atunci când te lași în voia și în mâinile Sale. Este vorba, mai degrabă, despre un instinct plin de mister care îl conduce pe Iosif şi pe Maria să pornească spre Betleem, pentru împlinirea planurilor dumnezeieşti, prorocite de mai înainte începand cu taina divinitații lui Iisus. Taina Divinității Sale, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. După Evanghelistul Matei, așa a fost nașterea minunată a lui Hristos. El a arătat clar că Iacob a fost tatăl lui Iosif, cu care era logodită Maria, atunci când L-a născut pe Iisus. Însă, nimeni dintre cei care aud acestea nu trebuie să-și imagineze că nașterea lui Hristos a avut loc în același fel uzual, ca și a înaintașilor Săi. Astfel, Matei continuă să prezinte genealogia specială a lui Hristos, care nu a fost ca genealogia acestor părinți, din toate punctele de vedere, așa cum vom vedea. Cum poate fi aceasta, că este cuprins în genealogie, dar diferit?
După ce Maria s-a logodit cu Iosif, ea a zămislit prunc, înainte ca ei să se căsătorească. Asta înseamnă că pruncul era al unei fecioare, dar avea un tată uman (adoptiv, legal). În timp ce-i enumeră genealogia, Matei arată că El descinde din seminția lui David, după promisiunile lui Dumnezeu. Dar, explicând faptul că nașterea Lui a avut loc într-un mod ce depășește natura umană, el descoperă taina dumnezeirii Sale. Nu se cădea ca Unicul Fiu al lui Dumnezeu să fie născut într-un mod omenesc. Deoarece El nu S-a născut pentru Sine, ci pentru omenire. Cu adevărat, S-a născut într-un trup supus stricăciunii. Dar Hristos S-a născut pentru a vindeca însăși stricăciunea. Stricăciunea umană nu derivă din starea de nestricăciune a unei fecioare. Nu are sens ca singurul Fiul al lui Dumnezeu, Care S-a născut pentru a vindeca stricăciunea, să se fi născut dintr-o unire stricăcioasă. Umanitatea se naște din nevoia de a exista. Hristos însă nu S-a născut din nevoia de a exista a naturii, din dorința Sa atotmilostivă de a mântui. El a fost născut normal, în ciuda legii firii umane, căci El era mai presus de fire. Iată străina și minunata naștere a lui Hristos! A venit dintr-o linie genealogică ce conținea păcătoși, adulteri și neamuri. Dar o asemenea naștere nu pătează cinstea lui Hristos. Ci în schimb, îi preaslăvește mila. Aceasta este minunea: El, Care a adoptat și a născut fii, S-a născut din fiii acestora. Au fost făcuți părinți ai Lui cei ai cărui fiu El nu era. Le-a făcut un favor prin faptul că le-a devenit fiu. Ei, în schimb, nu i-au oferit nimic prin faptul că I-au fost strămoși. Printre oameni, tații adoptă pe cine doresc pentru a le fi fii. Acest fiu însă, a adoptat tații pe care i-a ales El însuși. Printre oameni, fiii primesc cinstea nașterii de la tații lor.Dar în cazul lui Hristos, toții au primit cinstea de la fiu. Textul spune: Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Ulterior, toți sfinții aveau să fie născuți din Biserica fecioară, care este logodită cu Hristos. Fiii adesea imită exemplul taților lor. Maria era logodită cu un tâmplar, Hristos, logodit cu Biserica pentru mântuirea omenirii în întregimea sa, întreaga Sa lucrare din lemnul crucii.
Se merge în grabă spre Betleem. In timp ce păstorii stăteau de strajă în jurul turmelor lor afară din Betleem, din cer vor veni îngerii care vor vesti naşterea Mântuitorului. Cum vor afla această minunată veste păstorii vor pleca cu repeziciune spre Betleem. Nu-i va mai interesa ce se intâmplă cu oile, deşi aceasta era slujba lor, ei vor merge in graba la Betleem, acesta este Poporul cel ce locuia întru întuneric și care a văzut lumină mare. Pentru că Dumnezeu este lumină și dătător de lumină. De cele mai multe ori, termenul e folosit în sens spiritual sau figurat. Astfel, Dumnezeu este lumină și dătător de lumină cerească sau cosmică (Iacov 1, 17; I Ioan 1, 5; Apoc. 18, 23), iar Hristos este lumina lumii (Mat. 4, 16; Ioan 1, 4-5) și împărtășește lumina Sa. Ioan Botezătorul este numit lumină de către Hristos – Lumina oamenilor (Ioan 5, 35), iar Apostolii sunt lumina lumii (Mat.5, 14). Pavel e „lumina neamurilor”, ales și trimis ca să le aducă de la întuneric la lumină, prin învățătura Evangheliei propovăduite de el și de ceilalți Apostoli. Creștinii adevărați, trăitori, sunt ei înșiși ca „fii ai luminii și ai zilei” și lumină în lume, luminând nu prin propovăduire, ci „fără cuvânt”, prin viața lor exemplară „în Hristos” și prin faptele lor bune care atrag la slăvirea lui Dumnezeu (I Petru 2, 12), umblând mereu în lumină (Ioan 12, 35-36). Legea și Evanghelia sunt „lumina celor din întuneric” a neamurilor (Rom 2, 19). Amin (postat pe fb de ioan monahul)