„Fără de Mine nimic nu veţi putea face“
Ultimul popas al pelerinajului – l-am îneput dis de dimineata să admirăm cereatia lui Dumnezeu împreună cu o prietetnă iubitoare, senibilă, credincioasă și plină de ascultare și cu un vechi prieten venit acum pentru prima oară în Tara Sfântă, însoțitori dragi inimii mele - înainte de plecare, lânga apa plină de istoria faptelor și minumilor lui Hristos Iisus, privind în zare …. și atunci am vazut cu ochii minții noastre plină de evlavie cum Iisus se afla lângă lacul Ghenizaret şi i-a văzut pe pescari că-şi aranjau mrejele de pescuit, asemenea nouă tuturor celor pregatiți de lucrarea zilnică, încercând să culegem roadele lumești. Şi după cum cu orice prilej Dumnezeul-Om predica şi săvârşea minuni, aşa şi acum, după ce a intrat în corabia lui Simon Petru, l-a rugat să tragă corabia câţiva metri de ţărm. De acolo, ca şi cum s-ar fi aflat într-un amvon, „învăţa mulţimile”, cum să culeagă darurile dumnezeiești, mai presus decât lucrurile lumești care vin de la sine, când trăiesti duhovnicește. Eram la Pescuirea minunată.
Și spune Evahghelia că: O noapte întreagă s-au ostenit pescarii şi nu au prins nimic; însă când Domnul a intrat în luntrea lor şi, după ce a propovăduit, le-a poruncit să arunce mrejele, au prins atâta peşte, că nu puteau să-l scoată şi li se rupeau mrejele. Aici avem o comparaţie între munca de orice fel lipsită de ajutorul lui Dumnezeu şi munca la care Dumnezeu ne ajută. Mrejele pot inchipui si gandurile și cugetul omului, astfel încât neîncetata sa nevointa trebuie să fie aceea de a-si uni mintea cu inima prin rugaciune. Numai mintea smerita, „lasata in jos”, cunoaste ridicarea întru pogorâre, adică „pescuirea minunata” cu mrejele sufletelor noastre în adâncurile credinței care ne aduce mântuirea.
Fiindcă în mintea care nu s-a unit cu inima apar gândurile care slobozesc vorbele goale ale lumii, grăirea cea deșarta, pe când în acea minte care este unita cu inima se zamisleste gândul ce naste cuvântul, Cuvântul care mângâie, care tămăduieste si care dăruieste putere de viată, nădejde si bucurie credincioșilor.
Lacul Ghenizaretului are o formă de amfiteatru, iar Iisus este aşezat într-o corabie, aproape de mal și cuvântul Său se aude în întregul cuprins al malului, aşa cum se aude în teatrul antic și în sălile cu bună rezonanță. Nu erau pe vremea aceea nici boxe, nici microfoane, încât, îndepărtându-Se un pic cu corabia, Mântuitorul îşi creează condițiile propice astfel încât cuvântul Său să ajungă la fiecare din cei ce voiau să asculte acest cuvânt și pentru asta ei se adunaseră acolo.
Și Simon Petru, deși era obosit, îşi pune nu numai corabia, ci şi sufletul în slujba acestui Cuvânt. Câți dintre pescarii noştri de astăzi ar mai fi deschişi după o noapte întreagă de trudă, şi încă de trudă neroditoare, să se deschidă unui asemenea cuvânt, să aibă răbdare şi să-şi mute gândul de la nereușita lui, de la truda lui, la acest cuvânt și la Acest Învăţător, că aşa Îl numeşte atunci Sf. Ap. Petru, încă neavând conştiinţa că era mai mult decât un Învăţător sau decât un Prooroc oarecare.
Deci câţi dintre pescarii de astăzi ar mai avea această deschidere? Probabil foarte puţini, ba mulţi ar fi luat în râs un asemenea demers: Lasă, învăţătorule, de cuvinte ne arde nouă? Noi nu avem ce pune pe masă. Criza economică bate la porţile noastre, copiii ne mor de foame, trudim în zadar, iată câtă minciună și ură este în jurul nostru! Nu de cuvinte ne arde nouă.
Dar nimic din toate acestea nu au fost în gura lui Petru, ci, mânând corabia puţin mai departe, astfel încât cuvântul să se audă trebuincios celor din jur, ascultă el însuşi cuvântul şi-l ascultă cu luare aminte. Pentru că Petru, ca şi fratele lui, Andrei, erau într-o așteptare a Dumnezeului Celui viu; era proorocită venirea lui Mesia şi erau atenţi la această proorocie.
Nu întâmplător, mulți se făcuseră ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul, pentru că văzuseră și în Sf. Ioan Botezătorul un cuvânt adevărat şi o râvnă adevărată și un curaj de a-L mărturisi pe Dumnezeu și de a mărturisi adevărul. Sf. Ioan Botezătorul, cu mult curaj, a stat împotriva împăratului celui ce era în nelegiuire luând-o pe femeia fratelui său. Și Apostolii înţeleseseră că singurul interes al lui Ioan era acela de a sluji desăvârșit, fără frică şi fără poticnire, Adevărului şi Dumnezeului Celui viu.
Iată, dar, că în această aşteptare Domnul îi găseşte vrednici de a pricepe cuvântul Lui. Oare, câţi dintre noi astăzi vom fi vrednici a pricepe cuvântul lui Dumnezeu, care în multe chipuri ni se vesteşte şi căută să ajungă la inima noastră?
Aşadar, Petru îşi pune corabia ca amvon Mântuitorului Hristos, fără să se poticnească de faptul că o noapte întreagă îi fusese de oboseală şi de zdrobire. Şi iată că, după ce Mântuitorul Îşi Tine cuvântul şi mulţimile se hrănesc cu acest cuvânt, în chip neaşteptat Mântuitorul îi spune: Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi.
Şi Simon, ca şi ceilalţi împreună cu el, ştiau din experiența lumească, că, dacă noaptea nu au prins nimic, când peştele este mai uşor de înşelat, atunci ziua, după o noapte întreagă în care nu ai prins nimic, nu mai are rost nici măcar să te mai gândești la aşa ceva, darămite să mai faci o osteneală. Si răspunde: Învăţătorule, noaptea întreagă ne-am trudit şi nimic nu am prins. Și urmează ascultarea neconditionată fată de Dumnezeu: Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.
Adică: Din experienţa mea de pescar ştiu că acum e cu neputinţă să mai prind chiar şi câțiva peştişori. Dar, pentru acest cuvânt… – cuvânt pe care Petru l-a înţeles a nu fi cuvânt obișnuit, că era cuvânt de la Dumnezeu, Petru s-a încredinţat Domnului şi a aruncat mrejele şi a început din nou să pescuiască.
Şi minunea pe care o vesteşte Evanghelia este că în chip neaşteptat – şi această minune pescarii aveau s-o înţeleagă cel mai bine – mrejele s-au umplut încât nu au încărcat numai corabia lui Simon, ci și pe cea a lui Iacov şi a lui Ioan, fiii lui Zevedeu, cei care veniseră să îi ajute la această pescuire neaşteptată. Și, în acest moment, Simon a înţeles că ceea ce s-a întâmplat nu a fost un rod al hazardului, ci a fost minunea lui Dumnezeu şi de aceea, în momentul când înţelege această minune, nu-L mai numeşte ca înainte Învăţător, ci vede în fața sa pe Domnul: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! spune Petru, când vede această minune lucrând.
Şi când spune: Ieşi de la mine, Doamne, nu spune pentru că ar fi vrut să se îndepărteze de Hristos, n-o spune pentru că ar fi vrut să nu se mai bucure de cuvântul Lui şi de mângâierea Lui şi de înţelesurile vieţii celei veșnice, ci o spune pentru că, în lumina lui Hristos, se vedea pe el însuşi om neputincios, cu multe poticniri, aşa cum am spus adesea robit de prea multe gânduri, de multă necredinţă, de prea multă poticneală în faţa unui Dumnezeu atât de apropiat, Care nu doar ne punea înainte cuvântul Adevărului, ci este apropiat și milostiv față de toată neputinţa omului, de toată grija lui cea mai de pe urmă.
Cuvantul lui Dumnezeu este de mai inainte de timp, in timp si dincolo de timp, lumea aceasta va trece dar cuvântul lui va fi veșnic, cuvântându-ne pe limba tacerii, pe limba dragostei și a milostivirii Sale. Puterea cuvântului este tacerea, deoarece tacerea este limba veșiniciei. Tacerea nu inseamna absenta cuvantului, ci dimpotriva, prezenta acestuia, care de multe ori e mai deplina in… tacere. Atunci când iubirea ajunge la plinătatea trăirii, ea ne dezvaluie taina clipei. In aceasta deplinatate a iubirii, clipa atinge veșinicia incremenind in ea, devenind astfel o… clipa inveșinicita… traită prin credință, ascultare, smerenie, rugaciune.
Atâta vreme cât omul se osteneşte de unul singur şi vrea să dobândească ceva numai prin propriile-i puteri, totul îi scapă din mâini; atunci când se apropie de el Domnul, curg bunătăţi după bunătăţi. In conștiința moral-duhovnicească, faptul că reuşita nu este cu putinţă fără Domnul este limpede: „Fără de Mine nimic nu veţi putea face“, a grăit Domnul. Şi această lege lucrează în oricine.
Precum ramura ruptă de trunchi nu numai că nu face roade, dar se usucă şi îşi pierde puterea de viaţă, aşa şi oamenii, dacă nu rămân în părtăşie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii, atât de preţioase pentru viaţa veşnică. Vreun lucru bun tot mai poate să fie în ei, dar bun numai la arătare, însă de fapt lipsit de preţ, aşa cum mărul pădureţ poate fi frumos la înfăţişare, dar dacă-l iei şi-l guşti, e acru. Şi în privinţa celor din afară, a celor lumeşti, legea asta se poate proba pe viu: se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu-i iese; însă când se pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară. Cei ce iau aminte la sine şi la căile vieţii cunosc din experienţă acest adevăr.
Întruparea Mântuitorului şi cuvântul Lui era dat, pentru că lumea asemenea unui calator orb rătăceşte pe cale şi nu ştie încotro să se îndrepte, ce trebuie să agonisească în viaţa aceasta, pentru ce trebuie să lupte, cum să-și îndrepte gândurile ca să cunoască fericirea pe care o caută, și o află la întâlnirea cu Dumnezeul Cel viu. Şi iată, Mântuitorul, Care nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă să fie viu, vrea ca acelaşi gând să fie în Apostolii Săi şi vrea ca acelaşi gând să lucreze în fiecare din noi, care am crezut acestui cuvânt. Astfel încât, împreună cu Apostolii şi preoţii şi noi toţi cei ce suntem în Biserică să putem mărturisi precum psalmistul: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.
Să putem să ne minunăm de Dumnezeu şi să-L vestim tuturor celorlalţi. Şi să ne încredinţăm lui Dumnezeu aşa cum Petru şi-a încredinţat corabia şi viaţa şi gândurile, pentru că în urma acestei minuni, Petru, care era om căsătorit, om care purta grija întregii familii, urmează Mântuitorului lăsând toate și nu întâmplător, ca un abandon, ci lăsându-le cu încredințarea că Domnul Însuşi este Cel Ce lucrează în lume şi în sufletele tuturor celor ce cred în El.
Cuvântul Evanghelie ne cheamă, aşadar, ca și noi să ne încredinţăm Cuvântului Celui viu, să ne îngrijim de cuvântul pe care îl rostim, ştiind că el poate fi putere sau otravă și că avem de dat socoteală pentru fiecare cuvânt. Să ne încredinţăm Domnului şi să-i încredinţăm pe cei din jurul nostru de adevărul Evangheliei și, să-l mărturisim tuturor pe Hristos care ne-a adus la lumină, bucurându-ne de viaţa veşnică ce ni se binevesteşte; să dăm Domnului, încă de dimineaţă, în încredințare și grijile noastre, și nevoile noastre, şi fricile noastre, spunând, precum Sf. Ap. Petru: Doamne, iată, noaptea întreagă m-am trudit şi n-am prins nimic, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele, spunând şi noi: Doamne, iată, cu puterea mea şi cu priceperea mea încerc să fac toate cele pe care sunt dator şi responsabil să le fac, dar Tu Însuţi ajută-mă ca lucrarea mea să fie roditoare şi să fie roditoare nu doar pentru a avea ce pune pe masă, ci pentru a avea înţelegerea să trăiesc ziua de astăzi fără de păcat şi întreaga viaţă a mea, pentru ca pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!
Apostolul Simon Petru era zbuciumat după o noapte întreagă în care pescuise sau, mai bine spus, încercase să prindă peşte. Din aceasta îşi trăia agonisita vieţii de zi cu zi. Şi, o noapte întreagă trudind el însuşi şi cei împreună cu el, cu încă o corabie, nu prinseseră nimic. O noapte de trudă în care îşi pusese nădejdea că, din peştele respectiv, va agonisi ceva pentru el, pentru familia lui. Şi spălându-şi mrejele, probabil cu obidă, probabil cu dezamăgire, pentru că nu prinsese nici măcar să aibă ce pune pe masă, după toate acestea iată că aude la malul Ghenizaretului – care era un lac foarte mare, încât unii îi spun marea Ghenizaretului – cuvântul Mântuitorului Hristos și mulţime de oameni care ascultau acest cuvânt şi îl ascultau cu interes. Această mulţime de oameni nu venea să asculte nişte ştiri interesante, nu erau lângă Mântuitorul doar din curiozitate, ci pentru că vedeau că acest cuvânt era, cum spune Scriptura, un cuvânt cu putere multă. Cuvântul este o energie care hrăneşte sau care poate face rău în jur. Să ne deschidem sufletul asemeni unei mreje ca să îl umplem de darurile minunate ale pescuirii cuvântului lui Iisus.
Adeseori noi luăm cu multă ușurătate cuvintele. Cu multă ușurătate vorbim prietenilor noştrii, copiilor noştrii, celor din jurul nostru. De multe ori noi înşine suntem conştienţi de uşurătatea cu care vorbim. De multe ori suntem presaţi de gânduri – şi gândul, fiind putere și energie, ne poate doborî – gând de răutate asupra cuiva sau de bănuială sau de dezamăgire şi nici aceste gânduri nu ştim cum să le chivernisim, cum să le înțelegem, care sunt din neputinţa noastră, care sunt de la Dumnezeu, care sunt din altă parte. Suntem adeseori într-o moară a gândurilor şi a grijilor și a fricilor de tot felul.
Iată, cuvântul Domnului de atunci și de acum era acest cuvânt cu putere multă, cuvânt care vestea oamenilor adevărul şi înţelesul că viaţa era mult mai mult decât ce pare a fi, adică o goană de a avea ce pune pe masă, de a-ţi face proiecte de viitor, poate mici bucurii, mici sărbători, dorinţa să-ţi fie sănătoşi cei apropiaţi şi, de cele mai multe ori, doar atât. Cuvântul Mântuitorului era primit cu putere multă pentru că omul are, în adâncul lui, o legătură naturală de comnuicare, nevăzută, cu Dumnezeu.
O legatură ombilicală subțire, dar mult mai puternica decât cea care leagă pruncul în pântecele maicii sale de mama lui. De multe ori noi nu înţelegem, aşa cum pruncul nu înţelege în pântecele mamei lui, că toată hrana şi toată grija este din partea mamei pentru ca el să trăiască fără grijă acolo și fără nicio teamă, fiind păzit de mama care îl păzeşte şi îl ocroteşte. Adeseori, noi înşine pe pământ nu înţelegem, precum pruncul în pântecele mamei lui nu înţelege, cu câtă grijă şi gingăşie Dumnezeu îngrijeşte de noi.
Iubiților, cred că noi credincioșii am înțeles în acele momente că nu există situaţie în care omul să ofere ceva lui Dumnezeu şi să nu primească în schimb „cu prisosinţă”. Tot aşa aici şi acum. După predică, Hristos dă porunca să mâne în larg şi să arunce din nou mrejele „la vânat”.
Fireşte, acest lucru era de neînţeles pentru experimentaţii pescari, de aceea şi Petru, la început, pune înainte argumentul logicii şi experienţei meseriei: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi n-am prins nimic, dar la cuvântul Tău voi arunca mreaja” (Luca 5:5); deci după ce aduce înainte argumentul cu totul logic, în cele din urmă îşi supune părerea personală, cunoştinţa şi experienţa în ascultare faţă de porunca Învăţătorului, fiindcă începe să înțeleagă că la Dumnezeu totul este cu putință!
Consecinţa ascultării? Atât de mulţi peşti încât cele două corăbii erau în pericol să se scufunde! Iar Petru atât de mult s-a cutremurat – şi cu el confraţii săi, de acest fapt cu adevărat minunat, încât conştiinţa sa l-a condus direct şi imediat întru frică şi minunare să-i ofere Dumnezeului-Om credinţă şi închinare. „Văzând Simon Petru a căzut în genunchi la picioarele lui Iisus zicându-I: Ieşi de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos” (Luca 5:9). Câți dintre pacatoși o pot face? Stie că prin el singur nu putea umple două corăbii care gemeau de atâția peşti pe un lac care fusese, să zicem aşa, sterp, înainte cu câteva ore. Două corăbii pline cu peşte, în faţa cărora omul pescar reacţionează, aş spune eu, aparent straniu! În loc să fie captivat de abundenţa peştelui, Îl roagă pe Cel prin care îi vine abundenţa, adică pe Iisus, să plece de la el, că nu merită, este mic, neputincios și mai ales pacatos.
Trebuie să luăm seama, că nemaipomenita descoperire duce la motivul „alungării”. Scena aceasta, este una în care Sfântul Apostol Petru Îl descoperă pe Însuşi Dumnezeu. Reacţia lui este chiar o reacţie pe care ar trebui să o aibă oricine dintre noi, dacă, la un moment dat, ar avea revelaţia dumnezeirii. În momentul acela Petru conştientizează nimicnicia sa, micimea sa, netrebnicia sa, care se descoperă cu adevărat omului numai atunci când acesta este faţă în faţă cu Dumnezeu. De altfel, Petru însuşi mărturiseşte lui Iisus exact acest lucru: „Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” (Luca 5,8). Este un fel de conştientizare prin oglindire, un fel de confruntare cu etalonul absolut, singurul etalon al credinciosului, cu măsura desăvârşirii.
Petru nu Îl alungă pe Hristos pentru că deranjează, ci pentru că se simte pe sine nevrednic de a sta în faţa Lui. Îi spune să plece de la el, pentru că este om păcătos, nu pentru că i-a făcut ceva rău sau pentru că ceea ce s-a întâmplat îl înfricoşează. Sigur că multe din minunile Mântuitorului Hristos înfricoşau, pentru că nu puteau fi înţelese. Sfântul Evanghelist Luca, cel care consemnează evenimentul, face acest comentariu: „Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.” (Luca 5,9).
Petru, însă, are revelaţia dumnezeirii, i Se descoperă Dumnezeu şi instantaneu are şi revelaţia sinelui. Mai avem astfel de reacţii. Sutaşul roman, când îi cere lui Hristos să-i vindece slujitorul, iar Hristos îi spune că va veni la casa lui acesta spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. (Matei 8,8). O să vă mire, dar orice om când se întâlneşte fie şi numai cu ideea de Dumnezeu sau cu un semn-simbol care trimite la Dumnezeu (biserică, preot, cruce etc.) are reflexul judecăţii. Altfel, cum s-ar explica fuga de Dumnezeu concretizată în cele mai neînsemnate gesturi reflexe, precum cel al ocolirii preotului, pe care nu-l cunoşti etc.?!
Ce înţelege Petru în momentul în care vede două corăbii pline cu peşti? Hristos era învăţătorul, aşa Îi şi spuneau, El propunea o învăţătură nouă, captivantă, care îi atrăgea pe foarte mulţi oameni.
Lui Petru nu-i era străină ideea de Dumnezeu. El făcea parte din poporul iudeu. Acest popor avea un foarte puternic fond religios. Vechiul Testament era foarte aproape de ei, dar prezenţa lui Dumnezeu, întâlnirea lui Dumnezeu era un eveniment absolut excepţional. Întâlnirea lui Dumnezeu se trăieşte în momentul în care omul simte că se întâmplă lângă el ceva care depăşeşte limitele umane şi limitele lumii create. Tocmai aceasta i se întâmplă lui Petru. Erau convinşi că în lacul acela şi la ora aceea nu era deloc peşte. Mântuitorul îi spune să arunce mrejele. Petru o face doar pentru cuvântul Său: „Pentru că ne spui Tu să mergem, mergem şi aruncăm din nou mrejele!” Ascultarea, deşi nu părea să fie foarte convins, se dovedeşte roditoare! Cuvântul Mântuitorului Hristos se adevereşte şi se întâmplă o minune. Rezultatul depăşeşte, evident, calculele omenescului. Puterea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu se manifestă asupra firii. Şi nouă ni se întâmplă astfel de lucruri! Sunt situaţii în care ne confruntăm cu soluţii, cu evoluţii ale unor situaţii, care depăşesc, mai mult decât evident, calculele noastre umane, calculele celor din jurul nostru, chiar condiţiile lumii noastre create. Atunci, dacă beneficiem de o oarecare vigilenţă sau trezvie, avem şi noi simţul unei intervenţii de undeva „din afară”.
Dacă suntem familiari cu ceea ce înseamnă Dumnezeu, din vieţuirea noastră cu El în Biserică, în rugăciune sau din experienţele noastre anterioare, atunci percepţia dumnezeirii poate avea o anume evidenţă. Dacă nu avem vigilenţa necesară, spunem că s-a întâmplat ceva neobişnuit, că s-a întâmplat ceva ciudat, că a intervenit ceva inexplicabil. Dumnezeu este prezent clipă de clipă în existenţa noastră, dar noi nu avem capacitatea de a-L observa. Cele mai multe dintre lucrurile care ni se întâmplă, le considerăm a fi consecinţe logice ale unor cauze de asemenea omeneşti. Cei care au însă ochi duhovniceşti, cum se spune despre credincioșii adevarați, sau ochii inimii sau ochi lăuntrici suficient de treji, văd intervenţia lui Dumnezeu în mai tot ce li se întâmplă în jurul lor.
Dacă vorbim despre Evanghelie şi luăm în serios Evanghelia Mântuitorului Hristos, vom vorbi totdeauna despre un dialog continuu al omului cu Dumnezeu. Putem extinde această perspectivă la Sfânta Scriptură în întregimea ei, care consemnează şi comentează istoria dialogului continuu dintre om şi Dumnezeu. Una dintre cheile de înţelegere ale acestui dialog este dată de binomul chemare-răspuns. După această pescuire minunată urmează chemarea adresată de Mântuitorul pescarilor de a-L urma ca ucenici, cu făgăduinţa că-i va face pescari de oameni. Chemarea aceasta este permanent pentru fiecare dintre noi, pentru faptele noastre, pentru credință, pentru marturisirea lui Iisus și sfintilor lui Dumnezeu.
Cei trei, Petru, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedei, lasă totul şi-I urmează lui Hristos. Răspund fără ezitare chemării. Rezultatul acestui răspuns: din simpli pescari ai unei modeste localităţi, Capermaum și împrejurimi, de pe Lacul Ghenizaret sau Marea Galileii, cum i se mai spunea, au devenit Apostoli ai Mântuitorului lumii, cucerind cu puterea Evangheliei lumea cunoscută de atunci. Ar fi putut să se împiedice de un pretext sau altul, omeneşte vorbind, şi să piardă şansa de a deveni patriarhi ai Noului popor al lui Dumnezeu, temelie a Bisericii creştine.
Chemarea din partea lui Dumnezeu şi răspunsul din partea omului sunt lucruri esenţiale pentru viaţa noastră, întreaga noastră existenţă se derulează în spaţiul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru la această chemare. Din păcate, prea putini oameni sunt atenţi la această chemare şi o lasă fără răspuns. Aici este o mare responsabilitate a omului aici. Dumnezeu ne vrea şi ne cheamă să-I fim parteneri în creaţia continuă şi în susţinerea lumii.
În cazul lui Petru chemarea este evidentă. Iisus Hristos îi spune: „Vino, şi te fac pescar de oameni!” Petru lasă totul, răspunde prezent, răspunde da. În cazul nostru, al celor de astăzi, şi poate şi în trecut, chemarea lui Dumnezeu nu este atât de evidentă, precum în cazul lui Petru! Petru este un privilegiat, este apostolul lui Iisus. Noi unde identificăm chemările lui Dumnezeu, în ce gesturi, unde să le căutăm? Pentru că, poate nici nu ne dăm seama, uneori, că Dumnezeu ne face o chemare! Să veghem.
Petru era un simplu pescar. Ce înseamnă un pescar? Un om fără carte, un om sărman, care nu ieşise din graniţele satului său, care îşi cârpea mrejele, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Era un om foarte simplu, care se trezeşte la un moment dat că cineva, este drept o personalitate foarte importantă, un învăţător, un profet, cu puteri foarte mari, îl cheamă şi-i cere să-L urmeze.
Cine este acel Cineva, unde îl va conduce, ce va urma acestei chemări, nici el nu ştia prea mult. Tocmai de aceea este extrem de importantă şi este foarte apreciată replica lui Petru şi a celorlalţi doi, Ioan şi Iacob. Nu este deloc ezitantă, este imediată, deşi suportă foarte multe necunoscute.
Aşa se întâmplă şi cu noi! Sigur că este foarte greu să identificăm chemarea lui Dumnezeu! Cei care se află în slujirea Lui: preoţi, teologi, credincioși și toți cei care se mişcă înlăuntrul Bisericii, încep să simtă, la un moment dat, care este chemarea lui Dumnezeu sau voia Lui într-un context anume.
Ceilalţi se întâmplă poate să recunoască mai greu chemarea lui Dumnezeu. Dacă te mişti, un pic, în Duhul lui Dumnezeu, dacă eşti puţin familiarizat cu cuvântul lui Dumnezeu, dacă eşti familiarizat cu rugăciunea, încet-încet dobândeşti puterea şi capacitatea să discerni lucrul la care te cheamă Dumnezeu. Pentru ca omul să sesizeze chemarea lui Dumnezeu, trebuie să se apropie de El. Trebuie să trăiască într-o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să Îl invoce, trebuie să-L cheme. Chiar să îndrăznească să-L asculte, să aibă disponibilitate şi, de ce nu, trebuie să-L iubească. Și sigur ar putea ajunge să-L iubească, dacă pleacă de la o premiză esenţială, anume, că existenţa fiecarui om I se datorează.
Raționamentul e simplu: Existenţa mea, faptul că eu exist, eu personal și tot ce fac bun pentru a marurisii pe Hristos se datorează unei chemări foarte tainice a lui Dumnezeu. Din părinţii mei, nu eu, ci altul în locul meu se puteau zămisli atunci sunt „n” variante de alţi copii, în acelaşi context. Şi totuşi, m-am născut eu! Mă emoţionează, mă copleşeşte acest fapt, mă copleşeşte că aşa au fost rânduite lucrurile cu bunicii mei, cu străbunicii mei, ca eu să mă nasc, am un sentiment de foarte adâncă recunoştinţă şi mulţumire, sunt copleşit în faţa lui Dumnezeu, pentru că darul existenţei mele este unul absolut extraordinar!
Luni biserica a rânduit pomenirea Zămislirii Sf. Prorooc Ioan Botezatorul prilej cu care voi reveni la subiect, fiindcă prin exempul acestei zămislirii a Sf. Ioan Inainte mergatorul Domnului, putem înțelege că fiecare dintre noi avem un rost, rânduit de Dumnezeu, o cale pe care liberi o putem alege și liberi suntem să mergem ori să refuzăm chemarea.
Hristos îi cheamă pe pescari să fie în continuare pescari de oameni. Este o echivalenţă între ceea ce făceau ei înainte şi ceea ce aveau să facă după convertire? Pescarul prinde peştele fără voia peştelui. Pescarul de oameni are o altfel de lucrare, lucrează cu oameni care sunt liberi. Toţi cei trei sinoptici, Matei, Marcu şi Luca, consemnează această asociere a chemării ucenicilor cu evenimentul pescuitului minunat.
Nici în cazul pescuirii oamenilor efortul uman nu este suficient! Va fi tot o pescuire minunată, datorată lucrării tainice a Duhului lui Dumnezeu. Oamneii, preoții vor arunca mrejele, Dumnezeu va face ca ele să se umple! Nu pescarii, aceşti oameni simpli şi neînvăţaţi, cum îi numeşte sfântul Ioan Gura de Aur, nu ei, prin efortul lor exclusiv, vor fi cei care vor converti popoarele la creştinism. Ei fac ascultare, biruind temerile de orice fel, mai ales cele venite din lipsa de educaţie. Îi trimite Hristos să vestească lumii Evanghelia şi ei Îi împlinesc porunca. Nu a fost puţin lucru.
Nu calea convingerii este cea care îl duce pe om la Dumnezeu, ci calea credinţei, care presupune o imprevizibilă şi inefabilă schimbare lăuntrică. Se trezeşte cineva că, dintr-o stare de indiferenţă sau dintr-o stare de potrivnicie, devine dintr-o dată foarte interesat şi foarte doritor să afle despre Hristos şi despre Evanghelie şi în clipa următoare poate deveni un fervent închinător a lui Dumnezeu. Nu ştie nici el cum! Acolo a lucrat Duhul lui Dumnezeu, prin cuvântul cuiva.
Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Corint, care primiseră credinţa în Hristos în urma propovăduirii sale: „Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit. Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi. Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu”. (I Cor 2,1).
Lucrul acesta se întâmplă şi astăzi în biserică. Tainele Bisericii, începând cu Botezul, Euharistia, Nunta, etc, toate fac evidentă puterea Duhului. Adeverim prin toate puterea Duhului lui Dumnezeu lucrătoare în lume, care are a face atât cu viaţa personală a fiecăruia dintre noi, cât şi cu toţi oamenii în genere. Şi aceasta este despre binecuvântarea care se revarsă atunci când arătăm ascultare faţă de voia lui Dumnezeu cea atotţiitoare şi mântuitoare.
Suntem chemaţi de multe ori să acţionăm conform cunoştinţelor noastre, conform experienţelor noastre, obiceiurilor noastre, crezând că „bătătorita cale” ne va aduce rezultatele dorite… Şi totuşi, de câte ori în loc de rezultate pozitive ne pomenim în faţă tocmai cu contrarul, iar deznădejdea tinde să ne strivească inima…
…. Dimpotrivă, atunci când cu desăvârşire liber Îl aşezăm pe Iisus şi punem porunca Sa deasupra propriei noastre „logici înţelepte”, deasupra experienţei personale şi comune, când în mod simplu ne încredinţăm întru-totul poruncii lui Dumnezeu, atunci lucrurile se schimbă şi de acolo unde omul se aşteaptă la eşec, vine succesul, reuşita scopului şi răsplătirea acestei credinţe.
… De cele mai multe ori suntem cuprinşi, în planurile noastre de zi cu zi, în rânduielile pe care le avem, ale serviciului, ale grijilor pe care le avem, ale copiilor, ale programului obişnuit, fricile pe care le avem, poate, că nu vom face faţă vremurilor, că nu vom reuşi să ne plătim datoriile, că nu vom reuși să fim în înţelegere cu ai noştri, de multe ori îngrijoraţi de dezamăgirile pe care ni le fac oamenii sau de trădările pe care ni le fac prietenii, încât, adeseori, în programul nostru aproape că nu mai avem o înțelegere a felului în care lucrează Dumnezeu.
… Și, chiar dacă în programul zilei avem un moment, seara sau dimineaţa, în care ne rugăm sau poate duminica venim la biserică, în timpul zilei obişnuite prea puţin înţelegem cum şi dacă ne vorbeşte Dumnezeu şi prea puţin mai avem timp, ba chiar și dorinţa de a vorbi noi înșine cu Dumnezeu, de a înţelege că minunile Lui, poate nu asemenea celei din Evanghelia acesta, ne înconjoară la tot pasul. Minuni care încep de la o floare care ne cheamă cu frumuseţea ei să-L slăvim pe Dumnezeu, de la un răsărit splendid, care încep poate de la o vorbă bună pe care ne-o spune cineva apropiat şi pe care nu-l băgăm în seamă, care încep de la o problemă rezolvată, de la o grijă pe care Domnul în chip minunat o rezolvă şi iată, noi nu apucăm să vedem şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că alte îngrijorări şi alte frici vin asupra noastră şi rămânem în acest carusel al obişnuinţei de a ne rezolva oarecum singuri treburile, de a fi prea puţin atenţi la felul în care Dumnezeu lucrează în jurul nostru.
Credem că doar lui Petru i s-a întâmplat această minune cutremurătoare? Doar lui Petru Dumnezeu i-a rezervat acest deosebit tratament plin de iubire? Dar Dumnezeu este „ieri şi azi şi în veci Acelaşi”. Întotdeauna înconjoară cu infinită iubire pe fiecare om şi vrea „ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2:4).
Dacă vom fi atenţi la viaţa noastră, dacă vom arunca o privire scrutătoare pentru a analiza zilele şi anii vieţii noastre, cu siguranţă ne vom încredinţa de minunata intervenţie a lui Dumnezeu! Vom vedea lămurit fapte pe care nu le putem explica în niciun chip natural. Şi prin urmare, în acest punct trebuie să accentuăm deosebita binecuvântare şi pronie, deosebitele intervenţii minunate ale purtării de grijă a lui Dumnezeu prin Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu şi prin Sfinţii noştri, arătate neamului nostru necăjit, dar şi binecuvântat.
Dacă studiem împreună cu istoria noastră bisericească şi adevărata noastră istorie naţională. Nu istoria care a fost scrisă în laboratoarele atheiste – şi nu numai – care dezorientează, ci această istorie care a fost scrisă cu sângele de neşters al martirilor şi al noilor martiri. Să studiem aceste pagini care ilustrează sacrificiul şi care au fost sfinţite de osemintele sfinte ale elinilor ortodocşi şi de moaştele pline de har ale marilor noştri Sfinţi!
Simon aude acest cuvânt şi înţelegem că Mântuitorul era deja cunoscut în Iudeea. Oamenii care se adunaseră pe malul Ghenizaretului nu se adunaseră spontan, ci deja ştiau de acest cuvânt puternic, cuvânt înţelept, dar nu cu înţelepciunea acestei lumi, ci din înţelepciunea dumnezeiască, care ajungea la inima omului şi vestea cum să trăiască ca să fie viu cu adevărat. Şi obosit şi, probabil nerăbdător să ajungă acasă, să se odihnească, aude acest cuvânt de la Mântuitorul de a-L primi în corabie, pentru ca de acolo să înveţe mulţimile.
Ne învaţă, încă, în Evanghelia de astăzi Petru şi Evanghelistul Luca, care o relatează, să înţelegem cuvântul Proorocului: De n-ar zidi Dumnezeu casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc şi să înţelegem că, atunci când începem ceva, să începem cu rugăciune, cu încredinţarea că Domnul Însuşi ştie osteneala şi nevoia noastră şi, precum lui Petru i-a înmulţit în chip neaşteptat toată agonisința şi toată truda, tot astfel și fiecăruia dintre noi Domnul îi cunoaşte îngrijorarea și neputinţa şi Însuşi îngrijeşte de cele de folos.
Şi iată, la acest cuvinte Domnul îi spune: Nu te teme. Parafrazăm noi: Nu te teme, pentru că, în ciuda neputinţelor tale, Domnul caută râvna ta cea adevărată şi onestitatea ta şi simplitatea cu care vrei să slujeşti lui Dumnezeu. Nu te teme, căci de azi înainte vei fi pescar de oameni. Adică vei vesti și marturisi oamenilor cuvântul Evangheliei, care înseamnă Buna Vestire, cuvântul că viaţa înseamnă mult mai mult decât această pescuire obișnuită, că viaţa înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu încă de aici, înseamnă începutul veșniciei împreună cu Dumnezeu. Cuvânt al Evangheliei pe care, vestindu-l, iată o vei face cu puterea Mântuitorului, Cel Ce a venit să-ţi descopere acest cuvânt.
Ne amintim din Scriptură că, după Înviere, Mântuitorul li Se arată lui Petru și celorlalţi Apostoli tot la malul Ghenizaretului și tot cu o minune a unei pescuiri asemenea cu aceasta, covârşitoare. Ieşiseră la pescuit, nu prinseseră nimic, ba erau şi descurajaţi pentru că nu mai ştiau nimic de Cel răstignit. Şi, stând la țărmul mării, Mântuitorul îi întreabă: Fiilor, aveţi ceva de mâncare? Şi, la cuvântul acestora că: Nu avem, le spune: Aruncaţi mreaja de-a dreapta corabiei şi veţi afla. Si spune Scriptura că au prins o sută cincizeci şi trei de peşti mari şi, atâţia fiind, totuși mreaja, care nu era pregătită să reziste la o asemenea cantitate, nu s-a rupt. Şi atunci ucenicii, cunoscând minunea unei asemenea pescuiri, nu au avut nicio îndoială că Cel Care-i aştepta la malul mării era Însuşi Mântuitorul Hristos Cel înviat.
Iată că între două pescuiri minunate Apostolii şi-au trăit întreaga lor împreună-lucrare cu Mântuitorul Hristos. Şi, dacă lui Petru i s-a spus: Vei fi pescar de oameni, la cea de-a doua pescuire Domnul îi aminteşte aceasta, la întrebarea: Petre, Mă iubeşti tu pe Mine? şi răspunsul acestuia: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc, dându-i poruncă: Paşte mieluşeii Mei.
Adevarata nevointa se savarseste in adancul tainic al inimii, precum Mantuitorul i-a spus Sfantului Apostol Petru sa mâne la ape adanci: „Mâna la adanc, si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti.” (Luca 5,4)
„In rugaciune, o inima vorbeste altei inimi“, spunea Sfantul Ioan din Kronstadt. Inima noastra cuvânta cu Inima lui Dumnezeu, Care, prin Inima Lui, da glas de iubire in toate celelalte inimi ce se afla in Dumnezeu. Sfantul Grigorie Sinaitul spunea ca din liniste se naste rugaciunea, din rugaciune tacerea, din tacere penthos-ul adica tânguirea, si din tânguire smerenia, dar si invers: smerenia naste tânguirea, tânguirea naste tacerea, tăcerea naste rugaciunea, si rugaciunea… linistea, linistea care covarseste toata mintea.
In toate veacurile s-a vazut ca multi ostenesc in zadar. Azi printrei ei sunt sectantii, cei de alta credinta etc. Exista un singur Dumnezeu, o credinta, un Adevar, si se afla in Biserica Ortodoxa. Dovada acestui fapt sunt icoanele izvoratoare de mir, sfintele moaste, care vindeca sufletul si trupul, darul sfant al facerii de minuni si cel al inainte-vederii la stareti. Toate acestea sunt daruri sfinte ale Ortodoxiei.
Câti oameni se ratacesc! Cu regret spun ca si in Biserica Ortodoxa sunt rataciti: unii implinesc cele din afara ale credintei, formal, dar sufletul le este gol; altii, dimpotriva, considera ca credinta este doar in suflet, iar la biserica nu merg. Pentru acestia este inchisa Imparatia cerurilor. Credinta lor este o iluzie, o amagire. Cel care implineste doar obiceiurile exterioare merge la biserica si are impresia ca se roaga, dar traieste dupa voia sa, urmandu-si propriile placeri si pofte. Unul ca acesta Il slaveste pe Dumnezeu cu cuvintele, iar pe diavol, cu faptele. Daca omul posteste, dar gandeste cele rele, nevointa sa este zadarnica. Lucrarea launtrica este spre mantuirea sufletului, dar lucrarea care nu duce la indreptarea inimii este zadarnica. Inima buna, blanda, smerita, Dumnezeu nu lae va urgisi, aceasta este roada lucrarii duhovnicesti. Se cuvine sa stim si faptul ca adeseori roadele efortului duhovnicesc se distrug printr-o lucrare pacatoasa.
Se spune in Scriptura de asemenea ca trebuie sa ne inchinam lui Dumnezeu in duh si in adevar. Ce inseamna aceasta? Domnul vede in inimile noastre, dar, oare, ce se afla in ele? Ar trebui sa se afle dragostea si tinderea noastra catre Dumnezeu. Dar cât de des acestea sunt doar manifestari exterioare! Cu ele putem sa-i amagim pe semenii nostri, dar nu si pe Dumnezeu! Aceasta este fatarnicie: Ma cinstesc cu buzele, dar inima lor este departe de Mine! spune Domnul. Cinstirea exterioara care nu are un suport interior este ofensatoare la adresa lui Dumnezeu. Fa fapte de milostenie din dragoste fata de Dumnezeu!
Dar daca faptele exterioare nu sunt importante, inseamna ca ele trebuie respinse? Nu. Biserica, rugaciunile, ritualurile, inchinaciunile sunt necesare. Fara ele este imposibil sa fii placut lui Dumnezeu. Noi suntem alcatuiti din trup si din suflet. Asa cum ne manifestam dragostea fata de oameni in mod vazut – prin glas, prin gesturi - tot asa trebuie sa facem si fata de Dumnezeu. Rugaciunea este convorbire cu Dumnezeu, inchinarea – cinstirea lui Dumnezeu, semnul crucii – sfintirea noastra. Domnul Insusi pleca adeseori genunchii si ridica ochii la cer, rugandu-Se. Asadar sunt necesare si lucrarea launtrica, si cea exterioara pentru a fi placut lui Dumnezeu.
Cum sa le imbinam? Sa facem fapte de milostenie din dragoste fata de Dumnezeu, sa iertam supararile, sa-i hranim pe cei flamanzi, sa-i mangaiem pe cei tristi, sa facem bine si sa implinim voia lui Dumnezeu. Daca Il cinstim astfel pe Dumnezeu, atunci si rugaciunea noastra va fi placuta inaintea Lui. Sa dobandim launtric dragostea de Dumnezeu, printr-o viata duhovniceasca. Sa manifestam si in exterior aceasta dragoste. Asa ne vom inchina Lui in duh si in adevar“. Amin ( postat pe fb de ioan monahul)